România, între ochii Bisericii şi ochii Securităţii: „Acolo este adevărul istoric, la bătrâna care se roagă aplecată la rădăcina sfintei cruci”

România, între pericolul rusesc şi cel unguresc

În contextul istoriei universale şi în contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim astăzi. Şi dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră, de cei care luptă împotriva lui Hristos. Un rabin scria acum câţiva ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de ani sunt cetăţean israelitean”. Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.

Suntem aici o naţiune care în toate confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii am fost sabia de apărare a Occidentului aici, în Carpaţii răsăriteni. Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.

În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o pâine neagră de nu puteai să o pui în gură. Şi au golit pe ostaşii noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile. Îşi umpleau sacul cu pâinea noastră care era albă şi sănătoasă. După ce s-au săturat de pâine şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi: „Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”. „Dar voi cum purtaţi trei?” „Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti. Dar ei au luat ceasurile cu tot cu fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri. Nenorocirea mare era că nu prea ştiau să citească ceasurile. Dacă îi întrebai cât e ceasul, îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”.

Când au intrat în curţile românilor au crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo. Deh, civilizaţie răsăriteană!… Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în Balcani sunt ţigani. Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de neînchipuit!… Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic. După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece. Şi se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale voastre?” Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri. Şi n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.

Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă. De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor. Vor să vină la noi să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri. În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau istoria. Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.

Suntem generaţia cea mai sacrificată

Noi, dacă am existat şi existăm, este numai datorită fenomenului acesta de credinţă modestă, smerită şi răbdătoare a ortodoxiei. Mergând pe şosea vezi câte o bătrână cu traista în spate care se roagă la o troiţă, aplecată la rădăcina sfintei cruci. Acolo este adevărul istoric, la această creştină care se închină.

Toate hoardele barbare au venit peste noi: bulgarii, ungurii, dar nefiind nicio afinitate în privinţa vieţii sufleteşti, nu ne-am contopit cu ei. În Ardeal dacă întrebi un ungur unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”. El urăşte cu toată fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba noastră. Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu i-am lăsat de capul lor. Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.

Unde mai găseşti un popor cu atâta dragoste, respect şi cinste faţă de sfinţi? Când vezi câtă lume vine la Sf. Cuv. Parascheva, sau la Sf. Ioan de la Suceava, sau la Sf. Dimitrie Basarabov, rămâi uimit. Aceste valori încheagă unitatea şi forţă noastră ortodoxă. Noi dacă existăm acum este numai datorită rugăciunilor noilor martiri care au suferit la Râmnicu Sărat, Predeal, Aiud, Gherla, Piteşti. Ca popor am avut mereu o continuitate în viaţa noastră spirituală. Dacă au dat peste noi aceste vremuri de oarecare întrerupere istorică şi nu se vorbeşte nimic despre noi pentru că aşa este planul acesta masonic: să nu se ştie de români ca să dispară orice argument doveditor al existenţei şi continuităţii noastre. Suntem generaţia cea mai sacrificată pentru că suntem într-o stare de descompunere morală şi spirituală, istorică şi politică. Ei vor globalizare şi o fac prin metoda sărăciei pe care ne-au aplicat-o nouă şi vrând-nevrând, românul nostru este dus în toată lumea. Şi dacă te duci în sudul Africii şi acolo găseşti români pentru că am ajuns în imposibilitatea de a mai trăi la noi acasă.

Acum bietul creştin este zăpăcit de muzica uşoară şi de sport, ca în antichitate. Dă-i circ şi pâine şi ai terminat cu el. L-ai dus în foame şi sărăcie şi el nu se mai gândeşte decât să aibă pâinea pe masă. Ca să faci o schimbare trebuie să ai şi o societate de oameni oleacă mai aerisiţi, mai înclinaţi spre viaţa aceasta spirituală. Şcoala, Biserica, familia, că armata nu mai există, ar trebui să-l aducă pe om la cunoştinţa adevărată. Ori acum în corpul profesoral universitar de pildă, doar câţiva mai sunt români. Nu avem dicţionare ale limbii române scrise de români, ci de străini. Popoarele din jur nu ne iubesc pentru că nu avem nicio legătură de afecţiune unii cu alţii. Ar trebui să-i iubim, dar ele îţi iau iubirea drept slăbiciune. Nu spuneau caralii: „Ce bunătate măi, ce iubire? Asta este misiune burgheză”. Întrebam pe câte unul: „Dumneata ai familie, ai mamă, ai copii?” „Da, am. Dar pentru partid trec totul prin sabie. Dacă peste o oră vine ordin să vă executăm, vă executăm fără nicio discuţie. Că partidul îmi dă hrana, îmbrăcămintea. Nu vezi ce haine am eu şi tu cât eşti de putred şi de răpciugos?” Ei, ce faci cu acesta? Când îl mai formezi pe el? Trebuie o armată şi o şcoală. Şcoala o formează un tată, o mamă creştină, un preot, un ierarh care trebuie să aibă răspundere în cadrul unui neam.

Suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii

De ce a fost luată Biserica de securitate în 1948? Pentru că în Biserică nu mai vorbea nimeni decât ceea ce se spunea la protopopiat, iar protopopiatele nu vorbeau decât ce li se dicta de sus şi aşa a rămas poporul acesta aproape 100 de ani în ignoranţă.

Iar acum trebuie să formezi oamenii să pună mâna să citească o carte. Întreb pe nişte studenţi care au trecut pe aici: „Sunt trei luni de vacanţă. Aţi citit vreo carte?” N-au citit. Ce faci cu ei, când se mai formează? Trebuie să fie o continuitate de generaţii în pregătirea asta a noastră ca să fie modele şi în Biserică, şi în şcoală, şi în familie. Mai sunt şi azi profesori care îşi încep orele cu rugăciune, dar puţini.

Au mai început şi căsătoriile ortodocşi-catolici. Ori aşa ceva nu se poate. Au fost doi tineri acum un an de zile şi îmi spuneau că ea e catolică şi el e ortodox şi voiau să se căsătorească, şi eu le-am spus: „Nu vă puteţi căsători până ce nu vă botezaţi ortodox, că nu există o cununie pentru două confesiuni diferite. Mergeţi şi întrebaţi însă şi un ierarh”. Şi s-au dus la un ierarh şi i-au spus că un părinte i-a sfătuit să nu se căsătorească. Şi i-a întrebat: „La cine aţi fost? …Ei, dacă nu ştiţi la cine să mergeţi!… Fă o cerere, frumos, că tu eşti ortodox şi ea este catolică şi vă cununaţi fără probleme!” Ce autoritate să mai ai tu când adevărul liturgic e astfel scindat? Aşa că noi suntem în starea de executare a canoanelor prin prisma securităţii. De aceea au şi pus mâna prima oară pe Biserică, în 1944. Nu ştiu dacă aţi apucat pe acei împuterniciţi, acei securişti ai Mitropoliei când episcopul nu avea voie să vorbească la vreo sfinţire decât ceea ce îi spunea politrucul. Ce te faci cu o şcoală pustiită şi ţinută în ordinea securităţii? Poţi să faci compromisuri în orice domeniu: economic, social, dar nu în credinţă. De aceea şi securitatea şi-a ales oameni din Biserică ca să-i poată manipula.

Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor

Dar ţara aceasta este o ţară plină de miez duhovnicesc. Mă uitam la Poarta Albă cum călcam pe sângele mucenicilor. Musteşte printre degetele noastre sângele martirilor. Eu consider adevăratele mănăstiri: închisorile. Mănăstirile n-au reuşit să facă asemenea sfinţi. Comuniştii au fost foarte răi, într-adevăr şi au căutat să ne distrugă, dar a ieşit invers. În 1952, la mină, ne-au dat drumul în curte. Şi 800 de oameni, când ne-am regăsit noi după ani şi ani, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, iar ăştia strigau în jurul nostru: „Măi, pe 4, pe 5 şi pe 6”. Şi se uitau la noi pierduţi că nu ştiau ce e cu noi. Atunci şi-au dat seama că n-au făcut nicio realizare. „Uite cum se iubesc între ei, cum se împrietenesc când noi am vrut să-i desfiinţăm. N-am făcut nimic”.

Acum trebuie să trezeşti în tânăr oleacă de ordine duhovnicească, de unitate, de armonie, de înţelegere care lipsesc la noi, la români. Întâi ne-au distrus dragostea creştină, apoi s-a produs răcirea între oameni şi distrugerea educaţiei. Au distrus familia, lăsând mama să lucreze la colectiv, bărbatul la fel, de se întâlnesc seara, obosiţi, se culcă. Copilul ia-l dimineaţă, du-l la creşă sau grădiniţă şi aşa îl creşte statul. Unul îl naşte, altul îl creşte şi altul îl educă. Şi ce să iasă din el? E adevărat că o să se cearnă toate, dar trece timpul…

Din convorbirile Părintelui Justin cu credincioşii,
articol apărut în nr. 31 al revistei ATITUDINI

Din cuvântările nescrise ale Părintelui Justin: „Rugăciunea – pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru”

„Rugăciunea – pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru. Nimic altceva nu ne salvează decât rugăciunea[1]” 

 Principiul unităţii la români

Un popor atâta există cât trăieşte Evanghelia. Dar vrăjmaşii neamului nostru au ştiut să ne dezmoştenească de formele acestea ale noastre. Că vedeţi prea bine, când vor să scoată religia din şcoală, când icoana, şi unde mai punem că, înşişi fiii noştri sunt cei care ajută la acest dezastru religios şi moral. Pentru că învăţătorul nostru, ca să îşi poate avea postul acolo, zice:  „Da, nu mai e nevoie, să întrebăm poporul. Are nevoie de religie în şcoală?” „N-are nevoie”. Şi împreună cu domnul învăţător o dă la o parte din şcoală.

Noi nu avem nici cea mai elementară concepţie despre unitate, despre rezistenţa noastră în unitate. Noi suntem foarte dispersaţi. Nu poţi uni un român, doi, trei, patru şi nu mai este această unitate pentru că nu mai este aceeaşi silinţă, nu mai este aceeaşi gândire, nu mai este aceeaşi simţire. Că dacă vezi pe unul că posteşte şi dacă scoţi tu la serviciu, acolo  la ora mesei, un borcan de zacuscă sau nişte sarmale, ceilalţi se iau de tine: „A, tu posteşti, tu eşti mare evlavios”. Şi aşa de două, trei ori, până nu mai vine nici el cu fasolea şi se modernizează.  Să luăm un exemplu de la străini: evreii există în istorie de 7000 de ani. Datorită cărui fapt? A unităţii lor. Oriunde ar fi, un evreu în Australia, dacă a primit o palmă de la un australian, sau o palmă în România, într-o oră ştie tot globul că a fost maltratat.

Şi Polonia, şi Ungaria, şi Cehoslovacia şi Germania au trăit acelaşi regim de comunism. Dar care a fost poziţia acestor popoare? Unitatea între ei. Au ieşit femeile cu copiii în braţe în faţa tancurilor ruseşti şi au ridicat urgia roşie. Când au văzut ruşii asemenea încercări, au slăbit şi le-au dat deplină libertate. De ce? Datorită unităţii şi bărbăţiei lor. Dacă un preot catolic spune: „Acum de Paşti, toate casele într-o săptămână să fie vopsite cu albastru”. Se pune vopseaua în var şi gata, să ştiţi că aşa se face. Apoi la noi poate să spună popa de 70 de ori. El zice, el aude. De ce? Pentru că respectul şi autoritatea noastră nu mai sunt aceleaşi unul faţă de celălalt. Pentru că nu mai este la locul lui nici preotul, nici doctorul, nici credinciosul. S-au deformat toate lucrurile, s-au modernizat.

Nu mai e nevoie acum să mai pui 2-3 miliţieni după un cetăţean sau să mai pui o companie de oameni ca să păzeşti un sat. Nu, îi pui armătura asta pe el şi merge înainte. Păi dacă am fi noi uniţi: „Păi, stai măi, ce faci cu oţelul ăsta pe mine?” Dacă ar fi să întrebi…Uitaţi de pildă acum suntem obligaţi să luăm cip. Dar dacă ar spune toţi: „Măi, ia să nu luăm cipul!” S-ar înţelege între ei şi să vezi că paralizează la un moment dat tot sistemul şi atunci te cheamă ei: „Vino, măi, să-ţi dau carnet fără cip, dar numai angajează-l la treabă aicea, că am nevoie de el”. Dar cu cine să faci treabă? Că fiecare cu ale lui: „nu mă bag, nu mă interesează”… Şi această nepăsare atrage după sine tot conflictul acesta. Şi faptul că nu ştim de unde venim şi unde mergem este şi din cauza necredinţei noastre.

Românul şi comunismul

Eu unul am rămas foarte adânc impresionat de frumuseţea şi slujba şi mulţimea credincioşilor de astăzi de aici din comună, din Negreşti şi m-am gândit că într-adevăr mai sunt oameni, mai sunt şi oameni care mai trăiesc viaţa adevărată, pe care aceşti creştini o duc cu traista lor, cu desagii lor, cu nevoinţa lor, cu postul lor, cu rugăciunea lor, cu biserica lor.

Pe ţăran nu-l interesa dacă se face şedinţă de partid. El îşi vedea de biserică. Şi apoi venea şi secretarul de partid pe la ora 9, 10, mai bea şi el un pahar de vin alb, mai sta şi el colea cu noi, şi s-a terminat, nu mai mergea la treabă… Căci să ştiţi, românul n-a fost comunist. A fost omul de muncă, omul de cinste, de corectitudine. Pentru dânsul cinstea era mai mare decât orice, cuvântul era mai mare decât orice. Chiar şi membrii de partid veneau, aşa mai pe ascuns, la biserică. Eram de vreo câţiva ani la mănăstirea Bistriţa şi se făcea acolo nunta fiului unui împuternicit. Securitatea avea o ramură care se ocupa în mod special de mănăstiri. Acest împuternicit pe Mitropolia Moldovei îşi cununa băiatul în biserică, dar umbla pe afară pe lângă zidurile bisericii. „Ce faceţi, domnule? Aveţi nuntă? Urări de bine şi felicitări”. De aceea şi românii noştri nu au fost ei nişte comunişti convinşi. Că la noi în 1944, când a venit armata roşie, aveam nouă membri de partid dintre care doar unul singur era român…

„Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”

Vă mulţumesc dumneavoastră că m-aţi putut suporta să vă spun câteva cuvinte. Şi vreau să vă spun ca o completare. La 30 ianuarie, când eram în colonia de muncă de la Periprava, şi am intrat până aproape la brâu în apă de am scos snopii aceia mari de stuf, după ce i-am adus cu greu la mal – deodată s-a încălzit, un soare ce-a ieşit, de parcă era în luna august. Caraliii: „Bandiţilor, dezbrăcaţi-vă şi întindeţi hainele la uscat”. Şi într-adevăr ne-am dezbrăcat, am uscat tot, ieşeau aburi de pe noi, şi ne-am echipat, am mers spre celule. Şi le-am dat în sfârşit o lecţie acestor oameni, acestor caralii. Că nu era nevoie să meargă decât un caraliu la 80-100 de oameni. Pentru că au realizat şi ei că nu eram nişte oameni periculoşi, nişte borfaşi şi nu reprezentam un pericol.

Se spunea despre deţinuţii politici că sunt cei mai periculoşi oameni, să se aibă grijă ca în mină să nu stea singuri, să nu se disperseze, să fie câte doi, trei împreună. Şi să nu vorbească între ei că e foc. Ei, când au văzut ei, că acolo în mină[2] ne adresam cu respect unul altuia când aveam nevoie de scule: „Măi, părinte, hai până acolo; părinte dă-mi o rangă; domn profesor, dă-mi cutare”… Şi caraliii şi-au zis: „Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”. Şi nu aveau voie să vorbească cu noi pentru nimic în lume. I-am întrebat: „Dar de ce nu vorbiţi cu noi?” Nu ne-au răspuns îndată, după vreo două săptămâni: „Ei, de ce? Pentru că sunteţi bandiţi şi ne puteţi lămuri şi dacă ne lămuriţi nu mai avem ce face, trebuie să ne luăm bagajul”… De aceea nu aveau voie să vorbească cu noi. „Voi vă sfătuiţi să vă faceţi avion, să vă faceţi legături cu americanii, de aceea, nu vă lăsăm noi”…

Ce era interesant la oamenii aceştia simpli, gardienii, că veneau la inspecţie dimineaţa sau seara şi căutau să vadă prin celulele noastre dacă sunt cuie. Domnule, puteai să ai în celulă grenade, puteai să ai un tanc, nu-i interesa, ci cuie; pentru că aşa li se spunea la şedinţa lor de partid, cu o seară înainte, cuie trebuie să caute la controlul acesta… Şi într-adevăr aflau câte o cruciuliţă la noi pe care o sculptam pe câte o bentiţă, un cuişor, aşa, şi li se părea lor foarte interesant. Ei bine, nu căutau decât cuie. Intrau a doua zi şi întrebau: „Aveţi cumva sârme?” „N-avem”. „N-aveţi, ia să mergem să vedem”… Şi căutau sârme. Puteai să ai cuie, să ai sculpturi, nu-i interesa: ce li se spunea la şedinţă, aceea căutau.

Mai multă civilizaţie, mai puţină cultură

Dar noi, dragii mei, să fim legaţi în viaţa noastră creştină, să fim legaţi de Sfântul Altar, să fim legaţi de Sfânta Scriptură, să fim legaţi de preoţi, de vieţile Sfinţilor, căci aceasta este pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru. Nimic altceva nu ne salvează decât rugăciunea. Chiar împotriva diavolului acesta, în sfârşit al cipului, nu există altă armă decât tot rugăciunea. Un schimnic de pildă, un trăitor, un pustnic, care trăieşte cu adevărat în rânduielile noastre creştineşti – nu purtători de mantie ca noi, pe ici pe colo, vorbesc de pustnici care stau acolo, în chilia lor şi n-au ieşit o dată sau de două ori în viaţa lor până la Paşcani – poate face multe cu rugăciunea.

Se poate trăi şi fără toate mecanizările acestea, căci noi, aici la început, aşa am trăit. Mergeai de la Petru Vodă până la Târgu Neamţ, 35 de Km pe jos, mergeai 2 zile. Şi acolo vindeai vreo 2-3 căpriori din material cioplit şi veneai acasă. Şi asta era viaţa noastră. Dar iată unde au ajuns azi civilizaţia şi cultura. Mai puţină cultură şi mai multă civilizaţie. Dar este nevoie şi de cultură. Poţi să ai toată civilizaţia, să ai toate mecanismele la buzunar… şi să nu ştii carte, să nu ştii să le foloseşti…

Educaţia copilului

Cea mai mare greşeală pe care o faceţi dumneavoastră în familie este că nu deprindeţi pe copii cu nevoinţa muncii. Copilul este ca şi un călugăr. Călugărul, când nu are de lucru, trebuie să-şi întoarcă rasa pe dos şi să o coase. Aşa e şi cu copilul. Dacă nu are de lucru se pierde. De aceea, învăţaţi copiii să muncească, să aibă o meserie de bază, să ştie tâmplărie, să pună o teracotă pe sobă, că în Occident, când merge românul, nu e întrebat ce facultăţi are, ci de meseria pe care o ştie. Pe lângă pregătirea ta, trebuie să ai şi o meserie. Aşa că învăţaţi copiii să se roage, învăţaţi-i să vă asculte şi să muncească.

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea viaţă paşnică. Amin.

[1] Fragmente din cuvântările Părintele Justin Pârvu către credincioşii din comuna Negreşti, Vaslui.
[2] E vorba de mina de la Baia Sprie.

articol publicat în revista ATITUDINI, nr. 30

 

Doamne ajuta..

PE TOATE SA LE INFRUNTATI,CU IUBIRE,CU BUNATATE,CU RABDARE SI CU SMERENIE..PARINTELE PORFIRIE

"Tie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredintãm toatã viata şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..."



Ne vorbeşte Pãrintele Porfirie

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.

Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).

Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.

Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.

A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:

- Eşti un om atât de neghiob ...

- Ce spun eu acum sunt neghiobii?

- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.

- Da, dar îmi face ...

- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.

Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.

Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).

Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:

„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,

izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat

şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.

Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.

Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristarea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.

Să înfruntaţi fiecare atac al vicleanului prin dispreţ

Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie însă făcută corect. Adică cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.

Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îl îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa în Hristos; ajunge să aveţi discernământ. Când vă stânjeneşte ceva – un gând, o ispită, o năvălire, atunci dispreţuindu-le pe toate acestea, să vă întoarceţi luarea aminte, privirea către Hristos. Acela vă va lua de mână şi vă va dărui îmbelşugat dumnezeiescul Său har. Voi să faceţi puţină străduinţă. Luăm un milion, îl tăiem într-un milion de părticele; o milionime dintr-o asemenea părticică este străduinţa omului, adică puţină dispoziţie. Mişcaţi-vă către Dumnezeu, şi într-o clipită vine dumnezeiescul har. O cugetaţi, şi îndată vine Duhul Sfânt. Nu faceţi nimic. Mişcaţi-vă către cele de acolo, şi vine degrabă harul dumnezeiesc. Îndată ce suspinaţi, vine, lucrează. Ce spune Apostolul Pavel: ... Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Mare înţelepciune!Acestea nu sunt simple cuvinte, vorbe, ci Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Când vedeţi duhul cel potrivnic venind să vă înşface, voi să nu vă lăsaţi stăpâniţi de teamă, nici să-l priviţi, nici să vă străduiţi a-l scoate dinlăuntrul vostru. Ce faceţi? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică deschideţi-vă braţele, deschideţi-vă mâinile către Hristos, precum copilaşul care vede o fiară sălbatică şi nu se teme, căci alături de el este tatăl lui şi-i sare în braţe. Chipul acesta, adică dispreţul, să-l folosiţi la orice năvălire a vicleanului şi la orice gând.

În acea clipă în care sufletul vostru are nevoie şi vă luptaţi, să strigaţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Pe toate să le primiţi prin rugăciune. Aceta este un mare secret. În ceasul ispitei, când îl dispreţuiţi, vicleanul vă cufundă, vă coboară şi vă strânge, şi le face pe cele ale lui, iar nu pe cele pe care le vreţi voi. Trebuie să apucaţi să faceţi acea deschizătură către Dumnezeu. Însă, pentru a izbândi aceasta, trebuie să vă lumineze dumnezeiescul har. Dacă asta nu se face de îndată, atunci vă răpeşte vicleanul şi, în vreme ce vă străduiţi să-l alungaţi, el deja v-a prins. Ascultaţi-mă, să vă dau un exemplu.

Am cerut de la om să-mi facă ceva. Acesta nu se învoia, zicând că ştiinţa le spune altfel. Am stăruit eu, dar celălat nimic. Am început să mă indignez. Mi-am dat seama. În acea clipă, m-am întors către Hristos şi am apucat înaintea răului.

Acesta va fi modul nostru. Vom înălţa mâinile către Hristos, iar El ne va da harul Său.

Sfânta smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu –aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu. Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acelaşi lucru şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: "Ţie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţãm toatã viaţa şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..." Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.

Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.

Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.

Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi...” Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.

Asta are mare valoare, să fii călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nici o voie. Robul nu are nici o voie: ce vrea domnul său. Tot astfel şi credinciosul rob al lui Dumnezeu. Devii rob al Lui, dar în Dumnezeu afli slobozire. Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Asta-i totul. Am mai spus-o. Dacă eşti biruit de Dumnezeu, eşti robit Lui şi trăieşti în libertatea fiilor lui Dumnezeu: ...ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Se întâmplă ca şi cu ucenicul care are desăvârşita încredere în Bătrânul lui, iar Dumnezeu îi dă harul. Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă.

Trebuie, fireşte, şi puţină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Pe toate le dă Hristos.

Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să te înfăţişezi lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.

Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia. Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L rugăm mult să ne iubească El şi să ne dea râvnă să-L iubim şi noi.

Dacă vrei să filosofezi, atunci pe toate le vei arunca sinelui celui rău şi te vei smeri totdeauna. Este smerenie să crezi că toţi sunt buni. Şi dacă auzi ceva rău despre cineva, să nu crezi. Pe toţi să-i iubeşti, să nu te gândeşti la nici un rău şi să te rogi pentru toţi. N-ai nevoie de altă filosofie. Inima celui bolnav de slavă deşartă nu se poate smeri. Când este corectat sau sfătuit, el răspunde cu tărie împotrivă, iar când este lăudat şi linguşit se poartă necuviincios. Orice i-ai spune, înţelege să se mândrească mai mult. Se îngrijeşte şi se învârte numai în jurul propriului sine. Dimpotrivă, păcătosul care se pocăieşte şi se mărturiseşte iese din sine însuşi. Atunci când se mărturiseşte, nu se mai întoarce înapoi.

Sufletul bolnav de slavă deşartă este înstrăinat de viaţa cea veşnică. În cele din urmă, egoismul este curată nerozie! Slava deşartă ne face găunoşi. Când săvârşim ceva doar ca să fim văzuţi de ceilalţi, atunci rămânem deşerţi sufleteşte. Tot ce facem, să facem spre a-I mulţumi lui Dumnezeu; dezinteresat, fără slavă deşartă, fără mândrie, fără egoism, fără, fără, fără... Să fii cântăreţ în biserică, la mănăstire. Să ai glas îngeresc şi să-I cânţi lui Dumnezeu, fără să ştii că atâţia oameni te ascultă, adică fără să te gândeşti la asta. Se poate? Nu-i uşor. E greu. De-asta mulţi cântăreţi s-au rătăcit. De obicei, toţi cântăreţii buni au mare egoism. Bineînţeles, nu toţi, dar cei mai mulţi. Însă, când ai smerenie, chiar dacă citeşti sau cânţi frumos, nu eşti influenţat de cei care te ascultă. Ce este – ai să-mi spui – dacă citeşti sau cânţi frumos, şi te aude Bătrânul tău? Asta nu-i nimic, dacă ai smerenie.

Trebuie cu orice jertfă, să devenim buni. Asta mă străduiesc şi eu, sărmanul. Dar vine osteneala pe aici, mă zdrobeşte boala pe dincolo, şi nu pot să fac nimic. Însă mă lupt. Vreau să devin mai bun, vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu cu iubire, cu înflăcărare, mă străduiesc, dar nu iese nimic. Însă aceasta îmi dă bucurie şi mulţumire că în sfârşit, mă străduiesc să-L iubesc pe Hristos. N-am izbândit-o, dar o doresc.

Despre taina pocăinţei

„Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea”

Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!

Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.

Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.

Pentru ca sufletul să s epocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.

Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu... (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă n există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.

Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.

Sfânta Scripură şi Sfinţii Părinţi cultivă dragostea dumnezeiască

Din Sfânta Scriptură izvorăsc toate. Trebuie să o citiţi neîncetat, ca să aflaţi tainele luptei duhovniceşti. În iubita mea Înţelepciune a lui Solomon, în capitolul al nouălea, scrie:

Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Cel ce ai făcut toate cu cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de Tine şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi. Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinici să înţeleg judecata şi legile (Înţ. Lui Sol. 9, 1-5).

Vedem aici pe înţeleptul Solomon cerând în chip atât de smerit de la Dumnezeu înţelepciunea Sa. Şi Dumnezeu i-a dat-o cu atâta îmbelşugare! Toate aceste lucruri înţelepte pe care le scrie nu sunt ale sale. Sunt insuflate de acelaşi duh ca şi cuvintele canoanelor pe care le-au scris imnografii. De aceea şi eu le iubesc mult. Pe ele să le citiţi, cu ele să vă desfătaţi. Astfel veţi dobândi dragostea dumnezeiască.

...

Praznicul şi miezul întregii bucurii este Persoana lui Hristos. Ce este exact nu putem înţelege în adâncime, căci Dumnezeu e nemărginit, este taină, este tăcere. Dumnezeu este foarte tainic, dar există (este) peste tot. Îl trăim pe Dumnezeu, îl respirăm pe Dumnezeu, dar nu putem simţi măreţia Sa, pronia Sa. Deseori El ascunde lucrările proniei Sale dumnezeieşti. Însă, când dobândim sfânta smerenie, atunci pe toate le vedem şi le trăim; Îl trăim pe Dumnezeu vădit, în chip deplin, şi simţim tainele Lui. Atunci începem să-L iubim. Şi acesta este un lucru pe care îl cere El Însuşi.

Este primul lucru pe care îl cere pentru fericirea noastră, precum spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă” (Matei 22, 37-38).

O asemenea iubire aveau sfinţii.

...

Nu mă gândesc la moarte. Ce va voi Domnul. Eu vreau să mă gândesc la Hristos. Deschideţi-vă şi voi mâinile şi aruncaţi-vă în braţele lui Hristos. Atunci va trăi înlăuntrul vostru. Şi veţi socoti că nu-L iubiţi mult, şi veţi voi să vă apropiaţi mai mult şi să fiţi una cu El. Dispreţuiţi patimile. Nu vă îngrijiţi de diavol. Întoarceţi-vă către Hristos. Pentru a se face asta, trebuie să vină harul. „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.

p. 188-189

Ne vorbeşte Părintele Porfirie
Editura Bunavestire Galaţi, 2003
Trad. de Ierom. Evloghie Munteanu

"În acea clipã în care sufletul vostru are nevoie si vã luptati, sã strigati: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mã. Pe toate sã le primiti prin rugãciune. Acesta este un mare secret."

Ne vorbeste Pãrintele Porfirie, p. 251


Doamne ajuta..

CUM TREBUIE SA FIE VIATA IN HRISTOS..SFATURI DE LA PARINTELE EFREM FILOTHEITUL

OMILIA a IX a

Sfaturi practice in lupta de zi cu zi...

Iubitii mei fii,
Din adancul sufletului ma rog bunatatii lui Dumnezeu sa va daruiasca mantuirea. Asa cum iarna aduce zapada care acopera iarba,insa n-o usuca,ci mai mult,o pastreaza si o inviaza primavara,cand neaua piere si aceasta devine infloritoare,la fel se intampla si in lupta duhovniceasca.Iarna ispitelor si a grijilor vietii vine sa inghete zelul duhovnicesc.Fiecare fortare duhovniceasca,insa,care are drept scop ajutorul duhovnicesc,raspandirea samantei,a cuvantului lui Dumnezeu,pe care cu harul Lui ii slujim ca niste robi nevrednici,viaza iarba duhovniceasca,adica zelul nevoitor pentru marea mantuire,pentru dobandirea Imparatiei lui Dumnezeu.
  Samanta se arunca si dupa pamantul care o va primi si care o va germina va fi si aparitia plantei,cantitatea si calitatea rodului.Asa este si cuvantul lui Dumnezeu,care se rosteste,in functie de inimile care-l vor primi si-l vor prelucra,va inapoia binecuvantarea cea mare,ca sa dobandim viata cealalta.
  Pentru a ne castiga mantuirea ,va trebui sa ne punem viata in ordine,pentru ca acolo unde este randuiala este pacea si Dumnezeu.Neoranduiala si confuzia sunt lucrarea diavolului.Ca sa intram insa in randuiala,trebuie sa urmam indrumarile parintelui duhovnicesc.Fiecare om pacatos care s-a bucurat de marea binecuvantare, ca sa vina doctorul fara de arginti care se numeste Sfanta Spovedanie,va trebui sa tina indrumarile si regulile impuse de duhovnic ca sa se indrepte,sa pastreze si sa-si intareasca sanatatea sufleteasca.Un doctor consulta bolnavul,pune diagnosticul, ii da medicamentele si indrumarile medicale,pe care acesta trebuie sa le pastreze cu sfintenie ca sa dobandeasca vindecarea.Si precum neglijarea cea mai mica a acestei prescriptii medicale aduce dupa sine lipsa rezultatului asteptat al vindecarii,tot asa medicul duhovnicesc da reteta duhovniceasca pentru vindecare,si credinciosul este dator sa tina regulile si randuielile.Acestea sunt rugaciunea,mataniile,studiul,in special ,al Noului Testament si al intregii Sfintei Scripturi.
  Noul Testament este harul cel nou al lui Hristos si binecuvantarea intregii Sfintei Treimi,in timp ce Vechiul Testament este doar o umbra.
In continuare,vorbim despre post si ganduri.

Pe acestea sa nu le primim,ci sa le alungam pe loc,de la nastere,pentru ca daca le lasam vor naste multe buruieni ,care,de cele mai multe ori,sunt adanc inradacinate,iar omul sangereaza si, de obicei,aduc cancerul.
  Dumnezeu ne-a invrednicit sa ne sculam unii de dimineata,altii in zori si altii mai tarziu.Primul lucru pe care il avem de facut,grija principala,izvorata din indatorirea crestineasca si nevoia sufleteasca pentru mantuire,este sa ingenunchem,sa inaltam mainile noastre catre Dumnezeu si sa ne rugam.Cat de frumoase sunt rugaciunile Bisericii noastre,atat de diferite de cele ale vietii!,,Sculandu-ne din somn,cadem catre Tine,Bunule,si cantare Iti aducem,Puternice,impreuna cu ingerii''.
Deci,dupa ce ne-am sculat si am cazut la bunatatea lui Hristos,trebuie sa-i multumim ca ne-a invrednicit sa trecem cu bine vremea noptii.
  Somnul este o imagine a mortii,pentru ca adormim si nu stim unde ne aflam timp de mai multe ore si iarasi ne ridicam si devenim oameni vii,cu constiinta.Dupa ce am multumit lui Dumnezeu din toata inima ca ne-a facut vrednici sa vedem lumina zilei,sa-l rugam sa ne ierte pacatele.
  Sa ne rugam pentru vrajmasii nostri,pentru cei care ne batjocoresc,ne osandesc,ne alunga si ne indeamna la pacat.Aceasta este primul lucru pe care trebuie sa-l facem,pentru ca daca nu iertam,nici Dumnezeu n-o va face cu noi.Aceasta este iubirea cea mai vie fata de aproapele,atunci cand cineva se roaga pentru altuldin toata inima,nu din obisnuinta,ca asa zice Dumnezeu ,ci din suflet.
  Sa iertam si sa iubim pe vrajmasi,care,in definitiv,sunt binefacatorii sufletului nostru. Cel care ne ispiteste,ne osandeste,ne produce o stare nefericita devine instrumentul diavolului,pe de o parte,si al lui Iisus,pe de alta parte.Sfintii Parinti spun ca el este instrumentul lui Iisus,cel care arde egoismul si mandria,ca sa primim vindecarea.
  Acesta o face din rautate,dar noi sa altoim ,insa,maslinul salbatic intr-unul roditor si vom produce roade folositoare pentru viata noastra.De aceea,este un mare folos sa-i acceptam pe oamenii potrivnici.
  Cei care ne lauda,desigur,daca o fac din iubire sunt vrednici de cinste pentru ca poarta iubirea lui Hristos.
  Acesta,insa,ne zice:,,Daca iubiti pe cei care va iubesc,ce folos veti avea?Aceasta fac si pacatosii si vamesii,si primii si ultimii.Eu insa va zic: sa iubiti pe vrajmasii vostri,pe cei care va fac rau,care va prigonesc si va pun la chinuri''.Pentru Dumnezeu,Parintele ceresc,asa face,rasare soarele si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti,peste cei rai si peste cei buni.El este Acelasi pentru toti si face acestea si fiilor Lui,care-l iubesc din tot ,sufletul si celor care-l blesteama si se arata necredinciosi fata de El.
  Nu face exceptie cu nici unul,ca nici un om sa n-aiba raspuns de aparare.Asa si noi,rugandu-ne pentru acei oameni,pe de o parte,ne indreptatim inaintea lui Dumnezeu,iar pe de alta parte,ii ajutam sa se lumineze,pentru ca este posibil ca ei sa nu-si aminteasca de Dumnezeu,sa nu faca rugaciune,nici chiar cruce.Cine ii va ajuta pe acestia?Asadar ,au nevoie absoluta de rugaciunile noastre,ca Dumnezeu sa-i ierte si sa-i sfinteasca si,in acelasi timp,ii vom ajuta sa vina la pocainta.
  Mare lucru este iubirea aceasta!Sfintii Parinti ne spun ca ,daca vrei sa-i faci rau vrajmasului tau,trebuie sa te rogi pentru el,pentru ca rugaciunea ta il va forta pe Dumnezeu sa intervina dupa dreptatea Lui,iar tu vei fi indreptatit prin iubirea ta.
  Femeile sa se roage pentru barbatii si copiii lor,barbatii pentru femei si copii,acestia pentru parinti si,asa,uniti in rugaciune,sa propasim in viata duhovniceasca.
  Rugaciunea sa o facem dimineata,impreuna cu mataniile pe care duhovnicul ni le-a randuit si,daca suntem sanatosi,sa facem chiar mai multe.Matania inseamna inchinarea lui Dumnezeu,lucru pe care vrajmasul nostru diavolul,nu-l face,nu-si pleaca capul,nu ingenuncheaza,nu se inchina.
  Toti oamenii lui Dumnezeu se inchina Lui si-l urasc pe diavol,de aceea mataniile au o mare importanta.Sa ne nevoim mai mult,ca sa primim plata de la Dumnezeu.Putinele matanii pe care le batem se aduna incet la Jertfelnicul din ceruri si,cand vom urca la cele de sus,le vom gasi inmultite.Aceasta ne va ajuta in raspunsul de aparare din ceasul infricosator cand vom fi judecati.Deci sa facem rugaciunea noastra dimineata,asa cum suntem datori,pentru ca ea ne va lumina ziua si vom pleca la munca,la scoala sau in calatorie altii.
  Nu trebuie sa-l uitam niciodata pe Dumnezeu si, rugandu-ne dimineata,primim harul Lui,puterea,binecuvantarea,pe ingerul nostru,si inaintam in truda zilei.
  Deci sa ne amintim mereu de El cu ,,Doamne Iisuse Hristoase,miluieste-ma''.Pomenindu-l si cerand iertare,Dumnezeu ne va invrednici sa ne intoarcem cu bine la casa noastra.Treburile noastre cer luare aminte.
  Acolo unde lucram,multi oameni spun ,,verzi si uscate'',cuvinte urate,pentru ca sunt patimasi si nu iau seama la nimic,decat la cele trecatoare,vremelnice,la placerile vietii.
  Omul care se roaga nu ia aminte la acestia,nu se face partas si nu-i urmeaza,ci simte mila si se roaga pentru ei,ca Dumnezeu sa-i lumineze si sa nu mai traiasca intr-o asemenea atmosfera inabusitoare duhovniceste,ci,odata,sa vina la curatie,la ziua si la aerul curat.

Si dupa amiaza,inainte de somnul de seara sa ingenunchem si sa oferim rugaciunile noastre lui Dumnezeu.In ceasurile zilei si ale noptii sa deschidem Noul Testament si sa citim cel putin un capitol pe zi.Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca diavolul fuge din casa in care exista Sfanta Scriptura.Zilele,anii si veacurile trec ca umbra si fiecare dintre noi mergem spre sfarsit.
  Viata fiecarui om este o carte si fiecare zi o pagina.Toate cartile au un sfarsit,ca si viata omului,si fiecare pagina consemneaza unele sau altele,faptele luminoase sau intunecate ale omului.Si cand viata se incheie,atunci se deschide aceasta carte inaintea lui Dumnezeu,si pe baza celor scrise acolo,omul va fi judecat.Sa ne rugam cat putem ca atunci cand plecam din aceasta viata sa nu avem pacate mari si grele,ci cat mai putine si neinsemnate.Mijloacele Bisericii,Liturghiile Dumnezeiesti,parastasele,rugaciunile de dezlegare,milosteniile si atatea altele ne vor ajuta foarte mult,astfel incat pacatele cele mici pe care le avem,pentru ca nimeni nu este fara de pacat,sa se bucure de iertarea lui Dumnezeu,fara primejdie.Cele care pun in pericol imediat mantuirea noastra sunt pacatele noastre in numar foarte mare.
  Cand ducem,insa,o viata cumpatata,pacatele acestea lipsesc din viata omului.Asa cum un bolnav,vizitat des de doctorul lui,care tine prescriptiile acestuia,isi pastreaza sanatatea,in timp ce daca le neglijeaza se pune in pericol.De aceea,vizitele dese la medicul duhovnicesc,sub orice forma,ne ajuta direct sa pastram sanatatea noastra sufleteasca,lucrul cel mai pretios din lume.Lumea intreaga nu are valoarea unui suflet nemuritor,pentru ca aceasta va trece,dar sufletul niciodata.

  Un tropar al Bisericii noastre vorbeste despre priveghere.Acesta se canta in fiecare zi la slujba miezonopticii,in Biserica si in special la manastiri.,,Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind,iar nevrednica este aceea pe care o va afla lenevindu-se.''
  Privegherea este cea care-l tine pe om in stare de trezvie si doar cel care se afla in aceasta stare se pazeste pe sine,ia aminte la calea lui si are caderi mai putine.Cel care traieste fara luare aminte cade usor si sufera rani a caror cauza de cele mai multe ori este neglijenta fata de indatoriri.Neluarea aminte este un semn ca zelul s-a molesit.

Un parinte ne spune ca Dumnezeu n-are nevoie de rugaciunile noastre,de matanii,de postiri,de toate acestea,dar in lipsa lor noi suntem cei care permitem intrarea duhurilor rele in sufletul nostru.Cand omul nu-si ia medicamentele,ingaduie bolii sa revina mai cu putere.
  Noi,lipsindu-ne de indatoririle noastre,ingaduim diavolilor sa intre,sa se amestece din nou in viata noastra,sa ne deschida ranile,plagile,durerile,sa ne puna in primejdie.
  De aceea,n-avem voie sa fim neglijenti pentru ca nu stim daca maine va mai fi pentru noi o zi.
  Nici o clipa nu este in stapanirea noastra,toate sunt trecatoare,nesigure si viata si parintii si toate rudele,sanatatea,banii si tot ce avem,le pierdem intr-o clipa.
  Lucrul cel mai sigur este moartea care ne urmareste la tot pasul.Nici un om de pe pamant nu poate sa evite acest pod pe care ne trece dincolo,in viata cealalta,si trebuie sa ne preocupe foarte serios.Sanatatea,banii si copiii,alte lucruri ne preocupa foarte serios si le dam o importanta mare,ne ostenim pentru a le avea,dar ar trebui,cel putin in aceeasi masura,sa ne intereseze si lucrul cel mai sigur,MOARTEA,cea care ne duce direct la Dumnezeu.Domnul a zis:Am iesit de la Tatal Meu si am venit in lume,iar las lumea si Ma intorc la Tatal (Ioan 16,28).
  Aceeasi cale va urma sufletul omului.Este stiut faptul ca omul este un ipostas compus din suflet si trup.Sufletul omului,care a fost creat de Dumnezeu prin Fiul si Duhul Sfant,dupa moarte se va desparti vremelnic de trup si va merge la Dumnezeu.
  Dupa A Doua Venire,trupul va invia,sufletul se va uni cu el si omul se va arata intreg inaintea judecatii infricosatoare a lui Hristos,ca sa fie judecat.
  Sa ne nevoim cu toata puterea sufletului nostru,in lumina cereasca a Evangheliei,pentru Imparatia Cerurilor,ca sa fim aflati intr-o stare morala buna in acel ceas infricosator.Nu l-am trait si doar cine a facut-o,poate sa marturiseasca despre seriozitatea acestui lucru.Toti vom trece prin aceasta poarta stramta si pe aceasta punte a suspinelor,de aceea avem nevoie de curatenie.
  Sufletul nostru va trebui sa dobandeasca trasaturile de fiu al Tatalui ceresc,altfel,daca nu le are pe acestea,le va avea pe ale diavolului.Deci sa ne curatim pe noi insine cat putem de mult si sa ne punem in ordine gandurile ce pot deveni cauza caderii din harul lui Dumnezeu.
  Domnul ne-a spus ca un gand razlet al unei patimi rele ne arata vinovati,si multi oameni,prin cugetele lor,au pierdut Imparatia Cerurilor.Domnul cunoscand aceasta slabiciune,a sadit lumina si leacuri tamaduitoare la radacina raului.

  Aceasta radacina sunt cele cinci simturi care alimenteaza intelectul si inima.Ochii dezvolta imaginatia,iar diavolul misca ochii sufletului sa ia seama la ceea ce prezinta acest ,,fotograf'' rau.Astfel,inima devine atat de murdara,incat Hristos nu mai poate sa vina sa locuiasca in ea.Domnul a zis in predica de pe munte:Fericiti cei curati cu inima,ca aceia vor vedea pe Dumnezeu(Matei 5,8).Deci inima necurata nu poate sa-l vada pe Hristos,El nu apare ca ceva sensibil,ci Se face cunoscut prin iubirea,dragostea,intelepciunea Lui Divina,bunatatea,pacea care covarseste toata mintea.Oamenii cred ca pacea inseamna lipsa gandurilor.Este si aceasta o pace,dar Sfintii Parinti cand ne vorbesc de pacea duhovniceasca intelegem arvuna imparatiei cerurilor.
  Crestinul care a gustat din pacea divina isi iese afara din sine,caci ea inseamna,omeneste vorbind,pregustarea Imparatiei cerurilor.Pacea aceasta hraneste si sufletul si trupul omului.Cu mare grija in suflet,va sfatuiesc si va spun ca trebuie sa ne nevoim . Ceea ce ati primit sa nu risipiti,sa nu pierdeti,ci sa pastrati adanc in inima voastra ,sa transformati in viata,ca sa aflati folosul si sa gustati frumusetea Imparatiei lui Dumnezeu.
  Cand dobanditi sanatate sufleteasca,bucuria si multumirea voastra fata de Dumnezeu sa n-aiba limite.Ceea ce vreau sa va spun la sfarsit este sa va rog din nou sa pastrati aceste putine lucruri pe care harul lui Dumnezeu ni le-a dat sa le spunem aici.Sa le tineti spre folosul pe care l-ati primit prin taina sfintei pocainte,sa va luptati s-o cresteti si s-o raspanditi si celor din jur.Iar cand Dumnezeu ne va invrednici sa ne aflam din nou aici,sa va gasim intr-o stare sufleteasca mai buna.Samanta a fost foarte saraca si foarte smerita pentru ca noi,nefericitii,am fost saraci cand am spus-o spre folos.
  Ma rog sa inmultiti ceea ce ati primit si sa va rugati pentru noi pacatosii,ca harul Sfantului Duh sa ne tina pe noi smeriti sufleteste si trupeste si sa ne invredniceasca de mantuire spre slava Tatalui si a Fiului si Sfantului Duh,acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.



sursa..cartea..Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul.. Mestesugul mantuirii..Omilii

Doamne ajuta.