ZECE LUCRURI IMPORTANTE CARE TREBUIE FACUTE PANA LA SFARSITUL POSTULUI MARE

10 lucruri importante care trebuie făcute până la sfârşitul Postului Mare

Ne-a rămas doar o săptămână din Postul Mare şi cea a Patimilor - acea săptămână, pentru care ne-am pregătit atât de mult şi în care se va face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, calea sa către Răstignire și Învierea Lui.

Perioada Postului a trecut ca deobicei foarte repede şi înainte de terminarea ei ar fi cazul să ne oprim din agitația necontenită a vieţii pe care o ducem pentru a îndeplini cel puțin o parte din ceea ce ne-am propus să facem şi în acest post. În aceste ultime zile ale Postului Mare ar trebui să ne mai mobilizăm. Lista de lucruri pe care ar trebui să le finisăm poate fi aproximativ următoarea.
 

1. Să ne rugăm Domnului să ne vedem şi conştientizăm propriile păcate şi să ne pregătim pentru o mărturisire detaliată, cerându-I duhovnicului să poată găsi timp pentru ea.
 

2. Să mergem la Liturghia Darurilor înainte Sfinţite care se săvârşeşte miercurea și vinerea şi să ne împărtăşim la ea.
 

3. Să începem a ne citi pravila de rugăciune în întregime, sau cel puțin un pic să o mărim pe cea care obişnuim să o facem. Sau să încercăm să ne rugăm cu mai multă atenție decât de obicei.
 

4. Să citim cel puțin una din Evanghelii. În perioada Postului Mare este binevenit să se citească toate cele patru Evanghelii, dar dacă nu s-a reuşit, atunci cel puțin pentru una trebuie să găsim timp pentru a o reciti.
 

5. Să finisăm toate problemele urgente pe care tot le-am amânat pentru a ne elibera Joia și Vinerea Mare din timpul Săptămânii Patimilor.
 

6. Să ne vizităm rudele și să acordăm mai multă atenție celor de acasă – macar şi pentru ca fără grabă și cu dragoste să le vorbim și să-i ascultăm.
 

7. Să ne îndeplenim cel puţin una din promisiunile pe care le facem - pentru cineva să puie în sfârşit tabloul pe perete, sau să facă ordinea în dulapuri sau altceva pe care ne-o tot promitem de săptămâni și o tot amânăm.
 

8. Să ne limităm comunicarea de pe internet prin propria voință, sau prin programe speciale, care vor monitoriza timpul petrecut pe un anumit site – minimizându-l cel puțin pentru aceste două săptămâni rămase.
 

9. Să ne cerem iertare și să se împăcăm cu cei pe care i-am supărat sau nedreptăţit.
 

10. Să participăm la o acţiune de caritate – fie şi printr-o sumă de bani sau timp - cel mai important este de a face primul pas spre cei care au nevoie de ajutorul nostru.

 

 traducere şi adaptare Lozan Natalia

site sursa www.pravmir.ru

Sfânta Euharistie care a înmugurit

În oraşul Selefchia din Siria, pe vremea când episcop era Dionisie (sec. VI), trăia un bogat foarte evlavios. Era însă eretic şi credea în dogmele lui Sevir. Acesta avea însă un angajat care era ortodox şi urma Sfânta şi Apostolească Biserică.

Ortodoxul, după obiceiul vremii a luat în Joia Mare, Sfânta Împărtăşanie, a pus-o într-o cutiuţă şi a încuiat-o într-un dulap.

După Sfintele Paşti, a plecat să facă comerţ la Constantinopol, uitând în dulap Sfintele Părţi. Lăsase însă cheia şefului său. Într-o zi acesta a deschis dulapul şi a găsit cutiuţa cu Sfintele Părţi. S-a întristat pentru asta şi nu ştia ce să facă cu ele deoarece aparţineau Bisericii Ortodoxe iar el era eretic şi nu vroia să se împărtăşească cu ele. Le-a lăsat deci în dulap, gândind că oricând trebuie să vină angajatul lui şi se va împărtăşi.

A trecut un an. A venit iar Joia Mare, însă angajatul nu se întorsese încă. Şeful a hotărât atunci să ardă părţile ca să nu rămână şi al doilea an. Deschide dulapul şi ce vede? Toate făcuseră muguri.

Frica şi groaza l-au cuprins. Le-a luat imediat şi a alergat la episcopul Dionisie, strigând: “Doamne miluieşte!”.

Minunea au văzut-o toţi ortodocşii şi au preamărit pe Dumnezeu. Aceasta a devenit chiar un motiv ca mulţi să creadă şi să vină la Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 58)

SURSA..

IMPARTASIREA CU VREDNICIE ORI O IMITATIE DE CRESTINI

Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.

Fiecare creştin are o viaţă religioasă, cu o intensitate diferită, personală şi unică. Unii sunt creştini din an în Paşti, fascinaţi de lumina (a se citi mielul) de Înviere sau de colindele (porcul) de Crăciun, înfulecând evenimentele cu asezonări de plăcere, aşteptând un nou prilej de lenevire, îndopare sau abuz. Alţii cred – spun ei – în Dumnezeu, dar nu prea au timp de El. Ritmul liturgic e agasant, duminica este singura zi perfectă pentru pescuit, vegetare somnolentă la televizor, întâlnire cu prientenii sau hangover. Din când în când, mai ales la tragedii, boli, înmormântări ale celor dragi, mai dau pe la Biserică, bifează scurt o mentalitate de iarmarocsic est dau un pomelnic, şi pleacă mai departe în călătoria lor cât mai departe de porţile raiului. Unii oameni au o prezenţă relativ bună la Liturghia duminicală, însă sunt infectaţi iremediabil de superstiţie, adică de acea mentalitate magică, în care Dumnezeu e de cealaltă parte a tarabei celeste, aşteptând daruri şi dând cu camătă foloase, în funcţie de respectarea strictă a unor reguli inepte. Puţini oameni îşi pun sufletul în mâinile lui Dumnezeu, frângându-se ca nişte prescuri la fiecare Frângere a Pâinii, transformându-şi inima în altar şi jertfindu-şi viaţa pentru Hristos şi pentru fraţii Lui.



De multe ori, asistăm neputincioşi la o tendinţă statornică a acestei lumi de a pune hotare între noi şi Dumnezeu, de a fixa filtre valorice între sufletul mireasă şi Mirele Hristos. Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.



Există bineînţeles în Biserică realităţi simbolice, harice şi semnice care proorocesc şi confirmă – însă nu înlocuiesc nicidecum – prezenţa lui Dumnezeu în Trupul Său înviat până la Sfârşitul veacului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Icoana este prezenţa harică a teologiei vizuale a Întrupării, lucrătoare în sfinţi, ca lumină a eshatonului în istorie: „Dumnezeu S-a arătat în trup”. Cartea este purtătoarea Cuvântului lui Dumnezeu, Persoană vie, Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Cântarea este semnul apartenenţei noastre la regnul doxologic al universului, alături de îngerii care din veac psalmodiază Liturghia veşnică. Metania este plecarea până la pământ, pentru a da prin smerenie un alt sens pământului şi istoriei din noi, acela de mormânt al Celui înviat în iubire. Cădirea este semnul înmiresmării de har cu Duhul Sfânt, Mireasma cea veşnică a dăruirii şi Sfinţenia integrală, dar şi actul de purificare a materiei de miasma păcatului şi a morţii adusă de spirite şi suflete rele. Toate acestea nu sunt nişte metafore ale sacrului, ci semnele prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu în universul eclesial.



La începutul Bisericii lui Hristos, credinţa era atât de puternică, încât oamenii îşi vindeau averile şi le puneau la picioarele Apostolilor, se împărtăşeau zilnic şi trăiau fiecare clipă într-o dăruire integrală lui Dumnezeu. Dorul după Mirele iubit era atât de mare, încât oamenii nu puteau rezista fără Pâinea cea veşnică nici măcar o zi, îndrăgostiţi de nemurirea Celui care a murit şi a înviat pentru ei. Astăzi sunt oameni care nu simt foamea după Hristos nici măcar o dată pe an, atrofiindu-şi simţul de cer până la maximum. Un răspuns admirabil a fost dat de marele teolog Hieroteos Vlachos la conferinţa sa susţinută la Iaşi la întrebarea:Cât de des trebuie să ne împărtăşim? El a spus atunci magistral că sunt oameni pentru care o dată pe săptămână este prea rar şi oameni pentru care o dată pe an este prea des. Într-adevăr, sunt oameni care se spovedesc frecvent, poartă grijă mereu de stiharul de lumină al inimii, cercetează cu atenţie în căutarea fiecărei buruieni aciuată în pământului minţii, stropesc cu lacrimi florile virtuţilor şi pentru care Trupul şi Sângele lui Dumnezeu Cuvântul a ajuns Raţiunea de a fi a vieţii lor. Sunt însă alţii care şi-au rarefiat văzduhul inimii şi şi-au întors cu totul faţa spre pământ şi vorba Criteanului „mintea ţărână şi-au făcut-o”. Pentru aceştia Spovedania ca operaţie şi tratament cu har este şi prilejul unui diagnostic grav: cancer de suflet cu recidivă şi metastaze. Spre deosebire însă de medicina trupului, sufletul nu poate suferi de maladii incurabile. Totul poate fi vindecat de Duhul Sfânt, care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.



Aşadar intrarea noastră în Dumnezeu prin Euharistie depinde de dorul nostru după Dumnezeu şi de conştiinţa propriei nevrednicii de a ne hrăni cu Împăratul veacurilor. Aşa cum mama îşi dă trupul ei pentru formarea trupului de prunc, iar apoi devine hrană pentru bebeluş prin sân, aşa şi Dumnezeu îşi dăruieşte Trupul Său pentru formarea Bisericii şi o hrăneşte din Trupul Lui. Însă mama încetează de a fi viaţă şi hrană pentru copil, dându-i apoi roadele pământului spre hrană, însă Dumnezeu nu încetează până la sfârşitul veacurilor de a Se dărui ca viaţă şi ca hrană a nemuririi celor care-L iubesc.



Inima vieţii creştine este împărtăşirea din Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Însă oamenii datorită lipsei lor de iubire pentru Dumnezeu au imaginat tot felul de înlocuitori pentru marele moment de unire cu Cel veşnic. Acest lucru s-a accelerat atunci când credinţa a devenit una de stat, şi o mare mulţime de oameni, mulţi neaveniţi, au intrat în Biserică nu din vocaţie, ci prin legea vremii.



Spre exemplu, unii oameni pretind că nu au nevoie de Euharistie, deoarece dând pomelnic, sunt şi ei prezenţi prin miride pe Sfântul Disc şi apoi cufundaţi în Sfântul Potir în Sângele lui Hristos. Alţii consideră anafura ca pe o Împărtăşanie pentru leneşi. Alţii cred că participarea la Liturghie este un fel de împărtăşire duhovnicească care dăruieşte înţelegere şi pace. Toate acestea sunt adevărate doar dacă duc la Împărtăşirea propriu-zisă, nu şi dacă o înlocuiesc. Anafura este amintirea dorului nostru de cer prin Euharistie, prezenţa noastră în Biserică fără a ne împărtăşi trebuie să fie plină de tristeţea de a nu putea să împlinim chemarea Împăratului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă”. Pomenirea prin miride de la Proscomidie este o făgăduinţă a noastră că vom fi prezenţi trup şi suflet la Ospăţul cel euharistic al Trupului lui Dumnezeu. Toate cele de mai sus sunt trepte ale intrării nostre în Biserica Cerului, accesibilă prin Sfânta Împărăşanie, şi nu surogate ale lipsei noastre de simţire. Nimeni niciodată nu s-a săturat doar privind laMaster Chef, aşa cum comuniştii nu au reuşit să hrănească poporul prin reprezentanţi.



În acest sens, rugăciunea rostită de preot: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe tronul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”, rostită înaintea frângerii de Taină a Trupului lui Hristos, nu înseamnă nicidecum că poporul asistent se împărtăşeşte prin reprezentantul lui sacerdotal, ci faptul că preoţii au ca vocaţie supremă împărtăşirea concretă cu Sfintele Taine a întregului popor al lui Dumnezeu, pentru care vor da seamă la Tronul slavei Împărăţiei lui Dumnezeu.



Ferirea de Împărtăşanie şi lenevirea în propriile suficienţe, amânarea sine die a Spovedaniei ca act curăţitor şi taumaturgic al sufletului, găsirea de înlocuitori de Euharistie, oprirea la simboluri şi ignorarea lui Dumnezeu din sânul lor, viziunea metaforică golită de semnificat şi de prezenţa Celui veşnic, toate acestea sunt boli ale sufletului transmise de virusul spiritual care de la început n-a suportat prezenţa Infinitului iubirii şi s-a apucat să slujească sieşi, în întunericul cel mai dinafară.

pr. Ioan Valentin Istrati




Doamne ajuta..

Sursa: doxologia.ro

BINELE CARE LUAM DE LA PARTICIPAREA LA SLUJBELE BISERICII

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.
Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.
„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere.Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).
Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.
Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare.

 Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.
Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?
Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.
Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.
Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur.. Problemele vietii..

Doamne ajuta..