“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.

ANTIECUMENISM

Loading...
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

03.03.2012

CASIANA..ÎNVĂŢĂTURA DESPRE IUBIREA ÎN HRISTOS partea doua...

Va redau urmarea la partea 1 cu viata la iula gheboasa..
PĂRINTELE CALISTRAT

Când toaca de lemn vestea vecernia în lăcaşele creştine, părintele Calistrat se afla într-o veche bisericuţă sârbă.
Oraşul Saraievo, nepăsător, şncepea să se veselească. Părintele Calistrat nu lua în seamă această zarvă mai mult, să spunem, decât larma vrăbiilor, sau decât ţipătul păsărilor de noapte. El nici nu încuviinţa; nici nu osândea acest fel de vieţuire.
Două căi sunt, spunea dânsul. Calea mănăstirească şi calea lumii.
Cei care apucă pe calea lumească nu-s juruiţi să meargă pe această cale până la moarte; călugării, însă, făgăduiesc să rămână călugări până la moarte. Se poate întâmpla ca oamenii din lume, aflându-se la ananghie, dezamăgiţi de drumul lor, să se întoarcă şi să caute calea cea strâmtă ce duce la viaţa veşnică.
Călugării însă n-au cum să fie dezamăgiţi, Ei pot cădea şi se ridică din nou; iarăşi cad şi iarăşi se ridică: mereu pe acelaşi drum. Astfel cugeta părintele Calistrat. Ce era pentru el Saraievo, ce era Constantinopol? Aceste cetăţi nici nu existau pentru dânsul. El purta într-însul o lume a lui, o lume în care făpturile netrupeşti ţeseau o muzică fără pereche cu cea din lumea de aici.
De cincizeci de ani vieţuia în aspră nevoinţă la mănăstirea Mileşeva. În zori, în amurg, cădelniţa dinaintea chipurilor de sfinţi zugrăviţi pe ziduri şi pe icoane; aceşti sfinţi îi erau mai aproape decât oamenii. Oamenii înşişi i se înfăţişau ca nişte umbre. Pentru părintele Calistrat adevărul se afla dedesubtul icoanelor din vechile zidiri. Ceea ce-i stătea în preajmă, în veşmânt de trup şi de sânge, era pentru dânsul la fel de amăgitor ca şi umbra. Pe morţi îi socotea a fi adevăraţii săi prieteni – cei vii sunt schimbători; dar tocmai pentru aceea nutrea pentru oameni o milă şi o dragoste nesfârşită.
Părintele Calistrat nu intra niciodată în biserica mănăstirii fără să se oprească preţ de câteva clipe, dinaintea marii fresce care-l înfăţişează pe sfântul Sava.
La ce se gândea în clipele acelea?
„Părinte Sfânt! Tu, la şaptesprezece ard ai lăsat lumea şi te-ai legat cu ferecături de Cel ce ne-a zidit pe noi din bunătate şi ne asteaptă, tot din bunătate, să ne întoarcem la Dânsul. Eu, la douăzeci şi şapte de ani am făcut aceasta. Tu – căpitan; eu – un simplu oştean. Călăuzeşte-mă pe calea ce duce în împărăţie! Îmi pun creştetul în poala ta”.
Cu toate că se trăgea dintr-o familie de oameni simpli, părintele Calistrat nu era lipsit de învăţătură de carte. Tatăl fusese lucrător în Saraievo; el, fiul, îşi terminase studiile la facultatea de teologie din Atena. De două ori fusese chemat să fie episcop; nu primise. Oamenii îl venerau şi nu numai în ţinutul din valea Limului ci în întreaga Bosnie şi Herţegovina. Atât creştinii cât şi musulmanii îl socoteau ca având darul tămăduirii, pentru că prin rugăciunile lui mulţi bolnavi se vindecau. Şi cei îndrăciţi veneau la dânsul. Episcopii i se spovedeau, întrebat care e lucrul de căpetenie pentru un preot, părintele Calistrat răspundea:
- Mai întâi şi mai întâi trebuie să fii în legătură cu Stăpânul; apoi cu sfetnicii lui; şi abia după aceea cu robii lui. Stăpânul este Hristos; curtenii Lui sunt sfinţii; robii Lui sunt oamenii. Cel ce are de-a face doar cu robii, nesocotindu-l pe stăpân, stârneşte mânia acestuia.
Părintele Calistrat ştia câte parale fac oamenii din Saraievo. Se ţinea departe de furnicarul lor. Dar, din sfântă ascultare faţă de episcopul locului, venea în oraş. Îşi împlinea cu dăruire îndatoririle de păstor. Slujea fiecăruia nu ca unui om ci ca lui Dumnezeu Însuşi. Din înălţimea cerească unde petrecea duhul lui, pătrundea cu uşurinţă necazurile omeneşti, căuta să le vindece şi lecuia suferinţa. Povestea Iulei gheboasa nu-l lăsă în nedumerire, ci stârni într-însul o durere căreia îi răspunse printr-o adâncă reculegere.
Cine poate pătrunde cugetele unui călugăr, ale unui călugăr adevărat? Gândurile lui nu sunt ca ale oamenilor de rând, hoinărind ca un fluture de la o închipuinţă la alta. Gândurile călugărului sunt mult mai simple. Coborând din cer, el nu poate privi la lucrurile pământeşti decât cu ochi cereşti, scăldând oameni şi întâmplări în lumină cerească. Nici nu poate vedea oamenii şi faptele lor decât întreţesând cerul cu pământul, cu ceea ce este dincolo de natură. Pe scurt, unul ca acesta nu poate gândi înafara rugăciunii, toate cugetele sale fiindu-i adăpate de rugăciune. Aşa era duhovnicul din Mileşeva.
Gândindu-se îndelung la Iula gheboasa, părintele îşi spuse cu hotărâre:
- Nu, n-am nici o putere să o ajut. Cel mai rău este că s-a lepădat de credinţă. Îl huleşte pe Dumnezeu. Mai înainte de orice, să se întoarcă la Dumnezeu. Pentru că dacă îl omoară pe nefericitul acela şi se omoară apoi şi pe sine, poate că pe el îl scapă de iad, dar o înghite pe ea iadul. Nu, nu pot să o ajut. Doar Tu poţi, Dumnezeule preaînalt!
Cu acestea, părintele luă Psaltirea şi începu să citească. Psaltirea are douăzeci de catisme. După fiecare catismă, părintele se aşternea la pământ şi se ruga numai şi numai pentru „roaba lui Dumnezeu Iulana păcătoasa”. Rugăciunile părintelui ţâşneau din adâncul inimii şi o adăpau cu lacrimi.
„Dumnezeule mare şi puternic, Tu care pedepseşti şi iarăşi Te milostiveşti, Tu care îl mântuieşti pe om pedepsindu-l şi iarăşi iertându-l, mântuieşte pe roaba ta Iulana păcătoasa! Depărtează de la dânsa pe diavolul care îi întunecă duhul şi care te huleşte pe Tine, Cel binecuvântat de oştile îngereşti. Un duh curat, un duh teafăr nu te huleşte. Nu Te huleşte decât un duh cuprins de întunecime. Chiar si soarele Tău cel strălucitor se acoperă de întuneric când luna îl ascunde pământului. La fel şi diavolul cel întunecat a intrat îritr-însa; a intrai în sufletul ei şi Te acoperă pentru ca ochii ei să nu Te poată vedea. Doamne preabun, Doamne milostiv, ai milă de roaba Ta Iulana, luminează-i duhul, împacă-i inima. Străluceşte-o cu Duhul Tău cel Sfânt, ca să se întoarcă la Tine şi să Te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru”.
Aşa se ruga părintele Calistrat pentru Iulana după fiecare catismă. După ce termină de citit Psaltirea, citi şi Paraclisul Maicii Domnului.
Păsările din Saraievo îşi începeau abia cântecul din zori când, ostenit, părintele Calistrat îşi isprăvi rugăciunile şi se aşeză pe patul său de odihnă.

FAPTE

Iula gheboasa nu ştia că părintele Calistrat oprise căsătoria. Aşa că se duse la liturghie şi se aşeză într-un ungher bine chibzuit, lângă strana din dreapta. Ştia ea că în timpul slujbei de cununie mirele stă de-a dreapta miresei înaintea altarului. Strângea ascuns sub vesminte, pistolul. Nu-şi făcu semnul crucii. Faţa îi era albă ca moartea.
Părintele Calistrat vedea toate acestea.
Abia când se termină liturghia, Iula află că n-avea să mai fie nici o căsătorie. Sfârşită de atâta încordare, de-abia nimeri uşa bisericii şi ieşi cu greu, sprijinită de doica sa. La ieşire, îşi pierdu cunoştinţa şi, fiind dusă acasă, căzu la pat.
Atunci părintele Calistrat se încredinţă pe deplin că Iula într-adevăr pusese la cale o crimă în biserică. Mă chemă la dânsul – pe mine Ioan din Saraievo – pentru a mă trimite să-i dau de ştire nefericitului aceluia de tânăr, Vule, cum că părintele Calistrat nu avea să-l cunune în biserica din Saraievo nici în duminica următoare, nici mai târziu; niciodată. Şi că dacă totuşi ar fi hotărât să se cunune în altă parte, să aibă grijă ca nu cumva să se afle în oraş despre acest lucru, şi mai ales să nu prindă de veste Iulana.
Auzind toate acestea, mă şi dusei să le împărtăşesc cui era de trebuinţă. Tânărul mă ascultă, şi în urmă se puse să strige:
. – Am să mă fac catolic, am să mă fac musulman! Totuna-i. Nimeni nu poate să mi-o bage cu de-a sila pe gât pe gheboasa de Iula. Că, dacă o iau în cârcă, o să semăn cu o cămilă cu două cocoaşe!
- N-ai pic de ruşine, băiete? spusei eu. Dumnezeu te aude şi are să-ti plătească aşa cum meriţi.
Zicând acestea, mă întorsei acasă la mine.

Nopţi de-a rândul somnul nu se lipi de Iulana. Din pricina marii încordări prin care trecuse nu mai putea să adoarmă. O ţinea pe lângă sine pe doică până târziu în noapte, punând-o să-i istorisească mereu câte ceva.
Doica se aşeza lângă pat şi-i povestea despre vremurile apuse, când vorba era vorbă şi preţuia mai mult decât orice înscris din zilele noastre. Cuvântul era de ajuns chiar de-ai fi împrumutat cuiva saci cu aur. Nu se pomenea pe atunci nici de logodne rupte, nici de despărţiri între soţi; iar femeile aduceau pe lume câte doispreyece copii şi mai mulţi.
Ajungând aici, Iulana îi tăia vorba:
- Oh, doică ce ttiult aş vrea să am şi eu copii! M-aş mărita numai şi numai ca să am copii! Pe bărbaţi îi dispreţuiesc, dar iubesc atât de mult copiii! Poate fi pe lume ceva mai frumos decât copiii? Şi mai ales mulţi copii? Nu o floare, ci un mănunchi întreg!… Dar spune-mi, doică, ce crezi despre părintele Calistrat?
- Cred, copiliţa mea, că este un om sfânt.
- Ei, asta-i! Sfânt! Un prefăcut, ca toţi ceilalţi.
- Nu, copila mea, nu, mieluşelul meu; el nu-i ca ceilalţi. Trăieşte în sărăcie mai lucie decât oricare nevoiaş din Saraievo; şi cu toate astea ne hrăneşte pe noi toţi cu duh şi cu adevăr. Când slujeşte în biserică – am văzut cu ochii mei, şi nu numai eu – faţa lui străluceşte ca soarele. Până şi turcii îl respectă; îl numesc „Părinţelul”. Nevestele lor îi cer să se roage pentru ele, îi aduc copii de-ai lor bolnavi. Este părintele nostru duhovnicesc, porumbiţa mea!
-Gata doică, lasă fleacurile. Du-te de te culcă.
O, Dumnezeule, cât e de nepătruns sufletul omenesc! Pe când vorbea împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorului Lui, în străfundul inimii sale Iulana mai găsea încă tărie să se dezică de cuvintele sale: căci în fiecare zi o trimitea pe doică după părintele Calistrat. Părinteie îşi găsi timp pentru dânsa; veni de trei ori într-o singură săptămână.
- Îţi tnulţumesc, părinte, pentru că nu l-ai cununat duminica trecută pe nemernicul acela. Dar, ai să-l cununi duminica ce vine! Duminica ce vine, să ştii, ai să ai doi morţi înaintea altarului: nu mi-am schimbat gândul. O să-l omor şi o să mă omor şi pe mine!
Părintele se cutremură până în adâncul fiinţei sale, ca şi când ar fi auzit vocea vrăjmaşului ieşind din fundul iadului.
- N-ai să-l ucizi, spuse el, nici duminica ce vine, nici în altă duminică. Câtă vreme am să fiu eu în Saraievo, eu, unul, n-am să-i cunun. Linişteşte-te şi aruncă-ţi pistolul în râu. Avem un Judecător mai mare şi decât tine şi decât mine. Dar Acela nu face dreptate din răzbunare ca tine, ci din dragoste. Este o dreptate mai înaltă, o dragoste mai înaltă.
- Ce-o mai fi şi dragostea asta mai înaltă? Tare-aş vrea s-o aflu şi eu! Doar dragostea e peste tot la fel! făcu fată, batjocoritor.
- Copila mea, nu-i poţi vorbi despre iubirea cerească unuia care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Numai când te vei întoarce la credinţa pe care o aveai odinioară, numai şi numai atunci ai să fii în stare să asculţi şi să înveţi despre această dragoste mai înaltă, dumnezeiască, dragoste care nu are de-a face cu frumuseţea sau cu urâţenia trupului. Rădăcina din care creşte grăuntele nădejdii, cea care poartă roadele de aur ale iubirii, este credinţa.
Într-alt rând, Iulana plânse mult în faţa părintelui; se căina că Dumnezeu o făcuse aşa de urâtă.
- Dar te încredinţez, fata mea, că Dumnezeu te-a făcut astfel tocmai pentru că te iubeşte nespus de mult. Ia spune-mi, ce-i mai rău: să ai umerii strâmbi, sau să fii orb?
- Oh! E cumplit lucru să fii lipsit de vedere!
- Vezi! Orbirea e cu mult mai îngrozitoare decât beteşugul tău. Am văzut la viaţa mea sute de orbi, dar nici unul dintre ei nu era necredincios. Dimpotrivă, nutreau o credinţă vie în inima lor, iar unii dintre ei cântau laude lui Dumnezeu mai frumos decât cei mai buni preoţii. Infirmitatea ta e o nimica toată, si cu toate astea cârteşti.
Ce-ai fi vrut? Să te facă Dumnezeu frumoasă ca o zână, şi să mai fii şi bogată pe deasupra? Îţi spun că rar am văzut, şi nici n-am auzit vorbindu-se şi nici n-am citit, despre vreo preafrumoasă care să-şi fi folosit frumuseţea altfel decât la pierzarea sufletului său!
A doua zi Iulana se duse din nou la biserica cu pistolul. Punea la îndoială cuvântul părintelui Calistrat, cum că n-avea să-l cunune pe Vule. Dar ce aştepta ea nu sosi. Se întoarse acasă cu doica.
Cu toate acestea, în acea zi se întâmplă un lucru cu mult mai groaznic. În ziua aceea Vule cel ce jurase strâmb făcuse nunta într-o biserică din împrejurimi, afară din Saraievo.
Pe când însurăţeii se întorceau împreună cu nuntaşii de la cununie, se iscă o încăierare şi mirele fu ucis. Mireasa dispăru fără urmă, de parcă ar fi înghiţit-o pământul. Nimeni nu ştia nici cine-l ucisese pe mire nici cine o răpise pe mireasă. Dar un nume flutura pe buzele tuturor. Ibrahim, fiul muezinului.
Pe atunci, stăpânirea turcă din Bosnia era mai nedreaptă ca oricând. Aşa că nimeni nu cuteză să pună plângere împotriva lui Ibrahim, ori să scotocească prin haremul acestuia. Eu, cel dintâi, i-am adus părintelui Calistrat la cunoştinţă cele întâmplate. Părintele s-a ridicat în picioare, s-a aşezat în faţa icoanei rămânând tăcut câteva clipe, apoi a spus: „Dumnezeule, ai milă de sufletul lui!”
Când am adăugat că merg să-i dau neîntârziat de ştire Iulanei că Dumnezeu a făcut dreptate, părintele îmi aruncă o privire aspră:
- Du-te Ioan, zise el, şi spune-i să nu se bucure. Să trimită pistolul în piaţă la vânzare şi cu banii luaţi pe el să cumpere o lumânare pe care s-o aprindă pentru sufletul celui ucis.
Aflând de la mine ceea ce se întâmplase, Iula prinse să bată din palme şi să dănţuiască. Dar când adăugai îndemnul părintelui se opri şi rămase pe gânduri. Apoi se apropie de mine, spunându-mi:
- Părintele are dreptate. Dumnezeu şi-a împlinit partea Sa, iar eu la rândul meu voi face ceea ce doreşte părintele.
Trimise pistolul la vânzare, în piaţă.
Aprinse o lumânare pentru sufletul lui Vule.
După toate aceste întâmplări, doica se mai duse de vreo câteva ori la părintele Calistrat, poftindu-l să mai treacă pe la ele. Părintele însă nu se mai duse.
Aflând că părintele avea să se întoarcă la Mileşeva, Iula merse împreună cu doica sa la chilia lui, într-o dimineaţă.
- Am venit, părinte, spuse doica, să ne binecuvântezi înainte de plecare. Destul te-am supărat până acum.
- Am să te binecuvântez, spuse părintele, însă Iulanei nu-i pot da blagoslovenia mea. Pe ea o să o binecuvântez când îşi va spăla în lacrimi cuvintele rostite împotriva lui Dumnezeu şi nelegiuirea pe care avea de gând s-o săvârşească dinaintea sfântului altar.
Amândouă începură să plângă, Iulana izbucni în hohote, ascunzându-şi faţa în mâini:
- lartă-mă, părinte, salvatorul meu, spuse ea plângând. Tu m-ai împiedicat să fac răutate în lăcaşul Domnului. M-ai oprit să fac de ocară neamul meu şi creştinătatea, înaintea turcilor şi înaintea pururea pomeniţilor mei părinţi.
Şi căzu la picioarele părintelui. Acesta o ridică cu blândeţe şi îi spuse:- Dumnezeu copila mea, a fost Mântuitorul tău, nu eu. Fii recunoscătoare faţă de El, stăruieşte în căinţă. Astfel vei fi binecuvântată şi te Vei face plăcută lui Dumnezeu. Acum mergi în pace.



va urma...partea 3...pocainta la iula gheboasa..


Episcopul NICOLAE VELIMIROVICI..



cartea..CASIANA DESPRE IUBIREA IN HRISTOS..



Doamne ajuta..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..