SFATURI DESPRE MOARTE SI VIATA VIITOARE...RAI SI IAD... PR.PAISIE AGHIORITUL

 La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic

Morţii vinovaţi

– Părinte, atunci când omul moare, conştientizează imediat în ce stare se află?

- Da, îşi revine şi spune: “Ce am făcut? Dar ce folos!”. Precum un om beat, care, de pildă, îşi omoară mama, râde, cântă, deoarece nu-şi dă seama ce a făcut, iar atunci când se trezeşte plânge, se tânguieşte şi spune: “Ce am făcut?”, tot astfel şi cei care în această viată fac neorânduieli sunt ca nişte beţi. Nu-şi dau seama ce fac, şi nu-şi simt vinovăţia lor. Însă abia atunci când mor le pleacă această beţie şi îşi revin. Li se deschid ochii sufletului lor şi îşi conştientizează vinovăţia lor, pentru că sufletul, atunci când iese din trup, se mişcă, vede şi percepe totul cu o repeziciune foarte mare.
Unii întreabă când va fi a Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face într-un fel a Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care l-a aflat moartea.

- Părinte, cum sunt acum cei din iad?

- Sunt vinovaţi şi întemniţaţi, chinuindu-se potrivit cu păcatele pe care le-au făcut, şi aşteptând să se facă Judecata de Apoi. Există acolo condamnaţi cu pedepse mari, există însă şi vinovaţi cu pedepse mai uşoare.

- Dar Sfinţii şi tâlharul?

- Sfinţii şi tâlharul sunt în Rai, dar nu au primit încă slava desăvârşită, aşa cum nici vinovaţii din iad nu au primit osânda deplină. Deşi Dumnezeu a spus de atâtea veacuri: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, cu toate acestea adaugă timp, amânând sfârşitul, deoarece aşteaptă să ne îndreptăm. Dar noi rămânând în ticăloşiile noastre, îi nedreptăţim pe Sfinţi, pentru că nu pot primi slava desăvârşită pe care o vor lua după Judecata de Apoi.

Rugăciunea şi parastasele pentru cei adormiţi 

– Părinte, morţii vinovaţi se pot ruga?

- Îşi vin întru simţiri şi cer ajutor, dar nu se pot ajuta pe ei înşişi. Toţi cei care se află în iad numai un singur lucru şi-ar dori de la Hristos: să trăiască cinci minute pentru a se pocăi. Noi, cei care trăim, avem posibilităţi de pocăinţă, în timp ce sărmanii răposaţi, nu-şi mai pot îmbunătăţi ei singuri starea lor, ci aşteaptă ajutor de la noi. De aceea suntem datori să-i ajutăm cu rugăciunea noastră.
Îmi spune gândul că numai zece la sută din morţii vinovaţi se află în stare demonică şi acolo unde sunt îl hulesc pe Dumnezeu precum fac diavolii. Nu cer ajutor, dar nici nu vor să primească ajutor. Ce poate să mai facă Dumnezeu cu unii ca aceştia? Se aseamănă unui copil care se depărtează de tatăl său, îi risipeşte toată averea, iar pe deasupra îl mai şi înjură. Ei, atunci ce să-i mai facă tatăl său? Însă ceilalţi vinovaţi care au puţină mărime de suflet îşi simt vinovăţia lor, se căiesc şi suferă pentru păcatele lor. Cer ca să fie ajutaţi şi într-adevăr sunt ajutaţi de rugăciunile credincioşilor. Adică Dumnezeu le dă posibilitatea să fie ajutaţi mai înainte de a se face a Doua Venire. Şi precum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Sau îi poate muta chiar într-o “cameră”, sau într-un “apartament”.

Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare, etc, pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.
Dumnezeu vrea să-i ajute pe cei adormiţi, deoarece suferă pentru pierzania lor, dar nu o face pentru că are nobleţe. Nu vrea să-i dea diavolului dreptul să-I spună: “Cum îl mântuieşti pe acesta de vreme ce nu s-a ostenit?” Însă atunci când noi ne rugăm pentru cei adormiţi, îi dăm dreptul lui Dumnezeu să intervină. El se înduioşează mai mult atunci când facem rugăciune pentru cei răposaţi decât pentru cei vii.
De aceea şi Biserica noastră are rânduiala parastaselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad. Şi voi să faceţi la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiţi. Grâul are semnificaţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii parastas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.

- Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?

Atunci când intră cineva în temniţă, nu-i vine mai greu la început? Să facem rugăciune pentru răposaţii care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă ceva şi pentru ei. Şi mai ales când ştim că cineva a fost nemilostiv – vreau să spun că părea a fi nemilostiv, pentru că se poate să credem că a fost aşa, dar în realitate să nu fi fost  şi a avut o viaţă păcătoasă, atunci să facem mai multă rugăciune. Sfinte Liturghii, Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia şi să dăm milostenie săracilor pentru mântuirea sufletului său, pentru ca, rugându-se săracii “Dumnezeu să-l ierte“. Acela să fie înduplecat şi să-i miluiască. Şi astfel ceea ce nu a făcut acela facem noi pentru el. În timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut intenţie de a face bine, chiar dacă viaţa lui nu a fost creştinească, numai cu puţină rugăciune este ajutat foarte mult.
Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutaţi cei adormiţi de rugăciunea oamenilor duhovniceşti. Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus plângând: “Părinte, nu am făcut rugăciune pentru un oarecare cunoscut de al meu care a murit şi de aceea mi-a apărut în somn spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine. M-ai uitat şi acum sufăr». Şi într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile m-am luat cu diferite treburi şi nici pentru mine nu m-am rugat”.

- Părinte, atunci când moare cineva şi rudele lui ne cer să ne rugăm pentru el, este bine să facem în fiecare zi câte un şirag de metanii (o sută de rugăciuni) până la împlinirea celor patruzeci de zile?

- Dacă faci rugăciune pentru el, pune şi pe alţi adormiţi. De ce să meargă un tren la destinaţie numai cu un singur pasager de vreme ce mai încap şi alţii? Câţi răposaţi, sărmanii, nu au nevoie de ajutor, dar nu au pe nimeni care să se roage pentru ei! Unii fac parastase foarte dese, dar numai pentru vreun apropiat de-al lor. Dar în felul acesta nu este ajutat nici acela, pentru că rugăciunea lor nu este atât de bine plăcută lui Dumnezeu. Dacă tot fac atâtea parastase pentru acel suflet, să facă în acelaşi timp şi pentru străini.

- Părinte, mă preocupă uneori mântuirea tatălui meu, pentru că nu a avut nici o legătură cu Biserica.

- Nu poţi şti judecata lui Dumnezeu şi nici dacă acela nu s-a pocăit în ultima clipă. Dar când te preocupă aceasta? În fiecare sâmbătă?

- Nu am urmărit acest lucru. Dar de ce să mă preocupe în fiecare sâmbătă?
- Pentru că pe această zi o pretind cei morţi.

- Părinte, morţii care nu au oameni să se roage pentru ei sunt ajutaţi de rugăciunile celor care se roagă pentru toţi morţii în general?

- Desigur că sunt ajutaţi. Eu, atunci când mă rog pentru toţi cei adormiţi, îi văd în somn pe părinţii mei, pentru că şi ei se mângâie de rugăciunea pe care o fac. De fiecare dată când se face Sfânta Liturghie la Coliba mea, fac şi un parastas de obşte pentru toţi adormiţii, şi mă rog pentru împăraţi, arhierei, etc, iar la urmă spun “şi pentru cei ale căror nume nu s-au pomenit”.
Dacă vreodată nu fac rugăciuni pentru cei adormiţi, îmi apar înainte morţi cunoscuţi. Pe o rudă de a mea care a murit în război am văzut-o stându-mi înainte după Sfânta Liturghie, în vremea parastasului, pentru că numele ei nu-l pomenisem la parastas alături de numele celorlalţi adormiţi, deoarece fusese pomenită la Proscomidie împreună cu eroii care au căzut în luptă. Şi voi să nu daţi să se pomenească la Sfânta Proscomidie numai numele bolnavilor, ci şi numele morţilor, pentru că mai multă nevoie de ajutor au aceştia.

Cel mai bun parastas pentru cei morţi

Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. “Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică.
Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi.

Îndrăzneala drepţilor la Dumnezeu

- Părinte, în Epistola Sfinţiei Voastre către fraţii începători scrieţi: “Cu toate că adevăraţii monahi îşi dau seama că bucuria de care se desfată în această viaţă este doar o parte din bucuria Raiului şi că în Rai va fi mult mai multă, totuşi, din multa lor dragoste faţă de aproapele, vor să trăiască pe pământ pentru a-i ajuta pe oameni cu rugăciunea, ca astfel Dumnezeu să intervină şi lumea să fie ajutată”.

- Scrie: “Vor să trăiască pe pământ ca să pătimească împreună cu oamenii şi să-i ajute cu rugăciunea”.

- Părinte, dar oare în cealaltă viaţă un călugăr virtuos nu va putea ajuta cu rugăciunea sa pe oameni?

- Da, şi în cealaltă viaţă va putea ajuta cu rugăciunea, însă nu va suferi. În timp ce aici împreună pătimeşte, nu petrece în bucurie, cu faţa zâmbitoare şi privire veselă. Şi cu cât suferă mai mult pentru aproapele său, cu atât mai mult este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască, iar aceasta este într-un anumit fel şi vestirea că aproapele este ajutat. Această bucurie paradisiacă este răsplătirea dumnezeiască pentru durerea ce o simte pentru fratele său.

- Părinte, adică Sfinţii pe care îi chemăm să ne ajute nu suferă împreună cu noi?

- Acolo nu este durere, copilaşul meu! In Rai să sufere? Oare nu se spune: “Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”? Iar Sfinţii privesc numai la răsplata dumnezeiască pe care o vor primi toţi oamenii care se chinuiesc în această viaţă şi aceasta îi face să se bucure. Dar oare Dumnezeu, Care are atâta dragoste, atâta milostivire, cum suferă această mare durere a oamenilor? O suferă deoarece ştie cât de mare este răsplata dumnezeiască care îi aşteaptă. Aşadar cu cât mai mult se chinuiesc oamenii aici, cu atât mai multă răsplată le pregăteşte Dumnezeu în cer. In timp ce noi nu vedem toate acestea şi de aceea pătimim împreună cu cei ce suferă. Iar cel care vede puţin aceste lucruri nu suferă atât de mult.

- Părinte, atunci când îl rugăm pe Dumnezeu pentru un oarecare răposat care nu are nevoie, se pierde această rugăciune?

- Cum să se piardă? Atunci când spunem “odihneşte pe robul Tău cutare“, iar acela în cealaltă viată se află într-o stare bună, nu se supără, ci mai degrabă este înduioşat. “Ia te uită, spune el, eu sunt într-o stare bună, iar aceia se neliniştesc”. De aceea, cuprins de mărinimie, ne ajută mai mult, rugându-se lui Dumnezeu pentru noi. Dar de unde poţi şti în ce stare se află acela? În mod firesc, mai întâi faci rugăciune pentru cei despre care ştii că prin viata lor au mâhnit pe Dumnezeu numai după aceea te rogi pentru toţi cei adormiţi.

Judecata de Apoi

- Părinte, cum se curăţă sufletul?

- Când omul lucrează poruncile lui Dumnezeu, săvârşeşte o lucrare lăuntrică şi se curăţă de patimi atunci mintea i se luminează, ajunge la înălţimea contemplaţiei, iar sufletul străluceşte şi devine aşa cum a fost mai înainte de căderea celor întâi zidiţi. Dar în această stare se va afla după învierea morţilor. Însă omul îşi poate vedea învierea sufletului său mai înainte de învierea obştească dacă se va curăti cu desăvârşire de patimi. Trupul lui va fi atunci îngeresc, nematerialnic şi nu va mai dori hrana cea pămâtească.

- Părinte, cum se va face Judecata de Apoi?

- La Judecata de Apoi se va descoperi într-o clipă starea fiecărui om şi el se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie. Fiecare va vedea ca la televizor halul sufletului său şi starea duhovnicească a celuilalt.
Se va oglindi în aproapele său, după care va pleca capul şi va merge la locul lui. Atunci nu va putea spune, de pildă, o noră ce stătea picior peste picior înaintea soacrei ei care cu piciorul rupt îngrijea de nepoţelul ei: “Hristoase, de ce o bagi pe soacra mea în Rai, iar pe mine nu?”, deoarece îi va apărea înaintea ochilor ei acea scenă. Îşi va aduce aminte de soacra ei care deşi avea piciorul rupt îngrijea de nepoţel şi nu va avea îndrăzneala să meargă în Rai, căci nici nu va încăpea în el. Sau monahii vor vedea greutăţile, încercările pe care le-au avut mirenii şi cum le-au înfruntat şi, dacă nu au trăit cum trebuie, îşi vor pleca capetele şi se vor îndrepta singuri într-acolo unde vor trebui să fie. Şi monahiile care nu au plăcut lui Dumnezeu vor vedea acolo mame eroine, care nici făgăduinţe nu au făcut, nici binecuvântările şi posibilităţile lor nu le-au avut, dar care s-au nevoit şi au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Iar ele, călugăritele, se vor ruşina, văzând cu ce fel de lucruri josnice s-au ocupat şi s-au chinuit. Aşa îmi spune gândul că va fi Judecata. Adică Hristos nu va spune: “Tu, vino-ncoace! Ce ai făcut?” sau: “Tu vei merge în iad, iar tu în Rai”, ci fiecare se va compara pe sine cu celălalt şi se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie.

Viaţa ce va să fie

- Părinte, am adus dulciuri să le împărţiţi.

- Uită-te cum se bucură! În cealaltă viată vom spune: “De ce lucruri neînsemnate ne bucuram! Cât demult ne emoţionau acelea!”. În timp ce acum ne tresaltă inima văzându-le.

- Părinte, cum vom putea înţelege aceasta încă de acum?

- Dacă o veţi înţelege de acum, nu o veţi spune în cealaltă viată. Oricum, cei care se află acolo sus o duc bine. Ştii ce lucru de mână fac ei acolo sus în cer? Slavoslovesc pe Dumnezeu.

- Părinte, de ce trupului mortului i se mai spune şi “rămăşiţe pământeşti”?

- Deoarece este ceea ce rămâne de la om aici pe pământ, după moartea lui. Căci adevăratul om, care este sufletul, se suie la cer. La Judecata de Apoi Dumnezeu va învia şi trupul, deoarece cu el a trăit şi a păcătuit. In cealaltă viată toţi vor avea acelaşi trup – trup duhovnicesc – aceeaşi înălţime şi cei scunzi şi cei înalţi, aceeaşi vârstă şi tinerii şi bătrânii şi pruncii, deoarece sufletul este acelaşi. Adică va exista o vârstă îngerească.

- Părinte, în cealaltă viată cei care vor fi în iad îi vor vedea pe cei care vor fi în Rai?

- Ascultă, aşa cum în vreme de noapte cei care sunt afară în întuneric îi văd pe cei care sunt înlăuntrul unei camere luminate, tot astfel şi cei care se află în iad îi văd pe cei care sunt în Rai. Iar aceasta va fi pentru ei un iad şi mai mare. Şi iarăşi, precum cei care în timpul nopţii se află în lumină şi nu-i văd pe cei care sunt afară în întuneric, tot astfel cei care se vor afla în Rai nu-i vor vedea pe cei care sunt în iad. Fiindcă de i-ar vedea pe cei osândiţi ar suferi, s-ar întrista pentru chinurile acelora şi astfel nu s-ar desfăta de Rai, căci acolo “nu este durere…”. Şi nu numai că nu-i vor vedea pe aceia, dar nici măcar nu-şi vor aduce aminte că au avut frate sau tată sau mamă, dacă nu-i va vedea pe aceia în Rai. “In ziua aceea vor pieri toate gândurile lui”, spune psalmistul. Pentru că de şi-ar aduce aminte, cum ar mai fi Rai? Pe lângă aceasta, cei care sunt în Rai vor crede că nu mai există alţi oameni, şi nici nu-şi vor mai aduce aminte de păcatele pe care le-au făcut. Fiindcă de-şi vor aduce aminte de păcatele lor, din multa lor mărime de suflet nu vor putea suferi gândul că L-au mâhnit pe Dumnezeu.
Iar cantitatea de bucurie a fiecărui suflet din Rai va fi diferită. Unul va avea un degetar de bucurie, altul un pahar, iar altul un bazin întreg. Insă cu toţii se vor simţi deplini şi niciunul nu va cunoaşte mărimea bucuriei şi a veseliei celuilalt. Bunul Dumnezeu le-a rânduit astfel pentru că, dacă ar cunoaşte unul că celălalt are mai multă bucurie, atunci nu ar fi Rai, deoarece ar exista nemulţumirea: “De ce acela să aibă mai multă bucurie, iar eu mai putină?”. Adică în Rai fiecare va vedea slava lui Dumnezeu potrivit cu curăţia ochilor sufletului său. Iar măsura în care fiecare va vedea slava lui Dumnezeu nu va fi hotărâtă de El, ci va depinde de propria curăţie.

- Părinte, unii nu cred că există iad şi Rai.

- Nu cred că există iad şi Rai? Atunci cum este cu putinţă ca morţii să rămână în inexistentă, de vreme ce sunt suflete? Dumnezeu este nemuritor, dar şi omul este nemuritor după har. Prin urmare, nemuritor va fi şi în iad. Pe lângă aceasta. Raiul şi iadul le trăieşte sufletul într-un anumit grad încă din această viată, potrivit cu starea în care se află.
Când cineva are mustrări de conştiinţă şi simte frică, tulburare, nelinişte, desnădejde sau este stăpânit de ură, invidie, etc, atunci trăieşte iadul. In timp ce, dacă înlăuntrul său există dragoste, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, etc, atunci trăieşte Raiul. Totul este sufletul, deoarece el este cel care simte şi bucuria şi durerea. Iată, mergi la un mort şi spune-i cele mai plăcute lucruri, de pildă: “A venit fratele tău din America“, etc, şi vei vedea că nu va înţelege nimic. Chiar dacă i-ai rupe mâinile şi picioarele, tot nesimţitor va rămâne. Prin urmare sufletul este cel care simte. Toate acestea nu le creează probleme de conştiinţă? Sau să presupunem că ai un vis frumos şi de aceea te bucuri, inima simte o negrăită dulceaţă şi nu vrea să se mai termine. Te trezeşti şi te mâhneşti pentru că te-ai trezit. Sau ai un vis urât, în care se face că îţi rupi picioarele şi de durere plângi. Din pricina agoniei pe care o ai, te trezeşti cu lacrimi în ochi, dar văzând că nu ai păţit nimic, spui: “Bine că a fost numai un vis!”. Adică sufletul participă şi la bucurie şi la durere. Omul suferă mai mult din pricina unui vis urât decât atunci când acel lucru s-ar petrece în realitate. Tot astfel şi bolnavul, suferă mai mult noaptea decât ziua. La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic – Doamne fereşte?  în mâhnire? De aceea este mai bine să nu mergem în iad. Voi ce spuneţi?

- Părinte, de atâta vreme ne nevoim să nu mergem în iad, şi oare acolo să sfârşim?

- Dacă nu avem minte, acolo vom merge. Eu mă rog ca să meargă ori toţi în Rai, ori niciunul în iad. Nu spun bine? Este foarte dureros ca, după atâtea pe care le-a făcut Hristos pentru noi oamenii, să mergem în iad şi astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu numai om, dar nici măcar pasăre să nu meargă în iad.
Bunul Dumnezeu să ne dea pocăinţă adevărată pentru a ne găsi moartea într-o stare duhovnicească bună şi astfel să ne sălăşluim în Împărăţia Lui cea cerească. Amin“.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti vol 4, Viata de familie

Doamne ajuta si post binecuvantat in urcare treptelor sale spre urcusul Invierii lui Hristos...

FARA VOIA LUI DUMNEZEU NICI NU NE IMBOLNAVIM NICI NU MURIM..GHERON IOSIF ISIHASTUL

" Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii " - spune inteleptul Solomon si cu el sunt de acord Parintii.

Iar eu spun: " Fericit, de trei ori fericit este barbatul care se teme de Domnul ".

" Din aceasta frica dumnezeiasca se naste credinta in Dumnezeu. Aceasta il face sa creada din tot sufletul ca daca el s-a dedicat intru totul lui Dumnezeu, atunci si Dumnezeu va avea grija de el intru toate.
Si in afara de hrana si acoperis - spre care iarasi Acesta il determina - alta grija nu are. Ci se supune in toata simplitatea voii Domnului, caruia Ii urmeaza.

Cand se va inradacina aceasta credinta in suflet se va desfiinta deplin cunoasterea aceea care da nastere la indoiala in toate si face sa se micsoreze credinta, iar uneori o face chiar sa dispara, intrucat are puterea firii din care se hraneste.
Daca insa va invinge credinta in urma multor incercari, atunci se naste - sau, mai curand, i se daruieste cunoasterea duhovniceasca, care nu sta impotriva credintei, ci cu aripile sale zboara si cerceteaza adancurile tainelor.

Si vor fi acestea doua, credinta si cunoasterea, cunoasterea si credinta, surori nedespartite.
Sa cercetam noi, cei care ne-am dedicat lui Dumnezeu, daca este credinta cea care ne stapaneste sau este cunoastere. Daca lasi totul in seama lui Dumnezeu, ai inteles ceea ce este credinta si vei afla fara indoiala ajutor la Acesta. Atunci, de mii de ori daca vei fi incercat si ispitit de Satana, pentru a-ti lua credinta, tu sa preferi de mii de ori sa mori decat sa dai ascultare cunoasterii.

Astfel ti se va dechide poarta tainelor. Si te vei minuna intelegand ca mai inainte erai legat cu lanturile cunoasterii iar acum zbori cu aripi dumnezeiesti deasupra pamantului. Si respiri alt aer, al libertatii, de care ceilalti sunt lipsiti.

Iar daca vezi cunoasterea ca te stapaneste si te pierzi la cel mai mic pericol si deznadajduiesti, atunci sa stii ca nu ai inca credinta, ca nu ai inca nadejde deplina in Dumnezeu, care poate sa te scape de la orice rau. Ingrijeste-te sa te indrepti ca sa nu fii lipsit de un astfel de lucru bun.

Ia aminte acum la ceea ce iti voi spune:
A venit la noi odata un calugar care fusese in Elvetia pentru ca suferea de trei boli groaznice nevindecabile. Cheltuise multi bani si multe medicamente. Era bogat. Cineva i-a spus sa vina la mine si sa-mi spuna gandurile sale. Mi-a fost mila de el.
I-am spus ca o sa se faca de indata bine, numai sa creada ca Dumnezeu poate sa-l vindece.
Daca ar fi sa va scriu toata istoria, cat m-am chinuit sa-l conving, ar trebui sa va scriu patru coli cel putin. Nici nu voia sa plece, nici nu se lasa convins. Pana cand Dumnezeu a lucrat si a auzit acela o voce in chip omenesc : " De ce nu asculti, ca sa te faci bine? "
Si asa s-a vindecat. Eu ii ceream sa manance ceea ce medicii spuneau ca daca mananca va muri si sa-si puna toata nadejdea in Dumnezeu. In felul acesta ii ceream sa paraseasca cunoasterea si sa urmeze credintei. In loc sa manance de zece ori pe zi,cum i se spunea, i-am spus sa manance o singura data si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu. Numai trei zile l-a incercat Dumnezeu si a fost de ajuns. Iar eu ma rugam
pentru el cat puteam. Noaptea, am vazut in somn doi serpi infricosatori care il cuprisesera sa-l omoare.
Unul i se incolacise in jurul gatului iar el striga cu tipete salbatice sa-l scap. M-am luptat cu salbaticiunile si le-am omorat, apoi m-am trezit.

Atunci a venit la mine si mi-a zis: " M-am facut bine. Sunt ca un nou nascut !" Si intradevar,trupul lui se refacuse ca trupul unui prunc. Medicamentele, pastilele si injectiile le-a aruncat intr-o prapastie. Si a trait deplin sanatos, mancand numai o singura data pe zi.

Vedeti, dar, cate lucreaza credinta ? Sa nu credeti ca eu am facut ceva. Nu. Nu am o astfel de putere. Credinta este aceea care are putere sa savarseasca astfel de minuni.

Ascultati iarasi:

O calugarita mi-a scris ca este suferinda si ca daca nu va face operatie va muri. Eu ii scriu si ii spun contrariul. Aceea iarasi imi scrie ca doctorul i-a spus ca daca nu se va opera in nu stiu cate zile va muri. Eu iar ii scriu: " Ai credinta ! Lasa totul in grija lui Dumnezeu ! Prefera mai curand moartea ". Mi-a raspuns dupa un timp ca s-a facut bine.

Vedeti? De nenumarate ori am incercat acest lucru. Cand pui moartea in fata ta si o astepti in fiecare clipa, aceasta fuge departe de tine. Cand iti este frica de moarte,atunci aceasta te urmaraste continuu. Am inmormantat trei tuberculosi nadajduind ca se va lua boala si la mine. M-am imbracat cu haina unui muribund, dar moartea fugea la cei care se temeau de ea. Sunt bolnav de o viata intreaga. Nu am luat nici un medicament. Am mancat ceea ce era contraindicat insistent. Si unde-i moartea ?

Va scriu toate acestea pentru ca iubiti desavarsirea. Cei din lume nu pacatuiesc savarsind cele ce tin de cunoastere, pentru ca nu cauta alta cale. Vreau sa va spun,dupa toate acestea, ca fara voia Domnului nici nu ne imbolnavim nici nu murim. Sa fuga de la noi putina credinta.

Mai intai cunoastem pe Dumnezeu drept Creator al oricarui lucru bun, Tata si Proniator.
Trebuie sa credem in Acesta din toata inima noastra. Dupa aceea Il vom iubi simtind multele Lui binefaceri. Cand iubim pe Dumnezeu din toata inima noastra ca Ziditor,atunci vom iubi si pe aproapele nostru ca pe noi insine, intelegand ca suntem toti frati dupa fire lui Adam si dupa har lui Hristos.

Cu toate acestea, omul duhovnicesc nu trebuie sa tina seama de rudenia trupeasca, din moment ce s-a consacrat lui Dumnezeu, ci de rudenia duhovniceasca. Deoarece trupul, barbatesc si femeiesc, este
pentru inmultire, de care noi ne-am lepadat si am urcat mai sus. Prin urmare, ca oameni duhovnicesti ce suntem, trebuie sa vedem duhovniceste. Sufletul nu este barbatesc sau femeiesc, nici tanar sau batran, ci harul lui Hristos peste toate.

Lasati mintea voastra libera - nu o inchideti sub lege, din moment ce suntem sub har -ca sa vada cat de mare este taina care se ascunde in cuvintele pe care vi le spun. Sa guste din dragostea nevinovata si dumnezeiasca, si sa zburde in vederea singurului Dumnezeu, a bunului nostru Tata.

Daca toti suntem frati, suflare a lui Dumnezeu, suflare dumnezeiasca, si Datatorul de viata Parintele nostru este intru noi, toate faptele noastre, miscarile, gesturile sunt judecate de ochiul Lui. Si inainte de a te misca tu, inainte de a gandi tu ceva bun sau rau, aceasta suflare, sufletul ca insuflare a lui Dumnezeu, Il anunta pe Dumnezeu. A vazut, anticipand, ce vei face, si abia dupa aceea tu vei face miscarea sufletului sau a trupului.

Acum ia aminte la spusele profetului: " Am vazut pe Domnul meu inaintea mea pentru totdeauna ". Ochii sufletului tau sunt oare totdeauna deschisi, sau crezi ca, deoarece nu vezi tu aproape pe Dumnezeu, nu te vede nici Acela ? Sau crezi ca poti face ceva pe ascuns de Dumnezeu, intrucat mintea ta este inchisa ? Acela Se intristeaza si Se face ca nu vede, insa te vede, iti reproseaza putinatatea credintei si intunecimea mintii.

Nu stii oare ca Hristos devine in fiecare vindecarea oricarei nevoi? Adica hrana duhului,apa celui insetat, sanatate celui bolnav, imbracaminte celui gol, voce celor care canta,cercetare celui care se roaga, tuturor toate spre mantuire.

Crede, fiule, in toate cate patimim, in toate Hristos este cel mai bun doctor al sufletului si al trupului. Este suficient numai sa te lepezi deplin de tine insuti, sa ai credinta desavarsita si daruire fara nici o ezitare. Daca dulcele Iisus este atat de bun, milostiv,de ce sa deznadajduiesti ? Noi ii cerem atat de putin iar Acesta ne da atat de mult ! O raza de lumina numai daca cerem, Acesta ne daruieste Lumina intreaga, Adevarul,Iubirea.

Smereste-te si orice nadejde a ta sa o ai in Acesta. Crede-ma ca spun adevarul: de cand am devenit monah, ori de cate ori m-am imbolnavit nu m-am ingrijit in nici un fel de mine. Nici nu am lasat pe cineva sa se ingrijeasca de sanatatea mea trupeasca, ci toata nadejdea mea mi-am pus-o in doctorul cel fara de plata.

Si cat de mult am fost incercat la inceput ! Tot spatele meu pana jos se umpluse de bube cat lamaia. Ma luptam cu patima, fara sa-mi schimb nici camasa de piele, nici haina. Mi-am pus in spate un rucsac si am dat ocol intregului Munte Sfant. Toate acele bube s-au spart singure si supurau pana la picioare. Si nu m-am schimbat, cum am spus, luptandu-ma din rasputeri si indurand totul. Camasa mea de piele se imbibase de
materia care curgea. In gaurile ranilor puteai introduce degetul. Si nu am patit nimic.

Pana astazi orice boala vine asupra mea o primesc cu multa bucurie si cu speranta ca-mi poate aduce somnul cel vesnic, sa ma aflu alaturi de Domnul meu Iisus Hristos. Dar nu a venit inca ceasul. Va veni insa curand. Moartea, care pentru multi este un lucru mare si infricosator, pentru mine este odihna, este un lucru dulce care va pune capat necazurilor lumii. Si o astept clipa de clipa. Este mare moartea, cu adevarat.

Dar mare este si lupta de a ridica toate sarcinile lumii de astazi, cand toti cer de la celalalt sa implineasca toate poruncile.

Acestea sunt timpurile noastre. De aceea, se cere multa rabdare pana ne vom da sufletul in picioare. Ai curaj si pastreaza-ti sufletul, indiferent ce ti s-ar intampla. Pentru acestea si pentru toate celelalte am devenit ca un cadavru si rog pe Dumnezeu sa ma ia ca sa ma linistesc. Cer dragostei voastre sa va rugati pentru mine, pentru ca am multe suflete care cauta la mine ajutor. Si credeti-ma ca pentru fiecare suflet care
primeste ajutor de la mine sunt incercat si eu cu lupta pe care o are acela.

Iarasi va scriu sa nu va temeti de boli, chiar daca le veti purta viata intreaga. Daca Dumnezeu este in permanenta prezent, de ce sa ne nelinistim? In El traim si ne miscam. In bratele Lui suntem tinuti. Respiram intru Dumnezeu. Suntem inconjurati de Dumnezeu. Il simtim pe Dumnezeu. Ne hranim cu Dumnezeu in Sfintele Taine. Oriunde te intorci, oriunde privesti, peste tot este Dumnezeu: in cer, pe pamant, in adancuri, in pomi si in pietre, in mintea ta, in inima ta.

 Prin urmare, sa te vada oare Dumnezeu ca suferi ? Spune-i Lui durerile tale si vei vedea cata mangaiere o sa ai, vei vedea vindecare nu numai a trupului, ci si a patimilor sufletului. Imi scrii ca nu ai scapat inca
de omul cel vechi. Iar eu iti spun ca nici picatura nu ai din omul cel nou, esti in intregime cel vechi. Cand va incepe noul Adam sa ia chip in tine, atunci eu insumi iti voi scrie despre semnele formarii omului nou, daca voi mai fi in viata.

sursa..Marturii din viata Monahala..Gheron Iosif
Arhimandrit EFREM FILOTHEITUL
HRISTOS A INVIAT
Doamne ajuta...

CUM TREBUIE SA POSTIM , CA SA NE FOLOSIM DE POST...

CUM TREBUIE SA POSTIM CU ADEVARAT,CA SA NE FOLOSIM DE POST

Postitor adevarat este cel care se retine de la desfrânare, preadesfrânare si de la orice necuratie.

Postitor adevarat este cel care se stapâneste sa nu se mânie, sa nu se înfurie, sa nu faca rautate si sa nu se razbune.

Postitor adevarat este cel care îsi pune paza gurii sale si se abtine de la flecareli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguseli, minciuni si de la orice defaimare.

Postitor adevarat este cel care îsi înfrâneaza mâinile de la hotie, rapire, pradare, iar inima de la dorirea lucrurilor straine. Într-un cuvânt, adevarat postitor este cel care se îndeparteaza de la orice rau.

Iata, crestine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor si postul trupesc, pentru ca slujeste omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinta, pentru ca, fara el, nici postul trupesc nu este nimic.

Multi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Multi postesc de mâncare si bautura, dar nu postesc de gânduri, fapte si cuvinte rele. 

Si care le poate fi folosul din aceasta ?

Multi postesc o zi, doua sau mai mult, dar de mânie, de tinerea de minte a raului si de razbunare nu vor sa posteasca.

Multi se înfrâneaza de la vin, carne, peste, dar cu limba îi musca pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta?

Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mita, rapire si pradarea bunului strain – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevarat si curat este abtinerea de la orice rau. Daca vrei, crestine, sa-ti fie postul folositor, atunci, postind trupeste, sa postesti si duhovniceste si sa postesti întotdeauna. 
Cum pui frâu pântecelui tau, tot asa pune-l si gândurilor si patimilor tale celor rele.

Sa posteasca mintea ta de gândurile cele desarte.

Sa posteasca mintea ta de tinerea de minte a raului.

Sa posteasca voia ta de dorirea cea rea.

Sa posteasca ochii tai de vederea cea rea: întoarce-ti ochii tai ca sa nu vada desertaciunea (Psalm 118, 37).

Sa posteasca urechea ta de cântece spurcate si de soapte clevetitoare.

Sa posteasca limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate si de orice cuvânt desert si vatamator.

Sa posteasca mâinile tale de la bataie si de la rapirea bunurilor celor straine.

Sa posteasca picioarele tale de la a umbla întru rautate. «Fereste-te de rau si fa bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iata postul crestinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocaieste-te si te înfrâneaza de la orice cuvânt, fapta si gând rau, deprinde-te cu virtutile si întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(extrase din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovniceasca, din lume adunata, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Egumenita, 2008)

http://www.calauzaortodoxa.ro


Doamne ajuta...

„Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!” de vorbă cu Violeta Ş., o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani

Cred că una din suferinţele sufleteşti cel mai greu de suportat este ca un părinte să-şi vadă copilul răpus la pat de o boală fără leac. Mulţi Sfinţi au scris despre boala privită ca mucenicie. Sfântul Ioan Gură-de-Aur a scris şi despre mucenicia celui ce are grijă de bolnav. Referindu-se la suferinţele mamei, el spune: „De va suferi cineva durerile şi va mulţumi, a luat cununa de mucenic. Iar dacă copilul este bolnav şi mama sa Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, lucrul acesta maicii îi este cunună”.


Violeta Ş. este o femeie care îşi asumă cu multă dragoste crucea pe care Domnul a rânduit-o pentru ea, ştiind că în felul acesta îşi plăteşte aici pe pământ o parte din păcatele săvârşite. Fata ei, Daniela, este imobilizată la pat de 28 de ani, suferind de o boală cruntă, care a făcut multe victime de-a lungul timpului: panencefalita sclerozantă. Daniela îşi mişcă doar capul în stânga şi dreapta, şi pentru că nu poate vorbi scoate din când în când nişte sunete pe care doar mama ei, cea care o îngrijeşte, le poate înţelege. Violeta a înfiat-o pe Daniela şi, împreună cu soţul ei, şi-a făurit multe vise în care îşi vedeau fiica aşezată la casa ei, iar pe dânşii îngrijindu-şi nepoţii. Domnul însă a rânduit altfel. Violeta Ş. ne-a povestit despre felul cum a evoluat boala fetei ei, despre mentalităţile celor din jur, despre rugăciune şi despre modul cum această încercare a apropiat-o de Dumnezeu.

- Ţin minte că m-au sunat odată de la grădiniţă, spunându-mi că Daniela a făcut o criză. M-am speriat foarte tare. Această criză semăna cu epilepsia. Între 3 şi 6 ani au fost mai multe astfel de crize, dar fetiţa noastră a urmat un tratament şi crizele au încetat, iar noi, sperând că s-a făcut sănătoasă, am dat-o la şcoală.

Danielei îi plăcea foarte mult să meargă la şcoală, să înveţe, să se întâlnească cu colegii. Pe la sfârşitul clasei a doua au reînceput crizele. De data aceasta, erau ceva mai complicate. De multe ori, copila nu mai avea logică în ce spunea, practic nu îşi mai putea exprima ideile. Un doctor mi-a dat diagnosticul, panencefalită sclerozantă, şi mi-a explicat că i s-a distrus cerebelul; din această pricină, în timp, nu va mai putea să vorbească şi nici să se mişte. Pe lângă toate acestea, i s-a modificat fizionomia feţei – arăta hidos. Medicul a fost foarte dur cu mine: de faţă cu Daniela mi-a zis că în şase luni va muri. În acele momente am simţit cum mă cuprinde deznădejdea. Ajunsă acasă, am început imediat să mă interesez despre boală. Doream cu orice chip ca Daniela să trăiască. Am luat legătura chiar cu persoane din străinătate şi am primit de la ele diferite tratamente. Daniela era conştientă de situaţia ei şi, văzând efortul pe care-l făceam ca să trăiască, în rarele momente când vorbea cu sens îmi spunea: „Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!”



Doctorul care o trata avea altă concepţie: „De ce nu o dai, ca să scapi de ea, căci oricum va muri?!” Auzind aceste cuvinte, pe care nici un medic nu ar trebui să le rostească faţă de un pacient, Daniela îmi zicea cu lacrimi în ochi: „Mamă, eu sunt bătrâneţile matale, am să-ţi fiu un sprijin la bătrâneţe!”

- Cât de des se manifestau crizele?

- Mai tot timpul. Ţinea ochii închişi permanent, avea contracţii, se zbătea ca un peşte şi în momentele de criză ţipa foarte tare, încât auzeau şi oamenii din faţa blocului. Am început rugăciunile. Şi rezultatul lor s-a simţit. Figura ei a devenit frumoasă după circa un an. Şi cel mai important lucru este faptul că ea trăieşte.

Au fost 400 de copii diagnosticaţi atunci cu panenecefalită – Daniela e singura care mai trăieşte. Când avea crize puternice şi credeam că moare, strigam cu lacrimi în ochi către Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, nu mi-o lua, nu pot trăi fără ea!”

- Cum a început legătura dumneavoastră cu Dumnezeu?

- De când starea de sănătate a Danei s-a agravat, am început să-L caut pe Dumnezeu şi am înţeles că tot ceea ce Domnul îngăduie, deşi nouă ni se pare greu, este spre mântuirea noastră. Nu i-am cerut niciodată socoteală lui Dumnezeu, dar spuneam adeseori că nu mai pot… Au fost momente foarte grele pentru mine. Când trăia soţul meu, în ultima parte a vieţii sale era foarte bolnav şi făcea dializă, iar eu îngrijeam doi bolnavi. În plus, aveam bolnavii mei de la spital, de care trebuia să mă ocup atunci când mergeam la muncă (d-na Violeta Ş. a fost asistentă medicală – n.red.). Însă în momentul în care am înţeles de ce mi-a dat Dumnezeu această cruce şi că Dumnezeu este cu mine am început să văd altfel lucrurile. Situaţia prin care treceam nu mi se mai părea grea. Sunt conştientă de faptul că suferinţa este pentru plata păcatelor şi cu cât îţi plăteşti mai mult păcatele aici pe pământ, cu atât vei fi mai aproape de Dumnezeu, dincolo, în Ceruri.

- Aşa, căutându-L pe Dumnezeu, aţi început să mergeţi la mănăstiri, să vă întâlniţi cu mari duhovnici…

- Da, Dumnezeu a rânduit să-i întâlnesc pe părintele Sofian, pe părintele Argatu, pe părintele Arsenie Boca. De la părintele Arsenie am înţeles că totul este din vina mea, din cauza păcatelor mele, în primul rând a avorturilor făcute.

Părintele Arsenie Boca mi-a zis: „De ce ai înfiat această fetiţă?” I-am povestit că îmi doream foarte mult copii, dar avortasem de frica de a nu se transmite genetic vreo boală din familie. Soţul meu avea un psihic mai labil. „Trebuia să-ţi ţii copiii dumitale! Cu ei nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu Daniela. Ea duce toate păcatele neamului ei!”

Atunci nu o cunoşteam pe mama ei şi nu am înţeles cuvintele părintelui Arsenie. Ulterior am aflat că mama ei fusese blestemată de către propria mamă (bunica Danielei) întrucât rămăsese însărcinată la 13 ani. Şi fata aceasta de 13 ani s-a încăpăţânat să păstreze copilul, deşi mama ei se împotrivea. Aşa s-a născut Daniela, care a fost dusă imediat la leagănul de copii.

- Aţi pomenit şi de părintele Sofian. Părintele era aici, lângă dumneavoastră, şi bănuiesc că, asemeni multor credincioşi, alergaţi des la dânsul.

- Părintele Sofian m-a ajutat enorm. De câte ori mergeam la sfinţia sa mă întreba: „Ce face Daniela? Mi-e tare milă de ea. Să-ţi dea Dumnezeu putere să îţi duci crucea aceasta, pe care ţi-a dat-o Domnul!” Odată, la Antim am simţit aşa ceva deosebit în suflet, o bucurie imensă, greu de descris în cuvinte! Parcă îmi venea să zbor şi să înalţ cântări către Dumnezeu. Am crezut iniţial că am înnebunit. Cum puteam să simt aşa o stare de bine, când eu o ştiam pe Dana singură acasă şi ştiam de crizele pe care le avea şi care o făceau să sufere groaznic? Şi l-am întrebat pe părintele: „Părinte, credeţi că am înnebunit?” „Nu, măicuţă! Acesta este Duhul Sfânt! Să-ţi dea Dumnezeu să-L simţi mereu!”

Am înţeles mai bine ce am trăit atunci când, cu altă ocazie, părintele Sofian ne-a vorbit despre Sfântul Serafim din Sarov şi despre scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim, în discuţia avută cu ucenicul său Motovilov, i-a spus că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt; i-a explicat atunci cum se poate dobândi şi cum poate fi simţit Duhul Sfânt. Aş dori ca tot mai mulţi dintre creştini să simtă măcar puţin din căldura Duhului Sfânt.

- Cum comunicaţi cu Daniela?

- Îmi vorbeşte prin expresia feţei. O întreb: „Dana, o iubeşti pe mama? Dacă da, închide ochişorii”. Şi ea închide ochii. Îi zic: „Dana, roagă-te la Măicuţa Domnului!” Şi ea priveşte la icoana de deasupra patului şi zâmbeşte. Apoi întoarce privirea către mine şi, din expresia ei, înţeleg că s-a rugat şi pentru mine, ca să-mi dea Domnul putere să merg mai departe. Uneori, noaptea, simte când mă agit şi nu dorm. Ea ştie atunci că nu sunt bine şi scoate anumite sunete. Eu mă duc, o mângâi şi vorbesc cu ea.

- Aveţi deja o vârstă. Sănătatea vă ajută la a face efortul, nu mic, de a îngriji de un om imobilizat la pat?

- Am de ceva timp o durere foarte puternică de spate, de la osteoporoză şi de la faptul că am tot ridicat greutăţi: Dana, soţul, bolnavii pe care i-am îngrijit în spitalul unde am lucrat. Eu nu mă rugam cât aş fi dorit. De când a început această durere, mă rog mai mult. Cred că de asta a îngăduit Dumnezeu această ispită cu spatele, ca să mă rog mai mult. Îi chem în ajutor pe Sfântul Nectarie, pe alţi Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului. Să ştiţi că altfel simt rugăciunea acum, cu toată durerea pe care o am. Parcă Dumnezeu îmi vorbeşte. Este adevărat ce am citit într-o carte şi anume: cu cât te rogi mai mult, cu atât Îl simţi mai puternic pe Dumnezeu în suflet. Ştiu că nu sunt singură. O vecină, văzând atât de multe icoane în casă, mi-a zis că s-ar sufoca să aibă atât de multe. Dar pentru mine fiecare icoană este importantă! Îmi vorbeşte fiecare Sfânt pe care-l am în casă, îmi vorbeşte Măicuţa Domnului din icoană.

Pe lângă durerea de spate, sufăr cu inima, sunt cardiacă. Am şi o infecţie urinară. Dar mă ajută Bunul Dumnezeu să trec peste durerile provocate de aceste boli… Pentru că Domnul spune: „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte” (2 Cor. 12:9). Dacă toţi oamenii necăjiţi L-ar căuta pe Dumnezeu, ar simţi imediat ajutorul Său, ar simţi cum totul devine dintr-o dată mai uşor. Pentru că nimic altceva nu te poate ajuta să treci peste greutăţi decât credinţa în Dumnezeu.

- Vă gândiţi la Dana în perspectivă, ce va face peste câţiva ani?

- Desigur. Pentru ea trăiesc. Dar ştiu că am o vârstă, mă apropii de 70 de ani. De aceea am dat casa unei nepoate, ca atunci când va trebui să plec din această lume să aibă Dana unde să stea, să nu meargă la un cămin. Am făcut actele ca nepoata mea să aibă casa doar cu condiţia să aibă grijă de Dana.

- Sunt persoane care nu înţeleg atitudinea dumneavoastră?

- Da. Cu durere o spun, multe persoane mă întreabă de ce o mai ţin şi nu o duc undeva, că este o legumă. Această expresie mă doare foarte mult! Pentru mine, Daniela este o fiinţă care vrea să trăiască. Când îi dau doctoriile şi îi spun că sunt medicamente care îi fac bine, le înghite foarte uşor. De curând şi-a rupt piciorul. Din cauza faptului că nu s-a mai mişcat de 28 de ani, a făcut osteoporoză. Am vrut să o ridic puţin, dar femurul a plesnit. Medicul la care am mers mi-a zis: „De ce o mai ţineţi?” I-am răspuns: „Ce fel de om sunteţi, domnule doctor? Îl aveţi pe Dumnezeu?” „Vă chinuiţi foarte mult cu ea”, mi-a răspuns. „Acesta nu-i chin, domnule doctor. Ea este fericirea mea. Dumnezeu mă ajută mult. Vă doresc să simţiţi şi dumneavoastră dragostea şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos”. Daniela a înţeles discuţia noastră şi mi-am dat seama din expresia chipului ei că s-a speriat.

Am întâlnit prin spitalele pe unde am umblat cu Dana mulţi părinţi cu copii foarte bolnavi. Din nefericire, unii dintre ei, văzând-o în ce stare este şi aflând de cât timp este aşa, mi-au zis că dacă ar fi fost în locul meu de mult ar fi dat-o, că n-ar fi fost în stare să o îngrijească. Mulţi doctori s-au mirat cum de nu are o escară şi cum de mai trăieşte.

- O îngrijiţi cu multă dragoste pe Daniela. De unde atâta dragoste în sufletul dumneavoastră?

- De la Dumnezeu şi din educaţia primită de acasă. Mama m-a învăţat de mică să iubesc omul. Tatăl meu a fost comandant de regiment. Ţin minte că aduna copii orfani băgaţi în armată – se numeau „copii de trupă” – şi îi aducea acasă să le dăm să mănânce. Mi-o aduc aminte cu drag şi pe mama, care se îngrijea de oamenii nenorociţi, le dădea haine curate, le dădea alimente. Constat cu durere că astăzi nu mai este aceeaşi grijă faţă de aproapele căzut în nevoi ca pe vremea copilăriei mele. Unii ar zice că acum sunt vremuri foarte grele, că este criză. Dar şi atunci erau vremuri grele. Dar era mai multă credinţă în Dumnezeu…

Ţin minte că tata a rămas fără serviciu, iar mama, deşi avea diplomă de profesoară, nu a mers la muncă ca să poată să stea acasă şi să aibă grijă de mine şi de fratele meu. Aşa era atunci. Femeia stătea acasă şi se ocupa de copii. Odată am rămas fără mâncare. Mama s-a dus la o cantină, a făcut curăţenie acolo şi a căpătat ceva de-ale gurii. A venit acasă şi a împărţit ce a căpătat cu o altă familie vecină care avea patru copii. Acum oamenii sunt mai egoişti. Sunt preocupaţi mai mult de bunăstarea lor şi nu le mai pasă de cel de lângă ei. Zic că nu au bani, dar magazinele sunt pline. Cumpără lumea în neştire, de multe ori lucruri nefolositoare. Sunt atraşi ca într-o vrajă de reclama care se face. Am citit din întâmplare, într-un ziar, că într-una din serile trecute la un mare magazin din Bucureşti, noaptea, între orele 22:00-3:00, se făceau reduceri masive la cumpărături. Sunt convinsă că oamenii s-au îngrămădit buluc. Dacă i-ai fi chemat la o priveghere la aceleaşi ore târzii din noapte, nu ştiu câţi dintre ei ar fi venit.

Revenind la educaţia primită în familie, aş dori să le transmit tuturor părinţilor să pună pe primul plan educaţia copiilor lor. Să-i înveţe de mici să le fie milă de omul aflat în nevoie. Copiii, ceea ce văd la părinţi, fac şi ei. Părinţii mei au iubit foarte mult omul şi mi-au transmis şi mie această dragoste faţă de aproapele. Dacă iubeşti omul, treci peste orice şi ajuţi pe oricine este în dificultate, fără a face vreo diferenţă între oameni. Eu, de câte ori am dat, Dumnezeu mi-a dat înapoi. Un doctor mi-a zis odată: „Fericirea nu este că iei bani, ci că ajuţi un om căzut!”. Într-adevăr, este o mare bucurie să ajuţi omul de lângă tine care este căzut, dar nu pentru o recompensă, ci din dragoste pentru Dumnezeu. Şi eu, pentru că o ajut pe Dana, sunt fericită, dar fericită în durere.



Cuvintele din finalul discuţiei avută cu doamna Violeta mi-au readus în minte vorbele pe care mi le tot spunea un bătrân monah mutat la Domnul: „Omul este om în măsura în care se jertfeşte pentru cel de lângă el”. Dacă facem o radiografie a societăţii de astăzi, constatăm că sunt tot mai puţini Oameni, după cuvântul părintelui. Dar aceşti puţini Oameni, prin nevoinţa, prin jertfa şi prin dragostea lor, ne dau şi nouă celor slăbănogiţi duhovniceşte puterea de a merge mai departe pe Calea lui Hristos, oricât de mari ar fi încercările, ştiind că Dumnezeu ne dă întotdeauna atât cât putem duce.



Raluca Tănăseanu

sursa  www.familiaortodoxa.ro 

 Doamne ajuta

PROBLEME IN VIATA VIITOARE...

Chinurile iadului

Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?

Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”.

Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.

Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?
Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi.

Spuneţi şi voi, cei care aţi mers vreodată în Palestina, spuneţi, ca să audă şi cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, aşa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci şi vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase şi sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie şi-o sparge, doar praf şi cenuşă rămân în mâinile lui. Găseşti aşadar acolo pomi şi fructe, dar în realitate nu sunt pomi şi fructe. Găseşti aer şi apă, dar n-au nici o legătură cu aerul şi apa pe care le ştim. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată şi înfăţişează urgia viitoare. Nu cumva şi cele pe care vi le-am spus sunt simple ameninţări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri.

Dar, îmi veţi zice, toate acestea despre care ne povesteşti, despre Sodoma şi Gomora şi despre nimicirea lor, sunt grele. Dar şi ceea ce spuneţi voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur şi simplu ne ameninţă, nu sunt grele? Dacă voi aţi fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existenţa iadului.

În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoşător. Doar unul. Şi pentru acesta au fost pedepsiţi. În ţara noastră astăzi se săvârşesc nenumărate păcate, şi ca acela al sodomiţilor şi chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească şi n-a ţinut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar şi pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiţilor desfrânaţi ca să salveze cinstea trimişilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire şi amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistenţa iadului.

Vrei să-ţi aduc şi alt exemplu? Aminteşte-ţi cum l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliţi, înecându-l în Marea Roşie şi pe el şi oastea lui, şi toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Şi într-adevăr aşa a fost. Dar îţi voi arăta cum au fost pedepsiţi alţii, care credeau şi se aflau aproape de Dumnezeu.

Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliţi şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, aşa cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, aşa cum au cârtit unii din ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Aşadar dacă desfrânarea şi cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre?

Şi să nu te amăgeşti, văzând că acum Dumnezeu nu pedepseşte imediat. Aceia au fost pedepsiţi atunci în acelaşi ceas pentru că nu ştiau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândeşte-te şi la următorul lucru: Dacă pe israeliţi, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Aşa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar şi pentru aceleaşi păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Aşadar de vreme ce suntem cuprinşi nu numai de aceleaşi păcate ca ale lor, ci de unele şi mai mari şi mai grave, cum vom rămâne nepedepsiţi?

Voi spune şi altceva, şi să nu creadă cineva că-i laud sau că-i iert pe israeliţi. Departe de mine acest gând! Când Dumnezeu pedepseşte, cel ce are o părere diferită cugetă ca diavolul. Nu, nu-i laud, nici nu-i iert. Dar vreau să arăt răutatea noastră. Aceia deci, au căzut în desfrâu, dar abia ce ieşiseră din Egiptul cel păcătos. Nici nu auziseră bine ce lucru rău este desfrâul. Nouă însă ne-au fost predate învăţăturile mântuitoare ale Evangheliei. Prin urmare merităm chinuri mai mari pentru decăderile noastre.
Vrei să auzi şi alte necazuri care i-au aflat pe israeliţi – foamete, boli, războaie, luări în robie – în anii babilonienilor, asirienilor, macedonilor, ai lui Adrian, ai lui Vespasian? Aş vrea să le povestesc, dar să nu mă întind prea mult. Mă limitez la a povesti ceva cutremurător din Scriptură.

Odată era mare foamete în Samaria. Într-o zi împăratul umbla pe zidurile cetăţii. Atunci s-a apropiat de el o femeie şi, arătând spre o alta, a spus: „Această femeie mi-a zis: – Dă-l pe fiul tău, şi-l vom mânca astăzi, iar pe fiul tău îl vom mânca mâine. Aşa că l-am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar a doua zi i-am spus: – Dă-l pe fiul tău, ca să-l mâncăm!… Dar ea şi-a ascuns fiul” (IV Regi 6, 28-29). Ce nenorocire! Atât de mare era foametea, încât mamele ajunseseră să-şi mănânce proprii copii! Şi în altă parte proorocul Ieremia scrie: „Femei cu inimi calde şi duioase, cu propriile mâini şi-au fiert copiii; din ei mâncare şi-au făcut…” (Plângerile lui Ieremia 4, 10). O asemenea grea pedeapsă a căzut pe capul iudeilor. Peste noi, aşadar, nu va cădea pedeapsă şi mai mare?

Vrei să auzi şi alte nenorociri ale iudeilor? Citeşte mai bine cărţile scrise de istoricul Iosip, şi vei afla toată tragedia nimicirii Ierusalimului (anii 70 d.H.). A fost şi atunci o foamete cumplită, încât au fost nevoiţi să-şi mănânce şi curelele, şi veşmintele, şi alte lucruri mai scârboase. „Nevoia făcea ca toate să fie mâncate”, notează undeva Iosip. Dar nu s-au oprit aici. Au ajuns iarăşi să-şi mănânce proprii lor copii!

Poate că aşa te voi convinge că există iad. Gândeşte-te: Dacă aceia au fost supuşi atâtor chinuri, noi cum vom scăpa de chinurile iadului? N-ar fi ceva nelalocul lui, de vreme ce noi facem atâtea păcate grele? Lucrul e simplu: nu suntem pedepsiţi acum pentru că ne aşteaptă iadul veşnic.

Păcatul şi iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepţi şi păcătoşi sunt chinuiţi şi aici, înainte de a fi chinuiţi în iadul veşnic.
Vezi un om care se desfată cu mese bogate, poartă haine scumpe, umblă pe cal însoţit de slujitori, se făleşte în piaţă. Nu te opri la cele care par. Dacă ai putea privi în inima lui, ai observa acolo multă tulburare provenită din păcate, din grele sentimente de vinovăţie, din frică mare. Ai vedea cum conştiinţa lui stă pe un scaun de judecată, şi cugetele stau alături ca nişte călăi, strigând puternic şi biciuindu-i mintea şi rănindu-l fără milă pentru păcatele săvârşite. Şi toate acestea nu le vede nimeni în afară de Dumnezeu.
Dacă cineva cade, de exemplu, în păcatul adulterului, oricât de bogat ar fi, chiar dacă n-ar fi nimeni care să-l învinovăţească, nu poate scăpa de părerile de rău. Plăcerea lui a fost trecătoare, dar durerea sa va fi veşnică. De pretutindeni îl înconjoară temeri şi bănuieli. Îi e frică de uliţele strâmte, este bănuitor cu slujitorii lui, tremură chiar şi de umbra sa, se cutremură de tulburare ca nu cumva păcatul lui să se facă cunoscut soţiei înşelate. Oriunde s-ar duce, poartă cu el, ca pe un osânditor necruţător, conştiinţa. Se îneacă în cugetele de vinovăţie, nu mai poate respira. În pat şi la masă, la piaţă şi acasă, zi şi noapte, chiar şi în visele lui, păcatul pe care l-a făcut stă în faţa ochilor lui. Trăieşte viaţa lui Cain, suspinând şi tremurând, la fel ca acela. Poartă în el un foc, fără ca cineva să ştie asta.

Aşa sunt chinuiţi şi hoţii, şi jefuitorii, şi criminalii, şi beţivii şi alţii, în general, cei care trăiesc în păcat. Căci este cu neputinţă ca tribunalul conştiinţei să fie desfiinţat.

Nu trăim în virtute? Vom suferi. Trăim în răutate? Imediat ce încetează plăcerea păcătoasă, începe durerea sufletească.

Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moştenească împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăţi nespuse?

Ştiu că mulţi se gândesc la iad cu spaimă şi groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanţă că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaştem, de altfel, ce fericire dăruiesc acele bunătăţi, încât să înţelegem şi ce tristeţe provoacă lipsa lor. Apostolul Pavel, însă, care s-a învrednicit să cunoască toate acestea, ne încredinţează că cea mai mare nenorocire pentru un om este căderea lui din slava lui Hristos. O vom pricepe şi noi, dar numai dacă o vom încerca în faptă. Să nu păţim însă niciodată asemenea necaz, Doamne! Să nu gustăm nicicând înfricoşătorul iad!

Deşi nu este uşor să descrie cineva mărimea acestui rău, mă voi strădui, atâta cât îmi este cu putinţă, să vi-l prezint printr-un exemplu.
Să ne închipuim că există un copil minunat, care are toate virtuţile şi toate bunătăţile lumii. Atât de mare este bucuria şi bunătatea lui încât, celui care se apropie de el, îi provoacă iubire infinită, blândeţe şi admiraţie. Ia gândiţi-vă acum, ce n-ar da tatăl copilului acestuia ca să nu-l piardă? Câte necazuri mari sau mici ar fi gata să rabde ca să-l păstreze lângă el? Ceva asemănător să simţim şi noi pentru slava cerească. Iubirea şi dorul părintelui pentru copilul său, oricât de bun ar fi el, nu se compară cu dorul de rai, dorul de a pleca din lumea aceasta şi de a trăi viaţa veşnică împreună cu Hristos.

Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoşător. Şi totuşi, mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea acelei slave dumnezeieşti, cu despărţirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să vedem faţa Celui preasfânt alungându-ne şi ochii Lui liniştiţi privindu-ne.

Nu vezi ce se întâmplă în societatea noastră? Unii s-au înecat în suferinţe pe când alţii trăiesc în belşug. Unii ucigaşi sunt osândiţi, iar alţii scapă de pedeapsă. Unii răufăcători sunt întemniţaţi, iar alţii rămân liberi. Câţi tâlhari, câţi hoţi, câţi înşelători nu umblă printre noi nepedepsiţi? Aşadar când vezi oameni care au făcut păcate asemănătoare sau poate şi mai mari, rămânând nepedepsiţi, vrând-nevrând eşti nevoit să admiţi că există iad, pentru că fireşte, Dumnezeu nu este nedrept şi nu face deosebiri. Ar fi nedrept dacă i-ar lăsa pe atâţia păcătoşi nepedepsiţi şi pe atâţia virtuoşi în suferinţă, dacă n-ar fi pregătit şi pentru unii şi pentru alţii o altă stare, viitoare.

Chiar şi filozofii idolatri, scriitori sau poeţi, dar în general şi toţi oamenii care au trăit înainte de Hristos, şi-au pus probleme în legătură cu răsplata viitoare şi au vorbit despre pedepsele care vor fi date în iad. N-au putut, desigur, să descrie cu precizie câte se întâmplă în viaţa de după moarte, căci nu aveau decât idei confuze şi „frânturi” ale dogmelor noastre adevărate. Cu toate acestea însă alcătuiseră o oarecare imagine a judecăţii şi a osândirii păcătoşilor. Astfel, vorbesc despre râuri de foc, despre tartar, care se află la o depărtare egală cu cea a pământului de cer, şi despre alte feluri de iaduri.

Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepseşte aici pe păcătoşi?” Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răbdare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăinţă. Fiindcă, dacă pedepsea şi omora îndată ce se săvârşea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel şi Petru, apostolii şi iluminatorii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâţia alţii?

Aşadar, de aceea nici aici nu-i pedepseşte pe toţi, nici acolo. Pe unul îl pedepseşte aici, încât prin această pedeapsă să-i trezească pe cei nesimţitori, iar pe altul acolo, încât prin nepedepsire să ne facă să aşteptăm veşnica Sa împărăţie.

Astfel, vezi cum mulţi sunt pedepsiţi în viaţa aceasta, la fel ca cei care au fost zdrobiţi în turnul lui Siloam, la fel ca galileenii pe care i-a înjunghiat Pilat în vreme ce aduceau jertfă la templu, ca şi corintenii care au murit pentru că împărtăşeau cu nevrednicie, la fel ca Faraon care a fost înecat cu armatele lui în Marea Roşie, la fel ca atâţia alţii şi atunci, şi acum, şi pururea.

Alţii iarăşi, care au făptuit multe păcate, au plecat din viaţa aceasta fără să fie pedepsiţi, precum bogatul din parabola evanghelică.

Toate acestea, desigur, sunt lucrări ale înţelep-ciunii lui Dumnezeu, care doreşte ca pe de o parte să-i trezească la credinţă pe cei care nu cred în cele viitoare iar pe de altă parte să-i facă pe credincioşi mai binevoitori în lupta pentru dobândirea virtuţii. Căci „Dumnezeu este judecător drept şi tare”, totodată însă este şi „îndelung-răbdător şi se mânie în fiecare zi” (Psalmi 7, 11). Dacă, iarăşi, vom nesocoti îndelunga-răbdare a Lui, va veni vremea când îşi va arăta dreapta judecată.

Să nu ne aruncăm, aşadar, în trândăvie şi în desfătări păcătoase, şi astfel pentru o clipă – căci toată viaţa noastră pământească nu-i decât o clipă – să ajungem în iadul veşnic. Dimpotrivă, să ne ostenim şi să ne nevoim o clipă, ca să câştigăm cununa slavei veşnice. Nu vedeţi ce se întâmplă şi în această viaţă a noastră? Cei mai mulţi oameni aşa gândesc. Preferă efortul mic pentru o desfătare mare, deşi lucrurile vin uneori de-a-ndoaselea.

Spuneţi-mi, deci, ce răspuns vom da, când în cele lumeşti ne ostenim pentru o desfătare trecătoare – sau poate pentru nici una de vreme ce viitorul este nesi- gur – pe când în cele duhovniceşti arătăm nesârguinţă şi lene? Nu există îndoială că suntem fără de răspuns şi vom ajunge în iadul cel fără de fund. De aceea vă rog pe toţi, ridicaţi-vă, chiar şi într-un târziu, din această amorţeală! În ceasul judecăţii nimeni nu va putea să ne izbăvească, nici părinte, nici frate, nici prieten. Dacă lucrările noastre sunt vicioase, vom fi osândiţi şi vom pieri negreşit.

Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât le-au rugat şi acele fecioare pe tovarăşele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Şi astfel n-au putut să intre la praznicul nunţii.

Să ne gândim, aşadar, la acestea şi să arătăm râvnă în viaţa duhovnicească. Pentru că toate eforturile şi toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătăţile cerului. Dar şi chinurile trecătoare, oricât de înfricoşătoare ar fi – fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva – sunt ca nişte umbre în faţa chinurilor viitoare. De primele scăpăm uşor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferinţe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci nu sunt doar foarte mari, ci şi veşnice. În iad „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Şi auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material.

Căci focul material îl arde şi-l nimiceşte pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veşnic. De aceea se şi numeşte „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).

În viaţa viitoare şi păcătoşii vor fi nestricăcioşi, însă nu pentru a fi slăviţi împreună cu Hristos, ci spre a fi chinuiţi pururea împreună cu diavolul. Cuvântul nu are puterea de a arăta cât de înfricoşătoare este această stare, cu toate acestea însă putem culege o mică idee din câteva exemple.

Dacă vreodată ai intrat într-o baie şi ţi s-a întâmplat să te dogoare mai mult decât trebuie, gândeşte-te cum va fi focul iadului. Şi dacă vreodată te-ai îmbolnăvit şi ai avut febră foarte mare, închipuie-ţi cum va fi flacăra care nu se stinge niciodată. Băile fierbinţi te chinuiesc? Febra mare te face să suferi? Ce vei face când te vei afla în râul de foc, râul care va curge în ziua înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos?

Auzi cum vorbesc proorocii despre ziua judecăţii: „Ziua Domnului vine fără putinţă de scăpare, zi de mânie şi de urgie” (Isaia 13, 9). Niciunde nu vei vedea atunci faţa liniştită şi blândă a lui Iisus. Nu va fi nimeni care să te ajute. Dar, aşa cum cei care sunt osândiţi să muncească în mină sunt supuşi poruncilor aspre şi nu le mai văd pe nici una din rudele lor, ci doar pe acei oameni duri, la fel se va întâmpla atunci şi cu noi – sau poate că se va întâmpla ceva mult mai rău. Căci aici e posibil ca împăratul, dacă-l rugăm, să se îndure de osândit şi să-l scape de pedeapsă, acolo însă nu există o asemenea posibilitate. Acolo nu există iertare.

Fiecare osândit arde veacuri nesfârşite şi are dureri a căror pătrunzime nu poate fi exprimată în cuvinte, dureri care nu pot fi comparate cu cele trupeşti. În cele din urmă, aici omul suferă pentru puţin şi după aceea moare, acolo însă arde fără să se strice şi fără să se topească.
Ce vom face aşadar, acolo? O spun şi pentru mine. Poate că cineva va zice: „Dacă tu, care ne înveţi, mergi în iad, eu nu trebuie să fac nici o strădanie pentru a scăpa de el. Ce-i mai firesc decât să ajung şi eu în iad?” Nu cugetaţi, rogu-vă, astfel de mângâieri nefolositoare, care nu vă aduc nici o uşurare.

Spuneţi-mi, diavolul n-a fost înger? Nu era mult mai înalt decât oamenii? Şi totuşi, a căzut. Aşadar se poate mângâia cineva cu gândul că voi merge în iad împreună cu el? Nu, desigur!

Mare amăgire este ca cineva să se mângâie cu gândul că ceilalţi vor merge în iad împreună cu el, spunând: „Mă duc şi eu acolo, ca toţi ceilalţi”. Însă de ce să mă refer la iadul viitor? Gândiţi-vă la cei care suferă aici de dureri puternice şi se vaită de ne stârnesc mila. Dacă le veţi arăta pe alţii, care suferă mai mult ca ei, nu vor da nici o atenţie. Durerea lor nesuferită nu-i lasă să cugete la cei care se găsesc într-o stare şi mai rea şi nu-şi găsesc mângâiere în asta.

Aşadar să nu ne facem nădejdi înşelătoare. Cineva se poate mângâia văzând nefericirea semenului său, atunci când suferinţa lui nu este foarte serioasă. Însă când îl află o nenorocire mare, când durerea sa este negrăită, când mintea lui este întristată şi sufletul plin de tulburare, atunci nimic nu-l poate mângâia.

Groaza iadului nu poate fi descrisă. Acolo este întuneric adânc, scrâşnetul dinţilor, viermele neadormit, lanţuri încătuşate, foc nestins, suferinţă, întristare şi flăcări care provoacă durere crâncenă, după cum citim în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Vom plânge, dar nimănui nu-i va fi milă de noi. Vom jeli, dar nimeni nu va căuta să ne împace. Vom suspina, dar nimeni nu ne va da atenţie. Vom privi în jur cu nelinişte, dar de nicăieri nu vom afla mângâiere. În ce stare mai mizerabilă şi mai vrednică de milă ar putea să se afle sufletele noastre?

Dacă vizităm vreodată o temniţă şi-i vedem acolo pe osândiţii palizi şi neputincioşi, închişi în celule întunecate sau încătuşaţi în lanţuri de fier – cum se întâmplă cu cei mai periculoşi criminali –, nu numai că ne emoţionăm şi simţim durere în suflete, dar facem totul pentru a nu încerca şi noi o asemenea suferinţă şi chin.

Ce vom face însă când vom fi conduşi legaţi spre suferinţele iadului? Legăturile acelea nu vor fi făcute din fier, ci din foc, foc nestins. Iar temnicerii nu vor fi oameni ca noi, care uneori se îmbunează şi arată compătimire, ci îngeri severi şi înfricoşători, pe care nimeni nu-i poate nici măcar privi, îngeri plini de urgie pentru nesocotirea pe care am arătat-o Domnului şi sfintelor Lui porunci. Şi nici un om bun nu vine acolo, cum se întâmplă aici, ca să ofere bani sau să aducă hrană sau să spună două vorbe de mângâiere celor osândiţi.

Acolo nu există mângâiere, nu există îndurare. Chiar şi sfinţii – dreptul Noe, mult-încercatul Iov, proorocul Daniel şi alţii – dacă au rude printre cei din iad, nu vor putea să-i mângâie ori să-i ajute. Căci atunci nu va mai exista compătimirea firească, care caracterizează legăturile pământeşti dintre oameni. Se va întâmpla ca părinţii virtuoşi care se vor mântui să aibă copii păcătoşi, care vor intra în iad, şi invers. Răul, vedeţi, nu se datorează naturii sau rudeniei, ci intenţiei fiecăruia. Aşadar pentru ca cei virtuoşi să se desfete neîmpiedicat cu bunătăţile raiului şi să nu fie tulburaţi de compătimirea faţă de cei din iad, Dumnezeu îi va lipsi de simţământul compătimirii. Astfel, se va pierde chiar şi cel mai profund sentiment părintesc. Dacă chiar şi în viaţa aceasta unii părinţi, văzând cum copiii lor aleg calea păcatului şi a crimei îi alungă şi se îndepărtează de ei, cu mult mai mult se va întâmpla aşa în viaţa de dincolo.

Arzi de flacăra poftei trupeşti? Bagă-te cu mintea în flacăra veşnică a iadului şi focul trupului se va stinge imediat.

Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor, şi gura îţi va rămâne închisă.

Vrei să-ţi însuşeşti un lucru străin? Auzi-L în minte pe Judecătorul care spune: „Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară!” (Matei 22, 13) şi ţi se va potoli această dorinţă.

Eşti sever şi nemilostiv? Adu-ţi aminte de acele fecioare ale căror candele s-au stins pentru că nu aveau untdelemn – untdelemnul simbolizează milostenia şi îndurarea – şi de aceea au rămas afară de la praznicul nunţii, şi astfel vei deveni iubitor de oameni.

Îţi plac distracţiile, chefurile şi beţiile? Adu-ţi aminte de bogatul care l-a rugat din focul iadului pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i răcorească limba uscată şi a cărui cerere n-a fost primită, şi te vei izbăvi degrabă de patima aceasta.

Dacă înfruntăm în felul acesta dorinţele noastre păcătoase nu vom întârzia să scăpăm de răutate şi să dobândim virtutea, să stingem din inimile noastră dragostea pentru cele de acum şi să aprindem iubirea pentru cele viitoare.

Cele pe care vi le-am spus despre iad, nu le-am spus pentru a vă obosi şi a vă înfricoşa sufletele, ci pentru a vi le odihni şi cuminţi.
Şi eu aş vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vreme ce fiecăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniştesc pentru voi toţi, pentru atâtea suflete pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să mă izbăvesc de iad.

Să credem aşadar în iad, ca să nu-l cunoaştem. Cel ce nu crede nu se nevoieşte duhovniceşte; şi cel ce nu se nevoieşte, va ajunge negreşit în iad.
Dacă vă veţi aduce aminte de cele pe care vi le-am spus despre iad, va fi ca şi când aţi folosi un leac amar, foarte amar dar şi foarte lucrător, care vă va aduna sufletul, va izgoni dorinţele viclene şi vă va curăţi de toată răutatea.

Să folosim, aşadar, acest leac, aducerea aminte de iad, pentru curăţirea inimii noastre, pentru mântuirea sufletului nostru, pentru desfătarea cu bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Să ne învrednicim cu toţii a ne desfăta cu aceste bunătăţi ale cerului, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slavă, mărire şi cinstire, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Doamne ajuta...

poate va place si asta..
 http://crestiniisecolului21.blogspot.ro/2011/09/chinurile-iadului-placerea-pacatului.html?utm_source=BP_recent

sursa.http://www.ioanguradeaur.ro/

NECAZURILE SI ISPITELE IN VIATA CRESTINULUI...

Sfantul Varsanufie de la Optina

Tot omul trebuie sa indure o perioada de ispite si de lupta.

Este o stare grea, de suferinta...

Despre aceste chinuri se vorbeste in Psalmi: „Cutremur a cuprins pre ei: acolo sunt dureri ca ale celeia ce naste." /Ps. 47:6/

Orice om ce se naste duhovniceste spre o viata noua incearca durere, pana ce iese la largime.
Cine nu a incercat in lume aceste dureri „ca ale celeia ce naste," atunci trebuie sa le incerce in manastire.

Si voua va stau inainte... Aceste dureri constau in lupta cu patimile.
Patimile se vor ridica impotriva noastra. Vrajmasul nu ne da odihna.

Trebuie rabdare.

Trebuie sa ne rabdam pe noi insine si sa nu abandonam armele, stiind ca acest lucru este cu neputinta.

Necazurile neincetate pe care Dumnezeu le trimite omului sant semnul unei griji dumnezeiesti deosebite fata de dansul.

Rostul necazurilor poate diferi.

Ele se trimit ori pentru taierea raului, ori pentru inteleptire, ori pentru mai multa slava in viata viitoare, ori ca pedeapsa pentru pacatele savarsite mai inainte.

Toti isi poarta crucea lor.

Si dumneata iti porti cruciulita... Purtarea crucii este necesara pentru mantuirea fiecarui crestin, nu numai a monahului.

Da... Toti de pana acum si-au purtat crucea, si o vor purta de acum inainte. Chiar si Dumnezeu cel intrupat si-a purtat crucea, iar crucea Lui a fost cea mai grea, pentru ca intr'insa se gaseau toate crucile. Iar omul (Simon Cirineanul) ajuta prin faptul ca ia de la Hristos crucea si o duce el insusi.

Si noi, purtandu-ne crucile, il ajutam pe Domnul la purtarea crucii, ne pregatim sa-i fim slujitori in ceruri. Ce numire inalta!

Necazurile puternice sunt intotdeauna semnul harului lui Dumnezeu. Trebuie doar sa rabdam!

„Nu va nadajduiti spre boieri, spre fiii oamenilor, intru care nu este mantuire."/Ps. 145:3/

Mi-a placut sa citesc Sfanta Scriptura si lucrarile Sfintilor Parinti. Mi-a placut indeosebi Psaltirea. Si ce profunzimi mi s'au descoperit uneori!...

Sa nadajduiti totdeauna doar in Dumnezeu, si niciodata in oameni.
Atunci tot raul va cadea de la voi precum o creanga taiata.

Cu cat traiesti mai aspru si mai atent cu sine insuti, cu atat vrajmasul se ridica mai puternic impotriva ta.
Mai ales in ajunul praznicelor se straduieste sa-ti pregateasca ceva. Trebuie sa te astepti la orice, trebuie sa fii gata de orice...

Dar Domnul este milostiv. Cu prilejul sarbatorilor se fac daruri. Si dumneavoastra veti primi ceva. Doar ca veti baga de seama acest lucru peste vreo patruzeci de ani, poate. Atunci veti afla ce dar v'a trimis Domnul la acea sarbatoare.

Cand va aflati intr'o stare buna sufleteasca, sa asteptati furtuna
. Asa se intampla aproape totdeauna... Orice lucru bun este anticipat sau urmat de o ispita.

Cand se inmultesc necazurile, trebuie sa-ti spui:

„Vrednic sunt cu adevarat de toate aceste necazuri! inseamna ca ele sant de trebuinta pentru a ma curata de patimi si mai ales de mandrie..."

Mai mult decat atat, pentru a suporta o ocara trebuie sa ai grija sa nu te superi pe cel ce te-a ocarat.

Necazuri vor fi intotdeauna.

Dar starea launtrica a omului va fi alta...
Cu toate ca vor fi mereu necazuri, cel ce a dobandit rugaciunea launtrica le va indura cu usurinta, deoarece cu dansul este Hristos.

El va umple de o nespusa bucurie inima nevoitorului, si nici un necaz nu va putea birui aceasta bucurie intru Domnul.
Cand te vor nelinisti gandurile de frica pentru necazurile viitoare, nu trebuie sa intri in vorba cu ele, ci sa spui: „Fie voia Domnului!"

Aceste cuvinte te vor linisti.

Extras din cartea: Viata Sfantului Nicon - ultimul Staret de la Optina
Monahia Maria, editura Predania

Doamne ajuta...