“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

04.10.2011

MANTUIREA ...ESTE O CALE GREU DE URMAT...




Ca şi Biserica şi întreaga creaţie, omul este o sinteză: duh şi materie. Nici aici nu are loc vreo înfruntare,
sufletul şi trupul sunt împreunate, depind unul de altul şi se influenţează reciproc la bine sau la rău, până la
moartea trupească.
Dumnezeu a făcut pe om nu numai după chipul Său,dar şi ,,după asemănarea Noastră” (a Sfintei Treimi)(Facere I, 26).
Aceasta înseamnă: Dumnezeu a făcut loc pentru propriul efort omenesc îndreptat spre desăvârşirea
Treimii. Între timp, omul a devenit, prin căderea în păcat,vrăjmaş lui Dumnezeu cu mintea sa, (Coloseni I, 21), dar vrăjmăşia este exclusiv de partea noastră, nu şi la Dumnezeu.
De la începutul veacurilor, iertarea Sa este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu
lucrătoare întru Hristos: ,,veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării, sau să stea pe loc.
Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu.

Dar fără de credinţă nu mai ajungem nicăieri:fără credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări.
Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumeşti, putem crede în ,,bunătatea lui mamona”, sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră - şi de aici şi credinţa - spre cele ale Domnului.

Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua deschiderea către ea.
Dacă am ales lumina, atunci am ales calea cea strâmtă: va trebui să lăsăm toate (Matei XIX, 29) şi să-L
urmăm. Trebuie deci să ne străduim şi să înfrânăm nevoile trupului, acesta trebuie ,,chinuit şi supus robiei”,(1 Corinteni IX, 25-27), pentru a putea să-i învingem domnia, care ne apasă la pământ.
Simţim o nevoie crescândă de a combate toate înclinaţiile noastre nefaste:
credinţa şi faptele noastre sunt una - şi îşi pun amprenta pe toată fiinţa noastră, pe întreaga noastră viaţă. Ca şi fiul cel rătăcitor - această nevoie de ridicare din păcat - se scutură de înjosirea în care a stat şi începe periplul înapoi – atunci se grăbeşte şi Tatăl să-i iasă în întâmpinare la jumătatea drumului.

Când facem un pas către Domnul, El face zece către noi, spun sfinţii părinţi.
Mântuirea devine până la urmă un fel de lucrare - împreună: Dumnezeu lucrează creşterea, iar nouă ne
revine arătura, grăpatul, plivitul. În sudoarea frunţii noastre vom lucra ,,ogorul inimii”, îl vom uda cu lacrimi
- acesta e miezul poruncii: pocăiţi-vă!

Pocăiţi-vă! - este poarta Evangheliilor.

Dar nu se poate rămâne la un anume punct şi să încetezi a ,,te pocăi”. Unde să fie acel punct?
De aceea mântuirea este o cale, şi nici mai mult, nici mai puţin decât calea cea strâmtă.
Este un proces continuu, la nesfârşit, nu se poate opri. ,,În nădejde ne-am mântuit”. (Romani VIII, 24)
Starea pe loc este stricăciune, moarte.

Dar mântuirea este mişcare: mişcarea neobosită din cele rele către cele bune, de la somnul morţii cel departe de Dumnezeu, la plinătatea vieţii şi autodăruirea iubirii pe ,,calea lui Dumnezeu”. (Facere VI, 9) Şi doar aşa, fără de cea mai mică bizuire pe inteligenţa sau puterile sale, poate omul să se ţină pe această cale şi să lucreze mântuirea sa ,,cu frică şi cu cutremur”. (Filipeni II, 12)

Omul nu se poate opri, nu poate zice: acum m-am mântuit.
El se roagă necontenit: Doamne, mântuieşte-mă! Omul caută mântuirea, caută eliberarea din păcat, înaintează; aici se află viaţa.
El merge înainte spre curăţie, spre lumină, spre Dumnezeu: acest lucru însemnează ,,Pocăiţi-vă şi credeţi
în Evanghelie” (Marcu I, 15).
Ţelul mântuirii este ,,fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei V, 48).
Dar acest ţel este de neatins! Tocmai de aceea este veşnic: reprezintă o mişcare fără de sfârşit,o tendinţă.
În această tendinţă mântuirea şi sfinţenia sunt cuprinse.
Însăşi această tânjire a noastră după dezrobirea de păcate şi sfinţenie - ,,pentru a se asemăna Nouă” constituie scopul mântuirii.
Atunci când domnia trupului se pleacă, iar voinţa de jertfire întru iubire – Hristos – devine forţa purtătoare a
fiinţei noastre, atunci începe împărăţia fericirii. Atunci ni se acordă posibilitatea de a păşi peste hotarul de unde începe viaţa veşnică – pentru că viaţa veşnică nu este ceva ce se înţelege în timp sau spaţiu, ci este o stare sufletească veşnică, în împărăţia cea dinlăuntru.

Cel ce cu adevărat,,crede în Fiul”, care trăieşte şi se şi poartă aşa, ,,acela are viaţă veşnică” (Ioan III, 46) şi o va putea păstra şi după moartea trupească.
Viaţa veşnică este astfel o urmare a strădaniilor din viaţa prezentă, şi nu o răsplată venită dinafară. Fericirea nu este o plată dată de Dumnezeu pentru că I-ai făcut voia, ci fericirea constă exact în acest lucru: a face voia Sa.
Răsplata izbânzii este chiar izbânda asupra celui rău.
Ţelul iubirii este chiar actul de a iubi. Răsplata dorinţei de jertfă este chiar actul de a te jertfi. Aceste lucruri sunt hotărâtoare în relaţia dintre Dumnezeu şi om.
Moartea şi jertfa pe cruce nu ridică nici o pretenţie în ceea ce priveşte răsplata.

Împărăţia lui Dumnezeu este a milei, accesibilă tuturor, fără taxare.
Păcătosul oarecare nu încetează niciodată a fi ţelul iubirii Domnului, oricât de împietrit ar fi el. Şi fără zăbavă, de cum începe să strige:
Doamne, milostiv fii mie, păcătosului! păcatul lui încetează, ca şi cum nu ar fi fost vreodată. Omul s-a
deschis iertării pentru veşnicie, pentru Milostivire.

Este liber.

Şi oricând ar sosi omul la Dumnezeu, la ceasul dintâi, sau în ceasul al unsprezecelea, primeşte aceeaşi
plată, după cât de mare îi este putinţa liberă de a primi.
Dacă omul întâmpină milostenia cu milostenie, e statornic în credinţă, rugăciune, dăruire către Dumnezeu
şi aproapele, nu se dă grijilor, amărăciunii şi păcatelor dintru sine, acela va fi fericit, ,,că aceia se vor milui”.(Matei V, 7).
Acela va trăi fericirea cu prisosinţă, cu sporită credinţă, în pace lăuntrică şi iubire pentru Dumnezeu, pentru aproapele şi pentru toată făptura. Plata sa e crescătoare. Ea se măreşte odată cu setea şi foamea
neostoită de Dreptatea lui Dumnezeu, care nu încetează nici măcar odată cu moartea.
Dar decade înapoi în păcat, urmează pe loc pedeapsa, care este însăşi păcatul.

Păcat înseamnă depărtarea de Dumnezeu: cu adevărat cel mai rău lucru pe lume şi
singura formă de pedepsire de la Dumnezeu, pe care Dreptatea Lui o cunoaşte.
Pentru că, precum prezenţa lui Hristos înseamnă biruinţă asupra necazurilor, a morţii şi nimicirea lor desăvârşită, tot aşa şi depărtarea de la El înseamnă frică, moarte, chinuri veşnice: plânsul şi
scrâşnirea dinţilor.
Şi cu cât mai mult ne rătăcim de Hristos, cu atât mai mare ne este durerea: devenim ,,fiii pierzării”. (2 Tesaloniceni II, 10)

Nu este nici o clipă în care să nu cădem înapoi în păcat: aşa de tare s-a rănit omul în căderea sa.
De aceea ni s-a dat Biserica văzută în ajutor.
Aici este Hristos văzut şi prezent cu încredinţare, aici ne vorbeşte El ,,omeneşte,
pentru slăbiciunea trupului nostru”. (Romani VI, 19)
Pentru că strădaniile noastre întru mântuire, îmbunătăţirea noastră, depind la fel de mult şi de trup şi de suflet: de omul întreg.
De aceea avem Scriptura, dar de aceea şi Biserica,preoţii, şi slujbele duhovniceşti, icoanele, cântările,
lumânările, posturile, şi mai ales Sfintele Taine.
Acestea ne ajută să ne facem mădularele noastre ,,roabe dreptăţii”(Romani VI, 19), dau totdeauna puteri şi înnoire voinţei noastre de mai bine, ne duc la cunoştinţa slavei lui Dumnezeu şi ne ţin dorul, nădejdea, credinţa.
Dobândim senzaţia încredinţată că ,,Hristos S-a coborât la noi pentru a ne înălţa”, după cum se spune într-un text al slujbelor, şi că împărăţia cerurilor ne este aproape.

Sa stiti ca in noi exista un TRON si o CRUCE...cand noi stam pe tron ...Hristos sta pe cruce..si viceversa..sa ne verificam starea noastra crestina si sa ne dam seama unde stam..pe tron ori cruce..

Doamne ajuta.

Un comentariu:

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..