“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

08.04.2012

ALEGEREA INTRE AVORT SI MUSTRAREA DE CONSTIINTA...




Mă numesc Elena B. şi am 45 de ani. Sunt o persoană cu multe probleme de sănătate. Sunt operată de cinci ori la ficat (de două ori – chist hidatic, de trei ori – abces interhepatodiafragmatic) şi două eventraţii post-operatorii ştrangulate.





În anul 1997, eram deja operată de trei ori când am rămas însărcinată cu al doilea copil. Deşi îmi doream acest copil, starea sănătăţii nu-mi permitea să mă bucur din plin de eveniment. Mă temeam de ce va urma, dar mi-am pus nădejdea în Dumnezeu şi, pentru a nu fi obligată să fac întrerupere de sarcină, amânam luarea în evidenţă ca şi gravidă.

În noaptea zilei de 11 mai 1997, am avut o criză puternică de abdomen. Am făcut o eventraţie post-operatorie strangulată şi am ajuns la spital la urgenţă. Medicul de la Salvare m-a dojenit pentru curajul meu, motivând că la problemele mele nu îmi mai trebuia o sarcină. Am fost consultată de un medic ginecolog, care m-a asigurat că sarcina este bine, iar eu trebuie să fiu consultată şi de un medic chirurg. Prin voia lui Dumnezeu, în acea noapte era de gardă unul dintre cei mai buni chirurgi ai oraşului nostru. După ce m-a consultat, el m-a trimis direct în sala de operaţie. I-am vorbit despre sarcină şi l-am rugat să aibă în vedere că vreau să păstrez acest copil. În timpul operaţiei, văzând starea de sănătate a ficatului meu, doctorul a hotărât să-mi scoată copilul… A prelungit tăietura, a tăiat uterul şi, când să scoată copilul, brusc tensiunea mi-a scăzut la 7! Doctorul anestezist a insistat să lase copilul să trăiască, urmând să mă convingă să fac întrerupere de sarcină după ce mă refac chirurgical. Toate acestea le-am aflat chiar de la doctorul anestezist, care le povestea colegei sale la momentul când preda garda, iar eu tocmai ce mă trezisem din anestezie. Era duminică dimineaţă.





Vestea că sunt gravidă şi am mari probleme de sănătate a determinat multe cadre medicale să mă convingă să avortez, motivând că ficatul meu bolnav nu va fi în stare să ducă sarcina şi voi face ascită în lunile mari de sarcină. Dar credinţa nu-mi permitea nici măcar să gândesc aşa ceva! Simţeam că, dacă aş accepta, conştiinţa mea nu va mai fi în stare să mă lase să trăiesc ca un om normal. Nu mă puteam ruga la Dumnezeu să trăiesc, să fiu alături de celălalt copil pe care-l aveam acasă, iar eu să iau viaţa acestuia.

La două zile de la operaţie, am fost dusă la cabinetul de ginecologie. Acolo s-a intenţionat întreruperea sarcinii. Când l-am auzit pe doctor cerând instrumentarul necesar, am spus că eu nu fac întrerupere de sarcină şi că am crezut că este vorba doar de un control. Atunci doctorul i-a adus la cunoştinţă şefului de secţie că nu doresc să fac avort şi m-au lăsat să plec, dar nu înainte de a-mi spune încă o dată: „În timpul acestei sarcini, veţi muri!”



Când am ajuns din nou la reanimare, m-am întâlnim cu doctorul chirurg – care, aflând de unde vin, s-a supărat foarte tare. A avut o discuţie aprinsă cu doctorul din reanimare şi l-am auzit spunând că sunt pacienta sa şi nimeni nu are voie să-mi facă ceva fără ca el să ştie. După aceea, m-a rugat să merg la sala de pansament. Acolo mi-a spus următorul lucru: la ginecolog nu fusesem dusă doar pentru control, ci s-a dorit întreruperea sarcinii, indiferent de voinţa mea. (Cine a hotărât aceasta, nu am aflat niciodată!) A mai adăugat că, dacă aş fi acceptat, aş fi decedat cu siguranţă în ziua respectivă, argumentând că, la anemia pe care o aveam, pierderea de sânge ar fi dus sigur la sfârşitul meu. De fapt, şi el dorea să fac avort, dar abia după refacerea mea chirurgicală, amintindu-mi încă o dată că ficatul meu bolnav nu va fi în stare să ducă sarcina şi voi face ascită în lunile mari de sarcină…



Vizitatorii pe care îi aveam se împărţeau în două categorii: credincioşi şi necredincioşi. Primii îmi întăreau credinţa prin tot felul de exemple şi prin rugăciunile lor. Ceilalţi făceau referire la partea cea mai sensibilă inimii mele: băieţelul pe care-l aveam, întrebându-mă cui va rămâne dacă eu nu voi supravieţui. Astfel au trecut trei zile de la operaţie, când, puţin câte puţin, am început să mă balonez, fiindu-mi rău. Începusem să acumulez lichid. Ceea ce doctorii prevăzuseră pentru lunile mari de sarcină se petrecea acum. În ciuda faptului că un glas lăuntric îmi şoptea că „acolo unde mâna omului nu poate, Dumnezeu poate”, deznădejdea îşi făcea loc în sufletul meu. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat fără ajutor şi mi-a trimis-o în vizită pe viitoarea naşă a fetiţelor mele, care mi-a adus o casetă cu predici şi vestea că a doua zi va veni părintele duhovnic să mă spovedească şi să mă împărtăşească. După aceasta, liniştea s-a aşezat în sufletul meu, Dumnezeu îşi făcea simţită prezenţa. A doua zi după ce m-am spovedit şi m-am împărtăşit, ascita care se acumulase a început să curgă prin tubul de dren şi pe alături. Medical, starea mea de sănătate se agrava. Am fost consultată de un medic internist, care mi-a recomandat câteva pastile de spironolactonă şi mi-a dat deja cunoscutul sfat de a face avort; l-am asigurat încă o dată că mintea mea nu poate accepta aceasta. Intenţionat nu am făcut referire la credinţa mea, ca nu cumva să fiu crezută fanatică sau nebună. În câteva zile m-am refăcut chirurgical, dar ascita continua să curgă – fusese scos şi tubul de dren. În ciuda faptului că mă simţeam extrem de epuizată, de abia mă ţineam pe picioare, puteam pleca acasă. La externare am mers să mai consult încă o dată medicul internist, o femeie, pe care am rugat-o să mă ajute, având în vedere că vreau să păstrez sarcina. Răspunsul a fost categoric: niciun medic nu mă va lua în seamă cât timp păstrez sarcina!



Am plecat acasă cu aripile frânte – doar Dumnezeu mă putea ajuta! Ajunsă acasă, supărată şi abătută, am adormit. Am avut un vis care m-a cutremurat: în visul meu, cineva mă întreba de ce nu am vrut să ascult ce mi s-a spus de sus. Eram speriată şi totuşi liniştită, durerea sufletească o depăşea cu mult pe cea trupească. Ca mamă nu puteam să nu mă gândesc şi la faptul că băieţelul pe care îl aveam ar fi putut rămâne orfan, dar şi la faptul că nu puteam şi nu aveam dreptul să-l sacrific pe cel nenăscut în favoarea celui pe care-l aveam. Numai Dumnezeu, în marea Sa bunătate, putea să facă lucrurile bune şi frumoase pentru toţi…

Ascita curgea continuu. Nimic nu arăta că s-ar opri. Şi totuşi, a doua zi de la externare, am schimbat dimineaţă pansamentul pentru ultima dată. Bucuria şi uimirea au fost enorm de mari când am constatat că pansamentul era curat: incizia era închisă de parcă niciodată nu ar fi curs nimic! Era ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Aşa a trecut o săptămână de la externare. Nu ştiam cui să mă adresez, cine ar putea să-mi dea o mână de ajutor – dar, când speram mai puţin, părintele duhovnic mi-a recomandat un medic radiolog căruia îi plăcea să studieze şi medicina naturistă. Am mers la el, dar după consult şi recomandări am plecat acasă mai abătută decât venisem. Regimul şi medicaţia prescrisă nu-mi inspirau încredere.

Credeam că peste două săptămâni, când trebuia să vin din nou la control, nu voi mai trăi – dar Dumnezeu a intervenit şi de această dată, şi în aceste două săptămâni m-am refăcut, încât nu a mai fost nevoie să merg la control. Acum puteam merge să fiu luată în evidenţă ca gravidă. Am mers la şeful de secţie, considerat cel mai bun ginecolog, i-am prezentat problemele de sănătate pe care le aveam (fără să fac referire la operaţia din timpul sarcinii) şi l-am rugat să mă ia sub observaţie. Situaţia mea i-a stârnit interesul şi m-a asigurat că mă va ajuta până la sfârşit.



Atenţia de care am avut parte m-a făcut să văd încă o dată mâna lui Dumnezeu. Medicul îmi spusese că mă va interna cu două săptămâni mai devreme, ca să mă supravegheze, dar când mai aveam trei săptămâni până la termen şi am mers la control, doctorul a hotărât să mă interneze. Am cerut voie să merg acasă ca să mă pregătesc, iar medicul mi-a spus pe un ton grav să fiu atentă să nu mă împiedic şi să nu mă grăbesc. Acest lucru m-a descurajat. Nu ştiam ce se întâmpla, nu simţeam nimic deosebit, dar el ştia: se declanşase naşterea şi nu a vrut să-mi spună, să nu mă sperie.



Am mers acasă. M-am pregătit pentru spital, dar nu-mi venea să mă internez, considerând că este prea devreme. Nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin minte că aveam să nasc în acea seară. Dumnezeu a ascuns acest gând, pentru a nu mă panica.

Imediat ce am ajuns pe secţie, doctorul s-a interesat dacă am sosit. M-au dus în sala de travalii, deşi eu nu vedeam rostul. La fiecare 15 minute, doctorul se interesa de starea mea, inclusiv de starea psihică. Mă simţeam foarte liniştită. Cam la două ore de la internare, când medicul a sunat din nou, am rugat să fiu dusă într-un salon, căci în sala de travaliu era cam incomod. Medicul le-a spus asistentelor să nu mă ducă nicăieri, ci să mă pregătească, deoarece în acea noapte voi naşte. Abia atunci m-au cuprins emoţiile pentru ce va urma. Era aproximativ ora 19. Văzând interesul şi atenţia de care mă bucuram din partea medicului, asistentele au dorit să afle mai multe despre mine şi astfel am intrat într-o discuţie mai detaliată despre situaţia mea. Tot atunci mi-au pus şi o perfuzie, asigurându-mă că dimineaţă, pe la orele 3-4, va avea loc naşterea – dar, cam la o oră de când îmi puseseră perfuzia, contracţiile s-au intensificat, anunţând naşterea!



La început, când le-am spus asistentelor că se apropie naşterea, nu m-au crezut, zicând că este prea devreme şi, după cum curge perfuzia, abia în zori va avea loc. Am insistat, iar ele, neîncrezătoare în vorbele mele, au cerut voie să mă consulte. Au fost surprinse şi au spus că, într-adevăr, e o minune: aveam dilataţie de opt centimetri într-un timp foarte scurt. Au chemat medicul şi în câteva minute a avut loc naşterea. Era ora 21:20. Aveam o fetiţă perfect sănătoasă şi nu se întâmplase nimic nedorit! Nu puteam să cred că totul s-a sfârşit cu bine. Aş fi plâns şi aş fi râs în acelaşi timp, bucuria era de negrăit! Nici măcar epuizată ca după o naştere nu eram… La ora 23, mă plimbam pe hol şi doream să le spun tuturor cum Dumnezeu a transformat o dramă într-o bucurie!

Ascita cu care am fost atât de mult ameninţată nu a mai revenit niciodată. Deşi sunt în continuare un om cu probleme de sănătate, Dumnezeu m-a ajutat să-mi cresc copiii fără să fie nevoie să mă îngrijească ei pe mine, aşa cum îmi spuseseră iniţial medicii.

Aş sugera mămicilor care renunţă foarte uşor la copiii lor să reflecte mai mult asupra hotărârii, deoarece nimeni nu are voie să ia ceea ce nu poate da.

Slăvit fie Dumnezeu!



Articol apărut in nr. 18 al revistei “Familia Ortodoxa”

Doamne ajuta...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..