Parintele Justin_martie 2013România, între pericolul rusesc şi cel unguresc
În contextul istoriei universale şi în contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim astăzi. Şi dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră, de cei care luptă împotriva lui Hristos. Un rabin scria acum câţiva ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de ani sunt cetăţean israelitean”. Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.
Suntem aici o naţiune care în toate confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii am fost sabia de apărare a Occidentului aici, în Carpaţii răsăriteni. Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.
În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o pâine neagră de nu puteai să o pui în gură. Şi au golit pe ostaşii noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile. Îşi umpleau sacul cu pâinea noastră care era albă şi sănătoasă. După ce s-au săturat de pâine şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi: „Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”. „Dar voi cum purtaţi trei?” „Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti. Dar ei au luat ceasurile cu tot cu fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri. Nenorocirea mare era că nu prea ştiau să citească ceasurile. Dacă îi întrebai cât e ceasul, îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”.
Când au intrat în curţile românilor au crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo. Deh, civilizaţie răsăriteană!… Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în Balcani sunt ţigani. Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de neînchipuit!… Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic. După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece. Şi se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale voastre?” Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri. Şi n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.
Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă. De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor. Vor să vină la noi să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri. În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau istoria. Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.
Suntem generaţia cea mai sacrificată
Noi, dacă am existat şi existăm, este numai datorită fenomenului acesta de credinţă modestă, smerită şi răbdătoare a ortodoxiei. Mergând pe şosea vezi câte o bătrână cu traista în spate care se roagă la o troiţă, aplecată la rădăcina sfintei cruci. Acolo este adevărul istoric, la această creştină care se închină.
Toate hoardele barbare au venit peste noi: bulgarii, ungurii, dar nefiind nicio afinitate în privinţa vieţii sufleteşti, nu ne-am contopit cu ei. În Ardeal dacă întrebi un ungur unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”. El urăşte cu toată fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba noastră. Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu i-am lăsat de capul lor. Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Unde mai găseşti un popor cu atâta dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră ortodoxă. Noi dacă existăm acum este numai datorită rugăciunilor noilor martiri care au suferit la Râmnicu Sărat, Predeal, Aiud, Gherla, Piteşti. Ca popor am avut mereu o continuitate în viaţa noastră spirituală. Dacă au dat peste noi aceste vremuri de oarecare întrerupere istorică şi nu se vorbeşte nimic despre noi pentru că aşa este planul acesta masonic: să nu se ştie de români ca să dispară orice argument doveditor al existenţei şi continuităţii noastre. Suntem generaţia cea mai sacrificată pentru că suntem într-o stare de descompunere morală şi spirituală, istorică şi politică. Ei vor globalizare şi o fac prin metoda sărăciei pe care ne-au aplicat-o nouă şi vrând-nevrând, românul nostru este dus în toată lumea. Şi dacă te duci în sudul Africii şi acolo găseşti români pentru că am ajuns în imposibilitatea de a mai trăi la noi acasă.
Acum bietul creştin este zăpăcit de muzica uşoară şi de sport, ca în antichitate. Dă-i circ şi pâine şi ai terminat cu el. L-ai dus în foame şi sărăcie şi el nu se mai gândeşte decât să aibă pâinea pe masă. Ca să faci o schimbare trebuie să ai şi o societate de oameni oleacă mai aerisiţi, mai înclinaţi spre viaţa aceasta spirituală. Şcoala, Biserica, familia, că armata nu mai există, ar trebui să-l aducă pe om la cunoştinţa adevărată. Ori acum în corpul profesoral universitar de pildă, doar câţiva mai sunt români. Nu avem dicţionare ale limbii române scrise de români, ci de străini. Popoarele din jur nu ne iubesc pentru că nu avem nicio legătură de afecţiune unii cu alţii. Ar trebui să-i iubim, dar ele îţi iau iubirea drept slăbiciune. Nu spuneau caralii: „Ce bunătate măi, ce iubire? Asta este misiune burgheză”. Întrebam pe câte unul: „Dumneata ai familie, ai mamă, ai copii?” „Da, am. Dar pentru partid trec totul prin sabie. Dacă peste o oră vine ordin să vă executăm, vă executăm fără nicio discuţie. Că partidul îmi dă hrana, îmbrăcămintea. Nu vezi ce haine am eu şi tu cât eşti de putred şi de răpciugos?” Ei, ce faci cu acesta? Când îl mai formezi pe el? Trebuie o armată şi o şcoală. Şcoala o formează un tată, o mamă creştină, un preot, un ierarh care trebuie să aibă răspundere în cadrul unui neam.
Suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii
De ce a fost luată Biserica de securitate în 1948? Pentru că în Biserică nu mai vorbea nimeni decât ceea ce se spunea la protopopiat, iar protopopiatele nu vorbeau decât ce li se dicta de sus şi aşa a rămas poporul acesta aproape 100 de ani în ignoranţă.
Iar acum trebuie să formezi oamenii să pună mâna să citească o carte. Întreb pe nişte studenţi care au trecut pe aici: „Sunt trei luni de vacanţă. Aţi citit vreo carte?” N-au citit. Ce faci cu ei, când se mai formează? Trebuie să fie o continuitate de generaţii în pregătirea asta a noastră ca să fie modele şi în Biserică, şi în şcoală, şi în familie. Mai sunt şi azi profesori care îşi încep orele cu rugăciune, dar puţini.
Au mai început şi căsătoriile ortodocşi-catolici. Ori aşa ceva nu se poate. Au fost doi tineri acum un an de zile şi îmi spuneau că ea e catolică şi el e ortodox şi voiau să se căsătorească, şi eu le-am spus: „Nu vă puteţi căsători până ce nu vă botezaţi ortodox, că nu există o cununie pentru două confesiuni diferite. Mergeţi şi întrebaţi însă şi un ierarh”. Şi s-au dus la un ierarh şi i-au spus că un părinte i-a sfătuit să nu se căsătorească. Şi i-a întrebat: „La cine aţi fost? …Ei, dacă nu ştiţi la cine să mergeţi!… Fă o cerere, frumos, că tu eşti ortodox şi ea este catolică şi vă cununaţi fără probleme!” Ce autoritate să mai ai tu când adevărul liturgic e astfel scindat? Aşa că noi suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii. De aceea au şi pus mâna prima oară pe Biserică, în 1944. Nu ştiu dacă aţi apucat pe acei împuterniciţi, acei securişti ai Mitropoliei când episcopul nu avea voie să vorbească la vreo sfinţire decât ceea ce îi spunea politrucul. Ce te faci cu o şcoală pustiită şi ţinută în ordinea securităţii? Poţi să faci compromisuri în orice domeniu: economic, social, dar nu în credinţă. De aceea şi securitatea şi-a ales oameni din Biserică ca să-i poată manipula.
Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor
Dar ţara aceasta este o ţară plină de miez duhovnicesc. Mă uitam la Poarta Albă cum călcam pe sângele mucenicilor. Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor. Eu consider adevăratele mănăstiri: închisorile. Mănăstirile n-au reuşit să facă asemenea sfinţi. Comuniştii au fost foarte răi, într-adevăr şi au căutat să ne distrugă, dar a ieşit invers. În 1952, la mină, ne-au dat drumul în curte. Şi 800 de oameni, când ne-am regăsit noi după ani şi ani, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, iar ăştia strigau în jurul nostru: „Măi, pe 4, pe 5 şi pe 6”. Şi se uitau la noi pierduţi că nu ştiau ce e cu noi. Atunci şi-au dat seama că n-au făcut nicio realizare. „Uite cum se iubesc între ei, cum se împrietenesc când noi am vrut să-i desfiinţăm. N-am făcut nimic”.
Acum trebuie să trezeşti în tânăr oleacă de ordine duhovnicească, de unitate, de armonie, de înţelegere care lipsesc la noi, la români. Întâi ne-au distrus dragostea creştină, apoi s-a produs răcirea între oameni şi distrugerea educaţiei. Au distrus familia, lăsând mama să lucreze la colectiv, bărbatul la fel, de se întâlnesc seara, obosiţi, se culcă. Copilul ia-l dimineaţă, du-l la creşă sau grădiniţă şi aşa îl creşte statul. Unul îl naşte, altul îl creşte şi altul îl educă. Şi ce să iasă din el? E adevărat că o să se cearnă toate, dar trece timpul…
Din convorbirile Părintelui Justin cu credincioşii,
articol apărut în nr. 31 al revistei ATITUDINI