DESPRE CUM TREBUIE SA FIE UN DUHOVNIC,PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul: DESPRE DUHOVNIC

DESPRE DUHOVNIC

“Astăzi oamenii sunt obosiţi, ameţiţi şi întunecaţi de păcat şi de egoism. De aceea este tre­buinţă mai mult decât în orice altă vreme de duhov­nici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oa­meni în mod simplu şi cu dragoste adevărată şi să-i povăţuiască cu discernământ, ca să se liniştească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică.

 Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen­sibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă(diavol) şi care vindecă suflete şi trupuri fără medica­mente, doar cu harul lui Dumnezeu.

Atunci când duhovnicul are iluminare dumneze­iască, are Duhul lui Dumnezeu, înţelege şi distinge stări şi poate da direcţii corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar şi să-şi poată face treaba lui în chip corect.

 Altfel păţeşte ceea ce păţeşte un chirurg bun care, atunci când face prea multe operaţii în fiecare zi, se oboseşte şi este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limi­teze de fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, aşa încât să aibă timpul necesar să-1 ajute eficient. 

Dar nici cel ce se spovedeşte nu tre­buie să-l încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alţii mai competenţi, adică să-1 în­trebe care casă anume s-o închirieze sau la ce medi­taţii să-şi trimită copilul etc.

La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedeşte, iar celălalt pentru cele pe care le ho­tărăşte. Mult ajută libertatea duhovnicească la povă- ţuirea sufletului. 

Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinţii Părinţi şi să acţioneze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căde­rea şi cu pocăinţa. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înşelaţi etc., ca să-i creeze probleme de conştiinţă, să ia poziţie, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică, pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul şi cu altul şi ca să spună toţi cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.

Discernământul şi experienţa duhovnicului

-  Părinte, în epoca noastră, cu atâta păcat ce există în lume, poziţia duhovnicului nu este uneori dificilă?

-  Da, este dificilă. 

De aceea la început este bine ca duhovnicul să încerce să îndrepte păcatele cele foarte mari, ca astfel să se cureţe zgura cea groasă a păcatu­lui de pe făpturile lui Dumnezeu şi să devină mai pre- dispuşi spre îndreptare. Să se poarte cu îngăduinţă, dar în acelaşi timp să-1 povăţuiască pe om în aşa fel, încât să-şi dea seama de greşalele sale şi să ceară iertare de la Dumnezeu. Este absolut necesar să-i accentueze celui ce se spovedeşte că este trebuinţă de pocăinţă, de schimbare a vieţii, ca să primească milă de la Dumnezeu. 

De asemenea ajută mult să le vor­bească oamenilor cu dragoste despre marea dragoste a lui Dumnezeu, astfel încât ei înşişi să-şi aprindă mărimea de suflet, să-şi simtă greşalele lor şi să-şi schimbe obişnuinţele.

Un duhovnic tânăr, până ce va dobândi experienţă, este mai bine să ajute în cazurile mai uşoare. Se poate, de pildă, ca un suflet dificil să-i întârzie sporirea lui duhovnicească prin sabotajele ce i le va face şi să-i mănânce tot timpul. Dacă nu ia aminte, datorită bunei lui intenţii va da importanţă totdeauna scenelor ce i le va face un astfel de suflet, îşi va cheltui fără scop puterile sale şi se va chinui.

 Atunci când va do­bândi experienţă, va şti când trebuie să dea impor­tanţă şi când să se poarte cu indiferenţă. Iată, eu arunc o privire peste scrisorile ce mi le trimit şi, dacă este ceva serios, acelui caz îi dau atenţie. De multe ori este şi lucrarea ispititorului. 

Unul îţi spune: Două minute, vreau să-ţi spun ceva aici la poartă”, şi te ţine o oră. 

Să fii transpirat, să te lovească curentul, să tremuri, iar el să-ţi spună istorii, ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic. Ei, aceasta este de la Dumnezeu? După aceea te îm­bolnăveşti, nu poţi face rugăciunea nici pentru lume nici pentru tine, şi nu eşti bun de nimic zile întregi. 

Vine după aceea omul, sărmanul, care are adevărată nevoie şi nu-1 poţi ajuta.

Pe cei care au o oarecare problemă serioasă nu ajunge numai să-i asculţi şi să vezi că au o durere şi să le spui: “Ia o aspirină”. “Numai un minut te reţin, spun unii, pentru că pleacă autobuzul”, şi îţi spun o pro­blemă serioasă. Ca şi cum cineva, având cancer, spu­ne medicului: “Fă-mi o operaţie, pentru că peste puţin pleacă avionul!”. 

 Orice boală are nevoie de timpul necesar ca să vezi de unde porneşte, ce simptome are etc. într-o problemă serioasă nu poţi da soluţii provi­zorii... în timpul unei litanii care se face în Sfântul Munte în Săptămâna Luminată, s-a apropiat de mine un frate începător exact când am început urcuşul, voind să-i vorbesc despre rugăciunea minţii. De atâtea ori a venit la Colibă şi niciodată nu a întrebat despre subiectul acesta, iar acolo, în timpul urcuşului, a avut inspiraţia să întrebe despre un subiect atât de fin! Un subiect fin şi serios nu se discută în picioare şi nici urcând…

Duhovnicul rânduieşte cât de des se împărtăşeşte credinciosul

- Părinte, Apostolul Pavel scrie: “Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea”.

 Când se împărtăşeşte cineva cu nevrednicie”?

-  în general trebuie să ne apropiem la Sfânta îm­părtăşanie având conştiinţa nevredniciei noastre. Hristos cere de la noi zdrobire şi smerenie. Atunci când există ceva care ne deranjează conştiinţa, trebuie s-o aranjăm. Dacă, de pildă, ne-am certat cu cineva, trebuie să ne împăcăm cu el şi după aceea să ne împărtăşim.

-  Părinte, unii şovăie să se împărtăşească, deşi au binecuvântare de la duhovnicul lor.

-   Nu rânduieşte nimeni singur dacă se va împărtăşi sau nu. Dacă hotărăşte singur să se împărtăşească sau nu, diavolul va exploata aceasta şi-i va da de lucru. De multe ori credem că suntem vrednici, dar nu suntem; iar alteori, potrivit cu legea, într-adevăr, nu suntem, dar potrivit cu duhul Sfinţilor Părinţi este necesară transfuzia dumnezeiască pentru spitalizare şi mân­gâiere dumnezeiască, pentru că din multa zdrobire a pocăinţei se poate să vină diavolul din dreapta şi să ne arunce în deznădejde.

-  Părinte, cât de des adică trebuie să se împărtă­şească cineva?

Cât de des trebuie să se împărtăşească şi cât tre­buie să postească cineva înainte de Sfânta împăr­tăşanie, acestea nu intră într-un şablon. Duhovnicul va rândui cu discernământ cât de des se va împărtăşi şi cât va posti, potrivit cu puterea ce o are. în paralel îl va povăţui şi la postul duhovnicesc, la abţinerea de la patimi, potrivit cu sensibilitatea lui duhovnicească, adică potrivit cu cât îşi simte greşala sa şi având în vedere răul ce îl poate face vrăjmaşul luptând cu un suflet sensibil, ca să nu-1 aducă la deznădejde.

 De pildă, în căderi trupeşti, pentru care se dă canon de patruzeci de zile depărtare de Sfânta împărtăşanie, se poate ca diavolul să arunce iarăşi sufletul în păcat după 35 de zile, şi dacă se mai dă un canon de 40 de zile, diavolul va pune sufletul acela pe fugă şi astfel ameţeşte şi deznădăjduieşte. în aceste cazuri, după primul canon, duhovnicul poate spune: “Ascultă fiule, păzeşte-te o săptămână şi apoi împărtăşeşte-te”, şi după aceea să se împărtăşească mereu la fiecare Sfântă Liturghie, ca sufletul să se poată întrema şi diavolul să se depărteze. Unul care trăieşte o viată duhovnicească va veni cu luare aminte la Taină atunci când simte Sfânta împartăşanie ca pe o necesitate, iar nu din obişnuinţă, dar şi aceasta să se facă cu binecu­vântarea duhovnicului lui.

Folosirea epitimiilor

-   Părinte, respectarea cu acrivie a poruncilor ne ajută să avem simţirea lui Dumnezeu?

-   A căror porunci? Ale legii mozaice?
-   Nu, ale Evangheliei!

Respectarea poruncilor ajută, dar respectarea lor corectă, deoarece se poate ca cineva să respecte poruncile, dar în mod greşit.

 In viaţa duhovnicească este necesară dreptatea dumnezeiască şi nu aplicarea seacă a legii. îi vedem şi pe Sfinţii Părinţi cu cât dis­cernământ spuneau să se aplice sfintele canoane! Marele Vasile, cel mai sever Părinte al Bisericii, care a scris cele mai aspre canoane, citează un canon ce este valabil pentru un păcat, dar după aceea el însuşi adaugă: “nu cerceta timpul, ci felul pocăinţei”.

 Adică, dacă doi oameni fac acelaşi păcat, duhovnicul, potri­vit cu pocăinţa fiecăruia, unuia îi poate da canon să nu se împărtăşească doi ani, iar celuilalt două luni. Se poate face chiar şi atâta diferenţă.

-   Părinte, epitimia ajută ca să se taie o patimă?

-  Trebuie să-şi dea seama că epitimia îl va ajuta. Altfel, ce să spui? Dacă încerci să îndrepţi un om cu bâta, nu faci nimic. Ţie, care ai voit să-1 îndrepţi cu sila, Hristos îţi va spune în Ziua Judecăţii: “Ai fost Diocleţian!”; iar aceluia: “Tot ce ai făcut, ai făcut de silă”. Nu îl vom strânge de gât pe celălalt ca să-1 trimitem în rai, ci îl vom ajuta astfel ca singur să ceară şi să facă o nevoinţă. Să ajungă să se bucure că trăieşte şi să se bucure că moare.

Epitimiile sunt la discernământul duhovnicului.

-  Pentru cei ce păcătuiesc cu răceală duhovnicul tre­buie să fie aspru, fără să cedeze. Pe cel care este biruit, dar se pocăieşte, se smereşte, cere iertare cu strângere de inimă, îl va ajuta cu discernământ să se apropie iarăşi de Dumnezeu.

Tot astfel au făcut şi atâţia sfinţi. Sfântul Arsenie Capadocianul, de pildă, ca duhovnic, de obicei nu dădea canoane oamenilor, încerca să-i aducă întru simţire, ca ei singuri, din mă­rimea de suflet, să ceară să facă nevoinţă, milostenii sau alt fel de faptă bună. Când vedea vreun copil îndrăcit sau paralizat şi îşi dădea seama că părinţii lui erau pricina pentru care se chinuia sărmanul, îl vinde­ca mai întâi pe copil şi apoi dădea canon părinţilor, ca să ia aminte în continuare.

Unii spun: “A, cutare duhovnic este foarte canonist. Foarte aspru! Este inteligent, are memorie bună, ştie Pidalionul pe de rost”.

 Dar un duhovnic care aplică după literă canoanele cuprinse în Pidalion poate face rău Bisericii. Nu ajută faptul ca duhovnicul să ia Pida­lionul şi să înceapă: “Ce păcat ai făcut tu? Acesta. Ce scrie aici despre cazul acesta? Atâţia ani depărtare de la Sfânta împărtăşanie. Tu ce ai făcut? Asta. Ce scrie aici? Canonul acesta!”.

-    Aşadar, Părinte, trebuie să se aibă în vedere multe lucruri.

-  Da, mai ales în vremea de astăzi nu ajută să aplice cineva toată legea Bisericii cu o asprime fără discernământ, ci trebuie să cultive mărimea de suflet în oameni. Să facă mai întâi treabă bună în el însuşi ca să poată ajuta sufletele, căci altfel va sparge capetele.

Pidalionul se numeşte pidalion pentru că îndrumă pe om spre mântuire, când într-un mod, când în altul, precum face corăbierul, mişcând cârma când la dreap­ta, când la stânga, ca să scoată corabia la liman. Dacă o va tine drept, fără să o mişte după cum este de tre­buinţă, va izbi corabia de stânci, o va scufunda şi oamenii se vor îneca. Dacă duhovnicul foloseşte ca­noanele ca… bombardament, şi nu cu discernământ, potrivit cu omul, cu pocăinţa ce o are acela etc., în loc să vindece suflete, le va omorî.

Rugăciunea de iertare

Unii duhovnici au următorul tipic: când cel ce se spovedeşte nu se poate împărtăşi, nu-i citesc rugă­ciunea de iertare. Există şi alţii care spun: “Este regula noastră să nu citim întotdeauna rugăciunea de iertare”. Dar aceasta seamănă a fi protestantism… A venit la Colibă un tânăr care avea câteva căderi. S-a dus, s-a spovedit, dar duhovnicul lui nu i-a citit rugăciunea de iertare. Sărmanul a fost cuprins apoi de deznădejde. “Ca să nu-mi citească duhovnicul rugăciunea de iertare, înseamnă că nu mă iartă nici Dumnezeu”, s-a gândit şi intenţiona să se sinucidă. “Să te duci la duhovnicul tău, îi spun, şi să-ţi citească rugăciunea de iertare. Şi dacă nu ţi-o va citi acela, să te duci la alt duhovnic”.

Fără rugăciunea de iertare omul va avea mereu căderi, pentru că diavolul nu-şi pierde drepturile. Cum să se lupte omul, dacă diavolul mai are încă drepturi în el? Nu este eliberat, ci primeşte încă înrâuriri dia­voleşti. în timp ce prin rugăciunea de iertare se taie aceste înrâuriri, terenul se recuperează şi astfel sărmanul este ajutat şi se poate lupta, se poate nevoi, ca să se elibereze de patimi.”

 extras din vol. NEVOINTA DUHOVNICEASCA,
Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul,

Doamne ajuta...