“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.

ANTIECUMENISM

Loading...
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

25.06.2014

Prin jertfa nasterii de copii femeia se impartaseste din harul lui Hristos

În urma publicării în numărul 7/2010 din luna iulie a articolului „Boala m-a adus aproape de Dumnezeu…”, autoarea, Elena B. din Slobozia, ne-a trimis scrisoarea de mai jos.
După şapte ani, istoria se repetă. Este 8 martie 2004 şi, pentru ca vestea ce urma s-o primesc să nu-mi fie spre deznădejde, Dumnezeu mi-a trimis-o în vizită pe fina cu care am depănat amintiri din perioada sarcinii anterioare…
La numai câteva ore de la această discuţie, am aflat că voi mai avea un copil! Deşi inima mi s-a strâns de frică, în minte aveam proaspătă amintirea celor întâmplate în cazul primei fetiţe. Am înţeles atunci că discuţia pe care o purtasem cu fina nu fusese întâmplătoare. Dumnezeu mi-a amintit că nu sunt singură şi, aşa cum m-a ajutat atunci, mă va ajuta şi acum. Pentru familie, însă, vestea a fost cât se poate de grea! De data aceasta, nici soţul nu mă mai susţinea. El nu-şi dorea acest copil. Durerea era cu atât mai mare cu cât nici cel ce ar fi trebuit să-mi fie alături nu-mi era…
Deoarece aveam probleme de sănătate şi mă tratam ca bolnav cronic, trebuia să merg la spital. Dar nu am mers decât atunci când mă apropiam de trei luni – tocmai pentru a evita un posibil avort.
Doctoriţa care mă trata a insistat să fac întrerupere de sarcină fiindcă, de această dată, sângele arăta că nu se coagulează. Pentru a fi mai convingătoare, medicul a prezentat situaţia mea şi altor colege care, de asemenea, au încercat să mă sperie înşirând diverse exemple nefericite. Concluzia lor era una singură – şi anume că voi muri la naştere din cauza hemoragiei, indiferent de modalitatea prin care voi naşte: normal sau cezariană.
Durerea sufletească mă copleşea. Aveam acasă alţi doi copii care, după concluzia medicilor, aveau să rămână fără mamă. Dar, în pofida acestei dureri pe care o simţeam, mintea mea nu putea să ia hotărârea de a face avort.
Timpul trecea, iar relaţia dintre mine şi soţ era tot mai rece. Când am împlinit cinci luni de sarcină, am mers la cabinetul ginecologic pentru a fi luată în evidenţă ca gravidă. Medicul ginecolog, când a aflat problemele de sănătate pe care le aveam, a refuzat efectiv să mă ia în evidenţă şi supraveghere. A motivat că nu vrea să se înregistreze cu un deces, întrucât susţinea că voi muri negreşit la naştere!
Starea prin care treceam simţeam că mă doboară. Singurul care mă susţinea era copilul meu cel mare, care la data respectivă avea 17 ani. El era cel ce mă încuraja, întărindu-mă în credinţă prin convingerea lui fermă că Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple ceea ce spuneau medicii. Totodată îmi spunea că nu mă va ierta niciodată dacă mă voi lăsa convinsă de medici să fac avort. Pentru el, aş fi devenit o criminală!
Întrucât medicul de la mine din oraş a refuzat să mă supravegheze, am fost nevoită să caut ajutor în altă parte. Am ajuns astfel la una dintre maternităţile din Bucureşti şi, prin intermediul unui alt doctor de acolo, am găsit un medic ginecolog care m-a acceptat – nu înainte de a-mi reaminti riscurile care mă păşteau! M-a trimis apoi să fac o ecografie 3D la profesorul său. Acesta din urmă, când a aflat cine mă supraveghează, a fost foarte revoltat, motivând că nu are nevoie de evenimente neplăcute pe secţie. I-am răspuns că-mi cunosc riscurile şi nu cer decât ce este omeneşte posibil; în acel moment şi-a schimbat puţin atitudinea.
A doua zi, când am mers la medic cu rezultatul, acesta m-a primit cu multă răceală. Am înţeles atunci că nu mă pot baza nici pe ajutorul său…
Am plecat acasă mai abătută decât venisem. Nu se găsea nimeni să mă încurajeze şi să mă ajute. Mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi aşteaptă ziua execuţiei, în cazul meu – ziua în care urma să nasc.
Pruncul creştea şi se dezvolta frumos. De acum chiar se mişca, iar ceilalţi doi copii pe care îi aveam se bucurau nespus atunci când îl simţeau. Văzându-i cât se bucurau, mi se rupea inima la gândul că acest copil nenăscut i-ar putea lăsa fără mamă. Atunci am hotărât să-i cer ajutorul Sfântului Nectarie – astfel, am citit timp de patruzeci de zile acatistul Sfântului.
La împlinirea celor patruzeci de zile, rugăciunile mele au primit răspuns. Mi-am făcut curaj şi am sunat la profesorul doctor care mă operase anterior de trei ori şi îmi cunoştea foarte bine starea de sănătate. El m-a chemat imediat la Bucureşti, spunându-mi că situaţia este nu gravă, ci foarte gravă.
După o perioadă de spitalizare, l-am rugat să mă recomande unui medic ginecolog din incinta spitalului, povestindu-i totodată şi cele petrecute.
A doua zi a mers personal cu mine la directoarea spitalului, care era de specialitate ginecolog. I-a vorbit despre problemele mele de sănătate, despre operaţiile pe care le suferisem şi s-au consultat pentru a alege soluţia ideală pentru mine. La tot ce domnul profesor doctor îi povestea în legătură cu situaţia mea, doamna doctor ţinea să amintească că riscurile sunt numai ale mele. La un moment dat, simţind că nu mai pot asculta toate acestea, le-am spus următoarele: „Doamnă doctor, domnul profesor m-a operat de multe ori şi de fiecare dată Dumnezeu m-a salvat – aşadar, dacă Dumnezeu vrea, mă va salva şi acum; dacă nu, sunt pregătită pentru orice”. Atunci doamna doctor şi-a schimbat atitudinea şi mi-a spus ferm: „Fetiţă, să te rogi la Dumnezeu să te scape! Trebuie să te scape!” Din acel moment, au hotărât să fac cezariană, iar eu mă simţeam ca şi cum nu despre mine se discuta.
Ziua operaţiei se apropia şi, întrucât plecasem de acasă nepregătită, adică nespovedită şi neîmpărtăşită, Dumnezeu S-a îngrijit şi de acest aspect – printr-o cunoştinţă care a venit la mine în vizită şi a aflat acest lucru, mi-a trimis un preot chiar în dimineaţa operaţiei.
Se apropia ora intrării în sala de operaţie şi simţeam că mă sufoc de emoţie. Doamna doctor care urma să mă opereze era şi ea foarte agitată. Felul în care se pregătea pentru operaţie arăta că era gata de tot ce era mai rău.
Când am intrat în sală, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am rostit în gând: „Doamne, în mâinile tale încredinţez sufletele noastre!” Teama de moarte dispăruse. Eram liniştită. Nu mă mai puteam gândi la nimic…
M-am trezit la strigătul soţului meu, care abia în acea zi înţelesese prin ce trecusem eu vreme de nouă luni şi care îmi spunea că trebuie să plece urgent acasă, deoarece băiatul nostru cel mare se îmbolnăvise de oreion în dimineaţa operaţiei mele!…
Trecusem cu bine de operaţie, însă nu mă puteam bucura de reuşita operaţiei, deoarece gându-mi era la cei doi copii de acasă, de care, pentru prima dată, nu eram alături atunci când aveau nevoie!
Când am crezut că lucrurile s-au rezolvat, aveam o fetiţă sănătoasă şi frumoasă şi totul va fi bine, ficatul meu bolnav şi obosit de presiunea sarcinii mi-a creat din nou probleme. Datorită stării de oboseală pe care o simţeam, nu mă puteam îngriji nici de copil. Plângeam cu el în braţe, gândindu-mă cum mă voi descurca acasă fără niciun alt ajutor. Au trecut aşa două-trei zile şi, în disperarea mea, am zis: „Doamne, dacă ai vrut să am trei copii, dă-mi puterea să-i pot creşte!”
După alte trei zile, am plecat acasă. Simţeam cum prindeam putere de la zi la zi. Mi-am reluat uşor activitatea şi sarcina de a-mi creşte copiii ca şi cum nimic nu se întâmplase. Nu am avut nevoie de ajutorul nimănui. Doar Dumnezeu era Cel ce mă ajuta, întărindu-mă să fiu alături de copiii mei, ajutându-i şi supraveghindu-i pe fiecare după nevoile lui.
Nimic din ceea ce au prognozat medicii nu s-a întâmplat! Chiar şi profesorul chirurg a fost impresionat, spunându-mi că reprezint pentru el o mare enigmă.
Dumnezeu îşi făcuse încă o dată cunoscută puterea. Slăvit să Îi fie numele, în vecii vecilor. Amin.
Articol aparut in nr 20 al revistei Familia Ortodoxa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

va rog sa lasati impresiile voastre in scris dupa cele citite pe acest blog..va multumesc

FISIERELE MELE TRILULILU..