România, între pericolul rusesc şi cel unguresc
În contextul istoriei universale şi în
contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va
avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim
astăzi. Şi dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este
pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră,
de cei care luptă împotriva lui Hristos. Un rabin scria acum câţiva
ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de
ani sunt cetăţean israelitean”. Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.
Suntem aici o naţiune care în toate
confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi
barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii am fost sabia de
apărare a Occidentului aici, în Carpaţii răsăriteni. Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.
În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi
intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o
pâine neagră de nu puteai să o pui în gură. Şi au golit pe ostaşii
noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile. Îşi umpleau sacul cu
pâinea noastră care era albă şi sănătoasă. După ce s-au săturat de pâine
şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi:
„Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce
mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe
cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai
mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”. „Dar
voi cum purtaţi trei?” „Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa
provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte
ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti. Dar ei au luat ceasurile cu tot cu
fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie
nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri. Nenorocirea mare era
că nu prea ştiau să citească ceasurile. Dacă îi întrebai cât e ceasul,
îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”.
Când au intrat în curţile românilor au
crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un
pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu
paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo. Deh, civilizaţie
răsăriteană!… Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în
Balcani sunt ţigani. Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari
găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de
neînchipuit!… Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic.
După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în
România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece. Şi
se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a
apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale
voastre?” Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale
noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din
scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri. Şi
n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.
Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă.
De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la
unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor. Vor să vină la noi
să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri.
În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau
istoria. Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.
Suntem generaţia cea mai sacrificată
Noi, dacă am existat şi existăm, este numai datorită fenomenului acesta de credinţă modestă, smerită şi răbdătoare a ortodoxiei. Mergând pe şosea vezi câte o bătrână cu traista în spate care se roagă la o troiţă, aplecată la rădăcina sfintei cruci. Acolo este adevărul istoric, la această creştină care se închină.
Toate hoardele barbare au venit peste
noi: bulgarii, ungurii, dar nefiind nicio afinitate în privinţa vieţii
sufleteşti, nu ne-am contopit cu ei. În Ardeal dacă întrebi un ungur
unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”. El urăşte cu toată
fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba
noastră. Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu
i-am lăsat de capul lor. Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele
lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Unde mai găseşti un popor cu atâta
dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la
Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie
Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră
ortodoxă. Noi dacă existăm acum este numai datorită rugăciunilor noilor
martiri care au suferit la Râmnicu Sărat, Predeal, Aiud, Gherla,
Piteşti. Ca popor am avut mereu o continuitate în viaţa noastră
spirituală. Dacă au dat peste noi aceste vremuri de oarecare întrerupere istorică
şi nu se vorbeşte nimic despre noi pentru că aşa este planul acesta
masonic: să nu se ştie de români ca să dispară orice argument doveditor
al existenţei şi continuităţii noastre. Suntem generaţia cea mai sacrificată pentru că suntem într-o stare de descompunere morală şi spirituală, istorică şi politică. Ei
vor globalizare şi o fac prin metoda sărăciei pe care ne-au aplicat-o
nouă şi vrând-nevrând, românul nostru este dus în toată lumea. Şi dacă
te duci în sudul Africii şi acolo găseşti români pentru că am ajuns în
imposibilitatea de a mai trăi la noi acasă.
Acum bietul creştin este zăpăcit de
muzica uşoară şi de sport, ca în antichitate. Dă-i circ şi pâine şi ai
terminat cu el. L-ai dus în foame şi sărăcie şi el nu se mai gândeşte
decât să aibă pâinea pe masă. Ca să faci o schimbare trebuie să ai şi o societate de oameni oleacă mai aerisiţi, mai înclinaţi spre viaţa aceasta spirituală.
Şcoala, Biserica, familia, că armata nu mai există, ar trebui să-l
aducă pe om la cunoştinţa adevărată. Ori acum în corpul profesoral
universitar de pildă, doar câţiva mai sunt români. Nu avem dicţionare ale limbii române scrise de români, ci de străini. Popoarele
din jur nu ne iubesc pentru că nu avem nicio legătură de afecţiune unii
cu alţii. Ar trebui să-i iubim, dar ele îţi iau iubirea drept
slăbiciune. Nu spuneau caralii: „Ce bunătate măi, ce iubire? Asta este
misiune burgheză”. Întrebam pe câte unul: „Dumneata ai familie, ai mamă, ai copii?” „Da, am. Dar pentru partid trec totul prin sabie.
Dacă peste o oră vine ordin să vă executăm, vă executăm fără nicio
discuţie. Că partidul îmi dă hrana, îmbrăcămintea. Nu vezi ce haine am
eu şi tu cât eşti de putred şi de răpciugos?” Ei, ce faci cu acesta?
Când îl mai formezi pe el? Trebuie o armată şi o şcoală. Şcoala o
formează un tată, o mamă creştină, un preot, un ierarh care trebuie să
aibă răspundere în cadrul unui neam.
Suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii
De ce a fost luată Biserica de
securitate în 1948? Pentru că în Biserică nu mai vorbea nimeni decât
ceea ce se spunea la protopopiat, iar protopopiatele nu vorbeau decât ce li se dicta de sus şi aşa a rămas poporul acesta aproape 100 de ani în ignoranţă.
Iar acum trebuie să formezi oamenii să
pună mâna să citească o carte. Întreb pe nişte studenţi care au trecut
pe aici: „Sunt trei luni de vacanţă. Aţi citit vreo carte?” N-au citit.
Ce faci cu ei, când se mai formează? Trebuie să fie o continuitate de
generaţii în pregătirea asta a noastră ca să fie modele şi în Biserică,
şi în şcoală, şi în familie. Mai sunt şi azi profesori care îşi încep orele cu rugăciune, dar puţini.
Au mai început şi căsătoriile ortodocşi-catolici. Ori aşa ceva nu se poate.
Au fost doi tineri acum un an de zile şi îmi spuneau că ea e catolică
şi el e ortodox şi voiau să se căsătorească, şi eu le-am spus: „Nu vă puteţi căsători până ce nu vă botezaţi ortodox, că nu există o cununie pentru două confesiuni diferite.
Mergeţi şi întrebaţi însă şi un ierarh”. Şi s-au dus la un ierarh şi
i-au spus că un părinte i-a sfătuit să nu se căsătorească. Şi i-a
întrebat: „La cine aţi fost? …Ei, dacă nu ştiţi la cine să mergeţi!… Fă o
cerere, frumos, că tu eşti ortodox şi ea este catolică şi vă cununaţi
fără probleme!” Ce autoritate să mai ai tu când adevărul liturgic e astfel scindat? Aşa că noi suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii.
De aceea au şi pus mâna prima oară pe Biserică, în 1944. Nu ştiu dacă
aţi apucat pe acei împuterniciţi, acei securişti ai Mitropoliei când
episcopul nu avea voie să vorbească la vreo sfinţire decât ceea ce îi
spunea politrucul. Ce te faci cu o şcoală pustiită şi ţinută în ordinea securităţii? Poţi să faci compromisuri în orice domeniu: economic, social, dar nu în credinţă. De aceea şi securitatea şi-a ales oameni din Biserică ca să-i poată manipula.
Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor
Dar ţara aceasta este o ţară plină de miez duhovnicesc. Mă uitam la Poarta Albă cum călcam pe sângele mucenicilor. Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor. Eu consider adevăratele mănăstiri: închisorile.
Mănăstirile n-au reuşit să facă asemenea sfinţi. Comuniştii au fost
foarte răi, într-adevăr şi au căutat să ne distrugă, dar a ieşit invers.
În 1952, la mină, ne-au dat drumul în curte. Şi 800 de oameni, când
ne-am regăsit noi după ani şi ani, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, iar
ăştia strigau în jurul nostru: „Măi, pe 4, pe 5 şi pe 6”. Şi se uitau la
noi pierduţi că nu ştiau ce e cu noi. Atunci şi-au dat seama că n-au
făcut nicio realizare. „Uite cum se iubesc între ei, cum se împrietenesc când noi am vrut să-i desfiinţăm. N-am făcut nimic”.
Acum trebuie să trezeşti în tânăr
oleacă de ordine duhovnicească, de unitate, de armonie, de înţelegere
care lipsesc la noi, la români. Întâi ne-au distrus dragostea
creştină, apoi s-a produs răcirea între oameni şi distrugerea educaţiei.
Au distrus familia, lăsând mama să lucreze la colectiv, bărbatul la
fel, de se întâlnesc seara, obosiţi, se culcă. Copilul ia-l dimineaţă,
du-l la creşă sau grădiniţă şi aşa îl creşte statul. Unul îl naşte,
altul îl creşte şi altul îl educă. Şi ce să iasă din el? E adevărat că o
să se cearnă toate, dar trece timpul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc