Căsnicia creştină
Un om înţelept, care a spus multe cuvinte de folos, le-a spus şi pe
acestea: „Femeia şi bărbatul să se înţeleagă bine între ei” (Parafrază
la Înţelepciunea lui Sirah 25, 1). De la început Dumnezeu a avut grijă
ca soţii să trăiască în armonie. De aceea vorbeşte despre amândoi ca şi
când ar vorbi despre unul, şi spune: „Bărbat şi femeie i-a făcut”
(Facerea 1, 27); şi „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”
(Galateni 3, 28). Pentru că nu poate exista legătură strânsă între doi
bărbaţi aşa cum este legătura dintre un bărbat şi o femeie.
De aceea şi David, plângând şi jelind pentru moartea bunului său
prieten, Ionatan, pe care-l iubea foarte mult, nu l-a numit tată ori
mamă, frate ori soră, ci a spus: „Iubirea ta mi te-a făcut minune mai
sus decât iubirile femeii” (II Regi 1, 26). Şi într-adevăr, această
iubire este mai presus decât toate. Celelalte iubiri sunt puternice,
această însă este şi puternică şi neofilită. Pentru că există un
instinct erotic care cuibăreşte în natura soţilor şi, fără să înţelegem
cum, leagă cele două trupuri. De aceea încă de la început, din bărbat a
provenit femeia, iar în continuare din bărbat şi femeie au provenit alţi
bărbaţi şi alte femei. Vezi ce legătură a creat Dumnezeu, neîngăduind
vreunei alte firi să pătrundă din afară?
Vezi şi câte altele a încuviinţat? A îngăduit ca sora lui Adam să-i
devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate
nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a
stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un
singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură
străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o
străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta
să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul
neamului omenesc.
Aici s-a întâmplat adică ceea ce se întâmplă cu un copac frumos: are
un trunchi, care se înalţă deasupra rădăcinii şi după aceea se întinde
în multe ramuri. Dacă nu are trunchi şi ramurile ies direct din
rădăcină, nu valorează nimic; iar dacă are doar multe rădăcini, nu-l
admiră nimeni. Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om,
Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din
trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se
întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu
surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre. De aceea
se spune: „Acela Care i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a
făcut” (Matei 19, 4).
Din acestea provin mari lucruri bune dar şi mari lucruri rele pentru
familii şi societăţi. Pentru că iubirea dintre bărbat şi femeie
constituie, mai mult decât orice altceva, cea mai puternică legătură din
viaţa noastră. Datorită acesteia mulţi oameni încep a se război şi
chiar şi sufletele şi le vând şi le jertfesc.
Aşadar nu întâmplător şi zadarnic a vorbit Pavel despre această
chestiune, spunând: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum
Domnului” (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru că dacă soţii convieţuiesc
în bună înţelegere, atunci şi copiii lor vor creşte bine şi vecinii se
vor desfăta de mireasma vieţii lor creştine şi prietenii lor se vor
bucura şi rudele lor se vor mândri. Dar dacă se întâmplă invers, toate
se vor învălmăşi, toate vor fi tulburi şi confuze. Se întâmplă adică şi
aici ce se întâmplă într-o armată: Când generalii ei au legături
liniştite şi conlucrează armonios, armata merge bine şi poartă biruinţe;
însă când aceştia nu se înţeleg şi se ceartă, toată armata se întoarce
cu susu-n jos. Aşadar de aceea spune: „Femeile să li se supună
bărbaţilor lor precum Domnului”.
Însă cum se face că Scriptura într-un alt loc spune: „Dacă vine
cineva la mine şi nu urăşte pe femeie şi pe bărbat, nu poate fi ucenicul
Meu”? (Parafrază la Matei 14, 26). Dacă femeile trebuie să li se supună
bărbaţilor lor precum Domnului, cum de în altă parte le cere să se
lepede de ei pentru Domnul? Citind cu atenţie ambele fragmente, veţi
constata că unul nu-l contrazice pe celălalt. Sunt valabile în paralel
amândouă. Adică ce vrea să spună aici Apostolul? Sau „să vă supuneţi
bărbaţilor voştri, ştiind că aşa Îl veţi sluji pe Domnul” sau „să-i
ascultaţi pe bărbaţii voştri, considerând, ca ucenice ale lui Hristos,
că faceţi voia Lui”. Pentru că, dacă cel care nu se supune puterii
statului şi autorităţilor se împotriveşte ordinii pe care a aşezat-o
Dumnezeu, mult mai mult femeia care nu se supune bărbatului ei calcă
porunca dumnezeiască.
Să considerăm deci că bărbatul este capul şi femeia trupul, după cum o
arată şi acest pasaj apostolic: „Bărbatul este cap femeii (adică
cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul
trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi
femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor” (Efeseni 5, 23-24).
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se
supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos:
„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit
Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai
înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire. Vrei ca
femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos?
Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă
Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut
bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza
s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut
Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu
care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors
împotriva Lui şi L-a nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu
ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe,
cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult
L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă
nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte,
vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea
şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare.
Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că
nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai
slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia
oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi
ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere.
Ce căsnicie mai e asta, când femeia tremură în faţa bărbatului său?
Şi de ce afecţiune familială se va bucura bărbatul, când trăieşte cu o
femeie pe care o exploatează ca pe o roabă? Şi dacă păţeşti ceva
datorită ei, să nu i-o reproşezi. Nici Hristos n-a făcut aşa ceva. „Şi
pe Sine S-a dat pentru ea”, zice, „ca s-o sfinţească, curăţin- d-o…”
(Efeseni 5, 25-26). Prin urmare era necurată, avea slăbiciuni, era
urâtă şi josnică.
Orice femeie ai lua, nu va fi ca Biserica, pe care Hristos a ales-o
ca Mireasă a Lui, şi nici nu se va deosebi de tine atât cât se deosebea
aceea de Hristos. Şi cu toate acestea, Domnul n-a simţit repulsie faţă
de ea şi nici n-a scârbit-o pentru marea ei urâţenie. Şi vrei să pricepi
cât de mare era urâţenia ei? Auzi ce spune Apostolul: „Altădată eraţi
întuneric” (Efeseni 5, 8). Vezi cât de neagră era? Există ceva mai negru
decât întunericul? Iată însă şi necuviinţa ei: „Că noi eram cândva fără
de minte… petrecându-ne viaţa în răutate şi invidie” (Tit 3, 3).
Iată şi necurăţia ei: „Eram neascultători, rătăciţi, slujind poftelor
şi feluritelor desfătări…” (Tit 3, 3). Şi totuşi, deşi Biserica avea
atâtea slăbiciuni, Hristos S-a dat pe Sine morţii pentru ea, de parcă
era una bună, frumoasă, vrednică de admirat. Pavel, fiind uimit de acest
lucru şi admirându-l, spunea: „Hristos a murit pentru noi, oamenii
nelegiuiţi. Cu greu va muri cineva chiar şi pentru un drept. Dar
Dumnezeu, depăşind aceste hotare, şi-a arătat iubirea faţă de noi prin
aceea că Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi”
(Parafrază la Romani 5, 6-8).
Şi în vreme ce în starea asta era când a luat-o pe mireasa Lui,
Biserica, a curăţit-o, a împodobit-o, a îmbăiat-o. Voia în felul acesta
„ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o
înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau
altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5,
26-27). Aşadar a curăţit-o prin baie de apă. Dar şi „întru cuvânt”,
zice. Care cuvânt? „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Şi nu numai că a împodobit-o, dar a şi slăvit-o, a făcut-o
strălucitoare, „fără pată sau creţuri sau altceva de acest fel”.
Şi noi, aşadar, această frumuseţe să o cerem. Şi dacă o nădăjduim,
vom putea s-o dobândim. De aceea nu cere de la femeie cele ce nu sunt
ale ei. Vezi cum Biserica le-a luat pe toate de la Domnul. De la El s-a
făcut slăvită şi strălucitoare. Să nu simţi respingere faţă de femeie
pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă. Ascultă ce zice Scriptura:
„Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice
dulceaţă” (Înţelepciunea lui Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este
şi femeia. Prin respingerea ta n-o jigneşti pe ea, ci pe Ziditorul ei.
Ce are ea al ei? Nu i le-a dat pe toate Domnul? Dar nici pe femeia
frumoasă să n-o lauzi, să n-o admiri.
Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată că omul acela e
desfrânat. Să cauţi frumuseţea sufletului şi să-L imiţi pe Mirele
Bisericii. Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină de
mândrie, provoacă gelozie, şi deseori chiar bănuieli neîntemeiate. Nu
dăruieşte însă, şi plăcere? Pentru puţin, da; pentru o lună sau două,
sau cel mult pentru un an; mai târziu, însă, nu. Pentru că, datorită
obişnuinţei, nu te mai preocupă frumuseţea, care însă întreţine mândria
femeii. Aşa ceva nu se întâmplă în cazul unei femei care nu are
frumuseţe exterioară, însă are frumuseţe lăuntrică. Acolo este normal ca
plăcerea şi iubirea soţului să rămână de la început şi până la sfârşit
nemicşorate, întrucât provin din frumuseţea sufletului, nu a trupului.
Există ceva mai frumos decât stelele cerului? Un trup mai alb ca al
lor nu poţi găsi. Ochi mai strălucitori nu-mi poţi arăta. Când Dumnezeu a
zidit stelele, îngerii le-au admirat plini de uimire. Şi noi acum le
admirăm, însă nu atât de mult, aşa cum o făceam când le-am văzut pentru
prima oară. Aceasta este obişnuinţa. Micşorează uimirea, şi prin urmare
şi admiraţia şi atracţia. Gândi- ţi-vă acum cât de mult este valabil
acest lucru în cazul femeii. Iar dacă se întâmplă s-o afle şi vreo
boală, toate au pierit. Iată de ce de la femeie trebuie să cerem
bunătate, cumpătare, responsabilitate şi sinceritate. Acestea sunt
însuşirile frumuseţii sufleteşti. Frumuseţe trupească să nu cerem. Nu-i
vezi pe atâţia şi atâţia care şi-au luat femei frumoase, cum şi-au
distrus vieţile în chip jalnic? Şi nu-i vezi pe alţii, care fără să aibă
femei frumoase au trăit foarte fericiţi?
Însă nici femeie bogată să nu căutăm. Nimeni să nu aştepte să devină
bogat prin căsătorie. Vrednică de scârbă şi de nesocotire este o
asemenea îmbogăţire. În plus, cum spune Apostolul, „Cei ce vor să se
îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte
nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi-n
pierzare” (I Timotei 6, 9).
De la femeie, deci, să nu ceri bani, ci virtuţi. E cu putinţă să fii
nepăsător faţă de cele importante şi să te îngrijeşti de cele lipsite de
importanţă? Din păcate însă, cu toate facem aşa. Dacă dobândim copil,
ne interesează nu de cum va deveni om bun, ci de cum îi vom asigura
averi; nu de cum va dobândi bune maniere, ci de cum va agonisi multe
venituri. În profesia noastră, la fel, nu ne preocupăm de cum s-o
practicăm cinstit, ci de cum ne va aduce mari câştiguri. Aşadar toate se
fac pentru bani. Ne-a cuprins iubirea de arginţi, şi de aceea mergem
spre pieire.
„Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă
Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe
sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă,
fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru
că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele
Lui” (Efeseni 5, 28-30). Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ne
proiectează o imagine mai puternică, un exemplu mai viu. Totodată ne
conduce mai aproape şi cu mai multă limpezime de încă o îndatorire a
noastră.
Ca să nu spună cineva că, „Acela Dumnezeu a fost şi S-a dat pe sine”,
de aceea Pavel zice: „Aşa sunt datori şi bărbaţii…”. Prin urmare nu e
vorba de o harismă, de un dar, ci de o îndatorire, de o obligaţie. După
ce zice, „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri”, adaugă:
Căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl
hrăneşte şi-l îngrijeşte”. Şi cum este femeia trup al tău? Citim în
cartea „Facerii” că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe femeia
pe care Dumnezeu a plăsmuit-o din coasta lui, a spus: „De data aceasta
iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Facere 2, 23). Aşadar
aşa cum Domnul îngrijeşte cu blândeţe de Biserică, adică de noi toţi,
pentru că suntem mădulare ale Lui, trup al Lui şi oase ale Lui – şi asta
o cunoaştem bine noi, cei ce participăm la Sfintele Taine –, la fel şi
bărbatul este dator să se îngrijească cu blândeţe de soţia lui, pentru
că din el s-a zidit, este bucată din trupul lui.
„De aceea”, spune Scriptura, „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa
şi se va lipi de femeia sa şi cei doi (prin căsătorie) vor fi un trup”,
un singur om (Facerea 2, 24; Efeseni 5, 31). Iată şi al treilea motiv.
Aici se arată că bărbatul, după ce-i părăseşte pe cei care l-au născut,
se lipeşte de femeie. De aici înainte trupul, tatăl şi mama, nasc copil
care se plăsmuieşte din unirea seminţelor lor. Încât toţi trei sunt un
singur trup, aşa cum şi noi la fel suntem un trup cu Hristos. Aşadar
câtă iubire ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru
femeia ta. Nu vedeţi că şi în trupul nostru există multe lucruri
nedesăvârşite şi multe lipsuri? Unul are picioarele strâmbe, altul
mâinile paralizate, un al treilea are vreun mădular bolnav etc. Însă
nici nu se poartă rău cu mădularul acela, nici nu-l taie; dimpotrivă, îl
îngrijeşte şi-l ocroteşte mai mult decât pe mădularele sănătoase, şi
motivul este lesne de înţeles.
Aşadar iubeşte-o pe femeia ta tot aşa cum te iubeşti şi pe tine. Nu
numai pentru că bărbatul şi femeia au aceeaşi fire, ci şi dintr-o altă
pricină, mai însemnată: Deoarece nu mai sunt două trupuri separate, ci
unul singur; şi bărbatul este capul, iar femeia trupul. După cum spune
apostolul Pavel într-o altă epistolă de-a sa, „Hristos este capul
oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos
este Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3). Însă aşa cum spune, că „capul
lui Hristos este Dumnezeu”, la fel zic şi eu că, după cum noi suntem un
trup, aşa este şi Hristos cu Tatăl. Prin urmare şi Tatăl este capul
nostru.
Ne aduce şi două exemple, unul despre trup şi altul despre Hristos.
De aceea şi adaugă: „Taina aceasta” – adică cea care spune că bărbatul
şi femeia vor deveni un trup – „mare este; iar eu zic, în Hristos şi în
Biserică” (Efeseni 5, 32). Se referă la legătura dintre Hristos şi
Biserică, pentru că şi Acela L-a lăsat pe Tatăl Său, s-a arătat ca om pe
pământ, s-a unit cu mireasa (Biserica), adică cu noi, şi s-a făcut un
duh cu ea – cu noi, căci „cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El”
(I Corinteni 6, 17). Şi este taină mare, pentru că omul pe tatăl lui,
care l-a născut şi l-a crescut, pe mama lui, care în dureri
înfricoşătoare l-a adus pe lume, pe părinţii lui, care i-au făcut atât
bine şi l-au ocrotit atâţia ani, pe aceştia îi părăseşte. Şi ce face? Se
lipeşte de o femeie care cu puţin înainte îi era necunoscută, cu care
nu avea nimic în comun. Cu adevărat, mare taină! Iar părinţii nu numai
că nu regretă că se întâmplă acest lucru, ci se şi bucură şi cheltuiesc
cu bunăvoinţă bani pentru nuntă.
Negrăită taină! Necercetată taină! A profeţit-o şi Moise în cartea
„Facerii” (2, 23-25). A propovăduit-o acum cu glas tare Pavel, zicând că
se referă la legătura dintre Hristos şi Biserică.
„Dar şi în ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească femeia
ca pe sine însuşi, iar femeia spre bărbat să se-nfioare” (Efeseni 5,
33). Nu se arată aici doar dragoste, ci şi respect. Nefiind stăpân al
familiei, femeia nu trebuie să ceară aceeaşi cinstire cu a stăpânului,
bărbatul, de vreme ce este mai jos ca el. Dar nici bărbatul nu trebuie
să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este
trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu
acela. De aceea bărbatul trebuie să-i ofere femeii iubirea lui ca o
răsplată a supunerii ei. Şi capul este necesar, şi trupul. Trupul pune
în slujba capului mâinile, picioarele, şi toate celelalte mădulare ale
sale, iar capul se îngrijeşte de trup şi-l ocroteşte. Nu există lucru
mai bun precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea
femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe
bărbat îl şi iubeşte. Îl respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un
mădular, de vreme ce şi capul este tot un mădular al trupului.
Aşadar în felul acesta Dumnezeu a stabilit ca femeia să i se supună
bărbatului, ca să existe pace şi înţelegere între ei. Căci nicăieri unde
sunt mai mulţi stăpâni nu există pace. Unul trebuie să fie stăpânul.
Aceasta o observăm peste tot. Oricum, acolo unde există oameni
duhovniceşti există şi pace. De pildă, primii creştini ai Ierusalimului
erau cinci mii de oameni, dar aveau o inimă şi un suflet. Şi nimeni nu
considera că vreunul din bunurile lui era al său, ci se supuneau unul
altuia. Acest lucru arată înţelepciune şi respect faţă de Dumnezeu.
Fii cu luare-aminte însă, la faptul că Apostolul stăruie mai mult pe
iubire decât pe respect. E firesc. Căci atunci când există iubire între
soţi, pentru toate problemele se găsesc soluţii. Bărbatul care-şi
iubeşte femeia sa, chiar dacă ea ar fi neîmblânzită, o va răbda. În
căsnicie, înţelegerea fără iubire nu se poate realiza.
Iar dacă la prima vedere poziţia femeii pare dezavantajată, deoarece
i-a fost poruncit să arate respect faţă de bărbatul ei, în realitate
poziţia este avantajată, căci bărbatului i s-a poruncit să fie înzestrat
cu ce-i mai important, cu iubirea. Ce trebuie să se întâmple, însă,
dacă femeia nu-l respectă pe bărbat? Şi într-o asemenea împrejurare,
acesta are datoria s-o iubească. Dacă ceilalţi nu-şi fac îndatoririle
lor, noi trebuie să le facem. Zice, de pildă, „să vă supuneţi unul
altuia întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21). Porunca se referă la
amândoi. Ce însemnătate are, aşadar, dacă unul nu se supune? Tu să
asculţi de legea lui Dumnezeu. Femeia, chiar dacă soţul său n-o iubeşte,
este datoare să-l respecte, ca să nu încalce îndatorirea ei. Şi când
fiecare îşi duce la îndeplinire îndatorirea, atunci căsnicia lor este
creştină, este duhovnicească, nu trupească.
Dar să ţii seama de un lucru, bărbate, că, atunci când Apostolul a
poruncit soţiei tale să-ţi arate respect, a vorbit despre respectul care
se cuvine unei femei libere, nu unei sclave. Am spus-o, femeia este
trupul tău. Dacă vrei să aibă respect de roabă, atunci îţi necinsteşti
trupul şi te insulţi pe tine însuţi. Care este conţinutul respectului
acestuia? Să nu-ţi vorbească împotrivă, să nu se răzvrătească, să nu
vrea să fie stăpână în casă. E de ajuns ca respectul ei să se limiteze
la acestea. Dacă tu o iubeşti, cum ţi-a poruncit Dumnezeu, vei izbuti
mai multe. Căci firea femeiască este oarecum mai slabă şi are nevoie de
ajutor, ocrotire, blândeţe, purtare de grijă. Pe toate să i le oferi, pe
toate să le faci de dragul ei, chiar şi la chinuri să te supui.
Femeia stă pe lângă stăpânul casei. Are şi ea putere asemănătoare cu
cea a bărbatului. Bărbatul, însă, are ceva mai mult, un lucru izbăvitor
pentru familie. A primit rangul de a fi cap al trupului, aşa cum este
Hristos cap al Bisericii, nu numai de a o iubi şi îngriji pe femeie, dar
şi s-o călăuzească spre bine, „ca s-o înfăţişeze…”, zice, „sfântă şi
fără de prihană” (Efeseni 5, 27). Şi dacă el se va îngriji ca femeia să
dobândească sfinţenie şi neprihănire, toate celelalte vor veni de la
sine. Dacă le cere pe cele dumnezeieşti, cele omeneşti vor urma foarte
uşor, şi în casă vor domni ordinea, pacea, evlavia.
Aşadar Apostolul a spus că toate problemele căsniciei pot fi
rezolvate, dacă bărbatul îşi iubeşte femeia şi femeia îşi respectă
bărbatul. N-a explicat însă în ce fel se vor realiza acestea. Vă voi
explica eu: Nesocotind banii, năzuind la virtuţile sufletului şi având
frică de Dumnezeu.
„Orice va făptui cineva, bun sau rău, va fi răsplătit pe măsură de
Domnul” (Parafrază la Efeseni 6, 8). Aşadar nu de dragul ei, ci de
dragul lui Hristos şi ascultând de El s-o iubească pe femeia lui. Dacă
se gândeşte aşa, ispita sau cearta nu se vor cuibări între ei. Femeia să
nu creadă pe nimeni când soţul ei este vorbit de rău. Dar nici nu
trebuie să urmărească bănuitoare unde intră şi de unde iese tovarăşul
său de viaţă.
Bărbatul, de asemenea, nu trebuie să îngăduie calomnii despre femeia
sa, însă nici să nu-i nască bănuieli prin purtarea lui. De ce, omule,
rătăceşti de colo-colo toată ziua şi te aduni acasă abia seara, fără
să-i dai explicaţii mulţumitoare soţiei tale? Dacă-ţi va reproşa asta,
să nu-ţi pară rău. Reproşurile ei dovedesc iubire, nu îndrăzneală şi
răceală. Şi iubirea ei pentru tine o face să-i fie teamă. Îi e teamă ca
nu cumva vreo alta să i te răpească, ca nu cumva să-i ia tot ce are mai
de preţ, ca nu cumva să-i rupă legătura căsniciei. Eşti dator deci să
faci tot ce poţi pentru a n-o amărî pe femeia ta.
Dar nici femeia nu trebuie să-l nesocotească pe bărbatul ei pentru
vreun motiv, mai ales dacă este sărac. Să nu cârtească şi să nu
hulească, spunând, de pildă, „Laşule şi fricosule, leneşule,
nesârguinciosule şi somnorosule! Cutare, chiar dacă se trage dintr-o
familie săracă, prin multe osteneli şi primejdii a făcut avere mare. Şi
iată, femeia lui poartă haine scumpe, umblă cu trăsura, are atâţia
slujitori, iar eu te-am luat pe tine, care eşti măcinat de sărăcie şi
trăieşti fără rost!”. Femeia nu trebuie să-i spună bărbatului ei
asemenea vorbe. Trupul nu se răzvrăteşte împotriva capului, ci i se
supune. Însă cum va răbda sărăcia?
De la cine va afla mângâiere? Să se gândească la femeile mai sărace
ca ea. Să cugete câte fete provenite din familii bune, nu numai că n-au
primit nimic de la bărbaţii lor, ci şi-au cheltuit şi averea lor pentru
ei. Să socotească primejdiile care însoţesc o astfel de bogăţie, şi va
prefera atunci viaţa săracă dar liniştită. În general, dacă-şi iubeşte
soţul, nu va grăi nicicând cârteli sau vorbe de ocară la adresa lui. Va
prefera să-l aibă lângă ea fără averi, decât să fie bogat dar ea să
trăiască în nesiguranţa şi neliniştea care însoţesc lucrările
negustoreşti.
Nici bărbatul însă, auzind cârtelile şi ocările femeii sale, nu
trebuie s-o înjure sau s-o lovească, sub pretext că are putere asupra
ei. Mai bine s-o sfătuiască şi s-o povăţuiască liniştit, fără ca
vreodată să ridice mâna asupra ei. S-o înveţe filozofia cerească,
creştină, care este adevărata bogăţie. S-o înveţe nu numai prin cuvinte,
ci şi prin fapte, că sărăcia nu este deloc rea. S-o înveţe să
nesocotească slava şi să iubească smerenia; şi atunci ea nici cârteli
n-ar mai rosti, nici bani nu şi-ar mai dori. S-o înveţe să nu iubească
bijuterii de aur şi hainele luxoase şi multele parfumuri, nici să nu-şi
dorească în casă mobilă scumpă şi podoabe de prisos. Toate acestea
vădesc zădărnicie şi prostie. Podoabele ei şi ale casei sale să fie buna
cuviinţă şi decenţa. Şi ea şi casa în care locuieşte să fie înmiresmate
de mireasma înţelepciunii şi a virtuţii.
Aşadar s-a terminat sărbătoarea nunţii? Au plecat invitaţii? Ai rămas
numai cu mireasa, soţia ta? Nu arunca imediat de pe tine seriozitatea,
aşa cum fac bărbaţii desfrânaţi. Păstreaz-o pentru multă vreme, şi mare
câştig vei avea. Acum, în prima perioadă a căsniciei, înainte de a vă
cunoaşte bine şi a căpăta libertate în relaţia voastră, când femeia este
stăpânită de o anume ruşinare şi reţinere, este ocazia cea mai bună
s-o modelezi după tine şi să-i impui, în chip delicat şi cuminte,
principiile tale. Căci, când femeia va prinde curaj, le va învălmăşi pe
toate. Bine ar fi, deci, să menţii sfiala ei cât mai mult cu putinţă. Şi
cum vei face asta? Când şi tu arăţi că nu ai mai puţină reţinere ca ea;
când vorbeşti puţin, când eşti serios şi înţelept. Astfel te va asculta
şi va accepta, vrând-nevrând, cele pe care i le vei spune. Dar şi mai
binevoitor le va primi dacă-i vei arăta din belşug iubirea ta; căci
nimic altceva nu contribuie atât de mult la a convinge un om de
cuvintele noastre, cât dacă înţelege că i le-am spus cu dragoste şi din
dragoste.
Şi cum îi vei arăta iubirea ta? Spunându-i, de exemplu: „N-am vrut să
iau de soţie o altă femeie, care poate ar fi fost mai bogată sau mai
gospodină. Te-am ales pe tine pentru caracterul, cuminţenia, blândeţea
şi înţelepciunea ta. Căci am învăţat să nesocotesc bogăţia ca pe ceva
zadarnic, ceva pe care-l dobândesc tâlharii, oamenii imorali şi
înşelători. Pe mine m-a atras virtutea sufletului tău, pe care o prefer
în locul vreunei alte bogăţii. O fată înţeleaptă, care trăieşte în
evlavie, merită cât lumea întreagă. De aceea te-am iubit, te iubesc şi
te pun mai presus de viaţa mea. Viaţa de aici este deşartă. Mă rog,
aşadar, la Dumnezeu şi fac tot ce pot ca să ne învrednicim să ne trăim
viaţa astfel încât şi în împărăţia cerurilor să fim împreună. Căci viaţa
pământească este şi scurtă şi provizorie, însă dacă ne vom învrednici
s-o petrecem făcându-ne plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi veşnic împreună cu
Hristos, desfătându-ne în fericire negrăită.
Eu mai presus de toate pun iubirea pentru tine, şi nimic nu-mi va fi
atât de neplăcut şi greu decât să mă cert vreodată cu tine. Şi dacă ar
trebui să le pierd pe toate şi să devin sărac sau să mă aflu în
primejdie sau să păţesc orice, pe toate le voi îndura cu răbdare, e de
ajuns să ştiu că legăturile dintre noi doi sunt bune. Dar e necesar să
faci şi tu la fel. Dumnezeu vrea ca legătura iubirii noastre să fie
reciprocă şi nedespărţită. Auzi ce spune Scriptura: „Va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Să nu avem, deci,
nici o pricină de împuţinare a sufletului. Piară toţi banii, slujitorii
şi cinstirile! Eu mai presus de toate pun iubirea pe care o am pentru
tine”.
Cuvintele acestea vor fi preţuite de femeie mai mult decât mulţimi de
comori şi de bogăţii! Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că
vreodată se va răsfăţa sau se va folosi în chip rău de vorbele astea.
Femeile necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc să se
răsfeţe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că
nu se va înfumura, ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai
cu ea, că preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlneşti cu
prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult
chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia, de dragul ei să-i
iubeşti. Dacă face ceva bun, s-o lauzi şi s-o admiri. Dacă va cădea în
vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-o îndreptezi într-o manieră
delicată.
Să faceţi rugăciuni împreună. La biserică să mergeţi amândoi. Dacă se
întâmplă să vă afle sărăcia, adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, care sunt mai presus de toţi împăraţii şi
bogătaşii, şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Arată-i că nici un
necaz din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui
Dumnezeu şi voii Sa.
Dacă te comporţi în felul acesta în căsnicia ta şi acestea o înveţi pe
soţia ta, nu vei fi mai prejos decât un monah. Şi dacă vrei ca vreodată
să oferi un prânz şi să faci un praznic, nu invita oameni necuvioşi şi
imorali. Găseşte un sărac sfânt, care, intrând în casa ta, va aduce cu
el toată binecuvântarea lui Dumnezeu, şi pe acesta invită-l.
Să spun şi altceva? Nimeni să nu facă greşeala să-şi ia soţie mai
bogată ca el. Mai săracă să ia. Căci cea care este mai bogată, intrând
în casă, se va purta în chip neplăcut. Cu aerul bogăţiei sale, va vorbi
urât, va cere multe, va risipi fără rost. Iar dacă bărbatul ei va
îndrăzni să-i spună câteva vorbe, îi va răspunde cu neruşinare: „Nu
cheltuiesc dintr-ale tale, ci dintr-ale mele!”.
Ce spui, doamnă? Ale tale? Care ale tale? Există vreun cuvânt mai
necuviincios decât acesta? Acum, că te-ai măritat, nu mai ai un trup al
tău, dar ai banii tăi? Prin căsătorie tu şi soţul tău aţi devenit un
trup, un singur om, şi spui încă „ale mele”? Cuvântul acesta blestemat
şi mizerabil a fost adus de diavol în lume. Toate cele care sunt
necesare în viaţă, Dumnezeu ni le-a dat la toţi. Nu poţi spune „lumina
mea”, „soarele meu”, „apa mea”. Toate sunt obşteşti, să nu fie aşa şi cu
banii? Of, iubirea asta de arginţi! Să piară de o mie de ori banii; sau
poate că nu banii, ci mentalitatea acelora care nu ştiu să mânuiască
cum trebuie banii şi-i preţuiesc mai presus decât toate lucrurile.
Şi despre acestea s-o înveţi pe femeia ta, însă cu mult drag. Această
povaţă de virtute în sine este grea şi neplăcută, şi de aceea trebuie
să fie dată în chip plăcut. Mai presus de toate acest lucru să-l
dezrădăcinezi din sufletul ei, pe „al meu” şi „al tău”. Şi dacă-ţi va
spune vreodată „ale mele”, să-i răspunzi: „Care sunt ale tale? Căci eu
nu le ştiu. Eu n-am nimic al meu. Aşadar cum spui „ale mele”, de vreme
ce toate sunt ale tale?”. Dăruieşte-i-le pe toate. Nu facem aşa şi cu
copiii? Când iau ceva pe care-l ţinem în mâini şi apoi vor să mai ia şi
altceva, le spunem cu îngăduinţă: „Da, şi ăsta e tot al tău, şi ăla e
tot al tău”. Aşa să faci şi în cazul femeii, căci are minte copilăroasă.
Ţi-a spus „ale mele”? Spu-ne-i: „Toate ale tale sunt, şi eu sunt al
tău”. Nu sunt cuvinte linguşitoare, ci cuvinte înţelepte. În felul
acesta vei putea să-i potoleşti mânia şi să stingi ţinerea de minte a
răului. Spune-i deci: „Şi eu al tău sunt!”. De altfel aceasta este şi
porunca pe care a lăsat-o apostolul Pavel: „Bărbatul nu este stăpân pe
trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4).
Dacă eu nu sunt stăpân pe trupul meu, ci tu, cu mult mai mult nu sunt
stăpân pe bani. Spunând aceasta ai liniştit-o, ai făcut-o sluga ta, ai
legat-o strâns, dar şi pe diavol l-ai ruşinat. Şi niciodată să nu-i
vorbeşti urâcios şi cu răceală, ci în chip dulce, cu cinstire şi cu
multă dragoste. Dacă o cinsteşti tu, nu va avea nevoie de cinstirea
altora. S-o pui mai presus de toţi, s-o iei cu binişorul, s-o lauzi.
Astfel nu va fi atentă decât la tine. Pune-i în inimă frica de Dumnezeu,
şi toate celelalte vor curge cu îmbelşugare ca din izvor. Casa se va
umple de bunătăţi nenumărate. Când le cereţi pe cele nestricăcioase, vă
vor veni şi cele stricăcioase. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu
şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6, 33).
Dacă trăiţi în felul acesta, şi copii mulţi veţi dobândi, şi plăcuţi
lui Dumnezeu vă veţi face, şi bunătăţile veşnice le veţi moşteni, cu
harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru.AMIN
Doamne ajuta..
sursa.www.ioanguradeaur.ro
