“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

26.12.2013

MINUNEA SFANTULUI IERARH SPIRIDON ,PEDEPSITOR ERETICILOR SI PAPISTASILOR(catolicilor)

sf-marcu-evghenicul-la-sinodul-de-la-ferrara-florenta
Sfântul Marcu Eugenicul, un vrednic urmaș al Sfântului Spiridon

Noi urmașii CUI suntem ???

După eliberarea orașului Kerkira de sub asediul turcilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, pentru că eliberarea s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul ales de atunci Andrei Pizani, capitan-general al Korfului a vrut să aducă o răsplată de mulțumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertății menționate mai sus, s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut și bine primit de către Sfânt. Acela i-a răspuns că est un lucru foarte bun și divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru separat și o liturghie latină și Excelența Ta să asculți liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo.
Comandantului i-a plăcut sfatul teologului și de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcție. Însă înainte de a pregăti materialul i s-a părut cuviincios să îi cheme pe preoți și pe cei care aveau în grijă sfintele moaște ale Sfântului Spiridon pentru a primi de la ei încuviințarea pentru aceasta.
Ei, de îndată ce au auzit un lucru atât de neașteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovație foarte dăunătoare și de aceea nu au vrut în nici un fel să încuviințeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, fiind stăpânitorul suprem și neținând seama de ei, vrea să i se împlinească voia și poruncește să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica Sfântului. Au fost adunate, așadar, acolo: var, ghips, marmură și placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: De ce mă deranjezi și de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei ? Să știi că ceea ce ai stabilit să faci nu îți este de folos. Făcându-se, așadar, ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui și i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopții. Acela i-a răspuns că noi creștinii nu suntem datori, în nici un fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul a lucruri adevărate. Desigur că trebuie să te gândești, stăpâne, că acesta (visul) este o ispită clară a diavolului, pe care o trimite inamicul celor buni ca să se distreze și să împiedice o lucrare atât de evlavioasă. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniștit.
În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe același monah că îl amenință în mod vehement, zicându-i: să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îți va părea rău și nu îți va fi de nici un folos. Fiind înfricoșat și înspăimântat comandantul de această hotărâre clară, nu a mai așteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a arătat teama din inima lui și i-a spus că este stăpânit de o așa de mare frică încât nu îndrăznește să săvârșească această lucrare.
Atunci teologul, după cele înfățișate de comandant, i-a spus cu glas hotărât: Stăpâne să știi că dacă vei renunța a săvârși o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu vei apărea înaintea lumii gândind cum se cuvine, căci crezi în vise petrecute din conlucrarea diavolului. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte și făcându-se zi (era 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica Sfântului închinându-se cu bucurie, însoțit fiind el de toți slujitorii lui și de vestitul Inzenieru, ca să măsoare locul în lungime, lățime și înălțime pentru construirea altarului lui. Atunci, cel mai bătrân dintre preoți, Marinos Vulagaris Sakelarios (Μαρίνος Βούλγαρης Σακελλάριος) (fiind prezent și protopopul care era atunci în funcție, Spiridon Vulagareos) a stat înaintea comandantului și cu voce smerită l-au rugat toți să nu facă o astfel de inovație, căci poate nu fi fi plăcută Sfântului.
Însă acesta, auzind și mâniindu-se, i-a amenințat cu multă mânie că dacă nu ascultă de voia lui și nu se liniștesc, îi va trimite în lanțuri la Veneția, ca să îi arunce în închisoare și să nu mai vadă deloc soarele. Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovație, ci să fac un altar, lucru care e sfânt și plăcut lui Dumnezeu. Deznădăjduiți și înfricoșați foarte de amenințări, preoții și cei ce aveau grijă de sfintele moaște și ceilalți ortodocși, care nu erau puțini, s-au încredințat puterii divine. Și deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, au făcut slujbă, vărsând lacrimi fierbinți ca să împiedice planul cel rău al comandantului.
Pe la miezul nopții, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meșterii să lucreze, iată au început tunete și fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului, l-a întrebat o dată și încă o dată cine ești tu ? Și unde te duci ? Și pentru că nu a primit nici un răspuns, a tras piedica armei sau a puștii ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: Eu sunt Spiridon. Și de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână și l-a mutat în afara așa-numitei Spianada a orașului Kerkira, aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu pușca lui.
Și de îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion și această explozie a distrus toate clădirile care erau înlăuntrul Castelului și palatul comandantului și toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat, ca și cum ar fi fost menite să săvârșească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetății, în groapa în care se scurg și se usucă toate murdăriile toaletelor din oraș, având în mână rușinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plății pentru sfatul lui cel bun și pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci și mulți bărbați și femei, din slujba comandantului și din afara ei, cam 900 de suflete. În același timp s-au mai întâmplat încă două minuni înfricoșătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în fața (raclei) sfintelor moaște, iar această candelă în aceeași noapte a căzut jos pe podea și i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanț foarte puternic, nici una din multele candele care erau atârnate acolo, nepățind însă nimic. Se vede și astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită astfel, ea a fost agățată din nou mai târziu și rămâne martor tăcut al întâmplării.
În al doilea rând: în acel ceas și în clipa aceea (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăznet a lovit tabloul comandantului din Veneția și l-a ars cu totul, fără să pățească ceva rau vreun alt lucru din casă. Acest eveniment frații lui care erau acolo și rudele lui și ceilalți latini laici și clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuși. Iar cel numit preveduros, adică episcopul latin și alți oameni bogați și simplii cetățeni, câți locuiau în orașul Kerkira (unde e și palatul episcopului latin și palatele multor altora), toți aceștia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica Sfântului materialele adunate acolo, precum s-a menționat înainte. Și celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care și placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat cu cinstire în locul numit Dom, cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în așa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e așezată jos, pe o parte, până azi.
Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu glas puternic și a vestit că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari și înfricoșătoare și cu uimire povestea întreaga întâmplare; latinii nesuportând rușinea, după trei zile l-au trimis în Italia.
12-Spiridon
 Atât pentru ortodocșii care locuiesc în insula Korfu, cât și în Insulele Korifon, adică în Kefalonia, Zakinth, Sfânta Mavra și celelalte și chiar și pentru toți locuitorii Epirului (ai Greciei continentale), care se învecinează cu această insulă (Korfu) nu avem nici o îndoială că toți cunosc această minune și convinși întru totul că acea distrugere a cetății nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa Cerului. Toți cred cu tărie aceasta și o vestesc cu gura lor ortodocșilor străini care trec pe acolo și conducându-i în Dom pentru istorisire, cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa așezată acolo în altar.
Așadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraților noștri creștini, ci și să dovedim că într-adevăr este minune și cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocșii înșiși, care cu recunoștință și cu suflet smerit vor să o accepte și vor să preaslăvească pe Domnul ci pentru acei insolenți care ușor se obrăznicesc și se împotrivesc adevărului și lucrărilor Sfântului Duh. Așadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, teoretic, ce fel de minune este aceasta. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse, vrem să se publice și planul acestor locuri, așa cum se mai păstrează în amintirea noastră de când, datorită iubirii de învățătură, când am trecut pe acolo, le-am văzut.
Orașul insulei Kerkira localnicii îl numesc țară; cu acest nume apare în principal orașul cel mai important, deosebind-o de Varusia și de Castelia, care se află în exteriorul țării, de jur împrejurul ei. Țara, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă și geograful Meletie. Se află în partea nordică, vis-a-vis de Epirul. În ea locuiește majoritatea poporului, romei și latini. Ceilalți locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două sate: Garitsa spre est și Manduki spre vest. În țară (χώρα) este și biserica Sfântului (Spiridon) și Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care amintește relatarea (minunii). Acolo se află și biserica Răstignitului menționată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al orașului. Spianada se întinde în lungime pe o distanță mare, de la est la vest. Și lățimea ei este mare, întinzându-se de la casele țării până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât nedenivelată și de plată, încât aproape că reproduce o suprafața matematică. Așadar, întreaga țară este, așa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă și Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al țării, adică în nord se află aproape de țară un ostrov, din care se înalță la o înălțime considerabilă două vârfuri și se spune că de la aceste două vârfuri și-a luat numele și țara și insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar un Castel foarte puternic și cu mulți locuitori. Castelul, în ceea ce privește vrăjmașii pedeștri, are de jur-împrejur drept cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmașii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic și foarte înalt. Castelul e numit de toți Citadela, adică orașul sau, ca să zicem mai corect, acropole, care în vreme de pericol este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri este depozitul întregii garnizoane Monezion și de acolo se transmite în întreaga Kastelia și în turnuri.
Poarta acestui depozit întotdeauna e păzită, zi și noapte conform obiceiului european de un soldat anume, adică de un ostaș. Înăuntru este și cartierul general, adică palatele comandantului și ale multor altor ofițeri. Așadar, se află zidul țării de zidul acropolei la o aruncătură de piatră. Între ele se află marea, care le și desparte. În acropole oamenii intră și ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susțin niște coloane construite, late cât este și podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre și să iasă oamenii, dintr-o parte în alta și înapoi, după trebuința lor. Sosind  ora stabilită, să închid porțile acropolei și ale țării. Se închid, conform regulamentului și obișnuinței europene, astfel încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Având în vedere acestea, adică după ce am descris locurile și precum se văd ele în plan, cine ar putea să găsească un piroman atât de curajos și astfel să îndrăznească se numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoșătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni, care o prezintă pretutindeni ca pe o acțiune înfricoșătoare a cerului ?
Cu toate acestea, să acceptăm pentru moment că din întâmplare și nu din mânie divină a trăznit în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada ? Cum de și-a părăsit postul și nu și-a făcut datoria, fapt de care depinde pedeapsa cu moartea, cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau cu un pretext de la datoria lui ? Dar și cum a fost posibil, de altfel, să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopții, când porțile celor două castre erau închise de tot și cu cea mai mare siguranță ? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel acuzat ? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu găurile din stânci vulcanice, atunci când sunt aruncate departe pietre mari. Chiar și așa, dar cum a rămas și viu ? E aproape imposibil, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată să rămână viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanță, care poate să fie mai mare de o milă și să-și poarte și arma pe umăr, cum voia să se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmașului ?
De ce doar candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că ea era agățată de un lanț puternic, precum este și se vede și azi ? Cred că vrei pe ortodocși prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă o astfel de calomnie amară nu este valabilă pentru toți. Pentru că, mai întâi au văzut căzută candela în timpul utreniei și, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Și apoi ce ar fi câștigat dacă ar fi aruncat jos candela, eu nu pot să înțeleg. În fine, ce altceva îți rămâne să mai calomniezi? Îndrăznești să spui oare că și incendierea tabloului comandantului din Veneția s-a petrecut din întâmplare ? Însă cu adevărat o atâta obrăznicie și ingratitudine respingătoare față de minuni atât de evidente cu nimic nu se deosebește de a spune că toate acestea sunt minciuni, chiar inexistente. Dar nu sunt minciuni. Explozia și toate celelalte au avut loc cu siguranță și acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au și văzut și au trăit acele momente de groază. Și, după aceștia, aceste evenimente sunt confirmate de mărturia comună a insulelor în jur și ale vecinilor din Epir.
Așadar, fiind clar că a avut loc explozia și toate celelalte, neapărat trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeiești. Pentru că sunt așa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând incendierea tabloului din Veneția, în același moment, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau așezate în așa fel încât să îi sugrume mortal gâtul din care ieșiseră acele amenințări egoiste; în al șaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara orașului în mocirlă de acolo unde dormea liniștit și acoperit, în siguranță în palatele domnești. Zic toate acestea și probabil și multe altele că cine vrea să se prezinte atât de ilogic și să susțină că au contribuit și s-au petrecut astfel din întâmplare sau de la sine? Imposibil, e imposibil și absurd ca toate acestea să se petreacă în una și aceeași noapte. Și pentru că, așa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar din întâmplare este imposibil să se fi întâmplat, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au fost lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în același timp, în locuri diferite, spre unul și același scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, așa cum nici nu a avut loc (n.n. – în cele din urmă).
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur și simplu mort sau din cauza zguduirii acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă divină, căci nici cererile preoților nu le-a acceptat, ci i-a înfricoșat că îi va trimite în temnițe și nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile Sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului lui sfătuitor și pentru aceasta Spiridon marele făcător de minuni i-a luat viața, ca să nu pună în practică dorința lui cea rea ?
Da, cu siguranță, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare și puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia și prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei divine ? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără nici un motiv și numai cea a comandantului, nu alta ? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet în scopul de a sufoca pe General ? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune a lovi trăsnetul în aceeași clipă și a arde tabloul lui, adică al comandantului, în Veneția ? Da, cu siguranță, toate acestea sunt minuni și toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie și care mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înțelepțit și să spun: Binecuvântat e Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne și există în veci și trăiește și durează în vecii vecilor, aceasta în care am întreaga mea încredere și deja trâmbițez cântecul de biruință împotriva vrăjmașilor adevărului e mutarea soldatului.
A știut cu siguranță Sfântul Părinte că e posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeiești voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos și cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut și pe care el le-a pățit. Deci, spune tu, bunule ostaș, cine a dat foc depozitului ? Id San Spiridion ha fatto questo feribile Caso. (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoșător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână etc, precum le-am spus în capitolul relatării minunii.
Alături de predica soldatului a mărturisit și un conducător venețian, care locuia în țară. Și a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui și a văzut trei flăcări de foc, care au ieșit din clopotnița bisericii Sfântului Spiridon și a lovit exact în castel și imediat a luat foc depozitul de muniție și a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate și care astupă cu desăvârșire orice gură. Și el e mărturisit chiar și de tăcerea și reținerea celorlalți latini. Pentru că dacă nu erau convinși de vestirea soldatului și nu îi stăpânea o frică așa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au luat din biserica Sfântului materialul adunat acolo și nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau și o numeau preasfântă și dumnezeiască ? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul latin, ca și cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă, nu numai că nu au mai îndrăznit să facă așa ceva însă le-au și luat de acolo cu cea mai mare grabă. Și într-adevăr adevărul biruie peste toate. Așa de bine au înțeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât nemaiputând suporta să o vestească cu toată îndrăzneala acel soldat latin, în cea mai mare grabă l-au scos de pe insulă și l-au trimis în Italia.
Au înțeles-o și au confirmat-o bine chiar și rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Korfu un om amabil, bun și creștin, pe nume Nikoleton, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneția a mers și în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea și în discuție a venit vorba și de numele Sfântului Spiridon. Si am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia față de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat și s-a transformat într-o femeie mândră, plină de mânie și de aversiune, pentru uciderea fratelui ei Andrei, față de persoana Sfântului. Astfel că nu numai prin minuni de netăgăduit, ci și din partea vrăjmașilor de neîmpăcat ai credinței noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea rușine incomparabilă și de nevindecat, prin toți în orice caz s-a dovedit și a dovedit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului și minunatului Spiridon. 
fragment din cartea Judecata cerului a Sf Athanasie din Paros,
contemporan cu evenimentele.
traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Notă – Cartea Judecata cerului a fost tipărită și în limba română, la Editura Areopag. Ea poate fi vizualizată și la adresa
http://www.impantokratoros.gr/dat/storage/dat/8F28485E/Sfantul_Atanasie.pdf

 sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2013/12/12/sfantul-ierarh-spiridon-izgonitor-si-pedepsitor-al-ereticilor-papistasi-hulitorii-sfintei-treimi/
  
Doamne ajuta..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..