SFATURI DESPRE MOARTE SI VIATA VIITOARE...RAI SI IAD... PR.PAISIE AGHIORITUL

 La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic

Morţii vinovaţi

– Părinte, atunci când omul moare, conştientizează imediat în ce stare se află?

- Da, îşi revine şi spune: “Ce am făcut? Dar ce folos!”. Precum un om beat, care, de pildă, îşi omoară mama, râde, cântă, deoarece nu-şi dă seama ce a făcut, iar atunci când se trezeşte plânge, se tânguieşte şi spune: “Ce am făcut?”, tot astfel şi cei care în această viată fac neorânduieli sunt ca nişte beţi. Nu-şi dau seama ce fac, şi nu-şi simt vinovăţia lor. Însă abia atunci când mor le pleacă această beţie şi îşi revin. Li se deschid ochii sufletului lor şi îşi conştientizează vinovăţia lor, pentru că sufletul, atunci când iese din trup, se mişcă, vede şi percepe totul cu o repeziciune foarte mare.
Unii întreabă când va fi a Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face într-un fel a Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care l-a aflat moartea.

- Părinte, cum sunt acum cei din iad?

- Sunt vinovaţi şi întemniţaţi, chinuindu-se potrivit cu păcatele pe care le-au făcut, şi aşteptând să se facă Judecata de Apoi. Există acolo condamnaţi cu pedepse mari, există însă şi vinovaţi cu pedepse mai uşoare.

- Dar Sfinţii şi tâlharul?

- Sfinţii şi tâlharul sunt în Rai, dar nu au primit încă slava desăvârşită, aşa cum nici vinovaţii din iad nu au primit osânda deplină. Deşi Dumnezeu a spus de atâtea veacuri: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, cu toate acestea adaugă timp, amânând sfârşitul, deoarece aşteaptă să ne îndreptăm. Dar noi rămânând în ticăloşiile noastre, îi nedreptăţim pe Sfinţi, pentru că nu pot primi slava desăvârşită pe care o vor lua după Judecata de Apoi.

Rugăciunea şi parastasele pentru cei adormiţi 

– Părinte, morţii vinovaţi se pot ruga?

- Îşi vin întru simţiri şi cer ajutor, dar nu se pot ajuta pe ei înşişi. Toţi cei care se află în iad numai un singur lucru şi-ar dori de la Hristos: să trăiască cinci minute pentru a se pocăi. Noi, cei care trăim, avem posibilităţi de pocăinţă, în timp ce sărmanii răposaţi, nu-şi mai pot îmbunătăţi ei singuri starea lor, ci aşteaptă ajutor de la noi. De aceea suntem datori să-i ajutăm cu rugăciunea noastră.
Îmi spune gândul că numai zece la sută din morţii vinovaţi se află în stare demonică şi acolo unde sunt îl hulesc pe Dumnezeu precum fac diavolii. Nu cer ajutor, dar nici nu vor să primească ajutor. Ce poate să mai facă Dumnezeu cu unii ca aceştia? Se aseamănă unui copil care se depărtează de tatăl său, îi risipeşte toată averea, iar pe deasupra îl mai şi înjură. Ei, atunci ce să-i mai facă tatăl său? Însă ceilalţi vinovaţi care au puţină mărime de suflet îşi simt vinovăţia lor, se căiesc şi suferă pentru păcatele lor. Cer ca să fie ajutaţi şi într-adevăr sunt ajutaţi de rugăciunile credincioşilor. Adică Dumnezeu le dă posibilitatea să fie ajutaţi mai înainte de a se face a Doua Venire. Şi precum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Sau îi poate muta chiar într-o “cameră”, sau într-un “apartament”.

Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare, etc, pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.
Dumnezeu vrea să-i ajute pe cei adormiţi, deoarece suferă pentru pierzania lor, dar nu o face pentru că are nobleţe. Nu vrea să-i dea diavolului dreptul să-I spună: “Cum îl mântuieşti pe acesta de vreme ce nu s-a ostenit?” Însă atunci când noi ne rugăm pentru cei adormiţi, îi dăm dreptul lui Dumnezeu să intervină. El se înduioşează mai mult atunci când facem rugăciune pentru cei răposaţi decât pentru cei vii.
De aceea şi Biserica noastră are rânduiala parastaselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad. Şi voi să faceţi la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiţi. Grâul are semnificaţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii parastas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.

- Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?

Atunci când intră cineva în temniţă, nu-i vine mai greu la început? Să facem rugăciune pentru răposaţii care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă ceva şi pentru ei. Şi mai ales când ştim că cineva a fost nemilostiv – vreau să spun că părea a fi nemilostiv, pentru că se poate să credem că a fost aşa, dar în realitate să nu fi fost  şi a avut o viaţă păcătoasă, atunci să facem mai multă rugăciune. Sfinte Liturghii, Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia şi să dăm milostenie săracilor pentru mântuirea sufletului său, pentru ca, rugându-se săracii “Dumnezeu să-l ierte“. Acela să fie înduplecat şi să-i miluiască. Şi astfel ceea ce nu a făcut acela facem noi pentru el. În timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut intenţie de a face bine, chiar dacă viaţa lui nu a fost creştinească, numai cu puţină rugăciune este ajutat foarte mult.
Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutaţi cei adormiţi de rugăciunea oamenilor duhovniceşti. Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus plângând: “Părinte, nu am făcut rugăciune pentru un oarecare cunoscut de al meu care a murit şi de aceea mi-a apărut în somn spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine. M-ai uitat şi acum sufăr». Şi într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile m-am luat cu diferite treburi şi nici pentru mine nu m-am rugat”.

- Părinte, atunci când moare cineva şi rudele lui ne cer să ne rugăm pentru el, este bine să facem în fiecare zi câte un şirag de metanii (o sută de rugăciuni) până la împlinirea celor patruzeci de zile?

- Dacă faci rugăciune pentru el, pune şi pe alţi adormiţi. De ce să meargă un tren la destinaţie numai cu un singur pasager de vreme ce mai încap şi alţii? Câţi răposaţi, sărmanii, nu au nevoie de ajutor, dar nu au pe nimeni care să se roage pentru ei! Unii fac parastase foarte dese, dar numai pentru vreun apropiat de-al lor. Dar în felul acesta nu este ajutat nici acela, pentru că rugăciunea lor nu este atât de bine plăcută lui Dumnezeu. Dacă tot fac atâtea parastase pentru acel suflet, să facă în acelaşi timp şi pentru străini.

- Părinte, mă preocupă uneori mântuirea tatălui meu, pentru că nu a avut nici o legătură cu Biserica.

- Nu poţi şti judecata lui Dumnezeu şi nici dacă acela nu s-a pocăit în ultima clipă. Dar când te preocupă aceasta? În fiecare sâmbătă?

- Nu am urmărit acest lucru. Dar de ce să mă preocupe în fiecare sâmbătă?
- Pentru că pe această zi o pretind cei morţi.

- Părinte, morţii care nu au oameni să se roage pentru ei sunt ajutaţi de rugăciunile celor care se roagă pentru toţi morţii în general?

- Desigur că sunt ajutaţi. Eu, atunci când mă rog pentru toţi cei adormiţi, îi văd în somn pe părinţii mei, pentru că şi ei se mângâie de rugăciunea pe care o fac. De fiecare dată când se face Sfânta Liturghie la Coliba mea, fac şi un parastas de obşte pentru toţi adormiţii, şi mă rog pentru împăraţi, arhierei, etc, iar la urmă spun “şi pentru cei ale căror nume nu s-au pomenit”.
Dacă vreodată nu fac rugăciuni pentru cei adormiţi, îmi apar înainte morţi cunoscuţi. Pe o rudă de a mea care a murit în război am văzut-o stându-mi înainte după Sfânta Liturghie, în vremea parastasului, pentru că numele ei nu-l pomenisem la parastas alături de numele celorlalţi adormiţi, deoarece fusese pomenită la Proscomidie împreună cu eroii care au căzut în luptă. Şi voi să nu daţi să se pomenească la Sfânta Proscomidie numai numele bolnavilor, ci şi numele morţilor, pentru că mai multă nevoie de ajutor au aceştia.

Cel mai bun parastas pentru cei morţi

Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. “Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică.
Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi.

Îndrăzneala drepţilor la Dumnezeu

- Părinte, în Epistola Sfinţiei Voastre către fraţii începători scrieţi: “Cu toate că adevăraţii monahi îşi dau seama că bucuria de care se desfată în această viaţă este doar o parte din bucuria Raiului şi că în Rai va fi mult mai multă, totuşi, din multa lor dragoste faţă de aproapele, vor să trăiască pe pământ pentru a-i ajuta pe oameni cu rugăciunea, ca astfel Dumnezeu să intervină şi lumea să fie ajutată”.

- Scrie: “Vor să trăiască pe pământ ca să pătimească împreună cu oamenii şi să-i ajute cu rugăciunea”.

- Părinte, dar oare în cealaltă viaţă un călugăr virtuos nu va putea ajuta cu rugăciunea sa pe oameni?

- Da, şi în cealaltă viaţă va putea ajuta cu rugăciunea, însă nu va suferi. În timp ce aici împreună pătimeşte, nu petrece în bucurie, cu faţa zâmbitoare şi privire veselă. Şi cu cât suferă mai mult pentru aproapele său, cu atât mai mult este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască, iar aceasta este într-un anumit fel şi vestirea că aproapele este ajutat. Această bucurie paradisiacă este răsplătirea dumnezeiască pentru durerea ce o simte pentru fratele său.

- Părinte, adică Sfinţii pe care îi chemăm să ne ajute nu suferă împreună cu noi?

- Acolo nu este durere, copilaşul meu! In Rai să sufere? Oare nu se spune: “Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”? Iar Sfinţii privesc numai la răsplata dumnezeiască pe care o vor primi toţi oamenii care se chinuiesc în această viaţă şi aceasta îi face să se bucure. Dar oare Dumnezeu, Care are atâta dragoste, atâta milostivire, cum suferă această mare durere a oamenilor? O suferă deoarece ştie cât de mare este răsplata dumnezeiască care îi aşteaptă. Aşadar cu cât mai mult se chinuiesc oamenii aici, cu atât mai multă răsplată le pregăteşte Dumnezeu în cer. In timp ce noi nu vedem toate acestea şi de aceea pătimim împreună cu cei ce suferă. Iar cel care vede puţin aceste lucruri nu suferă atât de mult.

- Părinte, atunci când îl rugăm pe Dumnezeu pentru un oarecare răposat care nu are nevoie, se pierde această rugăciune?

- Cum să se piardă? Atunci când spunem “odihneşte pe robul Tău cutare“, iar acela în cealaltă viată se află într-o stare bună, nu se supără, ci mai degrabă este înduioşat. “Ia te uită, spune el, eu sunt într-o stare bună, iar aceia se neliniştesc”. De aceea, cuprins de mărinimie, ne ajută mai mult, rugându-se lui Dumnezeu pentru noi. Dar de unde poţi şti în ce stare se află acela? În mod firesc, mai întâi faci rugăciune pentru cei despre care ştii că prin viata lor au mâhnit pe Dumnezeu numai după aceea te rogi pentru toţi cei adormiţi.

Judecata de Apoi

- Părinte, cum se curăţă sufletul?

- Când omul lucrează poruncile lui Dumnezeu, săvârşeşte o lucrare lăuntrică şi se curăţă de patimi atunci mintea i se luminează, ajunge la înălţimea contemplaţiei, iar sufletul străluceşte şi devine aşa cum a fost mai înainte de căderea celor întâi zidiţi. Dar în această stare se va afla după învierea morţilor. Însă omul îşi poate vedea învierea sufletului său mai înainte de învierea obştească dacă se va curăti cu desăvârşire de patimi. Trupul lui va fi atunci îngeresc, nematerialnic şi nu va mai dori hrana cea pămâtească.

- Părinte, cum se va face Judecata de Apoi?

- La Judecata de Apoi se va descoperi într-o clipă starea fiecărui om şi el se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie. Fiecare va vedea ca la televizor halul sufletului său şi starea duhovnicească a celuilalt.
Se va oglindi în aproapele său, după care va pleca capul şi va merge la locul lui. Atunci nu va putea spune, de pildă, o noră ce stătea picior peste picior înaintea soacrei ei care cu piciorul rupt îngrijea de nepoţelul ei: “Hristoase, de ce o bagi pe soacra mea în Rai, iar pe mine nu?”, deoarece îi va apărea înaintea ochilor ei acea scenă. Îşi va aduce aminte de soacra ei care deşi avea piciorul rupt îngrijea de nepoţel şi nu va avea îndrăzneala să meargă în Rai, căci nici nu va încăpea în el. Sau monahii vor vedea greutăţile, încercările pe care le-au avut mirenii şi cum le-au înfruntat şi, dacă nu au trăit cum trebuie, îşi vor pleca capetele şi se vor îndrepta singuri într-acolo unde vor trebui să fie. Şi monahiile care nu au plăcut lui Dumnezeu vor vedea acolo mame eroine, care nici făgăduinţe nu au făcut, nici binecuvântările şi posibilităţile lor nu le-au avut, dar care s-au nevoit şi au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Iar ele, călugăritele, se vor ruşina, văzând cu ce fel de lucruri josnice s-au ocupat şi s-au chinuit. Aşa îmi spune gândul că va fi Judecata. Adică Hristos nu va spune: “Tu, vino-ncoace! Ce ai făcut?” sau: “Tu vei merge în iad, iar tu în Rai”, ci fiecare se va compara pe sine cu celălalt şi se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie.

Viaţa ce va să fie

- Părinte, am adus dulciuri să le împărţiţi.

- Uită-te cum se bucură! În cealaltă viată vom spune: “De ce lucruri neînsemnate ne bucuram! Cât demult ne emoţionau acelea!”. În timp ce acum ne tresaltă inima văzându-le.

- Părinte, cum vom putea înţelege aceasta încă de acum?

- Dacă o veţi înţelege de acum, nu o veţi spune în cealaltă viată. Oricum, cei care se află acolo sus o duc bine. Ştii ce lucru de mână fac ei acolo sus în cer? Slavoslovesc pe Dumnezeu.

- Părinte, de ce trupului mortului i se mai spune şi “rămăşiţe pământeşti”?

- Deoarece este ceea ce rămâne de la om aici pe pământ, după moartea lui. Căci adevăratul om, care este sufletul, se suie la cer. La Judecata de Apoi Dumnezeu va învia şi trupul, deoarece cu el a trăit şi a păcătuit. In cealaltă viată toţi vor avea acelaşi trup – trup duhovnicesc – aceeaşi înălţime şi cei scunzi şi cei înalţi, aceeaşi vârstă şi tinerii şi bătrânii şi pruncii, deoarece sufletul este acelaşi. Adică va exista o vârstă îngerească.

- Părinte, în cealaltă viată cei care vor fi în iad îi vor vedea pe cei care vor fi în Rai?

- Ascultă, aşa cum în vreme de noapte cei care sunt afară în întuneric îi văd pe cei care sunt înlăuntrul unei camere luminate, tot astfel şi cei care se află în iad îi văd pe cei care sunt în Rai. Iar aceasta va fi pentru ei un iad şi mai mare. Şi iarăşi, precum cei care în timpul nopţii se află în lumină şi nu-i văd pe cei care sunt afară în întuneric, tot astfel cei care se vor afla în Rai nu-i vor vedea pe cei care sunt în iad. Fiindcă de i-ar vedea pe cei osândiţi ar suferi, s-ar întrista pentru chinurile acelora şi astfel nu s-ar desfăta de Rai, căci acolo “nu este durere…”. Şi nu numai că nu-i vor vedea pe aceia, dar nici măcar nu-şi vor aduce aminte că au avut frate sau tată sau mamă, dacă nu-i va vedea pe aceia în Rai. “In ziua aceea vor pieri toate gândurile lui”, spune psalmistul. Pentru că de şi-ar aduce aminte, cum ar mai fi Rai? Pe lângă aceasta, cei care sunt în Rai vor crede că nu mai există alţi oameni, şi nici nu-şi vor mai aduce aminte de păcatele pe care le-au făcut. Fiindcă de-şi vor aduce aminte de păcatele lor, din multa lor mărime de suflet nu vor putea suferi gândul că L-au mâhnit pe Dumnezeu.
Iar cantitatea de bucurie a fiecărui suflet din Rai va fi diferită. Unul va avea un degetar de bucurie, altul un pahar, iar altul un bazin întreg. Insă cu toţii se vor simţi deplini şi niciunul nu va cunoaşte mărimea bucuriei şi a veseliei celuilalt. Bunul Dumnezeu le-a rânduit astfel pentru că, dacă ar cunoaşte unul că celălalt are mai multă bucurie, atunci nu ar fi Rai, deoarece ar exista nemulţumirea: “De ce acela să aibă mai multă bucurie, iar eu mai putină?”. Adică în Rai fiecare va vedea slava lui Dumnezeu potrivit cu curăţia ochilor sufletului său. Iar măsura în care fiecare va vedea slava lui Dumnezeu nu va fi hotărâtă de El, ci va depinde de propria curăţie.

- Părinte, unii nu cred că există iad şi Rai.

- Nu cred că există iad şi Rai? Atunci cum este cu putinţă ca morţii să rămână în inexistentă, de vreme ce sunt suflete? Dumnezeu este nemuritor, dar şi omul este nemuritor după har. Prin urmare, nemuritor va fi şi în iad. Pe lângă aceasta. Raiul şi iadul le trăieşte sufletul într-un anumit grad încă din această viată, potrivit cu starea în care se află.
Când cineva are mustrări de conştiinţă şi simte frică, tulburare, nelinişte, desnădejde sau este stăpânit de ură, invidie, etc, atunci trăieşte iadul. In timp ce, dacă înlăuntrul său există dragoste, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, etc, atunci trăieşte Raiul. Totul este sufletul, deoarece el este cel care simte şi bucuria şi durerea. Iată, mergi la un mort şi spune-i cele mai plăcute lucruri, de pildă: “A venit fratele tău din America“, etc, şi vei vedea că nu va înţelege nimic. Chiar dacă i-ai rupe mâinile şi picioarele, tot nesimţitor va rămâne. Prin urmare sufletul este cel care simte. Toate acestea nu le creează probleme de conştiinţă? Sau să presupunem că ai un vis frumos şi de aceea te bucuri, inima simte o negrăită dulceaţă şi nu vrea să se mai termine. Te trezeşti şi te mâhneşti pentru că te-ai trezit. Sau ai un vis urât, în care se face că îţi rupi picioarele şi de durere plângi. Din pricina agoniei pe care o ai, te trezeşti cu lacrimi în ochi, dar văzând că nu ai păţit nimic, spui: “Bine că a fost numai un vis!”. Adică sufletul participă şi la bucurie şi la durere. Omul suferă mai mult din pricina unui vis urât decât atunci când acel lucru s-ar petrece în realitate. Tot astfel şi bolnavul, suferă mai mult noaptea decât ziua. La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic – Doamne fereşte?  în mâhnire? De aceea este mai bine să nu mergem în iad. Voi ce spuneţi?

- Părinte, de atâta vreme ne nevoim să nu mergem în iad, şi oare acolo să sfârşim?

- Dacă nu avem minte, acolo vom merge. Eu mă rog ca să meargă ori toţi în Rai, ori niciunul în iad. Nu spun bine? Este foarte dureros ca, după atâtea pe care le-a făcut Hristos pentru noi oamenii, să mergem în iad şi astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu numai om, dar nici măcar pasăre să nu meargă în iad.
Bunul Dumnezeu să ne dea pocăinţă adevărată pentru a ne găsi moartea într-o stare duhovnicească bună şi astfel să ne sălăşluim în Împărăţia Lui cea cerească. Amin“.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti vol 4, Viata de familie

Doamne ajuta si post binecuvantat in urcare treptelor sale spre urcusul Invierii lui Hristos...

CUM A SALVAT DE LA MOARTE O FAMILIE DE ROMANI ..CUVIOSUL PARINTE PAISIE AGHIORITUL

Faţa şi mâinile lui aveau o strălucire specială. Mă apropii. Îi cer binecuvântarea şi vreau să-i sărut mâna. La început ezită, dar, în cele din urmă, îmi dă mâna să o sărut. Nu-mi zice nimic. Eu mă retrag şi spun celor prezenţi, pe care, însă, nu-i vedeam: «Cuviosul Paisie!!!».

 

Despre Cuviosul Paisie Aghioritul am auzit pentru prima dată în 1994, câteva luni înainte de plecarea sa la Domnul. Mă aflam la Tesalonic pentru aproximativ un an de zile, pentru a face cursuri de limbă greacă. Vestea despre un monah care convieţuieşte cu şerpii mi-a provocat interesul, dar nu am reuşit să aflu nimic în plus: unde se află mai exact, cum aş putea să-l întâlnesc etc. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, nu ştiam foarte bine limba greacă…

Binecuvântata mea «întâlnire» cu Cuviosul Paisie avea să se petreacă 11 ani mai târziu, în anul 2005. Mă aflam din nou în Grecia. De data aceasta, pentru studii post-universitare. Totul s-a petrecut în mod treptat.

În august 2005, un aghiorit, Părintele Ştefan Nuţescu, egumenul Schitului Românesc «Sf. Dumitru» Lacu (afiliat Mănăstirii athonite «Sf. Pavel») mi-a trimis, ca binecuvântare, o carte despre Cuviosul Paisie. Era vorba despre Viaţa sa, scrisă de Ieromonahul Isaac – plecat deja la Domnul – şi de obştea sa. Cartea era, de fapt, traducerea în limba română, pe care o realizase Părintele Ştefan însuşi, căruia îi voi fi mereu îndatoratpentru gestul său. Astfel, am început atât eu, cât şi preoteasa mea să aflăm mai multe despre Cuviosul Paisie, a cărui viaţă ne-a făcut o impresie cu totul deosebită.

Luna următoare, în septembrie, am vizitat Sfântul Munte Athos. De această dată era de neconceput să nu trec şi pe la Panaguda – chilia iubitului nostru Gheronta (Stareţ). Vedeam acest loc binecuvântat pentru prima dată. Atunci am cunoscut şi pe un ales ucenic de-al său, viitor adevărat far duhovnicesc pentru familia mea.

O lună mai târziu, în octombrie, era rândul Cuviosului Paisie să mă «viziteze» într-o manieră specială: salvându-mă de la moarte! Lucrurile s-au întâmplat după cum urmează.

Ca în fiecare an, m-am deplasat în oraşul meu – Iaşi, România – pentru a participa la hramul Catedralei Mitropolitane «Sf. Cuv. Parascheva» (14 octombrie). După ce sărbătoarea a luat sfârşit, am început, împreună cu preoteasa mea, călătoria de întoarcere în Grecia.

Sâmbătă, 23 octombrie 2005. În timp ce traversam Bulgaria, în dreptul oraşului Plevna, am avut parte de un eveniment care era cât pe ce să ne fie fatal. Conducea preoteasa, cu 120 km/h. O secundă de neatenţie a fost de ajuns pentru a ieşi în afara carosabilului. Roţile autovehiculului au intrat într-o fosă de ciment exact de mărimea unui mormânt şi, din acel moment, au început tumbele şi «miasma» sfârşitului. Am reuşit doar să strig: «Doamne ajută!». Îmi amintesc cum, preţ de câteva secunde, am văzut cerul şi pământul răsturnându-se şi, prinse ca într-o horă, «dansând» în ritm nebun, în timp ce un zgomot puternic, sideral, a înghiţit totul. În cele din urmă, maşina s-a oprit în poziţie firească, pe roţile sale. Fumul din interior ne-a făcut să credem că va exploda motorul. Nu s-a întâmplat. Se pare că era de la airbag-uri. Am ieşit din maşină urgent. Primele mele cuvinte au fost: «Slavă Ţie, Doamne!». Noi nu am păţit nimic. Pentru maşină, însă, acesta a fost sfârşitul. Imediat, a oprit cineva în spatele nostru. Era un polonez care vorbea limba greacă. «Sunteţi bine?», ne-a întrebat. «Am văzut totul din spate. Mă temeam să mă apropii de maşina dumneavoastră pentru a vedea ce este înăuntru. Când v-am văzut ieşind, am zis că aţi avut un sfânt protector!». Sigur că am avut un sfânt protector! Eu aş zice că am avut o ceată de sfinţi! Atunci am început să analizez situaţia. Am observat că pixul pe care îl avusesem în buzunarul de la pieptul reverendei căzuse jos şi se stricase. La fel şi telefonul mobil. Peste tot în maşină erau sute de iconiţe cu Sfânta Parascheva, pe care le luasem de la Iaşi. Faptul că aveam în geantă şi o bucată din veşmântul care acoperise pentru o perioadă moaştele Cuvioasei m-a determinat să-i mulţumesc şi să pun salvarea noastră pe seama ei. Evoluţia evenimentelor ne-a arătat, însă, că am mai avut un ocrotitor. În perioada aceea, aveam în maşină o fotografie de-a Cuviosului Paisie. Era singurul obiect pe care îl ţineam lângă volan. S-a pierdut în amalgamul de lucruri răspândite peste tot.

A doua zi, am ajuns, tractaţi, în Tesalonic, total extenuaţi. Era duminică dimineaţa. Un prieten de-al nostru, preot, ne-a dus la Spitalul Papanikolau. Medicii se mirau cum putea preoteasa, cu tensiunea 4:3, să se deplaseze normal, înainte şi înapoi. Nu aveam nimic, nici o rană. Doar că un ochi mi se înroşise puţin, se pare că de la contactul cu airbag-ul. Simţeam, ce-i drept, un fel de durere durere în tot corpul, care ne amintea de şocul impactului.

În cele din urmă, am mers la apartamentul unde locuiam. Seara ne-am culcat, slăvind pe Dumnezeu pentru mila şi dragostea Sa.

În noaptea aceea, însă, ni s-a dat să înţelegem cine a mai mijlocit pentru salvarea noastră de la o moarte sigură. Am avut un vis. Intens. Mă aflam într-o biserică. Deodată îl văd pe Cuviosul Paisie cum trece pe lângă mine, venind dinspre Sfântul Altar. Ţinea mâinile împreunate, în stilul lui caracteristic. L-am recunoscut imediat. Văzusem această imagine într-o fotografie care-l înfăţişează astfel la călugăria unei maici, aceasta ţinând în mână o lumânare. Faţa şi mâinile lui aveau o strălucire specială. Mă apropii. Îi cer binecuvântarea şi vreau să-i sărut mâna. La început ezită, dar, în cele din urmă, îmi dă mâna să o sărut. Nu-mi zice nimic. Eu mă retrag şi spun celor prezenţi, pe care, însă, nu-i vedeam: «Cuviosul Paisie!!!». Aceştia îmi răspund: «Care Cuvios Paisie?! El a murit acum mulţi ani! Unde l-ai văzut tu?». Atunci am înţeles că era vorba despre o apariţie miraculoasă a Cuviosului, după adormirea sa, al cărei scop era să-i arate că îmi este alături. Am început să plâng de bucurie acolo, în biserică.

Dimineaţă m-am trezit. Mi-am amintit visul şi mi-am zis: «Asta este! Cuviosul Paisie a vrut să-mi arate în acest fel că a fost aproape de noi în momentul accidentului!». Până atunci nu mă gândisem de loc la acest lucru. De unde să-mi închipui eu că minunata noastră salvare se datora intervenţiei directe a acestui mare Sfânt contemporan al Ortodoxiei noastre!? Deoarece avem convingerea că este sfânt. Aşa ne şi adresăm în rugăciunile noastre, precum şi în discuţiile cotidiene cu ceilalţi membri ai familiei noastre. Sunt atât de convins de sfinţenia Cuviosului Paisie, încât pot să o susţin cu însăşi viaţa mea.

După toate acestea, Cuviosul Paisie ne-a arătat şi cu alte ocazii directa lui purtare de grijă. Îi suntem recunoscători pentru că a devenit mobilul unui nou început în viaţa noastră duhovnicească, în care, din păcate, datorită lipsurilor noastre, rămânem, văd, începători.

Ultima mare binefacere a Cuviosului Paisie pe care mi-a făcut-o mie, personal, este faptul că m-a învrednicit să mă ocup de sfânta sa persoană în timpul studiilor mele de doctorat la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Titlul lucrării mele este «Cuviosul Paisie Aghioritul. Abordare patristică şi pastorală». De menţionat faptul că la început alesesem alt subiect, însă timp de doi ani de zile nu am reuşit să mă înscriu la doctorat. Piedici inexplicabile nu mi-o permiteau. După schimbarea subiectului, drumurile mi s-au deschis… Slavă lui Dumnezeu, Cel Ce este minunat întru Sfinţii Săi!

De atunci de când l-am cunoscut pe Cuviosul Paisie «vânăm» persoanele şi locurile care au avut sau mai au legătură cu sfânta sa persoană. Mergem des la Mănăstirea «Sf. Ioan Teologul», Suroti, unde ne închinăm la moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul şi la mormântul care adăposteşte cinstitele moaşte ale Cuviosului Paisie, care, atunci când binevoieşte Dumnezeu, emană bună mireasmă (lucru constatat de întraga noastră familie în ziua pomenirii adormirii sale, la 12 iulie 2007).

Mergem, de asemenea, ca la el acasă, la Mănăstirea «Sf. Arsenie Capadocianul», Vatopedi şi la Mănăstirea «Sf. Ioan Botezătorul», Metamorfosi, ambele din Halkidiki, unde vedem cum duhul Cuviosului Paisie impregnează întreaga viaţă chinovială a monahilor şi, respectiv, maicilor de acolo.

Mai mult, nu există pelerinaj la Sfântul Munte Athos fără să mă opresc la chilia Cuviosului Paisie, Panaguda, de unde el oferă o mare binecuvântare pelerinilor iubitori de sfinţi, care urcă acolo. De asemenea, vizitez şi alte locuri binecuvântate, unde se păstrează multe semne ale trecerii sale.

Pentru mine, ca şi pentru întreaga mea familie, Cuviosul Paisie are un loc cu totul special. Ne străduim cu orice mijloc să evidenţiem cuvioasa sa personalitate cunoscuţilor noştri, spre folos duhovnicesc şi smerită imitare. Ne vom bucura nespus să trăim de aproape evenimentul proclamării canonizării sale ca Sfânt al Bisericii lui Hristos. Având în vedere faptul că destui Sfinţi au fost recunoscuţi la puţin timp după adormirea lor (cum este cazul Sfântului Grigorie Palama, pictat în biserici după nouă ani de Rai), precum şi toate dovezile sfinţeniei sale, nu mă îndoiesc că în scurt timp poporul lui Dumnezeu va putea invoca şi oficial în rugăciunile lui numele Sfântului Paisie Aghioritul.

Închei cu o concluzie logică, ce urmăreşte să-mi justifice entuziasmul: proclamarea oficială a unui sfânt arată că, de fapt, el era sfânt şi mai înainte, adică în timpul vieţii, dar şi imediat după moarte, din moment ce sufletul său s-a sălăşluit în rândurile aleşilor lui Dumnezeu. Prin urmare, acesta avea şi are tot dreptul să fie cinstit de toţi. Sfântul Sinod al unei Biserici pur şi simplu recunoaşte o situaţie de fapt. Primul pas în recunoaşterea unui sfânt îl face poporul. În cazul Cuviosului Paisie Aghioritul, poporul şi-a făcut deja datoria. 

 Pr. drd. Petru Sidoreac

SURSA...

Doamne ajuta 

CE INSEAMNA CUMPATAREA IN VIATA UNUI CRESTIN ADEVARAT...

Infranarea in viata zilnica

Prin asceza omul se imaterializeaza

- Parinte odata ne-ati spus ca: "In nevointa duhovniceasca este nevoie de blocada". La ce va refereati?

- In razboi soldatii incearca sa-l blocheze pe dusman, il inconjoara, il inchid intre ziduri si il lasa flamand. Dupa aceea ii taie si apa. Iar daca dusmanul nu are provizii si munitii, va fi nevoit sa se predea. Vreau sa spun ca tot astfel, prin post si priveghere, diavolul este dezarmat si se retrage. "Cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, cerestile daruri luand..."", spune imnograful.

Prin asceza omul se imaterializeaza. Fireste, cel care se infraneaza trebuie sa priveasca la un scop duhovnicesc mai inalt. Daca se infraneaza pentru a se dezintoxica de grasimile acumulate, tot pentru binele trupului sau se ingrijeste. Atunci asceza lui seamana cu yoga. Din pacate chiar si oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. "Trebuie sa mananc mancarica mea, spun ei, sa ma desfatez si de asta si de cealalta, pentru ca Dumnezeu pe toate le-a facut pentru noi". Stiti ce mi-a spus odata un arhimandrit la o masa pe care ne-a oferit-o? Eu nu m-am putut sili sa mananc mai mult decat de obicei, iar acela a observat si mi-a spus: "De va strica cineva templul lui Dumnezeu, ii va strica Dumnezeu pe el". Nu cumva ai inteles anapoda?, il intreb. Aceasta s-a spus pentru asceza sau pentru desfranare? Versetul acesta se refera la cei care strica, distrug templul lui Dumnezeu cu desfranarea si abuzurile, si nu la cei care fac asceza din dragoste pentru Hristos". Si uita-te, acela isi odihnea gandul sau, spunand: "Trebuie sa mancam, ca sa nu stricam templul lui Dumnezeu". Un altul, dupa o vizita la o manastire, mi-a spus: "Am mers la o manastire si am aflat ca monahii de acolo se imbolnavisera din pricina postului indelungat pe care l-au facut. Sticlutele cu untdelemn de pe masa erau neatinse. Asta fac, Parinte, post si priveghere". Ce sa mai spui? Astfel de oameni nu vor sa se lipseasca de nimic. Isi numara mancarea lor, fructa lor, prajitura lor si apoi, pentru a se indreptati, ii judeca pe ceilalti care fac asceza. Nu au simtit inca bucuria duhovniceasca a ascezei. Iar altul iti spune: "Trebuie sa beau atatea cani de lapte. Voi posti in post, dar dupa aceea imi voi completa substantele hranitoare, trebuie sa am atata albu-mina in organism". Si spune acestea nu pentru ca organismul lui ar avea nevoie de albumina, ci deoarece considera ca este dreptul lui sa faca aceasta, isi odihneste astfel gandul ca este in regula, ca aceasta nu este pacat. Dar chiar si numai a gandi cineva astfel este pacat. Unde ajunge logica omeneasca? Sa fie in regula si cu posturile pe care le-a randuit Biserica, dar sa nu se lipseasca nici de cele pe care le-a pierdut in vremea postului. Ei, cum sa se salasluiasca apoi Duhul Sfant in astfel de oameni?

Si poti vedea la unii familisti cata marime de suflet au. Odata un crestin foarte simplu, care avea noua copii, s-a dus la duhovnic sa se spovedeasca, iar acela i-a spus sa se impartaseasca. "Dar nu ma pot impartasi, ii spune acela duhovnicului, deoarece lucrez si eu si copiii mei si de aceea punem putin untdelemn in mancare". "Cati copii ai?" il intreaba duhovnicul. "Noua". "Cat untdelemn puneti in mancare?". "Doua linguri". "Atunci cat untdelemn iti revine, amaratule? il intreba duhovnicul. Mergi si te impartaseste". Erau unsprezece persoane si mancau numai doua linguri de untdelemn si il chinuia gandul pentru aceasta.

Am cunoscut mireni care s-au sfintit prin asceza pe care au facut-o. Iata, pana nu demult in Sfantul Munte a lucrat pentru mai multa vreme un mirean cu fiul sau. Dupa catava vreme s-a ivit un serviciu bun in partile de unde erau, si tatal a hotarat sa plece impreuna cu fiul sau pentru ca sa fie mai aproape de familie. Tanarul insa fiind impresionat de viata ascetica a monahilor si avand in vedere si viata lumeasca cu stresul ei, nu a vrut sa-l urmeze pe tatal sau si sa plece in lume. Tata, de vreme ce mai ai si alti copii, lasa unul si in Gradina Maicii Domnului!". Si fiindca acela staruia, tatal sau a fost nevoit sa-l lase. Tanarul acesta nu stia carte, dar era foarte sensibil si avea multa marime de suflet si simplitate. Se simtea pe sine foarte nevrednic pentru a deveni monah, caci credea ca nu va putea face fata la datoriile monahicesti. In cele din urma a gasit o coliba mica, care fusese folosita mai demult pentru catari, a astupat usa si ferestrele cu pietre si feriga, lasand numai o gaura mica rotunda, prin care intra si iesea cu destula greutate, si pe care o astupa pe dinauntru cu un palton zdrentuit, pe care il gasise aruncat acolo. Nu aprindea nici macar focul, negresit, cuiburile pasarilor si adaposturile animalelor erau mai bune decat salasul sau. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care traiesc in palate bogate, pentru ca acesta se nevoia pentru Hristos, iar Acela era langa el, nu numai in coliba sa, ci si in casa lui duhovniceasca, in trupul si inima sa. Si de aceea traia ca in Rai. Din cand in cand iesea din cuibul sau si trecea pe la vreo Chilie, unde vedea ca parintii au de lucru la gradina. Ajuta la sapat si parintii ii dadeau putin posmag si masline. Daca nu era lasat sa lucreze, nu voia sa primeasca nici o binecuvantare de la ei. Iar binecuvantarile pe care le lua le platea cu indoita munca. Desigur, viata lui duhovniceasca numai Dumnezeu o cunostea, pentru ca traia in ascuns, simplu si in tacere. Dar dintr-o imprejurare care s-a facut cunoscuta multora s-au descoperit multe despre el. Odata a trecut pe la o manastire si a intrebat cand incepe Postul Mare - desi pentru el aproape tot timpul era Postul Mare - dupa care a mers si s-a inchis in cuibul sau. Au trecut

aproape trei luni, fara sa-si dea seama cand au trecut. Intr-o zi a iesit si s-a dus la o manastire ca sa intrebe cand este Pastele. A stat la slujba, s-a impartasit la Sfinta Liturghie si dupa aceea a mers cu parintii la trapeza. Dar in trapeza, pe mese, a vazut oua rosii -era odovania Pastilor. A ramas uimit si a intrebat pe un frate: "Bine, dar atat de repede a venit Pastele?". "Ce Pasti, frate? Maine este inaltarea!". Adica postise tot Postul Mare si inca patruzeci de zile pana la inaltare. In felul acesta s-a nevoit pana la ceasul mortii lui. Un vanator l-a gasit mort la doua luni dupa ce murise si a instiintat politia si medicul. Dupa aceea medicul mi-a spus: Nu numai ca nu mirosea, ci, dimpotriva, trupul lui avea o buna mireasma".

Postul copiilor

- Parinte, copiii de cinci-sase ani trebuie sa posteasca inainte de Sfanta Impartasanie?

- Cel putin seara trebuie sa manance mancare de post cu untdelemn. Dar aceasta este o problema pe care o randuieste duhovnicul. Este mai bine ca mama sa intrebe pe duhovnic, deoarece copilul poate avea o problema de sanatate si este nevoit sa bea lapte.

- Parinte, cat trebuie sa posteasca un copil?

- Daca este sanatos, trebuie sa posteasca. De alt fel, acum exista o multime de mancaruri de post. Mai demult copiii posteau si toata ziua alergau si se jucau, dar mancau de mai multe ori. In Farasa, in Postul Mare, toti, mici si mari, posteau pana la ceasul al noualea. Parintii ii adunau pe copii in Castru, le dadeau jucarii, iar la ora trei dupa-amiaza, cand suna clopotul pentru Liturghia mai-inainte-sfintita, mergeau si se impartaseau. Sfantul Arsenie spunea: "Daca atunci cand copiii se joaca toata ziua nu-si mai aduc aminte de mancare, acum cand ii va ajuta si Hristos oare nu vor rezista?".

Cei mari, cand nu postesc, sunt mustrati de constiinta atunci cand ii vad pe copii postind. Cand eram mic lucram pentru mai multa vreme cu mesterul meu la cate o casa si mancam acolo, dar miercurea si vinerea plecam acasa sa mananc, deoarece aceia nu posteau. Odata, intr-o miercuri, mi-au adus o baclava. "Multumesc, le-am spus, dar postesc". "Ia te uita, copil mic si posteste, iar noi, oameni mari, mancam de toate!".

 post cu marime de suflet
 

Prin post omul isi arata intentia sa cea buna. Face din marime de suflet o asceza si Dumnezeu il ajuta. Daca insa se sileste pe sine si spune: "Ce sa fac? Este vineri si trebuie sa postesc", atunci se va chinui. In timp ce, daca ar intelege folosul postului si ar posti, s-ar bucura gandindu-se ca in aceasta zi Hristos a fost rastignit. Nici apa nu I-au dat sa bea, ci otet, iar eu sa beau apa toata ziua. Iar daca face aceasta, atunci va simti inlauntrul sau o bucurie mult mai inalta decat a celui care bea cele mai bune racoritoare.

Si uita-te, multi mireni nu pot posti nici macar o Vinere Mare, dar in fata Ministerului pot face, dintr-o incapatanare, greva foamei ca sa obtina ceva. Acolo diavolul ii incurajeaza. Dar aceasta pe care o fac este sinucidere. Iar altii, atunci cand vine Pastele, canta: "Hristos a inviat!" cu toata puterea lor, de bucurie ca vor manca bine. Unii ca acestia seamana cu iudeii care voiau sa-L faca pe Hristos imparat, deoarece i-a hranit in pustie.

Va aduceti aminte ce spune Proorocul? "Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire". Altceva este atunci cand cineva are dispozitie sa posteasca, dar nu poate, pentru ca, daca nu mananca, ii tremura picioarele, cade jos - adica nu-l ajuta trupul, sanatatea sa, etc. - si altceva este sa ai putere si sa nu postesti. Si atunci unde este buna intentie? Iar mahnirea celui care vrea sa faca o nevointa si nu poate completeaza lipsa acesteia, si unul ca acesta are mai multa plata decat cel care are curaj si se nevoieste, caci acela simte si o multumire de sine.

 Astazi a venit o femeie amarata, in varsta cam de cincizeci si cinci de ani, care plangea fiindca nu putea sa posteasca.Barbatul ei o parasise, copilul si-l pierduse intr-un accident, mama ii murise si astfel a ramas singura. Nu are nici casa, nici masa, ci o cheama cand o femeie, cand alta pe la casele lor ca sa lucreze cate ceva. "Parinte, mi-a spus sarmana, am o mare greutate pe constiinta pentru ca vad ca nu fac nimic. Si ceea ce e mai rau decat toate este ca nu pot posti. Mananc tot ceea ce mi se da. Uneori miercurea si vinerea imi dau mancare de post, dar adeseori imi dau de dulce si sunt nevoita sa mananc, pentru ca altfel ma istovesc repede si nu mai pot sta in picioare". "Mananca, ii spun, de vreme ce nu ai curaj". Fiecare trebuie sa se supravegheze pe sine si daca va vedea ca nu rezista la post, sa manance putin mai mult. "Masoara-te pe tine insuti", spune Sfantul Nil Ascetul.

- Parinte, cum mai demult la sate unele femei nu mancau nimic din prima zi a Postului Mare pana in Sambata Sfantului Teodor? Cum puteau rezista, avand o multime de treburi, case, copii, animale, ogoare?

- Ele isi spuneau in sinea lor: "In mod firesc ar trebui sa mancam in Sfanta si Marea Sambata, pe cand aceasta sambata este aproape". Sau se poate sa-si fi spus: 'Hristos a postit patruzeci de zile, pentru mine ce este sa postesc o saptamana?". Pe langa aceasta aveau si multa simplitate si de aceea rezistau. Daca cineva are simplitate si smerenie primeste cu inlesnire harul lui Dumnezeu si astfel posteste cu smerenie si se hraneste dumnezeieste. Are putere dumnezeiasca si multa rezistenta la postiri indelungate.

Un tanar din Australia, de vreo douazeci si opt de ani, a ajuns sa nu manance nimic douazeci si opt de zile. Duhovnicul lui l-a trimis la mine sa-mi spuna despre aceasta. Era foarte evlavios si avea un duh de nevointa rar intalnit. Se spovedea, mergea la biserica, citea carti patristice si mai ales noul Testament. Intr-o zi, in timp ce citea in Evanghelie ca Hristos a postit patruzeci de zile, a fost atat de miscat sufleteste, incat si-a spus in sinea sa: "Daca Domnul, care a fost Dumnezeu si om fara de pacat, a postit patruzeci de zile, atunci eu, un om atat de pacatos, ce trebuie sa fac?". De aceea a cerut binecuvantare de la duhovnicul sau sa posteasca si el, dar nu s-a gandit sa-i spuna si gandul sau ca intentiona sa nu manance patruzeci de zile. A inceput asadar sa posteasca din lunea primei saptamani a Postului Mare, a trecut de Duminica inchinarii Sfintei Cruci fara sa bea nici macar apa, desi lucra la o fabrica savarsind o munca destul de grea - stivuia lazi. Cand a ajuns la ziua a douazeci si opta de post, a simtit o mica ameteala in timp ce lucra si de aceea s-a asezat putin jos. Dupa aceea a baut un ceai si a mancat putin posmag, deoarece se gandea ca, de va cadea jos si il vor duce la spital, vor depista ca a suferit aceasta din cauza postului, si vor spune: "Ia te uita, crestinii mor din cauza postului". "Parinte, mi-a spus acela, dupa atatea zile de post ma scarbeam de mancaruri, dar ma sileam sa mananc ca sa pot lucra'. Il chinuia insa gandul ca nu a postit patruzeci de zile si i-a spus aceasta duhovnicului sau. Atunci acela i-a spus cu discernamant: "Si aceste zile pe care le-ai postit au fost destule. Sa nu mai ai ganduri".

Apoi acela l-a trimis la mine, ca sa nu-i mai ramana nici un gand de indoiala care sa-l chinuiasca. Ca sa fiu sigur ca indemnul sau launtric a fost curat, l-am intrebat: "Te-ai jurat sa postesti patruzeci de zile?". Nu", mi-a raspuns. "Atunci cand ai luat binecuvantare de la duhovnicul tau sa postesti, nu te-ai gandit in clipa aceea sa-ti spui gandul tau, cum ca vrei sa postesti patruzeci de zile, sau ai ascuns gandul tau care ti se parea bun, ca sa postesti dupa voia ta patruzeci de zile?". Nu, Parinte", mi-a spus din nou. Atunci i-am spus si eu: "Desigur ca stiam aceasta, dar te-am intrebat numai ca sa intelegi tu singur ca ai rasplata cereasca pentru zilele ce le-ai postit, care au fost destule, si sa nu te mai nelinistesti ca nu ai putut tine patruzeci de zile. Alta data insa sa-i spui duhovnicului tau si gandurile cele bune pe care le ai si orice intentie buna ce o ascunzi in inima ta, iar duhovnicul tau va hotari daca va trebui sa faci o asceza, etc". Si fiindca avea multa smerenie, pe care o dobandise din gandurile smerite pe care le cultiva, si a postit atatea zile din multa sa dragoste pentru Hristos, era firesc ca Acesta sa-l intareasca cu dumnezeiescul Sau har. Daca un altul va incerca sa tina un astfel de post si va spune cu mandrie: "Daca a facut-o acela, eu de ce sa nu o fac?", va posti numai o zi sau doua si va cadea gramada. I se va intuneca si mintea, pentru ca il va parasi harul lui Dumnezeu si ii va parea rau chiar si de osteneala pe care a facut-o. Poate ajunge pana acolo incat sa spuna: "Si ce am castigat din aceasta?".

Omul daca posteste se face ca un mielusel. Iar atunci cand devine ca o fiara, inseamna ca asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, si de aceea nu primeste ajutorul dumnezeiesc. Dar uneori chiar si fiarele salbatice sunt imblanzite si smerite de post. Vezi, atunci cand le este foame se apropie de om, caci din instinct simt ca de nu vor manca vor muri. in timp ce, daca se apropie de om pentru a gasi de mancare, se poate sa nu pateasca nimic. Eu am vazut un lup care, din pricina ca era flamand, era ca un mielusel. Odata, intr-o iarna cu zapada multa, venise pana in curtea noastra. Eu si cu fratele meu iesiseram sa dam hrana la animale. In timp ce eu tineam felinarul in mana, fratele meu a luat cociorva si a inceput sa-l loveasca, dar lupul nu se impotrivea deloc.

Tot ceea ce face omul se zadarniceste daca nu o face din dragoste pentru Dumnezeu si semenul sau. Daca posteste si se mandreste cum ca ar face ceva, se pierde postul sau. Devine apoi ca un rezervor gaurit, care nu mai poate tine nimic in el. Pune apa intr-un astfel de rezervor si vei vedea ca incet-incet va curge toata.

Satisfactia stomacului usor

Atunci cand cineva nu se infraneaza poarta cu sine magazii intregi. In timp ce, daca se infraneaza si mananca numai cele care ii sunt necesare, organismul sau arde toate substantele hranitoare si nu depoziteaza nimic.

Felurimea mancarurilor intinde stomacul si aduce pofta, dar pricinuieste moleseala si infierbantare in trup. Daca pe masa exista numai un fel de mancare si care nu este destul de gustos, se poate ca nimeni sa nu manance o portie intreaga, iar daca este gustos si cineva se va lacomi, se poate sa manance putin mai mult decat ii trebuie. Dar atunci cand pe masa exista peste, supa, cartofi, branza, oua, salata, fructe si prajituri, vrea sa le manance pe toate si mai cere inca si altele. Pe toate le trage pofta, pentru ca una o indeamna pe alta. Si uita-te, omul nu suporta nici macar un singur cuvant; pe unul nu-l inghite, pe celalalt iarasi nu-l inghite, in timp ce sarmanul stomac orice mancare ii aruncam, o suporta. Dar oare il intrebam daca le poate mistui? Adica stomacul care nu are logica ne intrece in virtute si se nevoieste sa le mistuie pe toate. Si daca un fel de mancare nu se potriveste cu altul cand intra inauntru, se cearta, si atunci bietul stomac ce sa mai faca? Incepe dupa aceea indigestia.

- Si cum putem, Parinte, sa ne taiem obisnuinta de a manca mult?

- Este trebuinta de putina frana. Mai bine este sa nu mananci mancarea care iti place, ca sa nu-ti faci de lucru, pentru ca incet-incet se mareste hambarul. Si dupa aceea acest "vames" nemilostiv, asa cum il numeste Avva Macarie, va cere mereu. In vremea mesei esti satisfacut, dar dupa aceea simti nevoia sa dormi, si nici sa lucrezi nu mai poti. Daca mananci un singur fel de mancare, acesta iti ajuta sa-ti tai pofta.

- Parinte, atunci cand exista multe feluri de mancare, dar in cantitati mici, exista iarasi acelasi pericol?

- Desigur, pericolul este la fel de mare, numai ca partidele sunt mici si nu pot face guvern. Atunci cand exista o mare felurime de mancaruri, este ca si cum s-ar aduna in stomac multe partide, si unul il irita pe celalalt, apoi se incaiera intre ele, se bat si incepe indigestia...

Placerea pe care o da mancarea simpla este mai mare decat cea pe care o dau cele mai bune mancaruri. Atunci cand eram mic, mergeam in padure si mancam numai o bucata de covrig, si nu mai voiam nimic altceva. Cele mai bune mancaruri nu-mi puteau inlocui acea multumire duhovniceasca pe care o simteam. Dar faceam aceasta cu bucurie. Insa cei mai multi oameni nu au simtit satisfactia stomacului usor. La inceput, atunci cand mananca ceva gustos, simt o oarecare satisfactie, dar apoi intra la mijloc lacomia, mananca mult si, mai ales atunci cand sunt batrani, simt o greutate in tot trupul, si astfel se lipsesc de satisfactia stomacului usor.

Parintele Paisie Aghioritul

DESPRE CUM TREBUIE SA FIE UN DUHOVNIC,PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul: DESPRE DUHOVNIC

DESPRE DUHOVNIC

“Astăzi oamenii sunt obosiţi, ameţiţi şi întunecaţi de păcat şi de egoism. De aceea este tre­buinţă mai mult decât în orice altă vreme de duhov­nici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oa­meni în mod simplu şi cu dragoste adevărată şi să-i povăţuiască cu discernământ, ca să se liniştească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică.

 Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen­sibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă(diavol) şi care vindecă suflete şi trupuri fără medica­mente, doar cu harul lui Dumnezeu.

Atunci când duhovnicul are iluminare dumneze­iască, are Duhul lui Dumnezeu, înţelege şi distinge stări şi poate da direcţii corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar şi să-şi poată face treaba lui în chip corect.

 Altfel păţeşte ceea ce păţeşte un chirurg bun care, atunci când face prea multe operaţii în fiecare zi, se oboseşte şi este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limi­teze de fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, aşa încât să aibă timpul necesar să-1 ajute eficient. 

Dar nici cel ce se spovedeşte nu tre­buie să-l încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alţii mai competenţi, adică să-1 în­trebe care casă anume s-o închirieze sau la ce medi­taţii să-şi trimită copilul etc.

La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedeşte, iar celălalt pentru cele pe care le ho­tărăşte. Mult ajută libertatea duhovnicească la povă- ţuirea sufletului. 

Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinţii Părinţi şi să acţioneze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căde­rea şi cu pocăinţa. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înşelaţi etc., ca să-i creeze probleme de conştiinţă, să ia poziţie, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică, pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul şi cu altul şi ca să spună toţi cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.

Discernământul şi experienţa duhovnicului

-  Părinte, în epoca noastră, cu atâta păcat ce există în lume, poziţia duhovnicului nu este uneori dificilă?

-  Da, este dificilă. 

De aceea la început este bine ca duhovnicul să încerce să îndrepte păcatele cele foarte mari, ca astfel să se cureţe zgura cea groasă a păcatu­lui de pe făpturile lui Dumnezeu şi să devină mai pre- dispuşi spre îndreptare. Să se poarte cu îngăduinţă, dar în acelaşi timp să-1 povăţuiască pe om în aşa fel, încât să-şi dea seama de greşalele sale şi să ceară iertare de la Dumnezeu. Este absolut necesar să-i accentueze celui ce se spovedeşte că este trebuinţă de pocăinţă, de schimbare a vieţii, ca să primească milă de la Dumnezeu. 

De asemenea ajută mult să le vor­bească oamenilor cu dragoste despre marea dragoste a lui Dumnezeu, astfel încât ei înşişi să-şi aprindă mărimea de suflet, să-şi simtă greşalele lor şi să-şi schimbe obişnuinţele.

Un duhovnic tânăr, până ce va dobândi experienţă, este mai bine să ajute în cazurile mai uşoare. Se poate, de pildă, ca un suflet dificil să-i întârzie sporirea lui duhovnicească prin sabotajele ce i le va face şi să-i mănânce tot timpul. Dacă nu ia aminte, datorită bunei lui intenţii va da importanţă totdeauna scenelor ce i le va face un astfel de suflet, îşi va cheltui fără scop puterile sale şi se va chinui.

 Atunci când va do­bândi experienţă, va şti când trebuie să dea impor­tanţă şi când să se poarte cu indiferenţă. Iată, eu arunc o privire peste scrisorile ce mi le trimit şi, dacă este ceva serios, acelui caz îi dau atenţie. De multe ori este şi lucrarea ispititorului. 

Unul îţi spune: Două minute, vreau să-ţi spun ceva aici la poartă”, şi te ţine o oră. 

Să fii transpirat, să te lovească curentul, să tremuri, iar el să-ţi spună istorii, ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic. Ei, aceasta este de la Dumnezeu? După aceea te îm­bolnăveşti, nu poţi face rugăciunea nici pentru lume nici pentru tine, şi nu eşti bun de nimic zile întregi. 

Vine după aceea omul, sărmanul, care are adevărată nevoie şi nu-1 poţi ajuta.

Pe cei care au o oarecare problemă serioasă nu ajunge numai să-i asculţi şi să vezi că au o durere şi să le spui: “Ia o aspirină”. “Numai un minut te reţin, spun unii, pentru că pleacă autobuzul”, şi îţi spun o pro­blemă serioasă. Ca şi cum cineva, având cancer, spu­ne medicului: “Fă-mi o operaţie, pentru că peste puţin pleacă avionul!”. 

 Orice boală are nevoie de timpul necesar ca să vezi de unde porneşte, ce simptome are etc. într-o problemă serioasă nu poţi da soluţii provi­zorii... în timpul unei litanii care se face în Sfântul Munte în Săptămâna Luminată, s-a apropiat de mine un frate începător exact când am început urcuşul, voind să-i vorbesc despre rugăciunea minţii. De atâtea ori a venit la Colibă şi niciodată nu a întrebat despre subiectul acesta, iar acolo, în timpul urcuşului, a avut inspiraţia să întrebe despre un subiect atât de fin! Un subiect fin şi serios nu se discută în picioare şi nici urcând…

Duhovnicul rânduieşte cât de des se împărtăşeşte credinciosul

- Părinte, Apostolul Pavel scrie: “Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea”.

 Când se împărtăşeşte cineva cu nevrednicie”?

-  în general trebuie să ne apropiem la Sfânta îm­părtăşanie având conştiinţa nevredniciei noastre. Hristos cere de la noi zdrobire şi smerenie. Atunci când există ceva care ne deranjează conştiinţa, trebuie s-o aranjăm. Dacă, de pildă, ne-am certat cu cineva, trebuie să ne împăcăm cu el şi după aceea să ne împărtăşim.

-  Părinte, unii şovăie să se împărtăşească, deşi au binecuvântare de la duhovnicul lor.

-   Nu rânduieşte nimeni singur dacă se va împărtăşi sau nu. Dacă hotărăşte singur să se împărtăşească sau nu, diavolul va exploata aceasta şi-i va da de lucru. De multe ori credem că suntem vrednici, dar nu suntem; iar alteori, potrivit cu legea, într-adevăr, nu suntem, dar potrivit cu duhul Sfinţilor Părinţi este necesară transfuzia dumnezeiască pentru spitalizare şi mân­gâiere dumnezeiască, pentru că din multa zdrobire a pocăinţei se poate să vină diavolul din dreapta şi să ne arunce în deznădejde.

-  Părinte, cât de des adică trebuie să se împărtă­şească cineva?

Cât de des trebuie să se împărtăşească şi cât tre­buie să postească cineva înainte de Sfânta împăr­tăşanie, acestea nu intră într-un şablon. Duhovnicul va rândui cu discernământ cât de des se va împărtăşi şi cât va posti, potrivit cu puterea ce o are. în paralel îl va povăţui şi la postul duhovnicesc, la abţinerea de la patimi, potrivit cu sensibilitatea lui duhovnicească, adică potrivit cu cât îşi simte greşala sa şi având în vedere răul ce îl poate face vrăjmaşul luptând cu un suflet sensibil, ca să nu-1 aducă la deznădejde.

 De pildă, în căderi trupeşti, pentru care se dă canon de patruzeci de zile depărtare de Sfânta împărtăşanie, se poate ca diavolul să arunce iarăşi sufletul în păcat după 35 de zile, şi dacă se mai dă un canon de 40 de zile, diavolul va pune sufletul acela pe fugă şi astfel ameţeşte şi deznădăjduieşte. în aceste cazuri, după primul canon, duhovnicul poate spune: “Ascultă fiule, păzeşte-te o săptămână şi apoi împărtăşeşte-te”, şi după aceea să se împărtăşească mereu la fiecare Sfântă Liturghie, ca sufletul să se poată întrema şi diavolul să se depărteze. Unul care trăieşte o viată duhovnicească va veni cu luare aminte la Taină atunci când simte Sfânta împartăşanie ca pe o necesitate, iar nu din obişnuinţă, dar şi aceasta să se facă cu binecu­vântarea duhovnicului lui.

Folosirea epitimiilor

-   Părinte, respectarea cu acrivie a poruncilor ne ajută să avem simţirea lui Dumnezeu?

-   A căror porunci? Ale legii mozaice?
-   Nu, ale Evangheliei!

Respectarea poruncilor ajută, dar respectarea lor corectă, deoarece se poate ca cineva să respecte poruncile, dar în mod greşit.

 In viaţa duhovnicească este necesară dreptatea dumnezeiască şi nu aplicarea seacă a legii. îi vedem şi pe Sfinţii Părinţi cu cât dis­cernământ spuneau să se aplice sfintele canoane! Marele Vasile, cel mai sever Părinte al Bisericii, care a scris cele mai aspre canoane, citează un canon ce este valabil pentru un păcat, dar după aceea el însuşi adaugă: “nu cerceta timpul, ci felul pocăinţei”.

 Adică, dacă doi oameni fac acelaşi păcat, duhovnicul, potri­vit cu pocăinţa fiecăruia, unuia îi poate da canon să nu se împărtăşească doi ani, iar celuilalt două luni. Se poate face chiar şi atâta diferenţă.

-   Părinte, epitimia ajută ca să se taie o patimă?

-  Trebuie să-şi dea seama că epitimia îl va ajuta. Altfel, ce să spui? Dacă încerci să îndrepţi un om cu bâta, nu faci nimic. Ţie, care ai voit să-1 îndrepţi cu sila, Hristos îţi va spune în Ziua Judecăţii: “Ai fost Diocleţian!”; iar aceluia: “Tot ce ai făcut, ai făcut de silă”. Nu îl vom strânge de gât pe celălalt ca să-1 trimitem în rai, ci îl vom ajuta astfel ca singur să ceară şi să facă o nevoinţă. Să ajungă să se bucure că trăieşte şi să se bucure că moare.

Epitimiile sunt la discernământul duhovnicului.

-  Pentru cei ce păcătuiesc cu răceală duhovnicul tre­buie să fie aspru, fără să cedeze. Pe cel care este biruit, dar se pocăieşte, se smereşte, cere iertare cu strângere de inimă, îl va ajuta cu discernământ să se apropie iarăşi de Dumnezeu.

Tot astfel au făcut şi atâţia sfinţi. Sfântul Arsenie Capadocianul, de pildă, ca duhovnic, de obicei nu dădea canoane oamenilor, încerca să-i aducă întru simţire, ca ei singuri, din mă­rimea de suflet, să ceară să facă nevoinţă, milostenii sau alt fel de faptă bună. Când vedea vreun copil îndrăcit sau paralizat şi îşi dădea seama că părinţii lui erau pricina pentru care se chinuia sărmanul, îl vinde­ca mai întâi pe copil şi apoi dădea canon părinţilor, ca să ia aminte în continuare.

Unii spun: “A, cutare duhovnic este foarte canonist. Foarte aspru! Este inteligent, are memorie bună, ştie Pidalionul pe de rost”.

 Dar un duhovnic care aplică după literă canoanele cuprinse în Pidalion poate face rău Bisericii. Nu ajută faptul ca duhovnicul să ia Pida­lionul şi să înceapă: “Ce păcat ai făcut tu? Acesta. Ce scrie aici despre cazul acesta? Atâţia ani depărtare de la Sfânta împărtăşanie. Tu ce ai făcut? Asta. Ce scrie aici? Canonul acesta!”.

-    Aşadar, Părinte, trebuie să se aibă în vedere multe lucruri.

-  Da, mai ales în vremea de astăzi nu ajută să aplice cineva toată legea Bisericii cu o asprime fără discernământ, ci trebuie să cultive mărimea de suflet în oameni. Să facă mai întâi treabă bună în el însuşi ca să poată ajuta sufletele, căci altfel va sparge capetele.

Pidalionul se numeşte pidalion pentru că îndrumă pe om spre mântuire, când într-un mod, când în altul, precum face corăbierul, mişcând cârma când la dreap­ta, când la stânga, ca să scoată corabia la liman. Dacă o va tine drept, fără să o mişte după cum este de tre­buinţă, va izbi corabia de stânci, o va scufunda şi oamenii se vor îneca. Dacă duhovnicul foloseşte ca­noanele ca… bombardament, şi nu cu discernământ, potrivit cu omul, cu pocăinţa ce o are acela etc., în loc să vindece suflete, le va omorî.

Rugăciunea de iertare

Unii duhovnici au următorul tipic: când cel ce se spovedeşte nu se poate împărtăşi, nu-i citesc rugă­ciunea de iertare. Există şi alţii care spun: “Este regula noastră să nu citim întotdeauna rugăciunea de iertare”. Dar aceasta seamănă a fi protestantism… A venit la Colibă un tânăr care avea câteva căderi. S-a dus, s-a spovedit, dar duhovnicul lui nu i-a citit rugăciunea de iertare. Sărmanul a fost cuprins apoi de deznădejde. “Ca să nu-mi citească duhovnicul rugăciunea de iertare, înseamnă că nu mă iartă nici Dumnezeu”, s-a gândit şi intenţiona să se sinucidă. “Să te duci la duhovnicul tău, îi spun, şi să-ţi citească rugăciunea de iertare. Şi dacă nu ţi-o va citi acela, să te duci la alt duhovnic”.

Fără rugăciunea de iertare omul va avea mereu căderi, pentru că diavolul nu-şi pierde drepturile. Cum să se lupte omul, dacă diavolul mai are încă drepturi în el? Nu este eliberat, ci primeşte încă înrâuriri dia­voleşti. în timp ce prin rugăciunea de iertare se taie aceste înrâuriri, terenul se recuperează şi astfel sărmanul este ajutat şi se poate lupta, se poate nevoi, ca să se elibereze de patimi.”

 extras din vol. NEVOINTA DUHOVNICEASCA,
Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul,

Doamne ajuta...

DUREREA PENTRU APROAPELE AJUTA FAMILIA..PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Durerea pentru aproapele ajută familia

Cu cât mai multe bunuri dobândesc oamenii de astăzi, cu atât mai multe probleme au. Nu mulţumesc nici lui Dumnezeu pentru facerile Lui de bine, şi nici nu văd nefericirea semenilor lor, pentru ca să facă vreo milostenie. Risipesc şi nu se gândesc la celălalt că nu are ce să mănânce. Cum să vină apoi harul lui Dumnezeu? Chiar şi familist să fie cineva, tot trebuie să taie de undeva şi să iconomisească ceva, pentru a face vreo milostenie. Să le spună femeii şi copiilor lui că în cutare loc există un bolnav părăsit, sau o familie săracă care are mare nevoie. Şi dacă nu are bani să le dea, atunci să le spună casnicilor săi: “Hai să le dăm cel puţin o carte creştinească, căci avem multe”. Şi ast­fel dând celor ce au nevoie, îşi face bine atât sieşi, cât şi familiei sale.



Cât de lipsiţi sunt sărmanii credincioşi în Rusia! Odată am dat unui preot rus o cutiuţă de tămâie şi i-am spus: “Îţi dau un dar sărac”. “Ce, acesta este un dar sărac?” mă întrebă. Tămâia noastră îţi pricinuieşte numai tuse. Şi aici în Grecia cât de mult se chinuiesc refugiaţii! în Halkidiki am văzut pe un refugiat care lucra la aşezat plăci de marmură şi lua numai trei sute de drahme pe metru pătrat[5] şi spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că avem bani de pâine”. De aceea, atunci când un anteprenor de lucrări mi-a spus că se încarcă numai cu păcate din pricina lucrărilor pe care le face, eu i-am recomandat: “Dacă te vei încărca cu aceşti refugiaţi şi îi vei iconomisi, te vei descărca de păcatele tale. Nu au nici măcar unde să locuiască. în comparaţie cu ei, tu eşti Onasis“[6].



Pentru a ne putea pune în lucrare virtuţile, Dum­nezeu îngăduie să existe bolnavi, săraci, etc. El îi poate iconomisi şi pe bolnavi şi pe săraci, dar atunci am fi cuprinşi de sentimentul fals că suntem virtuoşi. Am spune, de pildă, că suntem milostivi fără să fim, în timp ce astfel faptele noastre ne arată virtuţile ce le avem. Slavă lui Dumnezeu că mai există oameni care se jertfesc pentru semenii lor. Am cunoscut pe cineva care, de îndată ce s-a eliberat din armată, a primit să fie condamnat pe nedrept cu o pedeapsă mare pentru a izbăvi o familie. Nu s-a gândit nici la dispreţul din partea lumii, nici la cariera sa.



Cu toate acestea, văd cum rânduieşte Dumnezeu lucrurile, astfel încât cel puţin unul din fiecare familie să aibă credinţă, evlavie şi astfel să fie ajutaţi şi ceilalţi. In Koniţa am cunoscut o familie care, în afara unei fete, era cu totul indiferentă faţă de Biserică. De îndată ce aceea auzea clopotul, arunca şortul, lăsa toate treburile baltă şi mergea la biserică. Chiar şi atunci când au venit germanii şi paraclisierul trăgea clopotul ca oamenii să fugă din case, aceasta mergea la biserică pentru vecernie. Era şi foarte compătimi­toare, spre deosebire de părinţii ei care erau foarte zgârciţi. Tatăl ei, în loc să mănânce mâncare gătită, mânca o bucată de pâine uscată, după ce o înmuia în apă. Mama ei era încă şi mai zgârcită. Deşi copiii ei aveau funcţii mari şi avere multă, aceea căuta în sobă vreun cărbune aprins de la care să aprindă foc, ca să nu strice nici măcar un chibrit. Iar în loc de ibric avea o cutie de conserve. Pe atunci mă aflam la Mănăstirea Stomio, iar mama acelei fete după ce m-a cunoscut, a început să mă preţuiască foarte mult. Când fiica ei voia să ia vreun lucru din casă pentru a-l da unui sărac şi nu putea să-l scoată pe ascuns, îi spunea mamei sale: “Mamă, călugărul are nevoie de lucrul acesta”. “Dă-i-l, dă-i-l!” îi spunea aceea. Numai când auzea că este pen­tru călugăr, mama ei nu se împotrivea. Dar şi în timpul ocupaţiei germane ea îi ajuta în ascuns pe cei săraci. Cu multă băgare de seamă scotea grâu din magazia lor, îl căra în spate până la moară, îl măcina, iar făina o împărţea familiilor sărace. Odată mama ei a prins-o şi numai ea ştie ce a tras. Atunci a făgăduit spunând: “Dumnezeul meu, ajută-mă să găsesc ceva de lucru, şi toţi banii pe care îi voi câştiga, îi voi da milostenie”. Şi chiar a doua zi au angajat-o la o fundaţie. Să fi văzut ce bucurie a avut atunci! Şi astfel şi-a putut ţine făgăduinţa ei. Căci nu şi-a cumpărat pentru sine din salariul ei nici măcar o pereche de ciorapi, ci pe toate le dădea milostenie. Câţi nu spun acum: “Dumnezeu s-o ierte”? In cele din urmă Dumnezeu, pentru milosteniile fetei, a iconomisit-o şi pe mama ei.

sursa..http://ortodoxia.md

Doamne ajuta..

OGLINDA UNDE PUTEM VEDEA PACATELE SI DEFECTELE NOASTRE...

Fiecare dintre noi duce o luptă veşnică împotriva ispitei păcatului. Cel mai greu este să ne recunoaștem slăbiciunea, să dobândim o viziune limpede asupra defectelor și lipsurilor astfel încât să le putem depăși. De obicei putem reuşi singuri aceasta printr-o introspecție interioară. Alteori, cele care ne atrag atenția asupra slăbiciunilor vor fi persoanele din jur, iar in acest caz trebuie să avem grijă să nu reacționăm necontrolat ci să acceptăm sfatul primit ca pe un dar de la Dumnezeu.

Un ucenic al părintelui Paisie l-a întrebat dacă este posibil să vrem să ne cunoaștem sufletul cu adevărat și să nu reușim. Răspunsul acestuia a fost: Bineînţeles. Dacă încercarea noastră izvorăște din mândrie, nu vom reuși niciodată aceasta. Avem nevoie de un dram de smerenie pentru a izbuti să ne descoperim pe noi înșine și pentru a putea începe lupta spre urcușul spiritual. Pentru asta putem folosi o oglindă bună.

Părintele Paisie ne sfătuiește ca până reușim să smulgem defectele ce s-au înrădăcinat adânc în noi, ar trebui să ne oglindim în defectele altora. Acesta mărturisește că oamenii din jur sunt oglinda în care ne putem vedea propria reflexie.

Considerați că oamenii tind să vadă mai ușor defectele altora, iar când trebuie să le descopere pe ale lor întâmpină dificultăți?

Atunci când părintele Paisie a fost întrebat despre aceasta a subliniat faptul că vedem adesea boala altora, dar nu o putem vedea pe a noastră. Este unul din cele mai întâlnite cazuri.

Dacă ne-am cunoaște propria boală, n-am mai vedea-o pe cea a altora. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze durerea sau suferința lor, ci că nu ar trebui să ne preocupe greșelile aproapelui. Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora. Dacă ne concentrăm asupra sinelui, vom ajunge să ne cunoaștem pe noi, iar așa îi vom cunoaște și pe ceilalți. Altfel, ajungem să îi judecăm pe alții din prisma presupunerilor greșite pe care le facem despre noi.

În spusele sale există două puncte cheie. Primul este acela că ne putem vedea greșelile prin faptele altora dacă nu suntem orbiți de mândrie. Efortul pe care îl facem atunci când ne concentrăm pe defectele altora ne împiedică să le vedem pe ale noastre din cauza mândriei. Cel de-al doilea este că odată ce ne vedem greșelile în cele ale aproapelui nu îl vom mai judeca pentru că le-am cunoscut și noi. Le-am conștientizat în noi, și astfel ne vom concentra pe cele proprii fără să îi mai judecăm pe ceilalți.

Data viitoare când vă găsiți judecând sau criticând comportamentul celor din jur opriți-vă și gândiți-vă ce anume din personalitatea dumneavoastră se reflectă în faptele lor, oare nu fac și eu același lucru fără să-mi dau seama? În cazul în care găsiți acel defect și la dumneavoastră, observați dacă nu cumva se schimbă perspectiva din care îl priviți acum pe cel care mai înainte îl condamnați. Cel mai probabil veți descoperi că nu mai aveți timp să faceți asemenea critici întrucât sunteți ocupat să vă desăvârșiți pe sine.

Potrivit părintelui Paisie, atunci când ne descoperim punctele slabe, nu avem nevoie decât de voința de a le schimba. Procesul este la fel ca în cazul unei boli. Trebuie să acceptăm tratamentul pentru ca mai apoi să ne facem bine și să îl aplicăm în continuare.

Părintele Paisie spunea:

De aceea, punctul de început nu este acela de a ne rușina ci de a ne conștientiza de bună voie boala şi propriile greșeli. După aceea trebuie să acceptăm tratamentul necesar, medicamentele potrivite și să fim recunoscători față de medicul nostru, duhovnicul sau părintele, și să nu ne opunem lor.

Când vedem că îi judecăm pe alții, să încercăm să ne oprim și să vedem mai întâi dacă nu cumva găsim acea slăbiciune şi la noi. Să ne prefacem că ne privim într-o oglindă. Folosindu-i pe alții ca oglindă putem pătrunde mai adânc în sufletul nostru. Cu ajutorul duhovnicului vom găsi vindecare pentru ele și vom vedea că odată cu noi se schimbă şi relația cu aproapele și cu Dumnezeu.


sursa..http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvant-de-folos/oglinda-pentru-pacate

Doamne ajuta..

VORBIREA CU GANDURILE..PERICOL DE INSELARE

Gândul vine ca un hoţ, iar tu îi deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi dicuţia cu el şi după aceea acela te fură.

- Părinte, sufăr atunci când îmi vine un gând de mândrie.


- Îl ţii înlăuntrul tău?

- DA

- De ce îl ţii? Închide-i uşa. Dacă îl ţii înlăuntrul tău, te vatămi. Gândul vine ca un hoţ, iar tu îi deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi dicuţia cu el şi dupa aceea acela te fură. Discută cineva vreodată cu hoţul? Nu numai că nu discută, ci încuie şi uşa ca să nu intre înlăuntru. Se poate să nu discuţi cu el, dar de ce îl laşi să intre înlăuntru? Să dăm un exemplu; nu spun că ai astfel de gânduri, dar să presupunem că îţi vine un gând că puteai să fii tu stareţă. În regulă, a venit gândul. Cum a venit, spune-ţi ţie: "Foarte bine. Vrei să fii stareţă? Fă-te mai întâi stareţă pentru tine", şi aşa imediat tai discuţia. Ce, vom discuta cu diavolul? Vezi, atunci când diavolul s-a dus să-L ispitească pe Hristos, El i-a spus: "Mergi înapoia Mea, satano". Dacă Hristos i-a spus diavolului "haide, pleacă...", noi ce să discutăm cu el?



- Părinte, este rău să discut cu un gând de-a stânga ca să văd de unde vine?



- Răul este că nu discuţi cu gândul, aşa cum crezi, ci cu tangalachi. În clipa aceea simţi plăcere, dar după aceea te chinuieşti. Să nu discuţi deloc cu astfel de gânduri. Apucă grenada şi arunc-o în duşman, ca să-l omori. Grenada este astfel construită încât să nu explodeze imediat, ci după 2-3 secunde. Tot aşa şi gândul cel de-a stanga, nu te poate vătăma daca îl alungi imediat. Dar tu de multe ori nu eşti trează, nu spui rugăciunea şi nu te poţi apăra. Vine telegrama diavolului de afară, o iei, o citeşti, o reciteşti, eşti de acord cu ea şi o pui în arhivă. Aceste dosare le va prezenta diavolul la Ziua Judecăţii, ca să te acuze.



- Părinte, când devine cădere atacul unui gând de-a stanga?



- Vine gândul şi-l alungi imediat. Asta nu este cădere. Vine şi discuţi cu el. Asta este cădere. Vine, îl primeşti puţin şi apoi îl alungi. Asta este o jumătate de cădere, pentru că şi în cazul acesta te vatămi, fiindcă diavolul ţi-a întinat mintea. Adică este ca şi cum ar veni diavolul şi tu i-ai spune: "Bună ziua. Ce faci? Bine? Ia loc, să te cinstesc cu ceva. A, eşti diavolul? Pleacă." Dacă ai văzut că este diavolul de ce l-ai băgat înlăuntru? L-ai cinstit şi va reveni.



(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa Duhovnicească)


sursa..  http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvinte-duhovnicesti/vorbirea-cu-gandurile

Doamne ajuta..