SFANTUL SERAFIM DE SAROV SI PROROCIILE SALE..

 

Dintre toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte, de o statura duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. 

Ascet, apostol si prooroc al neamului sau, in 1902, cand a fost canonizat, toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte de aur si nestemate, daruite chiar de Imparat. Cei care au participat la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din piepturile celor de fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor: “Hristos a inviat din morti”. Sfantul insusi proorocise toate acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina vara, se vor canta imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi de scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme de aproape un veac. Viata va va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.”

Plin de neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800, zilele infricosatoare care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge mult sange, din cauza ca unii se vor rascula impotriva Tarului si a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit. Rauri de sange vor inrosi pamantul rusesc. Vor fi omorati multi nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana la capat si nu va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui apropiat, mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred, tatucule, ca a opta mie de ani va trece. Cred ca va trece! Si iata ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo, va continua sa se savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile Invierii”.

Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.

“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”

O anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi cinstit, asa cum se intampla la manastirea Rusicon din Athos, in icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o puzderie de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si rubine purpurii. Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in singuratatea padurii, la adapostul unei case modeste din barne, cu o icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de scaun.

Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.

 Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor – cum ii era numele de botez – traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.

Ursii, lupii si iarba caprei

 A trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi de cativa metri si inalti precum catargele celor mai mari corabii. Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind, parintele i-a raspuns ca tot ce e de prêt e putin si tot ce e putin e mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti. Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor.

 Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”

O mie de zile in genunchi pe o piatra

Intarit de rugaciune si post, Sfantul Serafim a petrecut trei ani precum stalpnicii de odinioara. Timp de o mie de zile s-a rugat in genunchi pe o piatra de granit, iar cand, spre sfarsitul vietii, cineva a gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a stat 47 de ani in picioare pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am facut eu?”.

  Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.

Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu.

De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare – sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului.

Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.

 Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.

 Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioare Maria , care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul si viata lui. Intr-o dimineata, in jurul orei sase, Parintele Serafim a fost gasit in chilia sa in genunchi, in fata icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Isi avea mainile incrucisate pe piept, iar fata lui era linistita si senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.

  Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe 
suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”




 ACATISTUL SFANTULUI SERAFIM DE SAROV..