“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.

ANTIECUMENISM

Loading...
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

06.04.2013

IMPARTASIREA CU VREDNICIE ORI O IMITATIE DE CRESTINI


Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.







Fiecare creştin are o viaţă religioasă, cu o intensitate diferită, personală şi unică. Unii sunt creştini din an în Paşti, fascinaţi de lumina (a se citi mielul) de Înviere sau de colindele (porcul) de Crăciun, înfulecând evenimentele cu asezonări de plăcere, aşteptând un nou prilej de lenevire, îndopare sau abuz. Alţii cred – spun ei – în Dumnezeu, dar nu prea au timp de El. Ritmul liturgic e agasant, duminica este singura zi perfectă pentru pescuit, vegetare somnolentă la televizor, întâlnire cu prientenii sau hangover. Din când în când, mai ales la tragedii, boli, înmormântări ale celor dragi, mai dau pe la Biserică, bifează scurt o mentalitate de iarmarocsic est dau un pomelnic, şi pleacă mai departe în călătoria lor cât mai departe de porţile raiului. Unii oameni au o prezenţă relativ bună la Liturghia duminicală, însă sunt infectaţi iremediabil de superstiţie, adică de acea mentalitate magică, în care Dumnezeu e de cealaltă parte a tarabei celeste, aşteptând daruri şi dând cu camătă foloase, în funcţie de respectarea strictă a unor reguli inepte. Puţini oameni îşi pun sufletul în mâinile lui Dumnezeu, frângându-se ca nişte prescuri la fiecare Frângere a Pâinii, transformându-şi inima în altar şi jertfindu-şi viaţa pentru Hristos şi pentru fraţii Lui.



De multe ori, asistăm neputincioşi la o tendinţă statornică a acestei lumi de a pune hotare între noi şi Dumnezeu, de a fixa filtre valorice între sufletul mireasă şi Mirele Hristos. Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.



Există bineînţeles în Biserică realităţi simbolice, harice şi semnice care proorocesc şi confirmă – însă nu înlocuiesc nicidecum – prezenţa lui Dumnezeu în Trupul Său înviat până la Sfârşitul veacului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Icoana este prezenţa harică a teologiei vizuale a Întrupării, lucrătoare în sfinţi, ca lumină a eshatonului în istorie: „Dumnezeu S-a arătat în trup”. Cartea este purtătoarea Cuvântului lui Dumnezeu, Persoană vie, Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Cântarea este semnul apartenenţei noastre la regnul doxologic al universului, alături de îngerii care din veac psalmodiază Liturghia veşnică. Metania este plecarea până la pământ, pentru a da prin smerenie un alt sens pământului şi istoriei din noi, acela de mormânt al Celui înviat în iubire. Cădirea este semnul înmiresmării de har cu Duhul Sfânt, Mireasma cea veşnică a dăruirii şi Sfinţenia integrală, dar şi actul de purificare a materiei de miasma păcatului şi a morţii adusă de spirite şi suflete rele. Toate acestea nu sunt nişte metafore ale sacrului, ci semnele prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu în universul eclesial.



La începutul Bisericii lui Hristos, credinţa era atât de puternică, încât oamenii îşi vindeau averile şi le puneau la picioarele Apostolilor, se împărtăşeau zilnic şi trăiau fiecare clipă într-o dăruire integrală lui Dumnezeu. Dorul după Mirele iubit era atât de mare, încât oamenii nu puteau rezista fără Pâinea cea veşnică nici măcar o zi, îndrăgostiţi de nemurirea Celui care a murit şi a înviat pentru ei. Astăzi sunt oameni care nu simt foamea după Hristos nici măcar o dată pe an, atrofiindu-şi simţul de cer până la maximum. Un răspuns admirabil a fost dat de marele teolog Hieroteos Vlachos la conferinţa sa susţinută la Iaşi la întrebarea:Cât de des trebuie să ne împărtăşim? El a spus atunci magistral că sunt oameni pentru care o dată pe săptămână este prea rar şi oameni pentru care o dată pe an este prea des. Într-adevăr, sunt oameni care se spovedesc frecvent, poartă grijă mereu de stiharul de lumină al inimii, cercetează cu atenţie în căutarea fiecărei buruieni aciuată în pământului minţii, stropesc cu lacrimi florile virtuţilor şi pentru care Trupul şi Sângele lui Dumnezeu Cuvântul a ajuns Raţiunea de a fi a vieţii lor. Sunt însă alţii care şi-au rarefiat văzduhul inimii şi şi-au întors cu totul faţa spre pământ şi vorba Criteanului „mintea ţărână şi-au făcut-o”. Pentru aceştia Spovedania ca operaţie şi tratament cu har este şi prilejul unui diagnostic grav: cancer de suflet cu recidivă şi metastaze. Spre deosebire însă de medicina trupului, sufletul nu poate suferi de maladii incurabile. Totul poate fi vindecat de Duhul Sfânt, care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.



Aşadar intrarea noastră în Dumnezeu prin Euharistie depinde de dorul nostru după Dumnezeu şi de conştiinţa propriei nevrednicii de a ne hrăni cu Împăratul veacurilor. Aşa cum mama îşi dă trupul ei pentru formarea trupului de prunc, iar apoi devine hrană pentru bebeluş prin sân, aşa şi Dumnezeu îşi dăruieşte Trupul Său pentru formarea Bisericii şi o hrăneşte din Trupul Lui. Însă mama încetează de a fi viaţă şi hrană pentru copil, dându-i apoi roadele pământului spre hrană, însă Dumnezeu nu încetează până la sfârşitul veacurilor de a Se dărui ca viaţă şi ca hrană a nemuririi celor care-L iubesc.



Inima vieţii creştine este împărtăşirea din Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Însă oamenii datorită lipsei lor de iubire pentru Dumnezeu au imaginat tot felul de înlocuitori pentru marele moment de unire cu Cel veşnic. Acest lucru s-a accelerat atunci când credinţa a devenit una de stat, şi o mare mulţime de oameni, mulţi neaveniţi, au intrat în Biserică nu din vocaţie, ci prin legea vremii.



Spre exemplu, unii oameni pretind că nu au nevoie de Euharistie, deoarece dând pomelnic, sunt şi ei prezenţi prin miride pe Sfântul Disc şi apoi cufundaţi în Sfântul Potir în Sângele lui Hristos. Alţii consideră anafura ca pe o Împărtăşanie pentru leneşi. Alţii cred că participarea la Liturghie este un fel de împărtăşire duhovnicească care dăruieşte înţelegere şi pace. Toate acestea sunt adevărate doar dacă duc la Împărtăşirea propriu-zisă, nu şi dacă o înlocuiesc. Anafura este amintirea dorului nostru de cer prin Euharistie, prezenţa noastră în Biserică fără a ne împărtăşi trebuie să fie plină de tristeţea de a nu putea să împlinim chemarea Împăratului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă”. Pomenirea prin miride de la Proscomidie este o făgăduinţă a noastră că vom fi prezenţi trup şi suflet la Ospăţul cel euharistic al Trupului lui Dumnezeu. Toate cele de mai sus sunt trepte ale intrării nostre în Biserica Cerului, accesibilă prin Sfânta Împărăşanie, şi nu surogate ale lipsei noastre de simţire. Nimeni niciodată nu s-a săturat doar privind laMaster Chef, aşa cum comuniştii nu au reuşit să hrănească poporul prin reprezentanţi.



În acest sens, rugăciunea rostită de preot: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe tronul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”, rostită înaintea frângerii de Taină a Trupului lui Hristos, nu înseamnă nicidecum că poporul asistent se împărtăşeşte prin reprezentantul lui sacerdotal, ci faptul că preoţii au ca vocaţie supremă împărtăşirea concretă cu Sfintele Taine a întregului popor al lui Dumnezeu, pentru care vor da seamă la Tronul slavei Împărăţiei lui Dumnezeu.



Ferirea de Împărtăşanie şi lenevirea în propriile suficienţe, amânarea sine die a Spovedaniei ca act curăţitor şi taumaturgic al sufletului, găsirea de înlocuitori de Euharistie, oprirea la simboluri şi ignorarea lui Dumnezeu din sânul lor, viziunea metaforică golită de semnificat şi de prezenţa Celui veşnic, toate acestea sunt boli ale sufletului transmise de virusul spiritual care de la început n-a suportat prezenţa Infinitului iubirii şi s-a apucat să slujească sieşi, în întunericul cel mai dinafară.

pr. Ioan Valentin Istrati




Doamne ajuta..

Sursa: doxologia.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..