TOTI SUNTEM CRESTINI...OARE TOTI AVEM CREDINTA??

De multe ori, iubiţii mei, mă întreb pe mine însumi, îi întreb pe ceilalţi şi acum vă întreb şi pe voi: Suntem creştini? Curios, veţi zice. Slavă lui Dumnezeu, toţi am ieşit din cristelniţa Ortodoxiei. Cum ne pui o astfel de întrebare? Din nefericire, iubiţii mei, suntem creştini cu buzele. Cum zice profetul Isaia: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8; Marcu 7, 6).




Prilejul de a pune această întrebare mi-l dă pericopa evanghelică de astăzi, care se citeşte întru pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cele şase Sinoade Ecumenice. Această pericopă este o oglindă duhovnicească şi ne cheamă pe toţi să ne cercetăm profund pe noi înşine, dacă suntem într-adevăr creştini. Şi vom fi, dacă păzim poruncile Domnului.



Iubiţii mei, dacă veţi spune unuia din cei mulţi, care se consideră creştini, că este păcătos şi că trebuie să se spovedească, va refuza. Problema e dacă dintr-o sută de creştini, unul s-a spovedit. Şi aici, în biserică, există unii care le fac pe toate celelalte, dar care nu s-au spovedit niciodată în viaţă. Părul li s-a albit, se apropie de mormânt şi sunt în pericol de a pleca nespovediţi. Dacă, deci, îi veţi spune unuia ca aceştia că este nevoie să se spovedească, pentru că este păcătos, vă va spune: Eu păcătos? Eu sunt cel mai bun creştin. N-am făcut nici un rău. N-am omorât, nu m-am dus în tribunal, n-am intrat în casa altuia să-i necinstesc femeia, nu am furat, nu… Dar prin aceste „nu-uri” nimeni nu se mântuieşte. Nu este atât de uşor să-ţi iei bilet pentru rai. Poarta este „strâmtă” şi calea care duce acolo „plină de necazuri” (Matei 7, 14), o Golgota în urcuş. Este nevoie de o mare străduinţă, de luptă pe viaţă, de un război piept la piept. Domnul a spus: „Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12).

Spun aceştia că n-au făcut niciun rău, că au păzit poruncile, chiar poruncile mari. În afară de poruncile în cazul cărora se laudă că le-au păzit, cele care interzic uciderea, adulterul, jurământul mincinos şi altele, există şi alte porunci ale Evangheliei. Lumea le consideră mici. Şi Domnul, astăzi în Evanghelie, din smerenie şi nevrând să pară imperativ, le numeşte “prea mici”. Cu toate acestea, păzirea lor este indispensabilă pentru mântuire. Cine, zice, încalcă una din aceste smerite porunci ale Mele, pe care lumea le dispreţuieşte şi le consideră lipsite de importanţă, „foarte mic se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu” (idem 5, 19), adică nu va vedea faţa lui Dumnezeu.

Poruncile mari, grele, le ştim. Care sunt însă poruncile „mici”, pe care din nefericire le încălcăm şi cu toate acestea credem că suntem creştini şi că ne vom mântui?

Ah, fraţii mei! De ne-ar lumina Dumnezeu să înţelegem ce răspuns vom da, ne-am îngriji să păzim şi poruncile „mici”.

Care sunt acestea? O glumă pe care o spunem şi râdem, dar îl face pe celălalt de se întristează. O minciunică din cele pe care le spunem zilnic şi le considerăm sarea şi piperul vieţii. Un gest pe care-l facem, chipurile nevinovat, care însă dă prilej altuia să se smintească. Un fel de a te comporta nepotrivit, un cuvânt necuviincios. Şi mai mult, un gând care trece necontrolat prin mintea noastră: gând de mândrie, gând de răutate, gând de osândire, gând de invidie, gând de viclenie, gând de necredinţă, gând de deznădejde… De la gânduri începe răul. De aceea, astfel de gânduri, astfel de cugete, sunt un păcat. În grădină nu lăsăm să intre găina vecinei, ca să nu ne facă vreo stricăciune, dar lăsăm păsările de pradă ale gândurilor rele în mintea noastră să distrugă fără încetare florile lui Dumnezeu. Toate acestea sunt considerate mici. Însă sunt păcate, de vreme ce le interzice legea lui Dumnezeu. Deschideţi Evanghelia la Predica de pe Munte (Matei, capitolul 5 şi celelalte). Spune acolo Hristos că vină nu are doar acela care face ucidere, ci şi acela care se judecă, care se mânie cu nedreptate împotriva fratelui său; nu doar cel care săvârşeşte adulterul, ci şi acela care îşi aruncă privirea păcătoasă şi doreşte femeie străină; nu doar acela care îşi încalcă jurământul, ci şi cel care se jură chiar adevărat; nu doar acela care se răzbună pe duşmanul său, ci şi acela care nu-l iubeşte şi nu-l iartă. Ne spune Domnul că creştinul, înainte de a trece pragul la biserica, trebuie să lase afară ura, să aibă iertare, iubire, inimă largă ca şi marea şi ca cerul; altfel, mii de lumânări să aprindă, nu se mântuieşte.



Aşadar, aceste porunci „mici” Domnul le interzice. Şi câtă dreptate are! Pentru că este o realitate că din cele mici încep cele mari. Menţionez două exemple şi câteva imagini.



Aţi auzit de regele David. A fost un om al lui Dumneze, cu simţăminte nobile şi a scris cântecele lui nemuritoare, psalmii. Şi cu toate acestea a căzut în două mari păcate, uciderea şi adulterul, pentru care s-a pocăit. Cum s-au întâmplat aceste păcate? Prilejul l-a dat o privire. Din ea s-a aprins tot acest pârjol care l-a ars. De pe terasa de foc. A poftit-o. A plănuit uciderea soţului ei şi astfel a luat-o. O, voi, femeilor, pe care vă atrage curentul modei, dacă aţi fi stat să vă gândiţi ce rău vă faceţi vouă înşivă şi celorlalţi pe care îi smintiţi. Tu, care ieşi goală pe stradă, ar fi fost mai bine să fi luat un vas cu cărbuni aprinşi şi să-i arunci în dreapta şi în stânga, să aprinzi copaci şi case, decât ceea ce faci. Prin goliciune aprinzi focuri, îi provoci pe oameni să păcătuiască.

Un alt exemplu, care ar trebui să ne înfricoşeze, este Iuda. L-a iubit şi L-a urmat pe Hristos, a devenit apostol şi ar fi fost până astăzi în această poziţie. Nu a fost însă atent la cele „mici”. A început să ia din punga de obşte câte o sumă mică, s-a îndulcit astfel cu furtul, şi încet-încet sufletul său a fost prins în plasa iubirii de arginţi. Şi ca să câştige aur L-a vândut pe Hristos. A început de la cele mici, ca să ajungă la uriaşul său păcat, care se numeşte trădarea lui Hristos.



De aceea, şi noi să fim foarte atenţi. Acum, vara, ajunge o scânteie, o ţigară, ca să ardă întreaga pădure. Nu e multă vreme de când un avion din America a căzut şi au murit zeci de oameni; şi o companie a căutat şi a găsit că accidentul a provenit – de unde? – de la un mic şurub care era stricat. De la o ţigară arde o pădure, de la un şurub se distruge întregul avion şi de la o scândură putrezită poate să se înece întreaga corabie. Dar şi în sănătatea noastră, de multe ori o bubiţă, dacă nu eşti atent la ea, se dezvoltă în cancer şi mori.



Iată cum din cele mici ajungem la cele mari. Aşa sunt şi în Evanghelie poruncile „mici” pe care le dispreţuim. O privire, un gând, un gest nelalocul lui şi altele sunt ca sămânţa. Dintr-o sămânţă mică iese un platan; şi de la un gând rău poate să reiasă cele mai mari crime.

Să luăm, iubiţii mei, o sită şi să ne cernem mintea de gândurile rele, simţurile noastre de necurate, imaginaţia noastră de imaginile vătămătoare, inima noastră de dorinţele ruşinoase, limba noastră de cuvintele veninoase. Să luăm aminte nu doar la poruncile mari, ci şi la acestea care sunt considerate mici. Să fim atenţi în viaţa noastră la toate.

Să încercăm să imităm pe sfinţii noştri, şi astăzi pe sfinţii pe care îi sărbătorim. Aceştia au împlinit toată legea morală, poruncile mari şi „mici”. Au păzit voia lui Dumnezeu până la moarte. Le-au pus cuţitul la gât şi nu s-au lepădat de Hristos. Înaintea noastră sunt pildele noastre. Să-i urmăm. Fiecare din noi să spună: Prefer să mor decât să încalc orice poruncă a lui Dumnezeu, fie mică, fie mare.

Şi atunci când Dumnezeu ne va dărui un sfânt entuziasm să păzim toate poruncile Lui, atunci vom deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, a căror pomenire o săvârşim astăzi. Amin.

                                                             † Episcopul Augustin



(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe N. Psihikou – Atena, 15-7-1972)


Doamne ajuta