“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.

ANTIECUMENISM

Loading...
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

19.01.2014

IN ATENTIA IERARHILOR ORTODOCSI DESPRE FALSA UNIRE ASA ZISE ,,BISERICI,, ECUMENISTE

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.


„Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”

Cei care vorbesc cu atâta uşurinţă despre unirea bisericilor ar trebui să înţeleagă că
unitatea Bisericii este un dar tainic al prezenţei Dumnezeieşti. Nu este ceva care se decide la
conferinţe, ci este ceva care ori există, ori nu există. Nici o decizie a oamenilor nu îl poate
constrânge pe Dumnezeu.
Bineînţeles, este posibil ca unirea să se înfăptuiască în exterior, şi toţi - protestanţi,
catolici şi ortodocşi - putem afirma că suntem în cele din urmă o unică biserică, şi îl putem
comemora pe Papa de la Roma, iar Papa de la Roma îl poate comemora pe Patriarhul
Constantino-polului. Dacă putem cădea cu toţii de acord în privinţa unui „minimum de
adevăr”, în privinţa unui crez simplificat şi dacă găsim o soluţie pentru alte câteva probleme,
unirea poate exista. Va fi, în exterior, un sistem valid din punct de vedere juridic, dar va fi un
sistem fară nici o legătură cu Biserica lui Hristos, chiar dacă toate aparentele exterioare îl fac
să semene cu Biserica. „Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”. Când condiţiile prezenţei Lui nu
există în oameni, Dumnezeu nu vine la oameni.

Biserica lui Hristos nu a fost niciodată un sistem pământesc. Biserica s-a născut, nu a
fost făcută.
Discuţiile oamenilor pot face ceva căruia îi pot da numele de „Biserică”. Dar acest
produs va fi lipsit de viaţă. Biserica cea vie nu va avea nici o legătură cu el. Ea va exista
undeva departe de toate aceste născociri, neschimbată, plină de adevăr şi lumină, nepângărită
de compromisuri false, Sfântul Duh luminându-i paşii şi învăluind-o asemenea luminii
soarelui şi călăuzind-o triumfal către „deplinătatea adevărului”.
Cât despre numărul creştinilor adevăraţi, acesta nu are nici o importanţă, chiar dacă ei
pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Ei vor fi purtătorii Tradiţiei, pe care nu doar că o vor
fi învăţat, ci o vor fi şi trăit cu adevărat, avându-i experienţa mereu vie. Creştinii trăiesc în
Tradiţie
ca în elementul lor, aşa cum peştii trăiesc în apă.
Fie ca toţi cei ce-L caută cu adevărat pe Dumnezeu să nu mai vorbească despre
„unirea bisericilor”.
  Biserica nu acceptă unirea, întrucât ea nu a fost dezbinată niciodată în
esenţa ei mistică.
Oamenii o părăsesc, chiar dacă păstrează multe dintre trăsăturile ei
exterioare. Fie ca toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se întoarcă la Biserică şi să se
smerească spre a putea intra, căci poarta ei e îngustă şi trebuie să te pleci foarte jos ca să poţi
trece.

. Criteriul infailibil

În haosul şi ipocrizia lumii contemporane nu este însă uşor să desluşeşti Biserica lui Hristos şi să
 te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o Biserică să se numească ortodoxă
pentru ca ea să fie literalmente aşa. Din păcate, apostazia există chiar şi sub sutana ortodoxă,
şi sub cupolele ortodoxe, şi în rândul ortodocşilor practicanţi.
Acesta nu este însă un lucru
nou, Biserica îl cunoaşte de la începuturile ei; doar că acum a atins dimensiuni neobişnuite.
Trebuie să învăţăm să desluşim Biserica în spatele aparenţelor. In ceea ce priveşte
aparenţele, astăzi în Biserica Ortodoxă prevalează confuzia şi haosul în exterior. Fiecare -
instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios - are propria sa opinie despre ceea ce este
Creştinismul sau Ortodoxia, şi îşi susţine opinia cu fanatism. Ori, în această furtună, este cu
neputinţă să-ti găseşti calea fară o busolă.

Există însă un criteriu infailibil:  continuarea Tradiţiei.
Pretutindeni unde Tradiţia este păstrată vie si nepângărită, fără perturbări sau modificări, aşa cum era pe vremea Apostolilor,căci mulţi credincioşi - episcopi, preoţi şi mireni - trăiesc
 şi transmit această Tradiţie, acolo este Biserica Ortodoxă, şi credincioşii ei, mulţi sau puţini, alcătuiesc 
Trupul lui Hristos.
 Toţi ceilalţi, preoţi sau mireni, care doresc să fie numiţi ortodocşi fară să urmeze Tradiţia vie a
veacurilor, nu sunt altceva decât intruşi; sunt neghine în câmpul lui Hristos.

În ziua de azi, neghinele sunt foarte multe, iar spicele de grâu sunt foarte puţine; dar
câmpul este câmpul lui Dumnezeu, si deşi neghinele sunt de multe feluri, grâul rămâne acelaşi
din generaţie în generaţie, din sămânţă în sămânţă, la fel cu grâul cel dintâi pe care Sfântul
Duh l-a semănat în acelaşi câmp ceresc, în ziua de Rusalii.
Tradiţia cea vie nu a fost niciodată întreruptă, căci Hristos însuşi a făgăduit că „porţile
iadului nu o vor birui”. Şi Dumnezeu nu minte. Cei ce încearcă să găsească Tradiţia Bisericii
Creştine din primele secole sau din secolele de dinaintea schismei, pentru a o urma,
mărturisesc că, în fapt, au pierdut continuitatea Tradiţiei. Dar ei o vor găsi negreşit, căci
Tradiţia este ceva viu şi se transmite, la fel ca viaţa, de la cei vii la cei vii. Nu este ceva ce se
descoperă cu ajutorul unor studii erudite, nici ceva ce se dobândeşte în mod intelectual.

Biserica ascunsă, dar vie


Acele milioane de neghine care au răsărit în ultima vreme în sânul Bisericii Ortodoxe
au adus cu ele un spirit secular, astfel încât nici o Biserică ortodoxă nu a putut să-şi păstreze
trăsăturile exterioare neschimbate.
Până si susţinătorii vechiului calendar, care în problema
calendarului au păstrat direcţia bună, în cazul iconografiei au trădat în mod evident Tradiţia.
Acesta este un păcat comun tuturor Bisericilor ortodoxe în ultimul timp.
Din fericire, abaterile de la Tradiţie pe care le-am prezentat nu au desprins până acum
din rădăcini Bisericile ortodoxe. Copacul rămâne în viaţă, viguros, în pofida tuturor
zorzoanelor care i se adaugă. Bisericile ortodoxe nu s-au veştejit, aşa cum s-a întâmplat cu
„Bisericile” Apusului. Dacă scuturi praful pe care l-a presărat peste ele spiritul secular, ai să
găseşti frunzele proaspete ale Tradiţiei autentice. Tradiţia nu a încetat să trăiască şi să fie în
vigoare în sfera Ortodoxiei, încă mai există călugări care trăiesc viaţa monahală ortodoxă,
încă mai există teologi care nu au pângărit adevărul, ci îl păstrează strălucitor si pur, departe
de orice amestec străin, încă mai există corişti bizantini şi adevăraţi purtători ai tradiţiei
iconogra-fîce ortodoxe, încă mai există preoţi asemenea celor din vechime, dedicaţi funcţiei
lor sfinte, a căror legătură constantă cu Dumnezeu nu le îngăduie să se frământe în privinţa
bărbilor lungi sau a vesmintelor negre, ci mai degrabă face ca aceste lucruri să răspândească
sfinţenie, încă mai există oameni simpli vrednici să vadă mari minuni.

Aşadar, adevărata Tradiţie - viaţa, experienţa duhovnicească, învăţămintele
Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi din toate timpurile, aceste urme ale Duhului Sfânt în inimile
creştinilor - există şi stăruie vie între cei vii, neîntreruptă din vremurile apostolice. Există, aceasta este regula de aur în funcţie de care fiecare trebuie să-si măsoare gândurile şi faptele,
văzând dacă se află înlăuntrul sau în afara Ortodoxiei. Semnele exterioare pot crea impresia că
această continuitate a fost perturbată sau întreruptă, dar de va privi cineva cu luare-aminte, va
observa că ea încă înfloreşte şi îi însufleţeşte pe cei ce o caută.
Tradiţia există şi va continua să existe până la sfârşitul lumii, dar, pe zi ce trece, ea
este tot mai greu de descoperit.
Fiecare zi adaugă tot mai multe zorzoane copacului
Ortodoxiei, şi în felul acesta oamenii sunt dezorientaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.




Arca Ortodoxiei

Mai devreme sau mai târziu, nimeni nu ştie cu exactitate când, „bisericile” şi religiile
se vor uni, în acel haos al falsităţii, până şi cei aleşi se vor afla în primejdia de a se rătăci. Va
fi vremea Antihristului.
Cum şi când va veni Antihristul, nimeni nu poate spune. Şi nu se ştie câţi vor fi în
stare să-l recunoască, întrucât el va veni în chip de binefăcător al omenirii. Deocamdată, un
lucru se poate spune cu siguranţă: toate aceste mişcări către unire în rândul naţiunilor şi al
bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformizare a umanităţii produsă treptat
sub cilindrul compresor al culturii tehnologice netezesc calea pentru venirea Antihristului.
Potrivit criteriilor lumii, această evoluţie a umanităţii este minunată. Dar potrivit criteriilor
creştine, ea este o evoluţie către distrugere.


Acest lucru nu îl surprinde, nici nu îl sperie pe creştin. El ştie că lumea şi-a semnat
condamnarea. Şi de aceea a refuzat Hristos să se roage pentru lume. „Nu pentru lume Mă
rog”. Cârmuitorul acestei lumi este diavolul, iar diavolul „de la început a fost ucigător de
oameni”
.
Moartea va găsi lumea în culmea gloriei ei, în culmea trufiei, pe vârful Turnului
Babel, când omul îşi va fi înfăptuit străvechea tentativă de a deveni zeu prin propriile-i puteri,
departe de Dumnezeu. Când Fiul Omului va veni, El îl va găsi pe om în toată splendoarea
amăgitoare a nebuniei lui satanice.

Dumnezeu nu îi cere creştinului să mântuiască lumea. Orice încercare a creştinilor de
a schimba cursul lumii ar fi inutilă şi ridicolă. Lumea este o corabie care se scufundă, şi se
scufundă deoarece propria ei structură este putrezită. Dumnezeu nu îi cere creştinului să
mântuiască corabia, ci să mântuiască cât mai mulţi naufragiaţi îi stă în putinţă.

Noua Arcă a lui Noe, Biserica lui Hristos, se apropie de locul naufragiului. Oricine
doreşte să fie salvat trebuie să-şi caute adăpostul în ea. Dar, pentru a găsi adăpost, ei trebuie
să se lepede de lume
, nu atât din punct de vedere geografic, cât din punct de vedere al esenţei.
„De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).

Dar aici încep dificultăţile. Cum te poţi lepăda de lume când întreaga ta viaţă este
cuprinsă în ea?
Răspunsul la această întrebare nu se află în această carte. El se găseşte în
Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi. De altminteri, întreaga viaţă în Hristos este o încercare
de eliberare din lume,
din „Egiptul” patimilor, şi de refugiere în Arca Bisericii.
Dar, când vremea Antihristului va fi aproape, până si Arca Bisericii va fi greu de
desluşit. Mulţi vor spune: „Iată, aici este Hristos” şi „Acolo este Hristos”, dar ei vor fi
prooroci mincinoşi.
Orice lucru va fi acceptat în mod oficial, întrucât Biserica, trădând încetul
cu încetul comorile Tradiţiei, va fi fost asimilată de amestecul indescifrabil, fals unificator,
care va retine majoritatea trăsăturilor exterioare ale Bisericii cu o dibăcie satanică.

 Ici-colo,grupuri mici de credincioşi, cu preotul lor în frunte, vor menţine încă vie adevărata Tradiţie.
Dar cine va putea să recunoască Biserica lui Hristos în acele grupuri mici şi dispreţuite
de credincioşi cărora le lipseşte orice splendoare pământească?
Totuşi, la sfârşitul veacurilor,Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească va fi tocmai în acele mici parohii
uitate, dezbinate în aparenţă, care probabil nici nu vor şti unele de existenţa celorlalte, dar
care vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului în Sfântul
Duh, laolaltă cu Credinţa si Tradiţia pe care ele le vor păstra nepângărite.
În acele zile, până şi cei aleşi vor fi în pericolul de a se abate de la calea cea dreaptă.
Este nevoie de mult curaj ca să iei partea celor puţini şi să mergi împotriva curentului lumii,
cu riscul de a fi ridiculizat de cei „inteligenţi” si bruscat de cei puternici.
Este nevoie de multă
înţelepciune să vezi adevărul exact acolo unde întreaga lume nu vede decât absurditate şi
prostie, în plus, adepţii minciunii vor avea miracolul de partea lor, minunea pe care diavolul Ia
cerut-o lui Hristos în pustiu, semnele şi minunile proorocilor si hristoşilor mincinoşi. „Căci
se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Câţi vor fi în stare să
găsească drumul, când toate semnele vor fi înşelătoare? Atunci, „cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui”.


Măştile ecumenistilor

Fie ca toţi cei ce doresc să trăiască lângă Hristos să se silească să dobândească
înţelepciune, pentru a-i putea recunoaşte dinainte pe proorocii şi pe hristoşii mincinoşi; şi fie
ca ei să poarte armura credinţei astfel încât să-i poată birui pe aceia si pe adepţii lor.

Căci vremurile acestea sunt vremuri viclene, în care minciuna este deghizată şi otrava
este oferită în înveliş de zahăr, în care drumurile sunt pline de capcane şi de gropi bine
camuflate. Oricine se lasă înşelat de aparenţe este pierdut.

Trebuie să învăţăm să deosebim Biserica de lume, căci menirea Bisericii este una, iar
menirea lumii este alta.
Trebuie să avem pe câtă neîncredere în lume, pe atâta credinţă în
Biserică, pe câtă ură faţă de lume (nu faţă de oameni, ci faţă de lume), pe atâta dragoste pentru
Biserică, şi pe cât pesimism faţă de lume, pe atât optimism pentru Biserică.
Lumea este tabăra, mentalitatea şi intenţiile celor care au respins prinosul lui
Dumnezeu, care s-au întors cu spatele când El a vrut să le vorbească, care s-au separat de El
pentru totdeauna. Aceşti oameni au preferat moartea în locul vieţii. Ei nu sunt pedepsiţi, la fel
cum nici demonii nu sunt pedepsiţi, căci nimeni nu le doreşte nici un rău. Nesiliţi de nimeni
au ales moartea, nesiliţi de nimeni au ales să fie duşmanii lui Dumnezeu şi să rămână foarte
departe de El.


Această alegere se face în timpul vieţii, în adâncul inimii noastre, şi este irevocabilă.
Libertatea separă fiinţele spirituale în două tabere. Există două feluri de oameni, aşa cum
există două feluri de îngeri: prieteni ai lui Dumnezeu şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Libertatea nu constă în acţiunile individuale, ci în întreaga fire a omului, în răspunsul
final, pozitiv ori negativ, pe care acesta îl dă la chemarea lui Dumnezeu. Libertatea constă în
sensul general al vieţii omului, iar nu în detaliile acelei vieţi. Detaliile sunt înşelătoare: ele tac
în aşa tel încât fariseii şi cărturarii să pară prieteni ai lui Dumnezeu, iar tâlharul, femeia
păcătoasă, vameşul şi Saul [Pavel] să pară duşmanii Lui.
Trebuie să fim în stare să recunoaştem, sub măştile făţărniciei şi ale slăbiciunii, pe
adevăraţii duşmani şi pe adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu.

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.

Duşmanii care nu poartă mască - ateii, materialiştii, comuniştii - nu pot păcăli pe
nimeni. Ei sunt cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Însă ceilalţi - patriarhi,
episcopi şi arhiepiscopi „ortodocşi”, lideri ai organizaţiilor creştine, teologi şi profesori de teologie 

- , toţi cei care vorbesc cu o prefăcută dragoste creştină faţă de „fraţii” noştri eretici şi
care răspândesc mesajul unirii, toţi aceşti purtători de măşti poate nu ucid trupul, dar ucid cu
siguranţă sufletul. De aceea, lupta împotriva lor trebuie să fie necruţătoare.


extras din 

Doamne ajuta.. sa stam bine sa luam aminte...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..