Arhim. Ioil Konstantaros: PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

Arhimandrit Ioil Konstantaros:

 Lectura apostolică din

Duminica de după Botezul Domnului

(Efeseni 4: 7-13)

Fraţii mei, lectura apostolică pe care o vom auzi duminică în sfintele noastre biserici, este plină de importante şi înalte înţelesuri. De aceea, este nevoie să privim această lectură şi într-o scurtă traducere şi apoi să ne oprim asupra a două puncte foarte importante, pe care le subliniază Apostolul neamurilor:

Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: „Suindu-se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”. Iar aceea că: „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi i-a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

 a) Din atâtea înţelesuri revelatoare, să luăm aminte pentru început la acela pe care-l subliniază apostolul iniţial, că s-au împărţit diferite harisme duhovniceşti „după măsura darului lui Hristos”. Şi subliniază că s-au oferit „fiecăruia”. Adică fiecărui credincios. Nu există credincios care să nu fi primit măcar o harismă. Şi aceste harisme Domnul le-a împărţit potrivit Înţelepciunii şi Dreptăţii Lui, în asemenea mod, încât fiecărui om să i se potrivească harismele, analog cu puterea şi rezistenţa lui.

Aceasta înseamnă, pe de-o parte, că absolut nimeni nu are dreptul să se laude în mod egoist cu harismele sale, deoarece toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, nu trebuie niciodată să-i invidieze pe aceia care au primit harisme mai multe sau mai înalte.

Toate, dar toate, sunt darurile Domnului pe care în Atotînţelepciunea Sa a considerat că trebuia să le dăruiască.

Acum, care sunt aceste harisme şi daruri ale lui Dumnezeu? Deja apostolul le-a prezentat tuturor credincioşilor. Unul, de pildă, poate să dispună de credinţă, iar altul să formuleze şi să exprime cu acrivie dogmatică această „credinţă predată sfinţilor o dată” (Iuda 3). Unul poate că a primit harisma rugăciunii şi desigur a rugăciunii inimii. Altuia poate că i s-a dat rara harismă misionară şi râvna de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu la alte popoare, care nu L-au cunoscut încă pe Hristos. De asemenea, la altul poate că există harisma administrativă, de care atâta nevoie are Biserica noastră Luptătoare, iar altul poate că drept-învaţă Cuvântul Adevărului, fără a se teme de ameninţările mai marilor săi, şi aceasta, deoarece propovăduieşte Adevărul exact (cu acrivie) şi nu are a se teme de nimic, încât să i se găsească ceva şi pentru asta să fie „legat”. Şi, în general, există atât de multe harisme, încât ar fi necesar foarte mult spaţiu numai pentru a le enumera cineva.

b) După această constatare atât de importantă ajungem la al doilea punct principal. Care este scopul pentru care Dumnezeu ne dăruieşte aceste importante harisme? La această întrebare răspunde din închisoare marele Apostol şi ne subliniază: „12. spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. 

Aşadar, scopul harismelor noastre este în mod deosebit vrednic de luare aminte. El este pentru a le folosi în înaintarea noastră duhovnicească şi la „desăvârşirea” noastră. Fireşte, nu numai a noastră, ci şi pentru folosul şi zidirea celorlalţi fraţi ai noştri. Adică fiecare din noi trebuie să valorifice talanţii şi harismele lui. Să le cultive pe cât mai mult posibil, pentru că în ultimă instanţă, acest dar al harurilor este cel care ne duce la ceea ce numim „după asemănare” şi ne deschide drumul către Biserica Triumfătoare, „împreună cu toţi sfinţii”. 

Într-adevăr, cât ar putea să ajute la „zidirea Trupului lui Hristos” cel care dispune de harisma de a învăţa-drept şi de a mărturisi astăzi, când toate arată că râvna pentru tradiţiile strămoşeşti se veştejeşte? Cât ar fi de întăriţi simpli credincioşi ai Bisericii noastre, când cei care sunt puşi să păzească Termopilele cel duhovnicesc s-ar ridica împreună împotriva„barbariilor” blestematului ecumenism şi a cancerigenului sincretism religios? Şi cât de mult ar ajuta apoi atâtea suflete, în multe altele nobile, însă aflate în înşelare şi erezie, suflete care însetează de adevăr, ca să afle harul lui Dumnezeu, care se află doar în Biserica noastră Ortodoxă? Şi, fireşte, în aceste condiţii putem să vorbim în continuare şi despre actele de binefacere şi de iubire, care sunt atât de necesare societăţii noastre, însă fapte care trebuie să fie întemeiate nu doar pe un simplu sentimentalism sau pe orice tip de umanism, ci pe unicul Adevăr pe care îl deţine, îl păstrează şi îl propovăduieşte Biserica noastră. Însă un singur lucru este sigur: În fiecare epocă, însuşi Conducătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, arată aceste diamante ale harului – adică pe sfinţii, care drept-învaţă cu orice preţ şi consecinţă  – şi continuă să călăuzească Trupul Bisericii la adevărata unitate a Sfinţeniei, departe de variatele „folcloruri religioase”, care pe toţi cei neştiutori îi lasă să persiste în înşelare, iar tuturor celor care cunosc teologia şi cunosc şi persoane şi lucruri, şi fapte, le creează o mare amărăciune, dar şi o dreaptă indignare.

1. Fraţii mei, este vrednic de multă cinste şi răsplată creştinul care prin darurile harului aduce ca roadă virtutea spre slava sa, dar în acelaşi timp se interesează şi de desăvârşirea şi creşterea credincioşilor. Dimpotrivă, e vrednic de pedeapsă, iar dacă nu există pocăinţă o va primi numaidecât, cel care, deşi are harisme „spre zidire”, fie le lasă necultivate, sau – mai rău – le foloseşte spre scandalizarea credincioşilor şi spre necăjirea Bisericii noastre Luptătoare. 

Fie ca acest dar al Domnului nostru Iisus Hristos să ne desăvârşească, să ne încălzească şi să ne zidească, aşa încât viaţa noastră de fiecare zi să ne arate nu căldicei, ci mai degrabă creştini-ortodocşi râvnitori. Amin. 

sursa

http://acvila30.ro/arhim-ioil-konstantaros-duminica-de-dupa-botezul-domnului/

MARTIRIUL SI PROFETIA PARINTELUI IUSTIN PARVU,PENTRU VREMURILE CE VIN..MAI SUNT 12 LUNI SI VINE URGIA..

Cuviosul Justin de la Petru Vodă – sfântul care va încălzi inima poporului român. Jurnalul suferinţei şi ultima profeţie

EDITORIAL de Monahia Fotini

Şi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?



Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei

Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

Ultima slujbă de Înviere

„Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii. Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniţi de luaţi lumină! Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei. După slujbă părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.



Cu o zi înainte ne spovedisem şi îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”? Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.



Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine! Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

Examenul operaţiei



„Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”

Urma operaţia – o problemă spinoasă şi cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune. Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.



Atât medicii cât şi ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această teamă era uriaşă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.



Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoţie: Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”.


Izvora mir încă de pe patul spitalului


Şi într-adevăr a supravieţuit, dar ce a urmat a fost o lună de chin cumplit şi suferinţă. Intubare, infecţie, suprainfecţie, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia parcă să se refacă. Maica stareţă şi cei doi părinţi care l-au îngrijit cu multă dragoste până la capăt, au trăit clipe de coşmar. Maica povestea cu durere cum imediat ce medicii reuşeau să îi stabilizeze un organ, se îmbolnăvea altul; nu apucau să se bucure decât câteva ore de stabilizarea părintelui, că apărea o altă urgenţă medicală… Când stomacul, când intestinul, când inima, când plămânul şi toate de parcă fiecare organ al trupului său trebuia să pătimească până la maximum de suferinţă. Cu toţii erau însă uimiţi de răbdarea şi forţa părintelui de a îndura suferinţa. Şi ceea ce i-a uimit şi mai mult a fost faptul că părintele, încă de pe patul spitalului, mirosea a mir şi trupul său izvora mir, ori de câte ori îi schimbau hainele sau îl întorceau de pe o parte pe alta, simţeau şi vedeau acest lucru minunat.

Discreţia şi nobleţea sfinţeniei

Ştia sau nu ştia Părintele de mai înainte de boala cumplită ce îl cuprinsese?

Doctorul chirurg l-a întrebat după operaţie: Părinte, ştiaţi de acest cancer? De când îl aveţi? Părintele a răspuns: „Da, îl am de 5 ani, cam de atunci mă necăjeşte”.


Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalităţii părintelui Justin – discreţia şi nobleţea duhovnicească. Această discreţie a sfinţeniei ne-a uimit mereu şi pe noi, fiii duhovniceşti mai apropiaţi. Părintele atât de mult îşi ascundea darurile duhovniceşti, încât te făcea să crezi că este un om cât se poate de simplu şi obişnuit. Dar nu era deloc aşa; părintele avea darul înaintevederii, numai că mult mai târziu înţelegeam noi, cei slabi în nevoinţa duhovnicească.



Părintele nu povestea niciodată, sau poate foarte rar, trăirile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul în care se ruga. Nu, părintele nu vorbea mai niciodată despre sine. Toată viaţa l-a ascultat pe celălalt, i-a alinat suferinţa celuilalt, bucuria aproapelui era şi bucuria lui. Părintele a avut virtutea care le întrece pe toate, mamă a tuturor darurilor duhovniceşti – dragostea de aproapele. Această dragoste poporul a simţit-o prea bine şi l-a urmat, recunoscând în el păstorul cel bun, care îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar această discreţie a sfinţeniei are un singur nume: smerenia.


Împodobit cu aceste două podoabe de mare preţ, inima smerită şi plină de iubire, cuvântul părintelui avea putere iar mâna sa cu care binecuvânta răspândea tămăduire.

Învăluit în harul rugăciunii

Cunoscând că sfârşitul i se apropie, Părintele a cerut să fie externat şi să se întoarcă la mănăstire, unde să îşi dea obştescul sfârşit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei româneşti, după cum este supranumit de popor.



Ca şi ceilalţi care au stat neîncetat la căpătâiul lui, a fost şi pentru mine poate cea mai mare binecuvântare de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile din viaţa Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea. Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în şoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esenţiale. Se vedea deja cum suferinţa îi şlefuise cu desăvârşire sufletul. Credeam că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar părintele a ţinut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru câteva zile ca să numească stareţ peste călugări, pe cel ce îl va urma în stăreţie: Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în prezenţa Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă dragoste şi milă faţă de suferinţa Părintelui. Împăcat cu toată lumea, de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să îşi dea duhul în mănăstirea de maici, unde a vieţuit ultimii 3 ani din viaţă.

Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!



Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”

Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.


Sfântul Voievod Constantin cel Mare îl adună în ceata Sfinţilor Părinţi

Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăţie, a veşniciei. Începând cu ziua următoare, Părintele se simţea din ce în ce mai rău; nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră şi plămânul abia mai rezista. Duminică dimineaţa, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se simţea mult mai rău, şi că intrase într-un fel de comă. Sfântul voievod Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, şi acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul I Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie şi a formula simbolul credinţei, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinţilor Părinţi cu încă un iubitor al Adevărului, pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel şi pe Părintele Justin în ceata drepţilor, în ceata Sfinţilor Părinţi.

Părintele Justin nu ne-a părăsit!

Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor



Chiar dacă durerea şi jelirea se vedeau pe feţele tuturor, simţeam însă cu toţii un har, mângâiere şi o dulceaţă de nedescris. Îl simţeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca niciodată şi îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora, Părintele Justin se simţea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând. Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros, încredinţându-ne că am câştigat un sfânt cu sfinte moaşte. Timp de 4 zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită şi atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaşte. Şi bătrâni, şi tineri, şi copii erau fascinaţi de sfinţenia şi harul trupului său, doar câţiva demonizaţi urlau cât puteau de tare, arşi de puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!



Iată de ce cred că şi-a asumat Părintele Justin această suferinţă – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare şi nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioşilor. Murea şi nu ştia în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluţia – să sufere până la sfinţenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt. Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate tămădui boli şi suferinţe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni şi vindecări minunate am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până şi noi, cei care i-am fost apropiaţi, ne minunăm şi aproape că nu ne vine să credem lângă cine am stat. Părintele ne-a depăşit orice aşteptări. Iată că tot în grija sfinţiei sale a vrut să fim Părintele. Un sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareţă un lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-şi da ultima suflare, Părintele, într-o dimineaţă, în zori, şi-a ridicat uşor capul şi, binecuvântând în văzduh, spunea: Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această ţară, România!



Şi, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!



Îmi povestea mai demult că în tinereţe era foarte milos faţă de oamenii bolnavi şi că la hirotonia întru preot a cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei. Dumnezeu cred că i-a dat acest dar al tămăduirii şi timpul ne va arăta şi îi va descoperi sfinţenia. Un sfânt, grabnic ajutător şi tămăduitor de boli…

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii!

                                                 apărut în nr. 29 al revistei ATITUDINI


sursa..
http://atitudini.com/cuviosul-justin-de-la-petru-voda-sfantul-care-va-incalzi-inima-poporului-roman-jurnalul-suferintei-si-ultima-profetie/

CUVANT DESPRE CLERICII VREMURILOR NOASTRE SI CONTROLUL TOTAL AL OMENIRII,PARINTELE IUSTIN PARVU...

Părintele Justin: „Să nu risipim turma!” Controlul total şi închisoarea invizibilă

„Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate”?



Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting împotriva actelor cu microcip, la care am participat și noi. Mulți spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți că a avut vreun efect pozitiv acest miting?



Bineînțeles că cei care au fost prezenți acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față de neamul din care se trag, față de generația de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură. Aceștia sunt modele și repere pentru generația de mâine și sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și nu au înțeles jertfa acestor oameni.

Dar mai presus de acestea, pentru mine acest miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși. Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim turma! Cum să nu fi risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate?

Asta poate şi datorită faptului că unii nu înţeleg pericolul acestor cipuri şi chiar ne acuză pe noi că facem dezbinare în Biserică pentru o problemă care nu este așa de semnificativă şi capitală în mântuirea noastră.

După cum spun și Sfinții Părinți, mai bine o biserică împărţită decât una rătăcită. Cum să nu fie o problemă majoră lucrarea masoneriei azi în lume, că până la urmă aici ajungem, aceasta este în spatele acestui sistem? Cipul nu este altceva decât lucrarea masoneriei și cel mai bun mijloc de a subjuga Biserica şi fiinţa umană, de a o depărta, uşor, uşor, pe nesimţite de Creatorul său. Dacă noi ne facem că nu există acest rău luciferic, masoneria, înseamnă că nu avem răspuns la niciuna din problemele şi necazurile oamenilor de azi. Înseamnă că ne facem că nu vedem nimic rău. Cipul este propaganda masoneriei şi acceptându-l dăm curs şi putere acestei organizaţii dubioase care vrea să îl instaleze pe antihrist ca lider mondial. Dacă oamenii nu conştientizează că sunt societăţi secrete care conduc din umbră, nu vor înţelege nimic. Răul și fărădelegea nu se mai lucrează la lumină, se lucrează în ascuns. Nu mai sunt închisori şi prigoană ca pe vremea comunismului, au altă metodă, de a ne obişnui şi a îndrăgi tehnica şi cipul, care deocamdată par folositoare, ca ei să ne subjuge şi să ne controleze permanent ca într-o închisoare invizibilă, dar cu mult mai puternică.

Cum să nu se descurajeze creştinul simplu când vede că nu mai are susţinere duhovnicească din partea păstorilor duhovniceşti?

Oamenii nu au de ce să se descurajeze, pentru că cei care au fost acolo sunt bine documentaţi şi informaţi şi ştiu ce pericole ne pândesc, aceştia ştiu mai bine decât păstorii lor ce să facă. Și la protest au fost majoritatea intelectuali cu o poziție în societate, medici, profesori, ingineri, și nu doar analfabeți așa cum a vrut să prezinte mass-media. Mă doare sufletul pentru cei care din neştiinţă cad în capcanele şi mrejele acestui sistem antihristic. Sunt sigur că oameni ar fi fost mai mulţi dornici să vină la acest miting, în număr mult mai mare (pentru că, să nu uităm, au fost 1 milion de semnatari împotriva actelor biometrice), dar foarte mulţi dintre aceștia nu au avut un ban să plătească drumul până la Bucureşti, sau poate au avut serviciu sau nu au știut. Şi cine a vrut să fie la datorie a riscat. În împrejurări grele creştinul trebuie să aibă o limpezire a lucrurilor, o catehizare din partea preotului care nu a existat. Și poate că mulți nu au știut.


Ce părere aveţi despre ierarhii ortodocşi care, în frunte cu Patriarhul ecumenic, au participat la întronizarea papei dând chiar sărutarea păcii la liturghia lor catolică?

Este o situaţie cum nu se poate mai vitregă, foarte primejdioasă pentru noi, creştinii ortodocşi, şi nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru lumea catolică de altfel care nu cred că are ceva în comun cu evreii şi budiştii şi musulmanii, care au fost invitaţi la întronizarea Papei. Cum să mai ajuţi tu prin dialog ecumenic, să îndrepţi un catolic la adevărata credinţă a Sfinţilor Părinţi când tu însuţi, ca şef al ortodocşilor, te pupi cu papistaşii şi cu evreii, pe care îi consideri fraţi cu tine de credinţă? Doar pentru că suntem creaturi ale lui Dumnezeu??? Ei vor să niveleze toate religiile într-una şi nu mai cântăresc diferenţele majore, ci doar micile asemănări, pentru aşa-zisa pace falsă. Nici catolicii nu cred că sunt împăcaţi aşa deplin cu situaţia aceasta de vânzare a creştinismului, încât să te aliezi şi cu musulmanul. Este o demonizare a lumii. Iar ierarhii noştri ortodocşi nu fac altceva decât să joace un teatru care dă bine şi pe care sunt obligaţi să îl dea cât mai bine, la ordinele stăpânilor lumii. De altfel în adâncul lor nici ei nu au o convingere solidă despre acest ecumenism, dar nu au curajul să se opună acestui curent, să se opună masoneriei care le impune acest ecumenism şi nivelare a credinţelor. Sunt nişte păpuşi care însă au pierdut harul adevărului, care doar mimează adevărul. Dar nu îl mai deţin. Se sărută cu ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei biserici în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi dacă îi îndreptăţeşte vreun canon să fie eretici?
Iar acest papă, Dumnezeu să îl ierte, are un rol malefic nemaiîntâlnit pentru creştinătate, pentru omenitate, pentru neamurile creştine.

Da, aţi văzut că şi acest părinte grec Elpidie, care face misiune în Africa, a profeţit înainte cu trei luni ca papa o să îşi de-a demisia, că acest papă va fi înlocuit cu alt papă care va veni ca unul din profeţii mincinoşi înainte mergători ai antihristului.

http://paisiee.blogspot.ro/2013/04/profetia-parintelui-elpidie-despre-noul.html?utm_source=BP_recent
Da, îl apreciez foarte mult pe acest părinte. Şi am rămas impresionat de dragostea lui pentru lumea aceea uitată din Africa şi cum copiii aceia negri, neajutoraţi, roiau în jurul lui ca în jurul lui Hristos. Daca aş fi fost cu 20 de ani mai tânăr, în Africa m-aş fi dus şi eu, acolo unde civilizaţia aceasta dezvoltată lipseşte. Acest părinte Elpidie este un far călăuzitor pentru creştinătatea de azi.

Cum vedeţi această mediatizare intensă a papei şi imaginea de aureolă pe care i-o creează mass-media? Acest papă este filmat adesea spălând picioarele bolnavilor, deținuților şi alte fapte de milostenie cu care se afişează.

E uşor şi plăcut să faci pe milostivul în faţa presei ca toată lumea să te laude. Nu asta e milostenie. Milostenia este să nu ştie stânga ce face dreapta şi de altfel ar trebui să stea în mijlocul necăjiţilor tot timpul, nu doar când vin presa şi televiziunea.
Asta e o falsificare, bombonele pentru copii. El dictează şi programează dinainte câţi săraci să vină şi ce oameni bolnavi ca să dea mai bine în ochii lumii. Asta e un fel de praf în ochi pentru creştini, nicio realitate de altfel.

Credeţi că va cuceri lumea cu astfel de atitudine?

Nu sub nicio formă. Nu va face decât o zarvă mare în lumea creştină încât o să fie huiduit şi de ai lui.

Cum vedeți urgentarea sinodului panortodox, care a fost anunţat pentru luna iunie?

O să facă ei, dar va fi ce s-a întâmplat cu sinodul de la Ferrara-Florenţa. Tot aşa va fi şi acum, vor fi aceleaşi dispute dogmatice şi, slavă Domnului, vom mai avea nişte ierarhi care cred eu că nu vor ceda Ortodoxia. Şi doi, trei dacă sunt, e suficient. Avem datoria însă să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală să îşi finalizeze planurile.
Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele acestea tinere, şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste pericole şi se vor îndrepta.

Cum catalogaţi gestul maicii stareţe de la mănăstirea Văratec, care a penalizat maicile pentru faptul că au înaintat Casei Naţionale de asigurări refuzul cardului electronic de sănătate? Iar în urma multelor ameninţări, maicile au cedat şi au fost obligate să îşi ceară iertare pentru gestul lor, semnând chiar un document prin care se deziceau de atitudinea lor.

Acest episod seamănă cu un episod de la puşcărie, din viaţa puşcăriaşilor din lagărele comuniste. Aşa sunt şi unele mănăstiri acum – lagăre comuniste. Este ceea ce am trăit şi eu în lagărul de la Baia Sprie. La o perioadă regulată de vreo 2- 3 ani, securitatea făcea nişte sondaje printre deţinuţii politici. Şi ne chema anchetatorul la birou, ademenindu-ne cu vorbe dulci: „Uite ai atâţia ani de puşcărie şi încă mai ai… nu e păcat să îţi iroseşti tinereţea aici in închisoare? Nu te impresionează faptul că ai rămas un om de nimic în societate şi viaţa ta este ratată?…” Dar noi nu ne lăsam impresionaţi de această bunătate falsă, care era un şiretlic. Şi îşi continua cântarea: „Iată, dacă vrei să ai o bucurie a libertăţii şi să îţi putem uşura situaţia asta grea, uite noi întindem o mână de ajutor şi dacă poţi ia oleacă de hârtie, treci în biroul celălalt şi semnează că îţi pare rău pentru ce ai făcut”.

Şi ajunge şi la mine anchetatorul şi își spune cântarea lui de partid. Şi la urmă mă întreabă: „Ce impresie ai?”

„Domnule, nu am absolut nicio impresie”, îi răspund. „Doar că mai am încă 9 ani de puşcărie şi cred că oi termina”.
Şi el insista: „Dar chiar aşa îţi arunci viaţa şi tinereţea pe nimic?” „Nicio problemă, i-am răspuns, eu am aruncat-o încă de copil de 18 ani când am intrat în mănăstire, să mor pentru Hristos”. Nu le convenea: „Măi, banditule, când m-oi ridica de pe scaun şi ţi-oi arăta eu pentru ce mai ai de trăit…” Şi te lua şi te zgâlțâia oleacă, important era să nu ne lovim la cap.

Ei bine, aceste anchete ademenitoare se întâmplau din doi în doi ani. Dar noi aveam deja o experienţă de temniţă şi nu dobândeau nicio informaţie de la noi. Securistul ieşea cu un dosar gol goluţ afară. Trebuia să defaimi pe cineva, să dai măcar un nume, nu scăpai doar cu o desolidarizare, lepădare de convingerile tale şi să accepţi reeducarea de către Partidul comunist. Sigur, la un deţinut mai cu renume, veneau câte trei securişti deodată, nu doar unul. Veneau cu planuri, proiecte să te convingă de realizările Partidului. „Uite, domnule, Lacul Bicaz, uite ce realizare!…” şi îmi arăta poze. „Da, domnule, Lacul Bicaz, dar ştii dumneata ce era sub acest lac? Trei biserici, patru şcoli, o casă de copii, un spital şi locuinţele oamenilor. Unde sunt toate acestea acum? Întreabă-mă pe mine că eu sunt de acolo”. Rămâneau şi ei uimiţi la ce le spuneam. „Pot să vă spun şi cine erau directorii la aceste şcoli, dar nu vreau să vă încarc memoria”…
Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu maicile noastre de la Văratec. Ele, sărmanele, de frică să nu le ia rangul, scofia (de parcă ar fi mare slavă), au semnat, ademenite că vor fi reabilitate acolo, că le pare rău şi au promis că data viitoare vor fi ascultătoare. Şi-or fi primit ele scofiile înapoi dar s-au dezbrăcat de slava lui Hristos, pentru că nu au suferit puţină batjocură pentru lumea aceasta trecătoare. De aceea, un novice trebuie să fie cu mare atenţie în ce mănăstire intră. La vedere, sunt flori frumoase, icoane pictate care mai de care şi veşminte preoţeşti împodobite frumos, dar esenţa, viaţa duhovnicească, este putredă de tot. În astfel de mănăstiri găseşti de fapt un sistem securist, un stat poliţienesc. Bineînţeles că nu este aşa peste tot.

Acest spirit poliţienesc este în firea lor, a stareţilor, pentru că atunci când s-a închegat dinastia asta a stareţilor prin mănăstiri s-a stabilit tot pe acest criteriu de devotament către Partid. Sinaxele stareților nu erau altceva decât nişte şedinţe de partid. Se aşezau cu burţile pe scaune şi cu bastoanele în față aşteptau să se termine şedinţa şi să meargă la o a doua ediţie de petreceri…, ce ştiau ei despre problemele Bisericii şi ale societăţii? Habar nu aveau ce substraturi aveau aceste şedinţe şi care era rădăcina acestor şedinţe, aşa de neputincioşi şi slabi erau. Dar nici nu puneau stareţi buni inteligenţi şi cuvioşi la conducere, nu cumva să se împotrivească vreunul. Aşa e şi acum. Care se supune mai uşor la ordin şi care dă tributul mai uşor… dacă era vorba să îl întrebi pe unul din aceşti stareţi dacă se desolidarizează de partid şi de crimele pe care le comitea, se făcea că nu ştie nimic. Cum să se dezică el de partid care îi dădea un salariu foarte mare pentru acea vreme, ca al directorilor?
Era şi mândria şi poziţia asta a lor de stareţ. Vai de mine, să dai afară un stareţ! Era cea mai mare crimă şi ruşine să renunţi la demnitatea asta de lux în societatea românească! Dar comportamentul multora din aceşti stareţi era mai nedisciplinat şi bădăran ca al unei ţărănci. O mână de săraci ţărani simpli a făcut mult mai mult decât o mână de aşa-zişi stăreţoi.

Suntem printre primii europeni care introducem acest card, numit inteligent, în sistemul de sănătate? Ce mai putem face să îl stopăm?

În ce constă inteligenţa şi genialitatea acestui sistem? Că vor şti mai multe informaţii despre noi? Esti inteligent pentru ei, dar noi rămânem întârziaţi. Tot Marx, Engels, Lenin au rămas. Acum nu vine să te mai întrebe ca la anchete, acum îţi dai de bună voie acordul să fii anchetat permanent. Nu trebuie cedată lupta aceasta şi avem datoria de a continua, fiecare după puterile sale, unii prin conferinţe, alţii prin demersuri legislative, unii prin cuvânt, fiecare să îşi facă datoria în faţa lui Dumnezeu şi aşa, cu inimile smerite, vom primi şi ajutorul şi harul din Lumina Sa.

Interviu cu Părintele Justin Pârvu,realizat de Monahia Fotini, 3 aprilie 2013,
apărut în numărul 28 al revistei Atitudini.ro

Doamne ajuta si sa luam aminte..vremurile sunt grele si cernerea se face lent si intens..a tagadui pe Hristos este LEPADARE in orice fel de exprimare si  inteles al cuvantului..


CITITI si aici..
 http://paisiee.blogspot.ro/2012/07/indiferenta-clericilor-pentru-mantuirea.html?utm_source=BP_recent

http://paisiee.blogspot.ro/2012/05/lupii-in-piei-de-oaie-predica-prleontie.html?utm_source=BP_recent

http://paisiee.blogspot.ro/2013/04/profetia-parintelui-elpidie-despre-noul.html?utm_source=BP_recent