Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi. Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine. Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile. Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă. Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate cele spuse şi făptuite de mine. Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt. Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni. Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să primesc tot ce vine în ziua aceasta. Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc. Amin.
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
În contextul istoriei universale şi în
contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va
avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim
astăzi. Şi dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este
pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră,
de cei care luptă împotriva lui Hristos. Un rabin scria acum câţiva
ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de
ani sunt cetăţean israelitean”. Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.
Suntem aici o naţiune care în toate
confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi
barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii am fost sabia de
apărare a Occidentului aici, în Carpaţii răsăriteni. Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.
În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi
intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o
pâine neagră de nu puteai să o pui în gură. Şi au golit pe ostaşii
noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile. Îşi umpleau sacul cu
pâinea noastră care era albă şi sănătoasă. După ce s-au săturat de pâine
şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi:
„Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce
mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe
cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai
mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”. „Dar
voi cum purtaţi trei?” „Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa
provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte
ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti. Dar ei au luat ceasurile cu tot cu
fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie
nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri. Nenorocirea mare era
că nu prea ştiau să citească ceasurile. Dacă îi întrebai cât e ceasul,
îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”.
Când au intrat în curţile românilor au
crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un
pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu
paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo. Deh, civilizaţie
răsăriteană!… Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în
Balcani sunt ţigani. Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari
găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de
neînchipuit!… Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic.
După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în
România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece. Şi
se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a
apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale
voastre?” Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale
noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din
scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri. Şi
n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.
Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă.
De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la
unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor. Vor să vină la noi
să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri.
În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau
istoria. Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.
Suntem generaţia cea mai sacrificată
Noi, dacă am existat şi existăm, este numai datorită fenomenului acesta de credinţă modestă, smerită şi răbdătoare a ortodoxiei.Mergând pe şosea vezi câte o bătrână cu traista în spate care se roagă la o troiţă, aplecată la rădăcina sfintei cruci. Acolo este adevărul istoric, la această creştină care se închină.
Toate hoardele barbare au venit peste
noi: bulgarii, ungurii, dar nefiind nicio afinitate în privinţa vieţii
sufleteşti, nu ne-am contopit cu ei. În Ardeal dacă întrebi un ungur
unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”. El urăşte cu toată
fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba
noastră. Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu
i-am lăsat de capul lor. Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele
lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Unde mai găseşti un popor cu atâta
dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la
Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie
Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră
ortodoxă. Noi dacă existăm acum este numai datorită rugăciunilor noilor
martiri care au suferit la Râmnicu Sărat, Predeal, Aiud, Gherla,
Piteşti. Ca popor am avut mereu o continuitate în viaţa noastră
spirituală. Dacă au dat peste noi aceste vremuri de oarecare întrerupere istorică
şi nu se vorbeşte nimic despre noi pentru că aşa este planul acesta
masonic: să nu se ştie de români ca să dispară orice argument doveditor
al existenţei şi continuităţii noastre. Suntem generaţia cea mai sacrificată pentru că suntem într-o stare de descompunere morală şi spirituală, istorică şi politică. Ei
vor globalizare şi o fac prin metoda sărăciei pe care ne-au aplicat-o
nouă şi vrând-nevrând, românul nostru este dus în toată lumea. Şi dacă
te duci în sudul Africii şi acolo găseşti români pentru că am ajuns în
imposibilitatea de a mai trăi la noi acasă.
Acum bietul creştin este zăpăcit de
muzica uşoară şi de sport, ca în antichitate. Dă-i circ şi pâine şi ai
terminat cu el. L-ai dus în foame şi sărăcie şi el nu se mai gândeşte
decât să aibă pâinea pe masă. Ca să faci o schimbare trebuie să ai şi o societate de oameni oleacă mai aerisiţi, mai înclinaţi spre viaţa aceasta spirituală.
Şcoala, Biserica, familia, că armata nu mai există, ar trebui să-l
aducă pe om la cunoştinţa adevărată. Ori acum în corpul profesoral
universitar de pildă, doar câţiva mai sunt români. Nu avem dicţionare ale limbii române scrise de români, ci de străini. Popoarele
din jur nu ne iubesc pentru că nu avem nicio legătură de afecţiune unii
cu alţii. Ar trebui să-i iubim, dar ele îţi iau iubirea drept
slăbiciune. Nu spuneau caralii: „Ce bunătate măi, ce iubire? Asta este
misiune burgheză”. Întrebam pe câte unul: „Dumneata ai familie, ai mamă, ai copii?” „Da, am. Dar pentru partid trec totul prin sabie.
Dacă peste o oră vine ordin să vă executăm, vă executăm fără nicio
discuţie. Că partidul îmi dă hrana, îmbrăcămintea. Nu vezi ce haine am
eu şi tu cât eşti de putred şi de răpciugos?” Ei, ce faci cu acesta?
Când îl mai formezi pe el? Trebuie o armată şi o şcoală. Şcoala o
formează un tată, o mamă creştină, un preot, un ierarh care trebuie să
aibă răspundere în cadrul unui neam.
Suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii
De ce a fost luată Biserica de
securitate în 1948? Pentru că în Biserică nu mai vorbea nimeni decât
ceea ce se spunea la protopopiat, iar protopopiatele nu vorbeau decât ce li se dicta de sus şi aşa a rămas poporul acesta aproape 100 de ani în ignoranţă.
Iar acum trebuie să formezi oamenii să
pună mâna să citească o carte. Întreb pe nişte studenţi care au trecut
pe aici: „Sunt trei luni de vacanţă. Aţi citit vreo carte?” N-au citit.
Ce faci cu ei, când se mai formează? Trebuie să fie o continuitate de
generaţii în pregătirea asta a noastră ca să fie modele şi în Biserică,
şi în şcoală, şi în familie. Mai sunt şi azi profesori care îşi încep orele cu rugăciune, dar puţini.
Au mai început şi căsătoriile ortodocşi-catolici.Ori aşa ceva nu se poate.
Au fost doi tineri acum un an de zile şi îmi spuneau că ea e catolică
şi el e ortodox şi voiau să se căsătorească, şi eu le-am spus: „Nu vă puteţi căsători până ce nu vă botezaţi ortodox, că nu există o cununie pentru două confesiuni diferite.
Mergeţi şi întrebaţi însă şi un ierarh”. Şi s-au dus la un ierarh şi
i-au spus că un părinte i-a sfătuit să nu se căsătorească. Şi i-a
întrebat: „La cine aţi fost? …Ei, dacă nu ştiţi la cine să mergeţi!… Fă o
cerere, frumos, că tu eşti ortodox şi ea este catolică şi vă cununaţi
fără probleme!” Ce autoritate să mai ai tu când adevărul liturgic e astfel scindat?Aşa că noi suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii.
De aceea au şi pus mâna prima oară pe Biserică, în 1944. Nu ştiu dacă
aţi apucat pe acei împuterniciţi, acei securişti ai Mitropoliei când
episcopul nu avea voie să vorbească la vreo sfinţire decât ceea ce îi
spunea politrucul. Ce te faci cu o şcoală pustiită şi ţinută în ordinea securităţii?Poţi să faci compromisuri în orice domeniu: economic, social, dar nu în credinţă. De aceea şi securitatea şi-a ales oameni din Biserică ca să-i poată manipula.
Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor
Dar ţara aceasta este o ţară plină de miez duhovnicesc. Mă uitam la Poarta Albă cum călcam pe sângele mucenicilor. Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor. Eu consider adevăratele mănăstiri: închisorile.
Mănăstirile n-au reuşit să facă asemenea sfinţi. Comuniştii au fost
foarte răi, într-adevăr şi au căutat să ne distrugă, dar a ieşit invers.
În 1952, la mină, ne-au dat drumul în curte. Şi 800 de oameni, când
ne-am regăsit noi după ani şi ani, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, iar
ăştia strigau în jurul nostru: „Măi, pe 4, pe 5 şi pe 6”. Şi se uitau la
noi pierduţi că nu ştiau ce e cu noi. Atunci şi-au dat seama că n-au
făcut nicio realizare. „Uite cum se iubesc între ei, cum se împrietenesc când noi am vrut să-i desfiinţăm. N-am făcut nimic”.
Acum trebuie să trezeşti în tânăr
oleacă de ordine duhovnicească, de unitate, de armonie, de înţelegere
care lipsesc la noi, la români. Întâi ne-au distrus dragostea
creştină, apoi s-a produs răcirea între oameni şi distrugerea educaţiei.
Au distrus familia, lăsând mama să lucreze la colectiv, bărbatul la
fel, de se întâlnesc seara, obosiţi, se culcă. Copilul ia-l dimineaţă,
du-l la creşă sau grădiniţă şi aşa îl creşte statul. Unul îl naşte,
altul îl creşte şi altul îl educă. Şi ce să iasă din el? E adevărat că o
să se cearnă toate, dar trece timpul…
"Tie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredintãm toatã viata şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..."
Ne vorbeşte Pãrintele Porfirie
Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie
Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.
Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).
Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.
Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?
Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.
A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:
- Eşti un om atât de neghiob ...
- Ce spun eu acum sunt neghiobii?
- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.
- Da, dar îmi face ...
- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.
Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.
Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).
Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:
izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat
şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.
Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.
Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristarea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.
Să înfruntaţi fiecare atac al vicleanului prin dispreţ
Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie însă făcută corect. Adică cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.
Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îl îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa în Hristos; ajunge să aveţi discernământ. Când vă stânjeneşte ceva – un gând, o ispită, o năvălire, atunci dispreţuindu-le pe toate acestea, să vă întoarceţi luarea aminte, privirea către Hristos. Acela vă va lua de mână şi vă va dărui îmbelşugat dumnezeiescul Său har. Voi să faceţi puţină străduinţă. Luăm un milion, îl tăiem într-un milion de părticele; o milionime dintr-o asemenea părticică este străduinţa omului, adică puţină dispoziţie. Mişcaţi-vă către Dumnezeu, şi într-o clipită vine dumnezeiescul har. O cugetaţi, şi îndată vine Duhul Sfânt. Nu faceţi nimic. Mişcaţi-vă către cele de acolo, şi vine degrabă harul dumnezeiesc. Îndată ce suspinaţi, vine, lucrează. Ce spune Apostolul Pavel: ... Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Mare înţelepciune!Acestea nu sunt simple cuvinte, vorbe, ci Cuvântul viu al lui Dumnezeu.
Când vedeţi duhul cel potrivnic venind să vă înşface, voi să nu vă lăsaţi stăpâniţi de teamă, nici să-l priviţi, nici să vă străduiţi a-l scoate dinlăuntrul vostru. Ce faceţi? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică deschideţi-vă braţele, deschideţi-vă mâinile către Hristos, precum copilaşul care vede o fiară sălbatică şi nu se teme, căci alături de el este tatăl lui şi-i sare în braţe. Chipul acesta, adică dispreţul, să-l folosiţi la orice năvălire a vicleanului şi la orice gând.
În acea clipă în care sufletul vostru are nevoie şi vă luptaţi, să strigaţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Pe toate să le primiţi prin rugăciune. Aceta este un mare secret. În ceasul ispitei, când îl dispreţuiţi, vicleanul vă cufundă, vă coboară şi vă strânge, şi le face pe cele ale lui, iar nu pe cele pe care le vreţi voi. Trebuie să apucaţi să faceţi acea deschizătură către Dumnezeu. Însă, pentru a izbândi aceasta, trebuie să vă lumineze dumnezeiescul har. Dacă asta nu se face de îndată, atunci vă răpeşte vicleanul şi, în vreme ce vă străduiţi să-l alungaţi, el deja v-a prins. Ascultaţi-mă, să vă dau un exemplu.
Am cerut de la om să-mi facă ceva. Acesta nu se învoia, zicând că ştiinţa le spune altfel. Am stăruit eu, dar celălat nimic. Am început să mă indignez. Mi-am dat seama. În acea clipă, m-am întors către Hristos şi am apucat înaintea răului.
Acesta va fi modul nostru. Vom înălţa mâinile către Hristos, iar El ne va da harul Său.
Sfânta smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu
Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu –aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu. Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acelaşi lucru şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: "Ţie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţãm toatã viaţa şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..." Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.
Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.
Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi...” Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.
Asta are mare valoare, să fii călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nici o voie. Robul nu are nici o voie: ce vrea domnul său. Tot astfel şi credinciosul rob al lui Dumnezeu. Devii rob al Lui, dar în Dumnezeu afli slobozire. Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Asta-i totul. Am mai spus-o. Dacă eşti biruit de Dumnezeu, eşti robit Lui şi trăieşti în libertatea fiilor lui Dumnezeu: ...ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Se întâmplă ca şi cu ucenicul care are desăvârşita încredere în Bătrânul lui, iar Dumnezeu îi dă harul. Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă.
Trebuie, fireşte, şi puţină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Pe toate le dă Hristos.
Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să te înfăţişezi lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.
Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia. Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L rugăm mult să ne iubească El şi să ne dea râvnă să-L iubim şi noi.
Dacă vrei să filosofezi, atunci pe toate le vei arunca sinelui celui rău şi te vei smeri totdeauna. Este smerenie să crezi că toţi sunt buni. Şi dacă auzi ceva rău despre cineva, să nu crezi. Pe toţi să-i iubeşti, să nu te gândeşti la nici un rău şi să te rogi pentru toţi. N-ai nevoie de altă filosofie. Inima celui bolnav de slavă deşartă nu se poate smeri. Când este corectat sau sfătuit, el răspunde cu tărie împotrivă, iar când este lăudat şi linguşit se poartă necuviincios. Orice i-ai spune, înţelege să se mândrească mai mult. Se îngrijeşte şi se învârte numai în jurul propriului sine. Dimpotrivă, păcătosul care se pocăieşte şi se mărturiseşte iese din sine însuşi. Atunci când se mărturiseşte, nu se mai întoarce înapoi.
Sufletul bolnav de slavă deşartă este înstrăinat de viaţa cea veşnică. În cele din urmă, egoismul este curată nerozie! Slava deşartă ne face găunoşi. Când săvârşim ceva doar ca să fim văzuţi de ceilalţi, atunci rămânem deşerţi sufleteşte. Tot ce facem, să facem spre a-I mulţumi lui Dumnezeu; dezinteresat, fără slavă deşartă, fără mândrie, fără egoism, fără, fără, fără... Să fii cântăreţ în biserică, la mănăstire. Să ai glas îngeresc şi să-I cânţi lui Dumnezeu, fără să ştii că atâţia oameni te ascultă, adică fără să te gândeşti la asta. Se poate? Nu-i uşor. E greu. De-asta mulţi cântăreţi s-au rătăcit. De obicei, toţi cântăreţii buni au mare egoism. Bineînţeles, nu toţi, dar cei mai mulţi. Însă, când ai smerenie, chiar dacă citeşti sau cânţi frumos, nu eşti influenţat de cei care te ascultă. Ce este – ai să-mi spui – dacă citeşti sau cânţi frumos, şi te aude Bătrânul tău? Asta nu-i nimic, dacă ai smerenie.
Trebuie cu orice jertfă, să devenim buni. Asta mă străduiesc şi eu, sărmanul. Dar vine osteneala pe aici, mă zdrobeşte boala pe dincolo, şi nu pot să fac nimic. Însă mă lupt. Vreau să devin mai bun, vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu cu iubire, cu înflăcărare, mă străduiesc, dar nu iese nimic. Însă aceasta îmi dă bucurie şi mulţumire că în sfârşit, mă străduiesc să-L iubesc pe Hristos. N-am izbândit-o, dar o doresc.
Despre taina pocăinţei
„Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea”
Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!
Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.
Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.
Pentru ca sufletul să s epocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.
Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu... (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă n există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.
Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.
Sfânta Scripură şi Sfinţii Părinţi cultivă dragostea dumnezeiască
Din Sfânta Scriptură izvorăsc toate. Trebuie să o citiţi neîncetat, ca să aflaţi tainele luptei duhovniceşti. În iubita mea Înţelepciune a lui Solomon, în capitolul al nouălea, scrie:
Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Cel ce ai făcut toate cu cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de Tine şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi. Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinici să înţeleg judecata şi legile (Înţ. Lui Sol. 9, 1-5).
Vedem aici pe înţeleptul Solomon cerând în chip atât de smerit de la Dumnezeu înţelepciunea Sa. Şi Dumnezeu i-a dat-o cu atâta îmbelşugare! Toate aceste lucruri înţelepte pe care le scrie nu sunt ale sale. Sunt insuflate de acelaşi duh ca şi cuvintele canoanelor pe care le-au scris imnografii. De aceea şi eu le iubesc mult. Pe ele să le citiţi, cu ele să vă desfătaţi. Astfel veţi dobândi dragostea dumnezeiască.
...
Praznicul şi miezul întregii bucurii este Persoana lui Hristos. Ce este exact nu putem înţelege în adâncime, căci Dumnezeu e nemărginit, este taină, este tăcere. Dumnezeu este foarte tainic, dar există (este) peste tot. Îl trăim pe Dumnezeu, îl respirăm pe Dumnezeu, dar nu putem simţi măreţia Sa, pronia Sa. Deseori El ascunde lucrările proniei Sale dumnezeieşti. Însă, când dobândim sfânta smerenie, atunci pe toate le vedem şi le trăim; Îl trăim pe Dumnezeu vădit, în chip deplin, şi simţim tainele Lui. Atunci începem să-L iubim. Şi acesta este un lucru pe care îl cere El Însuşi.
Este primul lucru pe care îl cere pentru fericirea noastră, precum spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă” (Matei 22, 37-38).
O asemenea iubire aveau sfinţii.
...
Nu mă gândesc la moarte. Ce va voi Domnul. Eu vreau să mă gândesc la Hristos. Deschideţi-vă şi voi mâinile şi aruncaţi-vă în braţele lui Hristos. Atunci va trăi înlăuntrul vostru. Şi veţi socoti că nu-L iubiţi mult, şi veţi voi să vă apropiaţi mai mult şi să fiţi una cu El. Dispreţuiţi patimile. Nu vă îngrijiţi de diavol. Întoarceţi-vă către Hristos. Pentru a se face asta, trebuie să vină harul. „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.
p. 188-189
Ne vorbeşte Părintele Porfirie
Editura Bunavestire Galaţi, 2003
Trad. de Ierom. Evloghie Munteanu
"În acea clipã în care sufletul vostru are nevoie si vã luptati, sã strigati: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mã. Pe toate sã le primiti prin rugãciune. Acesta este un mare secret."
Fii împreună cu Hristos în Patimi și nu împotriva Lui!
Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.
În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mana ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţeleplângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.
Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.
Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.
Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt.Închipuie-ți că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi iţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi intru El.
Oare cu cat mai dulce va fi învierea cu El şi intru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei şti dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El iţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania, București, 2010, pp. 23-25)
PROHODUL DOMNULUI ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
Alcătuire a Fericitului Theodor Studitul (759-826), stareţ al Mănăstirii Studion din Constantinopol, Prohodul există în traduceri româneşti începând din sec. al XVIII-lea (Triodul de la Râmnic, 1731), melodiile fiind însă cu mult anterioare. Versiunea care s-a impus (primind îmbunătăţiri succesive până azi) este cea din 1836, realizată de Macarie Ieromonahul şi de Episcopul Chesarie al Buzăului.
Aici am urmat textul atent revizuit după original al Prohodului editat în 2006 de E.I.B.M.B.O.R., dar am adăugat (marcându-le cu bold) strofele eliminate începând din 1948, referitoare la atitudinea evreilor faţă de Iisus Hristos (strofe în care am intervenit minimal, spre a le armoniza cu revizuirea generală). Am semnalat, în note de subsol, şi alte modificări pe care textul le-a suferit în acelaşi sens. Demersul nu ascunde nici o intenţie impură, ci doar dorinţa de a oferi celor interesaţi, pe al căror discernământ mizez, conţinutul integral al Prohodului de până la instaurarea regimului comunist. (R. C.)
România, între pericolul rusesc şi cel unguresc
