O PILDA PENTRU CEI CE LE PLACE SA SE ARANJEZE DUPA TIPIC INAINTE DE A MERGE LA BISERICA..

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa :

“Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite.

 Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică.

 Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. 
Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… 

Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus popii. 

Popa a promis să se ocupe de problemă. 

Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:
“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”
“Nu ştiu părinte.”

“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”

“Bine părinte”

A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine.

 Popa îl întreabă:


“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”
 
“L-am întrebat, părinte.”

“Şi ce-a zis Dumnezeu.”

“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.”

Pr. Arsenie Papacioc avea o vorba frumoasa..TIPIC.. TIPIC...SI LA INIMA, NIMIC... NIMIC...

sa luam aminte Dumnezeu nu se uita la cum suntem imbracati in Biserica..ci se uita la inima noastra si la pocainta pe care o facem in Biserica..deci.nu haina face pe om..ci omul isi face haina..si pocainta nu se poate face intru slava..ci doar in smerenie si simplitate..

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Doamne ajuta 

FOAMEA DE BUNAVOIE... IN VREMEA POSTULUI, ROD AL POCAINTEI

Foamea, in vremea Postului

 

Foamea nu sfinteste, dar, cu siguranta, ajuta semnificativ la pasirea pe Calea cea stramta si cu chinuri, care duce in Imparatia lui Dumnezeu. Deci, mai ales in vremea postului, este vrednica de dorit invatatura ce ne vine din buna intrebuintare a foamei.

Alimentele nu intineaza, nici nu sfintesc !

Alimentele difera intre ele mai ales prin gustul si energia lor. Din punct de vedere duhovnicesc, unele alimente ne inrobesc, altele nu. Cele care ne inrobesc sunt tocmai cele la care renuntam in vremea postului, adica cele care dau mai multa putere trupului si cele care sunt mai gustoase.

Pentru a intelege valoarea si scopul postului, mai intai trebuie sa intelegem ca "nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu" (I Corinteni 8, 8), nici nemancarea, ci curatia inimii, impreuna cu pocainta, smerenia, dragostea, blandetea si milostenia.

"Iisus, chemand la Sine multimile, le-a zis: Ascultati si intelegeti: Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om" (Matei 15, 10-20).

Postul este cale, nu scop

Postul nu are un scop in sine insusi. Nu postim de dragul postului, nici pentru a implini o porunca bisericeasca. Postim pentru a dobandi o curatie a inimii. Cand nu agonisim acest lucru, calea postului se dovedeste a fi fost stramba, iar nu dreapta.

Scopul principal al postului este despatimirea. Mai ales in post cautam sa ne vedem pacatele si sa dobandim harul sfintitor. Iar pentru aceasta se dovedeste a fi de un mare folos foamea, care trezeste sufletul si incordeaza mintea. Apoi, odata trezit sufletul, incepe lucrarea mintii, prin cercetare de sine si rugaciune, spre pocainta si smerenia.

Cum sa nu postim ?

Sa nu postim cu gandul ca, prin post, prevenim anumite boli si avem un trup mai sanatos. Cand omul accentueaza prea mult aspectul terapeutic al postului, el face din acest timp sfintitor o simpla metoda de tratament la domiciul.

Sa nu postim umbland dupa "retete de post". Aceasta ispita arata o neințelegere si mai mare a postului. In post, aragazul ar trebui sa fie scos afara din bucatarie. Asa, sa nu mai fie atat de la indemana. Mancare simpla, cu ingrediente putine. Timpul modest alocat pregatirii mesei il sporeste pe cel alocat ingrijirii sufletului si vietii practice.

Flamanzirea de bunavoie, rod al pocaintei

Cei din cetatea Ninive, cand si-au inteles pacatele, ca manifestare a pocaintei, nu au mai mancat si nu au mai baut nimic, vreme de cateva zile. Ei au lasat fara mancare pana si animalele lor (Iona 3, 7). La randul sau, dupa ce L-a cunoscut pe Dumnezeu si a inteles ratacirea in care se afla pana atunci, Sfantul Apostol Pavel nu a mai mancat si nu a mai baut nimic vreme de trei zile (Fapte 9, 9).

Cand este apasat de griji sau este foarte suparat, omul nu are pofta de mancare, iar daca mananca, o face cu mare greutate. Cand postim, daca nu simtim aceasta greutate in a manca, inseamna ca nu ne-am vazut inca pacatele si nu strigam cu pocainta adevarata catre Dumnezeu.

Flamanzirea de bunavoie este o reactie fireasca a celui care isi vine in fire si se pocaieste de faptele lui rele, asteptand mila lui Dumnezeu.

Foamea, in vremea Postului

Indiferent de durata lui, postul biblic, asa cum au postit Dreptii Vechiului Testament si Mantuitorul Iisus Hristos, insemna ajunare totala, adica ceea ce noi numim astazi "post negru". Fara apa si fara mancare, o zi intreaga sau mai multe. Acest post biblic ne-a invatat ca flamanzirea este cheia postului, iar nu schimbarea alimentelor.

In vechime, Postul Mare era tinut cu mare asprime de toti crestinii. Paine, fructe uscate si apa, luate cu masura, dupa apusul soarelui. Doar duminica si la praznice, dezlegare la ulei si vin. Din toate acestea razbate pana la noi chemarea la flamanzire pe care o striga postul.

Postul, deci, inseamna flamanzire de bunavoie, iar nu mancare "de post". In acest sens, frumos zice un parinte: "Cum postești, daca zici ca nu ți-e foame?!" Astfel, fructe si legume folosim nu pentru a ne satura, ci pentru a mangaia nevoile firesti ale trupului, care si ele sunt mai restranse.

Postul inseamna acceptarea foamei, intr-un soi de refuz al limitarii noastre la aceasta lume vazuta. Infometarea de bunavoie ne reaminteste faptul ca "nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Cand flamanzim, ne lepadam de noi insine si ne incredintam purtarii de grija a lui Dumnezeu.

Postul cel adevarat este acela in care omul flamanzeste, simultan, dupa paine si dupa dreptatea lui Dumnezeu. Fiecare zi de post ne pune inainte flamanzirea, iar serile in care ne culcam satui se arata a fi tot atatea zile in care nu am postit dupa cuviinta.

Foamea trebuie asumata in mod liber

Fiecare crestin are libertatea de a-si asuma sau nu propria infometare. Nimeni nu are dreptul de a impune cuiva masura postirii sale. Ba, inca si mai mult, cu cat crestinul va imbratisa flamanzirea, cu atat el ii va da celui de langa sine si portia sa.

Fiecare om flamanzeste in mod diferit. Astfel, se poate ca unul care mananca o paine intreaga sa fie mai flamand decat unul care mananca o singura felie. Dumnezeu singur cunoaste efortul fiecaruia de a se infrana de la bucate si a tanji dupa Imparatia Sa.

"Nu stiti voi postul care Imi place?"

Zice Domnul: "In zi de post, voi va vedeti de treburile voastre si asupriti pe toti lucratorii vostri. Voi postiti ca sa va certati si sa va sfaditi si sa bateti furiosi cu pumnul; nu postiti cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru sa se auda sus. Este oare acesta un post care Imi place, o zi in care omul isi smereste sufletul sau? Sa-si plece capul ca o trestie, sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului?

Nu stiti voi postul care Imi place? Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfaramati jugul lor. Imparte painea ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-ma!

Daca tu indepartezi din mijlocul tau asuprirea, amenintarea cu mana si cuvantul de cartire, daca dai painea ta celui flamand si tu saturi sufletul amarat, lumina ta va rasari in intuneric si bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va calauzi necontenit si in pustiu va satura sufletul tau. El va da tarie oaselor tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata. (...)

Daca iti vei opri piciorul tau in ziua de odihna(Duminica) si nu-ti vei mai vedea de treburile tale in ziua Mea cea sfanta, ci vei socoti ziua de odihna ca desfatare si vrednica de cinste, ca sfintita de Domnul, si vei cinsti-o, fara sa mai umbli, fara sa te mai indeletnicesti cu treburile tale si fara sa mai vorbesti desertaciuni, atunci vei afla desfatarea ta in Domnul" (Isaia 58, 3-14).

*

Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului este hranirea cu "painea vietii" si cu "apa cea vie", despre care ne-a vorbit Mantuitorul, zicand: "Eu sunt painea vietii; cel ce vine la Mine nu va flamanzi, iar cel ce va crede in Mine nu va inseta niciodata" (Ioan 6, 35); "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare, spre viata vesnica" (Ioan 4, 14).

Teodor Danalache

Sursa http://www.crestinortodox.ro/post/foamea-vremea-postului-143966.html

Doamne ajuta...

ASCETI IN LUME..PARINTELE IOAN EXORCISTUL

Părintele Ioan Exorcistul

Î

n 1917, când în Rusia a început revoluţia bolşe­vi­cilor, au arestat în Odesa şaptesprezece preoţi pentru a‑i executa. Însă unul dintre ei s‑a ascuns în pădure şi a scăpat. Apoi i‑a găsit pe cei doi copii ai săi, un băiat şi o fată, pe care îi ascunseseră vecinii săi şi scăpaseră astfel de comunişti. Pe preoteasă însă au arestat‑o şi au executat‑o.
Preotul acesta se numea Ioan şi era grec. I‑a luat, aşadar, pe cei doi copii ai săi şi mergând din loc în loc, s‑a întors pe jos, prin România şi Bulgaria, în Grecia, patria sa. Aici a slujit ca preot în Macedonia şi în Tracia. Apoi a venit în satul Skutera‑Agrinio, fiindcă locul preotului era vacant.
Părintele Ioan era îmbrăcat foarte sărăcăcios. Purta o rasă găurită, ce avea un lemnişor în loc de nasture, iar la gât avea agăţată cu un şnur negru o cruce de lemn. Semăna cu Sfântul Cosma Etolianul. Din pricina postului şi a relei‑pătimiri, chipul îi deve­nise imaterial. Era numai „piele şi os”.
Oamenii din satul Skutera l‑au primit cum se cuvine şi l‑au ajutat în nevoile sale. Locuia într‑o cameră împreună cu cei doi copii ai săi, o fată de zece ani şi un băiat de opt ani. Părintele Ioan a început să liturghisească regulat, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, să‑i spovedească şi să‑i împărtăşească pe oameni. Alerga să ajute duhovniceşte oriunde îl chemau, să citească rugăciuni la bolnavi şi la dobi­toace bolnave, care se tămăduiau îndată.
O tânără din Skutera se căsătorise în Stamna. Când a vizitat satul ei a auzit despre Părintele Ioan. Ceilalţi îi spuneau:
-    Ne‑au trimis un preot. Ai zice că este Însuşi Hristos, atât de bun este.
Atunci tânăra le‑a spus că în Stamna există o femeie care de optsprezece ani era demonizată. Rude­le ei o duseseră pe la doctori şi pe la multe mănăstiri; alergaseră cu ea prin toată Grecia, dar nu s‑a vin­decat. Tânăra a mers la Părintele Ioan şi l‑a rugat să o tămăduiască pe cea suferindă. Părintele a cerut s‑o vadă mai întâi, după care s‑a rugat şi a hotărât să facă tot ce‑i stă în putinţă.
Duminică, la sfârşitul Sfintei Liturghii, Părintele Ioan a vorbit credincioşilor:
-    Vom face o nevoinţă cu toţii ca să se tămă­duiască femeia pe care satana o chinuieşte de opt­sprezece ani. Vom posti patruzeci de zile, vom face Sfânta Litur­ghie în fiecare zi. Ne vom spovedi, ne vom împărtăşi, vom aduce femeia la biserică în fiecare seară şi vom face Paraclisul Maicii Domnului. Nu o vom aduce aici la Sfânta Liturghie, fiindcă satana va face tulburare. Îi vom înştiinţa şi pe credincioşii din satele vecine şi cine va voi, va veni.
Duminică seara au adus femeia în Biserica Sfân­tului Nicolae. S‑a adunat multă lume. Femeia nu voia să intre în biserică cu nici un chip. Demonul urla, îi ocăra pe toţi, ameninţa că va arde biserica şi scotea spume din gură. Atunci au prins‑o câţiva bărbaţi pu­ternici şi au adus‑o în biserică sub policandru. Părin­tele Ioan, ţinând în mână Crucea, citea din Molitfelnic exorcismele şi o însemna cu semnul Sfintei Cruci. Ţinea Crucea pe capul ei, iar aceea striga:
-    Ia acest ciocan de pe capul meu. Mă răneşti… Nu sufăr acest ciocan…
Mulţimea credincioşilor făceau metanii zicând: „Doamne miluieşte”.
Părintele Ioan le spunea credincioşilor:
-    Faceţi puţină răbdare, căci îl vom izgoni pe satana.
Spusese şi învăţătorului să aducă toţi copiii şcolii, iar aceştia spuneau şi ei „Doamne miluieşte”, făcând metanii. Toate acestea se făceau în fiecare zi. Dar diavolul, prin gura demonizatei, le striga copiilor:
-    Mergeţi, copii, afară, că acest preot ticălos, căruia îi miroase gura de la post, îşi bate joc de voi. O mirea­să frumoasă trece pe afară… Mergeţi afară că vă aşteaptă mama voastră cu o felie de pâine albă cu zahăr pe ea…
Adică voia să‑i ademenească pe copii cu ceea ce‑şi doreau ei atunci, cu scopul de a‑i scoate afară.
Veneau creştini şi din satele învecinate. Într‑o zi a intrat cineva în biserică şi diavolul i‑a spus prin gura demonizatei:
-    O, bine ai venit, prietenul meu! Tu, care în cutare zi ai făcut aşa şi pe dincolo, ai venit să te rogi ca să mă chinuieşti?
Într‑adevăr, cele spuse de diavol erau adevărate, de aceea omul a plecat ruşinat; nici măcar o lumânare nu a aprins. Lucru ciudat este că cea demonizată privea spre Sfântul Altar, nu s‑a întors ca să privească înapoi. Dar deşi era multă lume, l‑a văzut într‑un alt chip şi i‑a descoperit păcatele nemărturisite.
Într‑o seară, când se adunase multă lume în bise­rică şi Părintele Ioan citea rugăciuni demonizatei, un creştin i‑a spus celui de lângă el:
-    Fă‑ţi Crucea aşa cum trebuie! Asta‑i Cruce ce faci tu? De parcă ai cânta la mandolină…
Atunci s‑a auzit vocea demonizatei zicând:
-    Lasă‑l pe om în pace! Îşi face bine Crucea…
Altădată demonizata a strigat:
-    Trimiteţi să‑l aducă pe prietenul meu, preotul cutare…
Acesta era preot într‑un sat, dar nu avea o viaţă bună. Preotul acesta nu a îndrăznit să vină în biserică.
Nevoinţa Părintelui Ioan a continuat pentru a scoate demonul din femeie. Demonul care era în fe­meie a mărturisit că este însuşi Lucifer, conducătorul demonilor. Acesta intrase în femeie în vreme când ea prăjea peşti, deoarece fratele ei, revoltându‑se dintr‑o oarecare pricină, i‑a spus să intre diavolul în ea. Din acea clipă femeia s‑a demonizat.
Lupta pe care o ducea Părintele Ioan era dură. Diavolul îl ocăra, îl ameninţa spunându‑i că va dărâ­ma biserica, va arde satul.
-    Voi ieşi, spunea el, din această căţea şi voi intra în fiica şi în băiatul tău.
Părintele Ioan însă îi răspundea:
-    Nu ai dreptul să intri nicăieri, ci numai în adânc ai dreptul să mergi.
După o lună de zile, într‑o seară, după ce a ter­minat Paraclisul Maicii Domnului şi lumea a plecat din biserică împreună cu demonizata, Părintele Ioan a încuiat uşa bisericii, a îngenuncheat înaintea icoanei lui Hristos şi a început să se roage cu lacrimi ca să fie slobozit de demon acel suflet chinuit. S‑a rugat fără întrerupere de la ora 8 seara până la 3 dimineaţa. Sătenii s‑au neliniştit pentru Părintele Ioan că nu s‑a întors acasă, la copiii care îl aşteptau. De aceea au mers împreună cu copiii lui la biserică şi l‑au găsit rugându‑se în genunchi. Fiica lui, care îi cunoştea obiceiul, a spus:
-    Lăsaţi‑l să se roage!
După ce şi‑a sfârşit rugăciunea, Părintele Ioan a plecat acasă să se odihnească. În somn a auzit o voce spunându‑i:
-    Părinte Ioane, după treizeci şi nouă de zile, după ce va trece de ora 12, la miezul nopţii, femeia se va slobozi de satana.
În ultima zi demonul i‑a spus Părintelui Ioan:
-    M‑ai biruit, Părinte Ioane!
Şi într‑adevăr, în cea de‑a patruzecea zi femeia s‑a slobozit de demon, scăpând astfel de acea mucenicie şi de atunci a trăit sănătoasă mulţi ani.
Părintele Ioan dormea într‑o cameră împreună cu copiii săi. Nu aveau aproape nimic, fără numai două cuverturi pe care le primiseră de la femeile din sat. Pe una dormeau copiii săi, iar pe cealaltă dormea el. Jumătate din ea o aşternea pe podea, iar cu cealaltă jumătate se acoperea. Avea multă credinţă în Atotpu­ternicul Dumnezeu. Simţea că rugăciunea sa era ascultată de Dumnezeu şi de aceea se săvârşeau minuni. Spunea:
-    Când voi cere de la Dumnezeu prin rugăciune, post şi milostenie să surpe acest munte, îl va surpa. Când omul păzeşte acestea trei, se află deja în Rai.
Părintele Ioan trăia într‑o mare sărăcie, fiindcă tot ce primea dădea milostenie. La prima sărbătoare a Paştelui pe care a prăznuit‑o în sat, cineva i‑a dăruit o capră cu iedul ei. Iedul, ca să‑l junghie de Praznicul Paştelui, iar capra ca să bea puţin lapte, atunci când nu era post. Însă Părintele Ioan a vândut capra împre­ună cu iedul şi a cumpărat haine pentru orfanii satului, ca să se bucure şi ei de Înviere.
Părintele Ioan era de asemenea un mare postitor. În Postul Mare postea şaizeci de zile fără untdelemn, de aceea sătenii mai numeau Postul Mare şi „Exindar”[1].
Într‑o noapte Părintele Ioan a văzut în vis o casă aflată într‑un loc necunoscut, iar pe stăpânul casei mâncând un câine mort. După ce s‑a trezit, Părintele s‑a interesat unde se află această casă şi a fost îndru­mat într‑acolo. Părintele Ioan a luat cu sine câţiva însoţitori şi când a găsit casa, a bătut în poartă. I‑a deschis stăpâna casei, care era împreună cu copilul ei. Bărbatul ei era plecat la câmp. Când l‑au înştiinţat că a sosit Părintele Ioan, a venit alergând, s‑a spălat, i‑a făcut metanie până la pământ şi i‑a sărutat mâna. Auzise despre sfinţenia Părintelui Ioan şi de vinde­carea femeii demonizate, dar nu îndrăznea să‑l întâl­nească, fiindcă îl mustra conştiinţa. La biserică nu mergea, în posturi mânca carne, înjura de cele sfinte, iar cu femeia lui trăia în păcat, căci nu erau cununaţi. Avea însă intenţie bună. A cerut îndată să se spove­dească. Apoi a fost cununat de Părintele Ioan şi a trăit ca un bun creştin.
Părintele Ioan, binecuvântatul liturghisitor al Celui Preaînalt, prin viaţa sa ascetică, prin neagoni­seala sa şi prin rugăciunea neîncetată, a ajuns cunos­cut în întregul ţinut. Veneau oameni ca să‑i ceară sfatul şi ca să le citească rugăciuni pentru a se vin­deca. Îl socoteau un mare prooroc şi făcător de minu­ni. De asemenea, veneau oameni necunoscuţi din diferite părţi, iar Părintele le spunea:
-    Tu eşti cutare şi ai venit aici pentru cutare pricină.
Un creştin din Skutera, în a cărui casă părintească rămânea adeseori Părintele Ioan, povesteşte că acesta a spus odată:
„Într‑o bună zi se vor descoperi moaştele unui Sfânt la Mănăstirea Maicii Domnului «Likurisiotissa», după care mănăstirea va căpăta o faimă mare”.
Dar satul care îl iubea atât de mult nu s‑a bucurat vreme îndelungată de prezenţa lui, fiindcă a fost luat ca preot slujitor în Satul Nou. Apoi creştinii din Peloponez au cerut să fie adus la ei. De atunci i s‑a pierdut urma şi acum cu siguranţă că va fi adormit în Domnul.
Veşnică să‑i fie pomenirea! Să avem binecuvân­tarea sa! Amin.
 

Fragment din cartea Ieromonahului Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, vol. I, publicată la Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos.

---

[1] Cuvântul vine de la numeralul în limba greacă έξήντα, care înseamnă şaizeci.

SURSA...

DE CE TREBUIE SA NE RUGAM?

Fără rugăciune ne aflăm departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori deznădăjduiţi şi deseori neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla pacea din sufletul nostru.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să ne rugăm. Sfinţilor Săi apostoli, care căutau cu sârguinţă rugăciunea adevărată, Mântuitorul Iisus Hristos le arată cum ar trebui să se roage pentru a dobândi harul lui Dumnezeu: „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri.” Oamenii din zilele noastre trebuie să înţeleagă că este mai important să se roage aşa cum ştiu ei, decât să înveţe cum să se roage. Din păcate oamenii neglijează complet rugăciunea şi trec cu uşurinţă peste această sfântă lucrare a rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în Epistola sa către Romani: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.”

Cât de des ar trebui să mă rog? Nu sunt prea ocupat pentru a mă mai ruga? Cred cu adevărat că Dumnezeu mă va ajuta dacă mă rog Lui?

Omul zilelor noastre este ocupat cu tot felul de activităţi. Din păcate rugăciunea nu mai este căutată de om cu nerăbdare atunci când este într-un impas, când are o ispită, un necaz sau o boală. Comerciantul se trezeşte dis de dimineaţă şi se grăbeşte să ajungă la afacerea sa. Luptă din răsputeri să-şi vândă bunurile, să învingă concurenţa. În acelaşi timp cumpărătorul şi el luptă să găsească un preţ bun şi nicicum nu se gândeşte că ziua ar trebui începută cu rugăciunea şi nu cu dorinţa aceasta nebună după câştig. Şi uite aşa ora de rugăciune este „furată” de grijile vieţii.

Acest lucru se întâmplă cu toţi oamenii, nu numai cu cei care au afaceri, ci şi cu meseriaşii, judecătorii, oratorii şi cu cei care sunt judecaţi. Aceştia toţi îşi pun nădejdea în ei înşişi, în propriile lor puteri şi uită cu totul de lucrarea rugăciunii. Dar uită şi de faptul că Dumnezeu este Cel care le-a dat două mâini pentru a lucra, pentru a-şi câştiga traiul. Asemenea şi oratorii uită că Dumnezeu este Cel care le-a dat grai şi înţelepciune pentru a-i învăţa pe alţii.

Omul se îngrijeşte numai de cele lumeşti, materiale şi uită de cele cereşti, dumnezeieşti. Acesta este şi motivul pentru care viaţa lor este înghiţită de păcat şi de „afaceri lumeşti”. Lăcomia intră imediat în sufletul omului prin aceste „afaceri”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola sa către Coloseni: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5).

Trebuie să învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi care zice că omul trebuie „să se roage întotdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Unitatea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine doar prin rugăciune. Sfântul Grigorie de Nyssa încearcă să ne spună că rugăciunea este esenţială pentru o viaţă de virtute. Fără rugăciune ne aflăm departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori deznădăjduiţi şi deseori neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla pacea din sufletul nostru.

SURSA

IN ATENTIA IERARHILOR ORTODOCSI DESPRE FALSA UNIRE ASA ZISE ,,BISERICI,, ECUMENISTE

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.

„Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”

Cei care vorbesc cu atâta uşurinţă despre unirea bisericilor ar trebui să înţeleagă că
unitatea Bisericii este un dar tainic al prezenţei Dumnezeieşti. Nu este ceva care se decide la
conferinţe, ci este ceva care ori există, ori nu există. Nici o decizie a oamenilor nu îl poate
constrânge pe Dumnezeu.
Bineînţeles, este posibil ca unirea să se înfăptuiască în exterior, şi toţi - protestanţi,
catolici şi ortodocşi - putem afirma că suntem în cele din urmă o unică biserică, şi îl putem
comemora pe Papa de la Roma, iar Papa de la Roma îl poate comemora pe Patriarhul
Constantino-polului. Dacă putem cădea cu toţii de acord în privinţa unui „minimum de
adevăr”, în privinţa unui crez simplificat şi dacă găsim o soluţie pentru alte câteva probleme,
unirea poate exista. Va fi, în exterior, un sistem valid din punct de vedere juridic, dar va fi un
sistem fară nici o legătură cu Biserica lui Hristos, chiar dacă toate aparentele exterioare îl fac
să semene cu Biserica. „Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”. Când condiţiile prezenţei Lui nu
există în oameni, Dumnezeu nu vine la oameni.
Biserica lui Hristos nu a fost niciodată un sistem pământesc. Biserica s-a născut, nu a
fost făcută. Discuţiile oamenilor pot face ceva căruia îi pot da numele de „Biserică”. Dar acest
produs va fi lipsit de viaţă. Biserica cea vie nu va avea nici o legătură cu el. Ea va exista
undeva departe de toate aceste născociri, neschimbată, plină de adevăr şi lumină, nepângărită
de compromisuri false, Sfântul Duh luminându-i paşii şi învăluind-o asemenea luminii
soarelui şi călăuzind-o triumfal către „deplinătatea adevărului”.
Cât despre numărul creştinilor adevăraţi, acesta nu are nici o importanţă, chiar dacă ei
pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Ei vor fi purtătorii Tradiţiei, pe care nu doar că o vor
fi învăţat, ci o vor fi şi trăit cu adevărat, avându-i experienţa mereu vie. Creştinii trăiesc în
Tradiţie ca în elementul lor, aşa cum peştii trăiesc în apă.
Fie ca toţi cei ce-L caută cu adevărat pe Dumnezeu să nu mai vorbească despre
„unirea bisericilor”.
  Biserica nu acceptă unirea, întrucât ea nu a fost dezbinată niciodată în
esenţa ei mistică. Oamenii o părăsesc, chiar dacă păstrează multe dintre trăsăturile ei
exterioare. Fie ca toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se întoarcă la Biserică şi să se
smerească spre a putea intra, căci poarta ei e îngustă şi trebuie să te pleci foarte jos ca să poţi
trece.

. Criteriul infailibil

În haosul şi ipocrizia lumii contemporane nu este însă uşor să desluşeşti Biserica lui Hristos şi să
 te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o Biserică să se numească ortodoxă
pentru ca ea să fie literalmente aşa. Din păcate, apostazia există chiar şi sub sutana ortodoxă,
şi sub cupolele ortodoxe, şi în rândul ortodocşilor practicanţi. Acesta nu este însă un lucru
nou, Biserica îl cunoaşte de la începuturile ei; doar că acum a atins dimensiuni neobişnuite.
Trebuie să învăţăm să desluşim Biserica în spatele aparenţelor. In ceea ce priveşte
aparenţele, astăzi în Biserica Ortodoxă prevalează confuzia şi haosul în exterior. Fiecare -
instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios - are propria sa opinie despre ceea ce este
Creştinismul sau Ortodoxia, şi îşi susţine opinia cu fanatism. Ori, în această furtună, este cu
neputinţă să-ti găseşti calea fară o busolă.

Există însă un criteriu infailibil:  continuarea Tradiţiei.
Pretutindeni unde Tradiţia este păstrată vie si nepângărită, fără perturbări sau modificări, aşa cum era pe vremea Apostolilor,căci mulţi credincioşi - episcopi, preoţi şi mireni - trăiesc
 şi transmit această Tradiţie, acolo este Biserica Ortodoxă, şi credincioşii ei, mulţi sau puţini, alcătuiesc 
Trupul lui Hristos.
 Toţi ceilalţi, preoţi sau mireni, care doresc să fie numiţi ortodocşi fară să urmeze Tradiţia vie a
veacurilor, nu sunt altceva decât intruşi; sunt neghine în câmpul lui Hristos.
În ziua de azi, neghinele sunt foarte multe, iar spicele de grâu sunt foarte puţine; dar
câmpul este câmpul lui Dumnezeu, si deşi neghinele sunt de multe feluri, grâul rămâne acelaşi
din generaţie în generaţie, din sămânţă în sămânţă, la fel cu grâul cel dintâi pe care Sfântul
Duh l-a semănat în acelaşi câmp ceresc, în ziua de Rusalii.
Tradiţia cea vie nu a fost niciodată întreruptă, căci Hristos însuşi a făgăduit că „porţile
iadului nu o vor birui”. Şi Dumnezeu nu minte. Cei ce încearcă să găsească Tradiţia Bisericii
Creştine din primele secole sau din secolele de dinaintea schismei, pentru a o urma,
mărturisesc că, în fapt, au pierdut continuitatea Tradiţiei. Dar ei o vor găsi negreşit, căci
Tradiţia este ceva viu şi se transmite, la fel ca viaţa, de la cei vii la cei vii. Nu este ceva ce se
descoperă cu ajutorul unor studii erudite, nici ceva ce se dobândeşte în mod intelectual.

Biserica ascunsă, dar vie

Acele milioane de neghine care au răsărit în ultima vreme în sânul Bisericii Ortodoxe
au adus cu ele un spirit secular, astfel încât nici o Biserică ortodoxă nu a putut să-şi păstreze
trăsăturile exterioare neschimbate. Până si susţinătorii vechiului calendar, care în problema
calendarului au păstrat direcţia bună, în cazul iconografiei au trădat în mod evident Tradiţia.
Acesta este un păcat comun tuturor Bisericilor ortodoxe în ultimul timp.
Din fericire, abaterile de la Tradiţie pe care le-am prezentat nu au desprins până acum
din rădăcini Bisericile ortodoxe. Copacul rămâne în viaţă, viguros, în pofida tuturor
zorzoanelor care i se adaugă. Bisericile ortodoxe nu s-au veştejit, aşa cum s-a întâmplat cu
„Bisericile” Apusului. Dacă scuturi praful pe care l-a presărat peste ele spiritul secular, ai să
găseşti frunzele proaspete ale Tradiţiei autentice. Tradiţia nu a încetat să trăiască şi să fie în
vigoare în sfera Ortodoxiei, încă mai există călugări care trăiesc viaţa monahală ortodoxă,
încă mai există teologi care nu au pângărit adevărul, ci îl păstrează strălucitor si pur, departe
de orice amestec străin, încă mai există corişti bizantini şi adevăraţi purtători ai tradiţiei
iconogra-fîce ortodoxe, încă mai există preoţi asemenea celor din vechime, dedicaţi funcţiei
lor sfinte, a căror legătură constantă cu Dumnezeu nu le îngăduie să se frământe în privinţa
bărbilor lungi sau a vesmintelor negre, ci mai degrabă face ca aceste lucruri să răspândească
sfinţenie, încă mai există oameni simpli vrednici să vadă mari minuni.

Aşadar, adevărata Tradiţie - viaţa, experienţa duhovnicească, învăţămintele
Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi din toate timpurile, aceste urme ale Duhului Sfânt în inimile
creştinilor - există şi stăruie vie între cei vii, neîntreruptă din vremurile apostolice. Există, aceasta este regula de aur în funcţie de care fiecare trebuie să-si măsoare gândurile şi faptele,
văzând dacă se află înlăuntrul sau în afara Ortodoxiei. Semnele exterioare pot crea impresia că
această continuitate a fost perturbată sau întreruptă, dar de va privi cineva cu luare-aminte, va
observa că ea încă înfloreşte şi îi însufleţeşte pe cei ce o caută.
Tradiţia există şi va continua să existe până la sfârşitul lumii, dar, pe zi ce trece, ea
este tot mai greu de descoperit. Fiecare zi adaugă tot mai multe zorzoane copacului
Ortodoxiei, şi în felul acesta oamenii sunt dezorientaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.

Arca Ortodoxiei

Mai devreme sau mai târziu, nimeni nu ştie cu exactitate când, „bisericile” şi religiile
se vor uni, în acel haos al falsităţii, până şi cei aleşi se vor afla în primejdia de a se rătăci. Va
fi vremea Antihristului.
Cum şi când va veni Antihristul, nimeni nu poate spune. Şi nu se ştie câţi vor fi în
stare să-l recunoască, întrucât el va veni în chip de binefăcător al omenirii. Deocamdată, un
lucru se poate spune cu siguranţă: toate aceste mişcări către unire în rândul naţiunilor şi al
bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformizare a umanităţii produsă treptat
sub cilindrul compresor al culturii tehnologice netezesc calea pentru venirea Antihristului.
Potrivit criteriilor lumii, această evoluţie a umanităţii este minunată. Dar potrivit criteriilor
creştine, ea este o evoluţie către distrugere.

Acest lucru nu îl surprinde, nici nu îl sperie pe creştin. El ştie că lumea şi-a semnat
condamnarea. Şi de aceea a refuzat Hristos să se roage pentru lume. „Nu pentru lume Mă
rog”. Cârmuitorul acestei lumi este diavolul, iar diavolul „de la început a fost ucigător de
oameni”.
Moartea va găsi lumea în culmea gloriei ei, în culmea trufiei, pe vârful Turnului
Babel, când omul îşi va fi înfăptuit străvechea tentativă de a deveni zeu prin propriile-i puteri,
departe de Dumnezeu. Când Fiul Omului va veni, El îl va găsi pe om în toată splendoarea
amăgitoare a nebuniei lui satanice.
Dumnezeu nu îi cere creştinului să mântuiască lumea. Orice încercare a creştinilor de
a schimba cursul lumii ar fi inutilă şi ridicolă. Lumea este o corabie care se scufundă, şi se
scufundă deoarece propria ei structură este putrezită. Dumnezeu nu îi cere creştinului să
mântuiască corabia, ci să mântuiască cât mai mulţi naufragiaţi îi stă în putinţă.
Noua Arcă a lui Noe, Biserica lui Hristos, se apropie de locul naufragiului. Oricine
doreşte să fie salvat trebuie să-şi caute adăpostul în ea. Dar, pentru a găsi adăpost, ei trebuie
să se lepede de lume, nu atât din punct de vedere geografic, cât din punct de vedere al esenţei.
„De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).

Dar aici încep dificultăţile. Cum te poţi lepăda de lume când întreaga ta viaţă este
cuprinsă în ea? Răspunsul la această întrebare nu se află în această carte. El se găseşte în
Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi. De altminteri, întreaga viaţă în Hristos este o încercare
de eliberare din lume, din „Egiptul” patimilor, şi de refugiere în Arca Bisericii.
Dar, când vremea Antihristului va fi aproape, până si Arca Bisericii va fi greu de
desluşit. Mulţi vor spune: „Iată, aici este Hristos” şi „Acolo este Hristos”, dar ei vor fi
prooroci mincinoşi. Orice lucru va fi acceptat în mod oficial, întrucât Biserica, trădând încetul
cu încetul comorile Tradiţiei, va fi fost asimilată de amestecul indescifrabil, fals unificator,
care va retine majoritatea trăsăturilor exterioare ale Bisericii cu o dibăcie satanică.

 Ici-colo,grupuri mici de credincioşi, cu preotul lor în frunte, vor menţine încă vie adevărata Tradiţie.
Dar cine va putea să recunoască Biserica lui Hristos în acele grupuri mici şi dispreţuite
de credincioşi cărora le lipseşte orice splendoare pământească? Totuşi, la sfârşitul veacurilor,Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească va fi tocmai în acele mici parohii
uitate, dezbinate în aparenţă, care probabil nici nu vor şti unele de existenţa celorlalte, dar
care vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului în Sfântul
Duh, laolaltă cu Credinţa si Tradiţia pe care ele le vor păstra nepângărite.
În acele zile, până şi cei aleşi vor fi în pericolul de a se abate de la calea cea dreaptă.
Este nevoie de mult curaj ca să iei partea celor puţini şi să mergi împotriva curentului lumii,
cu riscul de a fi ridiculizat de cei „inteligenţi” si bruscat de cei puternici. Este nevoie de multă
înţelepciune să vezi adevărul exact acolo unde întreaga lume nu vede decât absurditate şi
prostie, în plus, adepţii minciunii vor avea miracolul de partea lor, minunea pe care diavolul Ia
cerut-o lui Hristos în pustiu, semnele şi minunile proorocilor si hristoşilor mincinoşi. „Căci
se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Câţi vor fi în stare să
găsească drumul, când toate semnele vor fi înşelătoare? Atunci, „cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui”.

Măştile ecumenistilor

Fie ca toţi cei ce doresc să trăiască lângă Hristos să se silească să dobândească
înţelepciune, pentru a-i putea recunoaşte dinainte pe proorocii şi pe hristoşii mincinoşi; şi fie
ca ei să poarte armura credinţei astfel încât să-i poată birui pe aceia si pe adepţii lor.
Căci vremurile acestea sunt vremuri viclene, în care minciuna este deghizată şi otrava
este oferită în înveliş de zahăr, în care drumurile sunt pline de capcane şi de gropi bine
camuflate. Oricine se lasă înşelat de aparenţe este pierdut.

Trebuie să învăţăm să deosebim Biserica de lume, căci menirea Bisericii este una, iar
menirea lumii este alta. Trebuie să avem pe câtă neîncredere în lume, pe atâta credinţă în
Biserică, pe câtă ură faţă de lume (nu faţă de oameni, ci faţă de lume), pe atâta dragoste pentru
Biserică, şi pe cât pesimism faţă de lume, pe atât optimism pentru Biserică.
Lumea este tabăra, mentalitatea şi intenţiile celor care au respins prinosul lui
Dumnezeu, care s-au întors cu spatele când El a vrut să le vorbească, care s-au separat de El
pentru totdeauna. Aceşti oameni au preferat moartea în locul vieţii. Ei nu sunt pedepsiţi, la fel
cum nici demonii nu sunt pedepsiţi, căci nimeni nu le doreşte nici un rău. Nesiliţi de nimeni
au ales moartea, nesiliţi de nimeni au ales să fie duşmanii lui Dumnezeu şi să rămână foarte
departe de El.

Această alegere se face în timpul vieţii, în adâncul inimii noastre, şi este irevocabilă.
Libertatea separă fiinţele spirituale în două tabere. Există două feluri de oameni, aşa cum
există două feluri de îngeri: prieteni ai lui Dumnezeu şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Libertatea nu constă în acţiunile individuale, ci în întreaga fire a omului, în răspunsul
final, pozitiv ori negativ, pe care acesta îl dă la chemarea lui Dumnezeu. Libertatea constă în
sensul general al vieţii omului, iar nu în detaliile acelei vieţi. Detaliile sunt înşelătoare: ele tac
în aşa tel încât fariseii şi cărturarii să pară prieteni ai lui Dumnezeu, iar tâlharul, femeia
păcătoasă, vameşul şi Saul [Pavel] să pară duşmanii Lui.
Trebuie să fim în stare să recunoaştem, sub măştile făţărniciei şi ale slăbiciunii, pe
adevăraţii duşmani şi pe adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu.

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.
Duşmanii care nu poartă mască - ateii, materialiştii, comuniştii - nu pot păcăli pe
nimeni. Ei sunt cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Însă ceilalţi - patriarhi,
episcopi şi arhiepiscopi „ortodocşi”, lideri ai organizaţiilor creştine, teologi şi profesori de teologie 
- , toţi cei care vorbesc cu o prefăcută dragoste creştină faţă de „fraţii” noştri eretici şi
care răspândesc mesajul unirii, toţi aceşti purtători de măşti poate nu ucid trupul, dar ucid cu
siguranţă sufletul. De aceea, lupta împotriva lor trebuie să fie necruţătoare.

extras din 

 

Doamne ajuta.. sa stam bine sa luam aminte...

BISERICA ORTODOXA ESTE IN PERICOL DE ECUMINICIZARE..STRIGATUL MUT AL MITROPOLITULUI AUGUSTIN KANDIOTIS

BISERICA NOASTRĂ ESTE ÎN PERICOL!

Citiţi şi: Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos şi Sfântul Vlasie: SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL DESPRE CATOLICI

Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul. Se numeşte aşa pentru că este altul decât Sfântul Marcu Evanghelistul. Vom spune câteva cuvinte despre Sfântul Marcu al Efesului.

***

 

Dar a trăit într-o perioadă foarte dificilă. Într-o perioadă în care Bizanţul era în declin. Bizanţul a fost statul pe care l-a întemeiat Constantin cel Mare, cu capitala la Constantinopol. A fost cel mai mare stat al lumii antice, stat care, ca un arbore imens, şi-a întins ramurile în Răsărit şi în Apus. A fost ce sunt astăzi America şi Anglia; sau, mai bine zis, Anglia şi America nu sunt nimic în comparaţie cu Imperiul Bizantin. Slavă mare. Acolo, biserici strălucitoare (Sfânta Sofia), acolo, părinţi şi dascăli, acolo, flori şi roade ale Bisericii, tot ce are lumea mai frumos. A ţinut Bizanţul – câţi ani? – O mie de ani! Şi a propovăduit Evanghelia în mod misionar în întreaga lume. Dar acum, în epoca Sfântului Marcu, erau deja ultimii ani ai Imperiului Bizantin. Bizanţul „îşi trăgea ultimele răsuflări”, îşi dădea duhul, murea. Pentru că, după cum mor oamenii, mor şi popoarele. Şi au murit popoare şi popoare până acum. Dar mă tem, fraţii mei, ca nu cumva şi poporul nostru să moară, un popor istoric, care durează de cinci mii de ani. Există acest pericol, dacă nu ne trezim toţi, mici şi mari, din toate partidele şi taberele, şi nu dobândim o unitate creştină.

Acest mare sfânt şi mărturisitor al Credinţei noastre Ortodoxe s-a născut în 1392. Unde s-a născut, în ce cetate? O, cetatea care l-a născut! Nu este elin şi nu este creştin ortodox cel care aude numele acestei cetăţi şi nu se emoţionează. S-a născut în cetatea visurilor noastre, în Constantinopol!
S-a născut din părinţi binecinstitori şi bogaţi, care şi-au dorit realizarea copilului lor. Inteligent şi studios cum era, a studiat la diferite şcoli şi a audiat mulţi profesori. În felul acesta, a dobândit o aleasă educaţie. Îl ştia pe Homer pe de rost! Acum, dacă vei întreba vreun copil de elin, nu ştie nici măcar un vers din Homer. Păcat de banii pe care îi cheltuieşte statul cu şcolile. Englezii îl ştiu pe Homer, germanii îl ştiu pe Homer. Noi? Nimic. O, patrie, unde ai ajuns cu politicienii care se laudă în Parlamentul elinilor că au „îngropat” – ei, groparii – frumoasa limbă elină!…
Aşadar, Marcu Evghenicul a studiat operele antice. Însă, înainte de toate, citea zi şi noapte şi avea sub perna sa – ce carte? – Sfânta Scriptură. A învăţat foarte bine Scriptura şi a devenit unul din cei mai înţelepţi profesori din Constantinopol. Cu această zestre, a devenit apoi monah, diacon şi preot al Bisericii, iar, în cele din urmă, mitropolit al istoricei cetăţi Efes.

Aşadar, atunci, statul îşi trăgea ultimele suflări. Cetatea era ameninţată de un duşman îngrozitor. Era ameninţată de Mahomed, care a pornit din Arabia şi a ajuns până în Constantinopol şi l-a împresurat. Împărat era Ioan Paleologul, fratele lui Constantin Paleologul, ultimul împărat. În această clipă dificilă – ce-a făcut Ioan? Şi-a întors privirile sale nu spre Dumnezeu, Tatăl nostru, ci a căutat o alianţă cu Occidentul. Ca şi noi, care căutăm alianţă când cu Occidentul şi America, când cu Orientul şi cu Rusia, şi niciodată cu Dumnezeu! În timp ce Elada singură, dar cu Dumnezeu, este atotputernică. „Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi,… căci cu noi este Dumnezeu”! (Isaia 8, 9-10 şi Pavecerniţa Mare).
Aşadar, Ioan Paleologul şi-a întors privirile spre Occident. Dar acolo, stăpânea papa atunci. Avea putere. Ridica şi cobora principi şi împăraţi. Înaintea sa, stăteau drepţi guvernatorii Italiei, ai Franţei, ai Germaniei şi alţii. Aşadar, Ioan a făcut păcatul de a cere ajutor de la papă împotriva lui Mahomed, care împresurase Constantinopolul. Şi s-a dus în Occident, luând cu el o mare suită. Printre membrii suitei, era şi Marcu Evghenicul, ca om educat şi erudit, ce era capabil să întreţină convorbiri cu catolicii.
S-a dus la papa. Slăviţii strănepoţi ai lui Constantin cel Mare s-au prezentat înaintea lui ca nişte cerşetori, tremurând înaintea lui. Şi acesta ce pretenţii avea? Să i se închine şi să-i sărute pantoful! Ce să facă?! S-au închinat şi i-au sărutat pantoful.
Apoi, a început dialogul. Este mare istoria, nu este posibil să le povestim pe toate. În cele din urmă, când la Ferrara şi când la Florenţa (1438-1439), a avut loc înţelegerea, un pact dezonorant. Adică: a făcut papa un document şi i-a obligat pe ortodocşi să semneze că acceptă toate rătăcirile şi ereziile lui şi primatul, dictatura şi sistemul totalitar cu care conduce.
Erau mulţi însoţitorii lui Ioan Paleologul. Şi toţi semnau, semnau, semnau… Deodată, apare un „nu”. Cineva a spus: „Eu nu semnez”. Unul era. Îl roagă patriarhul, îl roagă ceilalţi episcopi, îl roagă împăratul.
- Nu, zice. Eu nu trec de partea papei, voi rămâne ortodox. În felul acesta, s-a semnat pactul de dezonoare. Papa a întrebat:
- Au semnat toţi?
- Toţi, Sanctitate, în afară de unul.
- Cine este acesta?
- Marcu al Efesului.
- A, zice papa, el n-a semnat? Nu am făcut nimic…
Vedeţi?! O singură semnătură a unui singur luptător pentru Ortodoxie are valoare mai mare decât o mulţime de semnături ale oamenilor mici şi lipsiţi de importanţă.
S-au întors în Constantinopol. Poporul, revoltat împotriva acestei înţelegeri trădătoare, a ieşit şi l-a primit cu cinste doar pe Marcu Evghenicul. Deoarece acesta, un singur om, a ţinut Ortodoxia, urmând Sfântului Atanasie cel Mare. După cum Marele Atanasie a ţinut 50 de ani Ortodoxia pe umerii săi, ca un alt Atlas, aşa şi Marcu Evghenicul a ţinut Credinţa noastră Ortodoxă în acele vremuri grele. De aceea, suntem recunoscători Sfântului Marcu pentru rezistenţa sa eroică.

***

Câţi ani au trecut de atunci? Calculaţi. Aproape 500-600 de ani. Şi iarăşi, acum şi noi suntem ameninţaţi ca neam care i-a succedat Bizanţului. Şi micul nostru neam şi chiar Biserica noastră sunt în pericol. Duşmanii sunt mulţi! Doar cei nesimţiţi nu-i zăresc, doar aceia al căror gând este doar la bani, la mâncare, la erotisme… Mici şi neimportanţi, oameni cu deprinderi de fiară am ajuns, oameni împietriţi, fără idealuri lăuntrice mari.
Iubiţii mei, Biserica noastră este în pericol:
- Este în pericol de la Răsărit, de la Apus, de la Miazăzi şi de la Miazănoapte, este în pericol din toate părţile.
- Este în pericol din partea ereziilor, a francilor (catolicilor) şi a papei, care e unul şi acelaşi lucru. Toţi câţi se duc în afară, în Australia şi la Toronto, îl văd acolo pe papa, care încearcă să distrugă elenismul ortodox.
- Este în pericol din partea protestanţilor.
- Este în pericol din partea iehoviştilor, biciul umanităţii, taifunul sionismului.
- Este în pericol din partea ateilor marxişti, care, deşi nu-L acceptă pe Dumnezeu, promit „paradisuri”, pentru a instaura pe pământ iadul.
- Este în pericol…, este în pericol…, este în pericol…
După cum a spus un sfânt din zilele noastre, dacă nu vom fi atenţi, va veni vremea în Elada în care unii vor fi catolici, alţii – protestanţi, unii – iehovişti, alţii – penticostali, unii – atei, alţii – necredincioşi, unii – marxişti, alţii… Şi ortodocşi? Nu vor exista!
O, fraţii mei, cui vorbesc? La morţi, la pietre? Vouă vă vorbesc! O simţiţi? Nu vorbesc ca să treacă timpul. Eu simt în adâncul sufletului că Ortodoxia este mama noastră, dulcea noastră mamă. Dacă se stinge Biserica, s-a stins soarele. Mai bine să se stingă soarele, decât Ortodoxia. De aceea, să repetăm şi noi cuvintele poetului Kristalli:
„O, Ortodoxie! Dulce mamă,
Ce glas frumos trimiţi prin clopot
Şi cât de mult urneşte inima noastră acest glas!
Acea cruce din clopotniţele noastre, răspândind atât de multe raze de aur,
Varsă în adâncurile noastre, în suflet, atât de multe nădejdi dulci şi de aur!”. 

(Omilia Mitropolitului Augustin Kandiotis al Florinei, Prespelor şi Eordeei, în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, duminică, 19.01.1986)

Sursa: http://acvila30.ro

Doamne ajuta...

UN CUVANT GREU PENTRU PREOTII DE MIR... IN GENERAL

Complexele unora dintre preoţii de mir

Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se incomod când le stai în preajmă. Şi nu sunt puţini.

Alţii mai "rigorişti", ştiutori de citate şi definiţii, posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde, sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!

Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti, socotiţi, aşadar, "oameni ai Bisericii", mulţi dintre aceştia rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri, neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşi "zilnic" în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiesc să-şi arate dispreţul faţă confraţi, dispreţ ce vizează îndeobşte aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, mai precis unele detalii ce ţin de "pravoslavnicia" sănătoasă dar anacronică a unui preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă (dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută, naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără ocolişuri, slujbe "lungi", "necenzurate", săvârşite cu cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori de ştiuta indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.

Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea studiilor superioare ("păcat capital"), atunci omul lui Dumnezeu e "depăşit", iremediabil "ratat" în ochii "doctoranzilor". Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi de preoţii monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi, arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă, eventual "înţelegându-i" cu superioară îngăduinţă. În opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie de inguşi trăitori în rezervaţii.

Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster, se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente "cultural-artistice", vorbesc nepretenţios, adoptând uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă "subţirii" înnoitori.

Mândria lumească şi mireneasca deşteptăciune este înaintea Mântuitorului Hristos – dispreţuit de emancipaţii gnostici, cândva numiţi "cărturari", acum "teologi" –, orgolioasa venerare a deducţiilor, silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale, simptome ale gnozei "încreştinate" de clerici deopotrivă cu scolastica atât de fecundă în facultăţile teologice, al fel ca şi în biserici.

Iscodirea umanistă, omeneasca mintoşenie antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură etc. într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul smereniei şi pocăinţei statornicite de sfinţi atât turmei, cât şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a devenit astăzi piatră de poticnire pentru "intelighenţia" ortodoxă (?!) prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul "marilor idei" slobozite în minţile tuturor de duhul trufiei şi al slavei deşarte.

Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire, naşte între clericii "emancipaţi" înşelarea potrivit căreia vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea "duhurilor", îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură, mintea omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai, Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară. Dacă, încă din primele veacuri creştine, cultura ar fi fost calea către cer, pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi, pustiurile ar fi fost transformate în academii, iar mucenicii s-ar fi jertfit "intelectual", murind teoretic, iar nu prin muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.

Datorită înşelătoarei "culturi duhovniceşti", proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin intermediul facultăţilor teologice.

"Compensând" lipsa ortodoxiei lăuntrice a viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci chiar şansa de a se "angaja" şi "munci" în ortodoxie ca funcţionar, respectiv "salariat" al vieţuirii duhovniceşti (îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit, înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le ştie fiindcă le-a învăţat.

Un astfel de cleric, complexat de sindromul instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie, galanterie etc; mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii, marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile înmănuncheate în ceea ce numim "cultură".

Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor (printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască confratele, care, conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii, nu iubeşte nimic din "frumuseţile" culturii şi odihna traiului înstărit – fapte pentru care va fi socotit nătărău, învechit, om de nimic.

Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind "fireşti" reţineri faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo unde este lăudată "mintea": la festivaluri, cenacluri, simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în mănăstiri.

Optând pentru titlul pretenţios de "personalitate culturală" şi om al "cetăţii" neştiutele virtuţi monahale ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui neîmpăcat cu cele lumeşti – virtute atât de rară între cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea «unde să-şi plece capul».

Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima vedere par "depăşiţi" de evenimente, "întârziaţi" ori "săraci cu duhul" având o înfăţişare deseori "ştearsă", "comună" în "simplitatea" lor ascund virtuţi ce scapă trufiei "cărturarilor", virtuţi care dacă ar fi etalate spre cinstire ar complexa cu siguranţă pe "înalţii cugetători". Monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor care îi privesc infatuat, cam "de sus" pe monahi adresându-li-se deseori ca unor slugi de casă prea-îndatorate înalţilor oaspeţi) în orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi nereproşând acestora "îndrăznelile necreştineşti şi de departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte, alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări declanşate în vremea când monahii se roagă ori se odihnesc în "liniştea" schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.). Monahul îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de "oameni", deşi la fel ca "domnii intelectuali" şi preoţii cu obraji catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii superioare, "slăvita" diplomă atât de des şi penibil invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi acceptându-şi împăcat umila şi neînsemnata treaptă de "rândaş" nebăgat în seamă. Iată dar suficiente motive pentru ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de "zgârcite" faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.

Ieroschimonah HRISTOSTOM

Doamne ajuta...

24 DE ANI DE LA MUTAREA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA,CATEVA CUVINTE DE FOLOS..

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.

Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea. 

Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru martiraj.

Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.

Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.

Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.

 

CUVINTE DE FOLOS

Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.

•Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.

La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.

•Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.

•De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.

•Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.

•Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.

•Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.

•Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.

•Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.

•Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,
silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.

•Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.

•Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.

•În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.

•Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.

•Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.

•Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

•Să cultivăm energia voinţei.

•Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.

•Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.

•Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.

•Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

•Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.

•Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.

•Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.

•Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poţi lua “la trântă” cu el fără “Doamne Iisuse.”, şi nu poţi zice “Doamne Iisuse.” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.

•Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.

•Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.

•Dacă uiţi să zici “Doamne Iisuse.”, zi: “Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.

•Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.

•Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.

•Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.

•Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.

•Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.

•Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.

•Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.

•Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.

•Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.

•Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.

•Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.

•Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.

•Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.

•Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.

•Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.

•Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.

•Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.

•Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

•Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.

•Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.

•Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.

•Pe vârful limbii călăreşte satana.

•Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.

•Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.

•Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.

•Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.

•Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.

•Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Formele în care se dezvoltă Şi se înmulţeşte mândria în suflet

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei. Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet.

Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate. Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?

În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu.

Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa.
Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră.
Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte.
 Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat.
 Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

articol apărut in nr. 4 al Revistei Atitudini

Sursa: http://www.arsenieboca.ro

Doamne ajuta..