“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.

ANTIECUMENISM

Loading...
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

20.01.2014

UN FOST CATOLIC.. BOTEZAT SI FACUT CRESTIN... IN BISERICA ORTODOXA ...

DSC01072[1]

Părintele Rafail, fost catolic, originar din Ungaria, astăzi preot ortodox în județul Mureș, alături de prietenul lui, Csaba – viitorul Pavel, în pelerinaj la Athos

Prin ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu şi al Maicii Sale am fost condus spre Ortodoxie deşi m-am născut într-o familie cu tradiţie protestantă, într-un sat maghiar ardelean. De mic am fost crescut de părinţi şi bunici cu frică de Dumnezeu şi am învăţat să mă rog, să merg la biserică. Întotdeauna m-am străduit să fiu un bun creştin şi eram bucuros când mergeam la biserică şi îmi plăcea şi gândul că toate lucrurile au fost create de Dumnezeu. Nu mi-am pus întrebarea ce este cu celelalte religii.
Eu credeam că fiecare trebuie să urmeze calea familiei în care s-a născut şi că acest fapt nu se mai poate schimba şi să facă tot ce poate ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Citeam Sfânta Scriptură şi mă străduiam să urmez cât puteam învăţăturile din ea. Dacă greşeam, fiind protestant, mă gândeam că mă va ierta Dumnezeu dacă de data viitoare nu mai greşesc. De aceea, din când în când mă încordam şi încercam să fiu un om mai bun, să aflu mai multe. Credeam că pot exista minuni, dar că timpul marilor minuni ca cele din Biblie a trecut.
Din întâmplare, odată, m-am uitat la câteva minute dintr-un film vechi care prezenta o întâmplare din viaţa oamenilor dintr-un sat. Am văzut în scena aceea că era o statuie a Maicii Domnului într-o scorbură şi că personajul feminin principal, fiind la câmp, voia să ajungă acasă, pentru că începuse o ploaie torenţială. Atunci s-a rugat Maicii Domnului, în faţa statuii, ca ploaia să se oprească. Deşi filmul nu era despre religie şi minuni, ploaia s-a oprit şi personajul bucuros a mulţumit Maicii Domnului şi şi-a văzut de drum. Scena aceasta mi-a rămas întipărită în minte exact ca o minune adevărată şi eram convins că Maica Domnului ar fi făcut aceasta şi în realitate. De atunci, mereu am avut un gând de bucurie şi de încredere faţă de Maica Domnului, căci ştiam că ea poate întoarce lucrurile spre bine.
Cu timpul am realizat că ceea ce citesc în Biblie nu este întotdeauna în concordanţă cu ce aud în predici, la biserica protestantă unde mergeam, lucru care mă deranja, dar îmi închideam urechile la astfel de predici şi încercam să ciugulesc numai ceea ce era conform cu ce citisem. Mai târziu, am început să citesc scrieri ale unor oameni cu viaţă îmbunătăţită şi sfinţită (la început numai romano-catolici, pentru că prima dată de ei mi-a fost dat să aud). Pentru că eram închis în lumea protestantă, aveam impresia ca în curând nu o să mai am de la cine învăţa şi aceasta nu pentru că nu ar fi printre ei oameni mai buni ca mine, ci pentru că simţeam că teologia de acolo este şubredă.
Ştiam că nu am reuşit să fiu un bun creştin şi că fără ajutor şi exemple nici nu voi putea reuşi, deşi mă străduiam. Evanghelia îmi era de ajutor, dar nu înţelegeam toate cele scrise acolo, este adevărat că nici acum nu înţeleg tot, iar perfecţiunea de acolo era greu de urmat, deci simţeam că îmi trebuie o scară să urc până acolo. Atunci mi-am adus aminte că a fost un părinte care prevăzuse sfârşitul comunismului în România şi speram că dacă citesc despre el, o să mai pot învăţa ceva. Nu ştiam cine este, dar am căutat pe internet, aşa am ajuns la numele părintelui Arsenie Boca. Începând de aici, a fost apoi o explozie de informaţii, am aflat de un loc numit Athos (Sfântul Munte), unde trăiesc numai călugări şi am aflat că acolo au vieţuit o mulţime de sfinţi şi că, prin tradiţia vie de acolo, cu siguranţă trăiesc şi astăzi sfinţi.
Mi-am dat seama că în lume trăiesc trei feluri de oameni: ortodocşii, care erau cei ce au păstrat drumul drept dumnezeiesc şi apostolic, dovada era aceea că ei aveau sfinţi în cel mai puternic sens al cuvântului. Sfinţii fiind fructele Ortodoxiei, îmi aminteau că „pomul după fructe îl cunoşti”. Nu m-a interesat că nu toţi ortodocşii sunt oameni sfinţi, era de ajuns să ştiu că nu demult au trăit oameni ca părintele Paisie Aghioritul şi ca părintele Porfirie şi că mulţi oameni care trăiesc astăzi, i-au întâlnit şi pot povesti experienţele lor personale cu ei.
Urmau ceilalţi oameni credincioşi, indiferent din care religie, între care eram şi eu. Am căutat „fructe” asemănătoare şi aici, dar balanţa înclina greu spre Ortodoxie; mai auzisem la romano-catolici de câteva minuni, dar în rest nu ştiu să fii auzit. Fapt care îmi punea un mare semn de întrebare.
Şi mai erau şi ateii, care pentru mine erau de neînţeles, nu pricepeam cum nu îşi pun întrebarea de unde sunt şi încotro merg şi dacă şi-o pun, cum se poate, chiar dacă toată istoria omenirii este încărcată de religie, ei nici măcar nu încearcă să caute un om despre care alţii spun că are viaţă sfinţită şi să încerce să discute cu el şi să îl întrebe, până când îşi lămuresc punctul lor de vedere, care cu siguranţă se va dovedi greşit.
Oricum, ştiu că „credinţa este darul lui Dumnezeu” şi că dacă un moment m-ar părăsi Dumnezeu, mi-aş pierde şi eu credinţa aceasta puţină pe care o am. Deci, pe atei îi văd ca pe cei care au pierdut prima luptă spre sfinţenie şi o mână rea îi tot loveşte în jos şi îi ţine departe de Adevăr, dar cred şi că războiul nu s-a terminat şi că în orice moment se poate ivi o împrejurare, poate chiar banală, care să îi propulseze pe atei mult înainte pe drumul credinţei în Dumnezeu, căci voia Lui este ca toţi să se mântuiască şi la cunoaşterea Adevărului să vină.
M-am gândit mult cum aş putea să îi atrag pe atei spre credinţă, măcar să îi preocupe gândul la ea. Şi de câte ori am ocazia, le spun să se gândească la ceva, la vreo dorinţă bună, care dacă s-ar împlini, ar fi de ajuns pentru ei să creadă, că şi ei au un suflet şi sunt creaţia lui Dumnezeu. Eu sunt convins că dacă cineva are în mod sincer un astfel de gând, atunci Dumnezeu va avea grijă şi îl va împlini. Cred, de asemenea, că fiecare om este la un pas de a fi sfânt, numai că nu ştie unde şi cum să pună pasul.
Există şi oameni care cred că există un Dumnezeu care veghează asupra lor, dar din diferite motive ei nu sunt ortodocşi; ei depun un efort, după cum le este obiceiul şi conform cu religia lor, am fost şi sunt sigur că Dumnezeu îi iubeşte mult şi pe ei. Deci m-am întrebat dacă Dumnezeu este mulţumit în totalitate de acest efort, pentru că, în acest caz, ei pot continua liniştiţi să meargă pe drumul urmat de familie sau în cel care s-au născut.
Dar imediat îmi apărea problema cu pomul care are fructe şi pomul care nu are fructe. De ce în Biserica Ortodoxa au fost şi sunt sfinţi până astăzi, iar la alte confesiuni, în ciuda efortului depus de fiecare, nu prea se pot auzi astfel de cazuri. Întrebarea asta m-a frământat mult. Şi aşa am început să merg înapoi în timp, să văd ce s-a întâmplat. Şi am aflat că după Înălţarea la cer a Mântuitorului, prin Sfinţii Apostoli, care au primit pe Duhul Sfânt, s-a format o Biserică creştină sfinţită de Hristos.
Această Biserică este viţa-de-vie plantată de Dumnezeu, care cu timpul s-a ramificat în aşa fel că fiecare ramură nouă apărea prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci nimic nu a fost la întâmplare, din deşteptăciune sau din iscusinţă omenească. Fiecare preot era sfinţit, dacă era considerat apt pentru aceasta, prin punerea mâinilor unui Sfânt Apostol sau mai târziu ale unui episcop. Şi aşa se transmitea Duhul Sfânt şi aşa a crescut Biserica. Dar au apărut oameni care, poate nu din rea voinţă, dar din lipsa harului dumnezeiesc, au venit cu păreri proprii şi aşa au început să apară grupuri de oameni cu păreri contradictorii în sânul Bisericii.
Am aflat că pentru clarificarea părerilor apărute în Biserică au fost şapte sinoade ecumenice, la care au participat episcopi între care erau şi sfinţi în toată puterea cuvântului. Sfinţi care şi azi fac minuni, consemnate în cărţi sau povestite de oameni obişnuiţi, care au fost ajutaţi în diverse probleme. Deci sfinţii aceştia au fost cei care prin har au apărat şi au curăţat Biserica Ortodoxă de erezii şi ne-au lăsat-o moştenire aşa cum este ea azi, păstrând natura ei iniţială de inspiraţie divină şi nu amestecată cu păreri bazate pe logica omenească.
La fiecare Sinod Ecumenic au fost îndepărtate ramurile care, de fapt, s-au tăiat singure de la tradiţia apostolică de inspiraţie divină, din cauza reprezentanţilor lor care au încercat să introducă idei care s-au dovedit a fi false de către aceste sinoade. Unele ramuri, până să fie tăiate s-au dezvoltat foarte mult. Aşa s-a întâmplat la un moment dat, în anul 1054, cu Biserica apuseană.
Probabil că aşa cum, dacă tăiem o ramură de vie, acesta poate fi verde şi mai poate avea câţiva ciorchini sănătoşi şi mai poate părea că e o viţă sănătoasă încă o zi, aşa şi biserica apuseană de acum poate da oamenilor obişnuiţi impresia că este încă legată în mod direct de trunchiul iniţial. O mie de ani înaintea lui Dumnezeu sunt ca o zi. Deci, probabil datorită faptului că ziua lui Dumnezeu este lungă, aceste ramuri nu s-au veştejit imediat, ci au rămas, ca şi cum ar fi vii, şi poate chiar mai pot fi văzute şi fructe pe aceste ramuri. Dar acestea nu sunt datorită faptului că, uite, şi aşa tăiată, ramura este bună, ci datorită faptului că via a fost odată legată în mod direct de rădăcina care este Hristos şi că tot ce este atins de mâna lui Dumnezeu, primeşte viaţă şi putere divină care nu se pierde.
Deci ramura aceasta trăieşte din moştenirea ei iniţială, dar ea e sortită veştejirii, dacă nu va fi realtoită. Aşa cum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi, după căderea lui, omul a decăzut şi poate ar fi fost de aşteptat să fie din ce în ce mai rău… totuşi după Adam au existat sfinţi, ca Maica Domnului, care a făcut posibilă Întruparea lui Dumnezeu. Aceasta nu se datorează căderii lui Adam, ci iubirii imense cu care Dumnezeu a atins omul când l-a creat, iubire care lucrează de atunci în fiecare om.
Deci, aşa văd eu şi celelalte religii care dacă mai au ceva strălucire, se datorează faptului că ele odată au fost legate de Biserica apostolică şi nu datorită îmbunătăţirilor introduse prin iniţiativa omenească şi care sunt opuse voinţei lui Dumnezeu. Mai ştiu şi că Dumnezeu a ales deja o zi pentru judecată şi că toţi vom fi prezenţi acolo. Deci, din această perspectivă, de ce ar mai trebui ca unii să rămână înfipţi în nişte ramuri tăiate, care sunt sortite veştejirii? De ce să nu revină toţi la trunchi? Motivele sunt superficialitatea, confortul, rudele, anturajul, obişnuinţa, tradiţia formată. Dar sunt temeinice aceste motive? Bineînţeles că nu sunt. Dar cine este legat de ele ştie că acestea au o putere foarte mare.
Ele pot lăsa omul să se depărteze puţin să se uite în jur, dar ca un lanţ strânge tare şi provoacă o durere foarte mare în momentul când noi am vrea să îl rupem. Deci trebuie să vină un moment când închidem ochii, întoarcem puţin capul, să nu ne sară vreo scânteie în ochi, şi lovim lanţul cu toata puterea şi numai după aceea ne uităm să vedem ce s-a întâmplat. Este posibil ca lovitura să ne fi rănit uşor şi pe noi şi pe ceilalţi care se află la celălalt capăt al lanţului… Dar n-avem de ales. Dacă nu lovim atunci, rămânem unde am fost, pe acelaşi drum
După aceea, poate ne întrebăm: Am făcut bine? Da, am făcut bine, dacă vrem să fim în aceeaşi barcă cu sfinţii şi cu Dumnezeu! Pentru că atunci când vechiul lanţ se rupe, el este imediat înlocuit cu lanţul de aur al iubirii lui Dumnezeu, care nu face răni, ci vindecă şi care este atât de plăcut, că omului îi vine să îl sărute în fiecare clipă şi să tragă de el încontinuu, ca să ajungă cât mai repede la celălalt capăt, unde este Dumnezeu.
După aceasta, mereu să avem grijă să scuturăm acest nou lanţ şi prin aceasta să dăm semnal că avem nevoie de ajutor şi vom primi răspuns de la celălalt capăt. Când alunecam şi cădem, iarăşi avem lanţul, ne ţinem de el şi ştim că nu putem da greş, pentru că lanţul vine în mod direct de la bunul Dumnezeu şi nu se interpune nimic între noi şi El.
Deci, după gândurile acestea Dumnezeu m-a pus şi pe mine în faţa alegerii şi mi-a spus prin cineva: Ar trebui să te botezi, să fii ortodox! Am avut una-două secunde timp de gândire, că eram în mijlocul unei discuţii. Şi Dumnezeu mi-a dat putere şi gând curat şi am închis ochii şi am lovit lanţul… şi apoi am răspuns: Bine! Mă voi boteza! Atunci nu ştiam ce va urma şi nici cum trebuie să fie un ortodox. Dar ştiam că vreau şi atunci numai asta a contat. Poate m-ar întreba cineva: Şi ţi-a părut rău? Aş răspunde că-mi pare rău numai de timpul pierdut până atunci şi de timpul pe care îl pierd şi acum cu tot felul de lucruri neimportante.
Au fost totuşi probleme după aceea cu familia mea, dar nu mari, cele mai multe poate le-am provocat eu din lipsa mea de experienţă şi din prea mult entuziasm. Ştiu însă că în felul acesta o să pot să ajut mult mai mult pe cei dragi mie, deşi aparent m-am îndepărtat de ei. Dar acum, prin Dumnezeu, Maica Domnului, sfinţi, preoţi, monahi şi simpli credincioşi, adică prin Biserica Ortodoxă, eu pot fi mai aproape de oricine îmi doresc. Am fost primit şi sunt primit cu multă dragoste de ortodocşi, fie ei români, greci, sârbi, ruşi şi unguri, indiferent în ce loc m-am dus.
Rămâne ultima problemă: am rezolvat tot, totul este gata? Nu… acum doar începe! Omul s-a născut de la Dumnezeu, care l-a creat cu voinţă liberă, dar ca să facă voia Lui cu ajutorul Lui. Omul a căzut, dar trebuie să găsească drumul de întoarcere şi să meargă pe el, ca să se împlinească dorinţa Mântuitorului: „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ!” şi atunci Dumnezeu îşi va face loc de odihnă în creaţia Lui, adică în om.
Să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Sa, împreună cu toţi sfinţii, să reuşim şi noi toţi în aceasta!

Pavel din Ungaria

P.S. – Vă rog ca în rugăciunile voastre să vă aduceţi aminte şi de poporul maghiar, ca Dumnezeu să îl lumineze şi să se întoarcă în număr cât mai mare la Biserica Ortodoxă. Cred, de asemenea, că Ortodoxia, calea rugăciunii, este cea care poate rezolva toate problemele, chiar dacă de multe ori ni se propun tot felul de alte soluţii. Şi cred că Biserica Ortodoxă este de fapt cea mai mare comoară pe care noi o avem.

sursa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..