PREDICA PARINTELE LEONTIE FUSA..DUMINICA DINAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI

CU BINECUVANTAREA PARINTELUI LEONTIE FUSA

VA REDAU O PREDICA SI UN CUVANT DE INVATATURA TINUT LA SCHITUL CLOSCA LA DUMINICA DINAINTEA BOTEZULUI  DOMNULUI

Doamne ajuta..

PREDICA LA DUMINICA CINCIZECIMII PARINTELE LEONTIE FUSA

Troparul Pogorârii Duhului Sfânt

“Binecuvantat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepti pe pescari ai aratat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie.”

predica audio

Doamne ajuta...

DUMINICA SAMARINENCII..PREDICA PR.LEONTIE FUSA

Doamne ajuta..

MIRONOSITE IN TRECUT..FEMEI CRESTINE, EMANCIPATE IN ZIUA DE AZI..PREDICA PR.GHEORGHE ANITULESEI

O predica de la Parintele Gheorghe Anitulesei din Radauti,Suceava  despre femeile Mironosite de pe vremea Mantuitorului si deosebirea femeilor crestine din vremea in care traim..cuvant de invatatura pentru cei ce doresc sa se mantuiasca..

Doamne ajuta...

Poate o sa va placa si asta..

http://paisiee.blogspot.ro/2013/05/duminica-mironositelorpredica-parintele.html

DUMINICA MIRONOSITELOR..PREDICA PARINTELE LEONTIE FUSA..

MARCU 15  43-47  , 16  1-8

43. Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.

44. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemînd pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.
45. Şi aflînd de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.
46. Şi Iosif, cumpărînd giulgiu şi coborîndu-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormînt care era săpat în stîncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormîntului.
47. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

1. Şi după ce a trecut ziua sîmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
2. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii (Duminică), pe cînd răsărea soarele, au venit la mormînt.
3. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormîntului?
4. Dar, ridicîndu-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
5. Şi, intrînd în mormînt, au văzut un tînăr şezînd în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmînt alb, şi s-au spăimîntat.
6. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimîntaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.
7. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.
8. Şi ieşind, au fugit de la mormînt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

HRISTOS A INVIAT

Doamne ajuta...

PRAZNICUL ÎNVIERII LUI HRISTOS – O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ A MITROPOLITULUI IEROTEI DE NAVPAKTOS partea 1

INVIEREA LUI HRISTOS

Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelelte religii au capi muritori, în vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice. Nu putem vorbi despre Înviere în afara Răstignirii, deoarece Răstignirea şi Învierea sunt cei doi poli ai vieţii mântuitoare, aşa cum se cântă în Biserică: ,,a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui’’, sau: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o slăvim’’.

Deoarece Învierea lui Hristos are o mare însemnătate pentru viaţa credinciosului, în Biserică se vorbeşte în permanenţă despre ea. Nu credem în revoluţii sociale, pentru că cel mai mare bine de pe lume a venit prin Înviere, nu prin vreo răzvrătire a maselor. Dacă înţelegem că Învierea este adevărata revoluţie, atunci am aflat adevărul, deoarece prin Învierea lui Hristos omul şi-a recăpătat locul pe care-l avea cândva, urcând chiar şi mai sus. Cuvântul epanastasi (revoluţie) provine din verbul epanistimi, însemnând revenire la starea anterioară. Îndreptarea şi reaşezarea omului pe locul avut mai înainte s-au făcut prin Învierea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune în mod clar: Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră (I Cor.15, 17). Adevărul şi puterea credinţei se datorează marelui eveniment al Învierii lui Hristos. Fără acest adevăr, creştinii sunt mai de plâns decât toţi oamenii (I Cor.15, 19).

De ce Învierea lui Hristos este reprezentată în icoane în chipul pogorârii la Iad

Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, odată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului. Omiliile Părinţilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, în realitate, cuvinte purtătoare de lumina biruinţei Învierii.

Acest lucru se vede şi din hagiografia Învierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorârii lui Hristos la Iad să fie considerată o adevărată icoană a Învierii Mântuitorului. Desigur, există şi icoane ale Învierii care descriu arătarea lui Hristos către mironosiţe şi către ucenici, dar icoana Învierii prin excelenţă este cea a triumfului asupra morţii, care s-a făcut prin pogorârea lui Hristos la Iad, atunci când sufletul Său unit cu Dumnezeirea a purces în lumea întunericului, de unde a eliberat sufletele drepţilor Vechiului Testament care Îl aşteptau pe Izbăvitor.

Înfăţişarea Învierii sub forma pogorârii lui Hristos la Iad are mai multe motivaţii teologice importante. Prima motivaţie este legată de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a înviat fiindcă El a ieşit din ,,mormântul închis’’. Venirea îngerului care a dat piatra la o parte de pe mormânt şi cutremurul s-au făcut doar pentru ca mironosiţele să se încredinţeze de faptul că Hristos a înviat. A doua motivaţie se leagă de faptul că Hristos a zdrobit stăpânirea morţii şi a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Tradiţia ortodoxă vădeşte faptul că, prin moartea lui Hristos, stăpânirea morţii a fost zdrobită cu totul. De aceea, în Biserică se intonează: ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…’’. Biruinţa lui Hristos asupra morţii a avut loc exact în momentul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivaţie a unei astfel de reprezentări a Învierii provine din faptul că prin pogorârea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam şi pe Eva de sub stăpânirea morţii. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întregul neam omenesc, pentru că Adam a fost părintele din care ne-am tras cu toţii, odată cu învierea sa am gustat şi noi din fructele învierii şi ale mântuirii. Datorită legăturilor fireşti care există între descedenţi şi ascendenţi, ceea ce s-a petrecut cu protopărintele nostru s-a petrecut cu întreaga fire omenească.

Din aceste motive, cea mai reprezentativă icoană a Învierii este pogorârea lui Hristos la Iad. Aşadar, după cum vom vedea şi în continuare, punctul central al Învierii este omorârea morţii şi izbăvirea de diavol. În Biserică se cântă: ,,Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului”. Izbăvirea de Iad şi desfiiţarea morţii constituie înţelesul adânc al sărbătorii Învierii.

Ce este Iadul

Întrebarea care se pune este următoarea: Ce înţelegem cu adevărat atunci când vorbim despre Iad şi despre pogorârea lui Hristos acolo? Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament există multe fragmente care se referă la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este înfăţişarea învăţăturii legate de omorârea şi de nimicirea Iadului.

Unul dintre aceste fragmente Îl înfăţişează pe Hristos spunând: Şi tu Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la Iad te vei coborî (Matei 11,23). În mod vădit, Hristos foloseşte imaginea Iadului în opoziţie cu cerul, care se identifică cu slava Capernaumului, pentru că această cetate s-a învrednicit să Îl vadă pe Dumnezeu-Om Hristos; prin urmare, Iadul înseamnă umilinţa totală a cetăţii şi căderea ei pentru că nu s-a arătat vrednică de această mare cinste.

Cuvântul Iad din Noul Testament corespunde cuvântului ebraic Şeol, care înseamnă peşteră, prăpastie, abis şi desemnează împărăţia întunecoasă şi nevăzută a morţilor, adică locul unde se află sufletele celor plecaţi din această lume.

Cuvântul Hades (Iad) provine din mitologia grecească. Hades este fiul lui Cronos şi al Rheei, frate al lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Hestiei şi al lui Demeter’’. Hades a participat la lupta Titanilor, purtând un coif din piele de câine, care l-a făcut nevăzut pentru ceilalţi zei, iar acest lucru a contribuit la Victoria zeilor. La împărţirea lumii prin tragere la sorţi, Hades a primit stăpânirea asupra lumii subpământene a morţilor, unde era întuneric gros. Hades a rămas acolo şi nu a mai ieşit decât o singură dată, atunci când a răpit-o pe Persefona, fiica lui Demeter, şi îi primeşte la el pe morţi, luându-i sub stăpânirea sa.

Fireşte, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, aceste teorii despre Iad nu sunt acceptate. Iadul nu este un anume zeu care are stăpânire asupra sufletelor morţilor şi care, aşa cum se credea în vechea Eladă, putea fi uneori şi bun, ci este împărăţia şi puterea morţii şi a diavolului. În Vechiul Testament, iadul este considerat un loc anume, aflat în cele mai de jos ale pământului, în acord cu concepţiile acelei epoci, potrivit cărora Pământul este la mijloc. Cerul este deasupra pământului, iar Iadul se găseşte în tenebrele de sub pământ. Desigur, aceste lucruri trebuie înţelese în mod simbolic. Datorită faptului că sufletele nu sunt materiale, ci sunt fără materie, nu putem considera că Iadul este un loc anume.

Astfel, în Sfânta Scriptură, imaginea Iadului este folosită simbolic pentru a desemna stăpânirea morţii şi a diavolului. Sfântul Apostosl Pavel spune: Deci de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împrtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe acel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stăpânirea morţii se identifică cu puterea diavolului.

Aşadar, în Tradiţia ortodoxă, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stăpânirea morţii şi a diavolului. De aceea spunem că sufletele oamenilor care se află sub puterea diavolului şi a morţii se află în Iad. Între aceste coordonate trebuie analizată învăţătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea şi a intrat în împărăţia morţii, făcând-o pe aceasta cu totul fără vlagă şi fără putere şi dând fiecărui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, să poată fugi de împărăţia şi de stăpânirea morţii şi a diavolului.

Învăţătura Bisericii despre pogorârea la Iad a lui Hristos

Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ne dă mărturie despre pogorârea lui Hristos la Iad: Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut în duh, întru care S-a pogorât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare…(I Petru 3, 18-19). Aşadar, prin Dumnezeirea Sa, Hristos a coborât în închisoarea duhurilor, adică a sufletelor, unde a propovăduit pocăinţa. Acelaşi lucru se spune şi într-un alt loc din Epistolă: Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oamenii, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6).

În Tradiţia Bisericii se vorbeşte mult despre pogorârea lui Hristos la Iad. În sensul pătrunderii Sale în împărăţia morţii. Troparele care se cântă la Vecernia Paştelui sunt cutremurătoare. Ele încep astfel: ,,astăzi Iadul strigă suspinând’’. Aşadar Iadul se tânguieşte. În aceste tropare se mai spune printre altele că puterea Iadului a fost nimicită pentru că Hristos i-a eliberat pe toţi cei care fuseseră de veacuri sub stăpânirea sa. Grăitoare sunt în acest sens cuvintele: ,,Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat. De cei peste care eram împărat sunt lipsit, şi pe care i-am înghiţit, puternic fiind, pe toţi i-am vărsat. Deşertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit; slăbit-a puterea morţii’’.

Deosebit de important pentru înţelegerea acestor fapte este cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se rosteşte în timpul Sfintei Liturghii din Duminica Paştelui. Printre altele, în acest cuvânt se spune că, atunci când L-a întâlnit pe Hristos, Iadul ,,s-a amărât…s-a stricat…a fost batjocorit… a fost omorât…s-a surpat… a fost legat’’. În continuare, se adaugă că, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a răpit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o dată în faţa lui Dumnezeu, a înghiţit pământ-ţărână, dar a primit cerul în pântece; a luat ceea ce a văzut, adică trupul omenesc şi firea omenească, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adică de Dumnezeire.

Sfântul Ioan Damaschin expune învăţătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad într-un tropar din canonul Paştelui. Vom prezenta în întregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut: ,,Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt’’.

În cadrul unei omilii prin care tâlcuieşte un psalm al lui David ce se referă la acest subiect (Ps.23,7-10), Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunată a pogorârii lui Hristos la Iad şi a tuturor lucrurilor care s-au petrecut în acest răstimp. În cuvinte expresive, el spune că Hristos S-a pogorât la Iad ,,ca un Dumnezeu, ca un războinic…ca un împărat’’, însoţit nu de douăsprezece cete de îngeri, ci de mii de mii şi de milioane de milioane de îngeri. Înainte ca Hristos să ajungă în locaşurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a coborât acolo Arhanghelul Gavriil ca să vestească tuturor sosirea lui Hristos, aşa cum tot el vestise odinioară şi Fecioarei Maria zămislirea Mântuitorului în pântecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre. După aceea a grăit Arhanghelul Mihail:…şi vă ridicaţi porţile cele veşnice. Puterile îngereşti au strigat: daţi-vă la o parte străjeri ai răului, iar stăpâniile: sfărâmaţi-vă lanţuri care nu aţi fost nicicând dezlegate… Înfricoşaţi-vă tirani şi călcători de lege. Apoi a venit Hristos şi a semănat frică, tulburare şi groază. Atunci stăpânitorii Iadului au întrebat cu glas mare: cine este acesta Împăratul slavei? Iar puterile cerului au răspuns: Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război… Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei (Ps.23,7-10).

În continuare, Sfântul Epifanie face o descriere minunată a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit paşii lui Hristos, Care Se apropia, aşa cum i-a auzit cândva şi în Rai, după căderea în păcat. Odinioară, a simţit frică, însă acum, simte bucurie şi desfătare. Cuprins de pocăinţă, Adam a strigat tuturor sufletelor:,, Domnul meu să fie cu voi cu toţi’’, iar Hristos a răspuns:,,Şi cu duhul tău’’. După aceea, Hristos l-a prins de mână, l-a înviat şi i-a spus tot ce făcuse pentru mântuirea lui şi a întregului neam omenesc.

4. De ce s-a pogorât Hristos la Iad

Din tot ceea ce am spus până acum, putem să înţelegem scopul pogorârii lui Hristos la Iad. Adevărul este că Hristos a intrat în împărăţia diavolului pentru a o duce la pieire. În continuare, vom analiza mai amănunţit motivele pentru care Mântuitorul a mers în Iad.

În primul rând, aşa cum am mai spus, pogorârea la Iad a fost făcută cu scopul de a zdrobi porţile împărăţiei întunericului, adică de a pune capăt morţii şi stăpânirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit încă din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfărâmat porţi de aramă şi zăvoare de fier a frânt (Ps.106,16). De asemenea, Profetul Isaia s-a făcut şi el purtător al cuvântului lui Dumnezeu: Eu voi merge înaintea ta şi drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâma (Isaia 45,2). Tâlcuind aceste fragmente, Sfântul Ioan Gură de Aur notează că Dumnezeu nu a spus că va deschide porţile de aramă, ci a făgăduit că le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul închisoarea sufletelor; în egală măsură, El nu a spus că va deschide zăvoarele , ci le va sfărâma, pentru ca închisoarea să rămână neputincioasă, deoarece nimeni nu poate fi ţinut acolo unde nu este uşă sau zăvor. Atunci când Hristos nimiceşte ceva, nimeni nu poate să facă acel lucru la loc.

În al doilea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a-l prinde şi a-l supune pe Diavol, care până atunci era stăpânul morţii şi al Iadului. De altfel, Însuşi Hristos a propovăduit în timpul vieţii Sale că nimeni nu poate să intre în casa celui tare ca să- jefuiască lucrurile şi să-i prade avuţia dacă mai întâi nu l-a legat pe cel tare (Matei 12,29). Aşadar, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce înseamnă că acesta nu mai are nicio putere asupra oamenilor.

În al treilea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfântul Apostol Pavel învaţă acelaşi lucru atunci când spune: Iar aceea că ,,S-a suit’’ ce înseamnă decât că S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efes.4,9). Astfel pogorârea în cele mai de jos ale pământului s-a făcut pentru ca toate să se umple de lumina lui Hristos şi, în esenţă, pentru ca împărărţia morţii să se piardă. Desigur, trebuie făcută distincţie între harul lui Dumnezeu care le plineşte (le umple) pe toate şi harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se împărtăşesc numai cei îndumnezeiţi. Sfântul Grigorie Teologul afirmă că, dacă toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, înseamnă în mod sigur că existau închinători ai lui Dumnezeu atât pe pământ, cât şi în împărăţia morţilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune:,,Ca să umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorât în cele dedesuptul ale pământului’’. Sfântul Ioan Damaschin cântă cu glas de biruinţă: ,,Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesupt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit’’.

În al patrulea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru ca şi acolo să aibă loc cele ce se petrecuseră pe pământ. Pe pământ, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei păcătoşi, a dat orbilor lumina ochilor şi S-a făcut pricină de mântuire pentru cei care au crezut, dar şi mustrare a necredinţei pentru cei necredincioşi. Aceleaşi lucruri trebuiau să se petreacă şi în Iad, unde se aflau sufletele celor care muriseră, astfel încât întreaga fire omenească, adică întreaga omenire, să audă vestea de mântuire adusă de Hristos. După ce a răsărit soarele dreptăţii pentru cei care trăiau pe pmânt, trebuia să strălucească lumina lui Dumnezue şi pentru cei ce locuiau în întuneric şi în umbra morţii (Sfântul Ioan Damaschin).

5. Cum L-a recunoscut Iadul pe Hristos şi cine s-a mântuit

Analizând pogorârea lui Hristos la Iad, trebuie să răspundem la două întrebări interesante. Prima întrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut rănile de pe Trupul Său? Iar a doua întrebare este: s-au mântuit toţi cei care erau prizonieri ai morţii în Iad?

Răspunsul la prima întrebare nu trebuie să aibă caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legătură cu faptul că Hristos a luat atât trup, cât şi suflet, fiind om întreg şi desăvârşit.

Această întrebare a fost pusă deoarece, într-un tropar din canonul Sâmbetei Mari, se spune că Iadul s-a amărât văzând om muritor care s-a îndumnezeit şi care era plin de rănile Crucii. ,,Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi Atotputernic; şi de înfricoşătorul Tau chip a rămas fără glas’’. De aici înţelegem că, deşi era plin de răni, Hristos era atotputernic.

Se ştie faptul că la Iad s-a pogorât sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, în vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a rămas în mormânt. Prin urmare, rănile pe care Hristos le avea în Iad erau fie răni ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua variantă se exclude, drept care trebuie spus că rănile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca rănile trupului care s-au făcut pe Cruce să fie considerate şi răni ale sufletului?

Într-o analiză anterioară, am spus că, în timpul Patimilor, atunci când trupul pătimea, Dumnezeirea nu pătimea împreună cu trupul, rămânând nepătimitoare. Dar împreună cu trupul pătimea şi sufletul lui Hristos. Sfântul Nicodim Aghioritul explică faptul că unele energii ale sufletului lucrează fără participarea trupului, ca de exemplu, mintea, raţiunea, judecata, care acţionează atunci când trupul se linişteşte, în vreme ce alte energii ale sufletului, aşa cum sunt imaginaţia şi simţirea, nu lucrează fără participarea trupului. Astfel, atunci când trupul lui Hristos era biciuit, semnele şi imaginile transfigurate- transformate din imagini (amprente) materiale în imagini (amprente) spirituale-ale biciuirilor şi ale patimilor se imprimau şi în sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat şi pe suflet, şi aceasta este ceea ce a văzut Iadul.

De altfel, acelaşi lucru se petrece şi cu sufletele oamenilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că oamenii care au săvârşit lucruri rele şi viclene vor învia spre osândire şi spre ruşine căci ,,vor purta în ei ruşinea şi semnele păcatelor’’.

Cu adevărat, această ruşine este mai îngrozitoare decât întunericul şi decât focul cel veşnic căci, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, aceşti oameni vor păstra pentru vecie în memoria sufletului semnele păcatului pe care l-au săvârşit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodată. Poate că în acest fel putem să înţelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a văzut şi a recunoscut sufletul lui Lazăr.

În legătură cu cea de-a doua întrebare, trebuie să spunem că, prin pogorârea lui Hristos la Iad, nu s-au mântuit toţi cei ce se găseau acolo, ci numai drepţii, adică numai cei care ajunseseră la diferite trepte ale îndumnezeirii. Sfântul Epifanie spune că nu s-au mântuit toţi oamenii care se aflau în Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul că L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atâta vreme cât au fost în viaţă, au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat.

Din alte învăţături ale Sfintei Scripturi şi din Tradiţia patristică, ştim că şi oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare şi de îndumnezeire, pentru că s-au învrednicit să-L vadă pe Cuvântul neîntrupat, cu diferenţa că moartea nu fusese încă biruită şi de aceea, ei mergeau în Iad. Însă, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos a sfărâmat stăpânirea morţii, iar cei care aveau comuniune cu El au crezut că El este puternic şi stăpânitor şi mântuitorul oamenilor şi, astfel, au fost eliberaţi.

6. Însemnătatea Sâmbetei Mari

În Sâmbăta Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea era în Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla în mormânt. Pentru că în acest fel s-a biruit stăpânirea diavolului şi a morţii, Sâmbăta dinaintea Învierii este considerată de Biserica Ortodoxă o zi mare, ea fiind în strânsă legătură cu Duminica ce a urmat.

În textele liturgice, Sâmbăta Mare, în care Hristos S-a odihnit după toate câte săvârşise pentru mântuirea omului, este corelată cu cea de-a şaptea zi a creaţiei, în care, după zidirea lumii şi a omului, Dumnezeu ,,S-a odihnit de toate lucrurile Sale’’. De aceea, se cântă: ,,aceasta este Sâmbăta cea prea binecuvântată’’.

În cartea Facerii vedem că după ce a creat lumea întreagă şi l-a zidit pe om în şase zile, în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce făcuse. Moise scrie: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făut şi le-a pus în rânduială (Facerea 2,3).

Din acest motiv, Moise a stabilit ca cea de-a şaptea zi-adică sâmbăta, care se tâlcuieşte odihnă-să fie pentru iudei zi de odihnă, închinată slăvirii lui Dumnezeu şi închinăciunii. Porunca a fost limpede: în ziua întâi să aveţi adunare sfântă, în ziua a şaptea iar adunare sfântă; şi în acele zile să nu faceţi niciun fel de lucru, decât numai cele ce trebuie fiecăruia de mâncat, numai acelea să vi le faceţi (Ieşirea 12,16).

Există o tâlcuire care spune că porunca odihnei din ziua de sâmbătă a fost dată de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea şi reînnoirea omului care urma să aibă loc prin jertfa şi prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorârea Sa la Iad şi prin omorârea păcatului şi a morţii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, deşi începutul rezidirii şi al reînnoirii a fost în ziua Sâmbetei Mari, în mod cert, renaşterea a început cu adevărat în ziua de Duminică, atunci când Hristos a ieşit cu trupul din mormânt (Sfântul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar dacă cinstim ziua de sâmbătă, cinstim mai mult duminica, pe care, mai întâi de toate o considerăm ziua rezidirii şi a rereînnoirii. Cu toate acestea, preţuim şi ziua de sâmbătă, după cuvântul Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: ,,Cinstită este această sâmbătă, ca zi a rezidirii noastre’’.

În Tradiţia ortodoxă, cinstirea sâmbetei mai are şi o altă însemnătate. În esenţă, sâmbăta este legată de odihna omului, de isihasm, adică de aşa-numita linişte sfântă, cu tot ce înseamnă ea. După ce spune că cinstirea sâmbetei este necesară pentru poporul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel recomandă: să ne silim, deci, să intrăm în acea odihnă (Evrei 4,11). Sfântul Grigorie Palama afirmă că, atunci când omul îndepărtează din mintea sa orice gând şi când, cu răbdare şi cu rugăciune neîntreruptă, gândul său se întoarce în inimă, el intră în sfânta odihnă, adică în vederea de Dumnezeu şi în contemplarea Lui.

Această odihnă, acest isihasm, nu este o inerţie, ci o adevărată mişcare. Chiar dacă S-a odihnit în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreată. Acest lucru este valabil şi pentru om, care atunci când se află în stare de vedere duhovnicească, săvârşeşte cea mai înaltă lucrare, pentru că se uneşte cu Dumnezeu şi ajunge să iubească ceea ce iubeşte şi Dumnezeu. De aceea, spunem că omul poate să trăiască Învierea lui Hristos prin propria sa odihnă, adică printr-un mod de viaţă isihast. Cu cât omul gustă mai mult din sfânta Sâmbătă, adică din sfânta odihnă, cu atât mai intens trăieşte momentul Învierii. Urarea ,,Învierea cu bucurie’’(Urare care se rosteşte în Grecia în preajma şi în timpul sărbătorii Paştelui. În limba română, corespunde urării ,,Paşte fericit’’) ar trebui să fie însoţită şi urmată de urarea ,,odihnă cu bucurie’’.

7. Ridicarea din morţi a lui Hristos după trei zile

Într-un anumit moment, vorbind în parabole, Hristos S-a referit la Învierea Sa din morţi de după trei zile, spunând: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Iudeii au crezut că vorbea despre templul lui Solomon, pentru înălţarea căruia a fost nevoie de patruzeci şi şase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Său. Chiar şi ucenicii au înţeles acest lucru abia după Învierea Sa (Ioan 2, 19-22).

Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fără ascunzişuri despre Învierea Sa cea de-a treia zi: Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimeacsă multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8,31). Atât de mult se răspândise această învăţătură, încât cei care se aflau pe Golgota în ceasul jertfei de pe Cruce, Îl huleau spunând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi (Marcu 27,40). De asemenea, arhiereii şi fariseii i-au cerut lui Pilat să păzească mormântul, pentru că şi-au adus aminte că, atunci când trăia, Hristos spusese: După trei zile Mă voi scula (Matei 27,63).

Cu toţii spunem că Hristos a înviat din morţi după trei zile. Desigur, atunci când vorbim despre Înviere, nu înţelegem că a înviat Dumnezeirea, ci sufletul, care se despărţise de trup fără a fi separate de Dumnezeire, a revenit în trup, şi astfel Hristos a ieşit din mormânt. Apare însă o problemă în legătură cu cele trei zile. De când începe numărătoarea lor şi cum sunt ele socotite, având în vedere faptul că Hristos a murit la ora trei după-amiază în Vinerea Mare şi a înviat în primele ore ale Duminicii?

Sfântul Ioan Damaschin a formulat o tâlcuire potrivit căreia, cu adevărat, Hristos a stat în mormânt timp de trei zile şi trei nopţi. Analizând faptele legate de Răstignire, el spune că, în Vechiul Testament, Dumnezeu a numit întunericul noapte şi lumina zi. Aşadar, întunericul care s-a aşternut peste toate în timpul Răstignirii, de la ora douăsprezece şi până la ora trei după-amiază, este considerat noapte, fiindcă soarele nu s-a întunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solară. Întunericul a căzut pe tot pământul pentru că a lipsit energia generatoare de lumină ce izvorăşte din corpul solar. De la ora trei şi până al apusul firesc al soarelui, a fost zi. În continuare, a fost noaptea de vineri spre sâmbătă, care se socoteşte ca fiind cea de-a doua noapte, iar sâmbătă este cea de-a doua zi. În fine, noaptea de sâmbătă este a treia noapte, iar începutul zilei de duminică, în care a înviat Hristos, este socotit ziua a treia.

Sfântul Mucenic Anastasie Sinaitul alcătuieşte o altă tâlcuire, care se încadrează aproximativ între aceleaşi coordinate. El spune că, în Vechiul Testament, ziua este socotită împreună cu seara. În cartea Facerii, este scris: Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi (Facerea 1,5). De asemenea, o parte este considerată ca întreg.

Prin urmare, după spusele Sfântului Anastasie, ora la care Hristos a murit este parte a zilei de vineri, care a început joi după-amiază şi se încadrează în prima zi. Seara de vineri şi ziua de sâmbătă sunt considerate ca fiind cea de-a doua zi, iar seara de sâmbătă până în zorii zilei de duminică, atunci când Hristos a înviat, sunt socotite a treia zi, pentru că include o parte din ziua de duminică.


Personal, consider că interpretarea Sfântului Ioan Damaschin este mai veridică, fără însă a exclude interpretarea Sfântului Anastasie. Cert este că Hristos a stat în mormânt trei zile şi trei nopţi.

Este important motivul pentru care Hristos a înviat după trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut să învieze imediat după moartea Sa pe Cruce, dar a înviat după trei zile pentru a se adeveri taina morţii, care în alte condiţii ar fi putut fi pusă la îndoială. De asemenea, nu a rămas în mormânt o vreme mai îndelungată pentru că, dacă ar fi trecut mai mult timp, taina Învierii ar fi putut provoca neorânduială, deoarece, cu cât întârzia mai mult, cu atât ar fi pricinuit mai multe probleme şi întrebări iudeilor şi ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina morţii să nu fie pusă la îndoială, şi nici taina Învierii lui Hristos să nu stârnească împotriviri.

8. Însemnătatea duminicii

Hristos a înviat în primele ore ale duminicii. Nu cunoaştem timpul exact când a avut loc Învierea Sa, pentru că nimeni nu L-a văzut în acel ceas. Faptul a fost constatat dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric, de femeile mironosiţe care mergeau la mormânt ca să ungă trupul lui Hristos cu miresme. Aşadar, duminica, adică prima zi din săptămână, este ziua Învierii lui Hristos. Dacă sâmbăta Hristos a biruit stăpânirea morţii, duminica a făcut cunoscută tuturora Învierea Sa şi faptul că El este biruitorul morţii şi al diavolului.

Duminica este prima zi din săptămână (Notă), începând de la care se numără toate celelalte zile, dar şi a opta zi, pentru că se găseşte la sfârşitul perioadei unei săptămâni, adică după sâmbătă. În Vechiul Testament este considerată o zi importantă, pe de o parte pentru că este prima zi a zidirii lumii, în care s-a făcut lumina, iar pe de altă parte pentru că este considerată sfântă, după porunca: Şapte zile să aduceţi jertfă Domnului şi în ziua a opta va fi adunare sfântă; să aduceţi arderi de tot Domnului (Leviticul 23,36).

Cea dintâi zi nu este numită de Moise prima zi, ci ziua una. Tâlcuind acest fapt, Sfântul Vasile cel Mare spune că sfânta Duminică în care a înviat Hristos este numită ziua una pentru a ne îndrepta nouă atenţia înspre veacul ce va să fie. Acum, duminica este preînchipuirea veacului ce va să fie, însă atunci, va fi cu adevărat cel de-al optulea veac. Dacă ne gândim că ciclul săptămânii simbolizează întreaga durată a vieţii omului, iar duminica este preînchipuirea celui de-al optulea veac ce va să fie, atunci duminica este ziua una, adică o singură zi. Sfântul Vasile cel Mare spune că duminica este ,,începutul zilelor’’ şi ,,de o vârstă cu lumina’’.

După cum afirmă Sfântul Grigorie Palama, duminica este considerată cea de-a opta zi şi pentru că în această zi a avut loc Învierea lui Hristos, care este cea de-a opta înviere din istorie. În Vechiul Testament, au avut loc trei învieri (una săvârşită de Profetul Ilie şi două de Elisei), iar în Noul Testament, patru (a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr şi a morţilor din Vinerea Mare). Dar cea mai mare înviere este cea de-a opta, adică Învierea lui Hristos. În esenţă, aceasta din urmă nu este numai cea de-a opta înviere, ci şi prima, care este în strânsă legătură cu învierea tuturor morţilor, pe care o aşteptăm.

În zi de duminică, adică în prima zi a creaţiei, s-a făcut lumina. Tot în zi de duminică, adică în prima zi a rezidirii, ni s-a arătat Lumina Învierii, care este una cu Lumina Schimbării la Faţă şi a Cincizecimii. Tot în zi de duminică, firea omenească a lui Hristos a lepădat ce era muritor şi supus pătimirii, aşa cum vom vedea în continuare.

Duminica mai este numită zi sfântă şi aleasă pentru că toate marile evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. Sfinţii Părinţi spun că Bunavestire a Maicii Domnului, Naşterea lui Hristos şi Învierea, adică cele mai însemnate evenimente împărăteşti, au avut loc în zi de duminică. Dar şi cea de-a Doua Venire a lui Hristos – ca şi învierea morţilor, desigur – se va petrece tot în această zi (Cuviosul Petru Damaschin). De aceea, creştinii acordă o mare importanţă acestei zile şi se străduiesc să o sfinţească, pentru că venirea neaşteptată a lui Hristos se va face într-o asemenea zi.

Din aceste motive, Sfântul Ioan Damaschin cinsteşte cu osebire sărbătoarea Paştelui: ,,Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor, în care binecuvântăm pe Hristos în veci’’.

Este emoţionant să ne gândim la faptul că, prin minunatele sale tropare, Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos în fiecare duminică. Astfel, alături de Paştele sărbătorit în fiecare an, există şi Paştele din fiecare săptămână, adică aşa-zisul Paşte mic, care este ziua luminată a duminicii.

9. Hristos, ca Dumnezeu, S-a înviat pe Sine Însuşi

Învierea lui Hristos diferă în mod evident de alte învieri din Vechiul sau din Noul Testament prin aceea că, fiind Dumnezeu adevărat, Hristos S-a înviat pe Sine Însuşi, adică firea omenească a fost înviată de firea dumnezeiască datorită unirii ipostatice, în vreme ce toate celelalte învieri s-au făcut prin puterea şi prin harul lui Dumnezeu. S-ar putea spune că, aşa cum Hristos îndumnezeieşte, în vreme ce sfinţii primesc îndumnezeirea, la fel Hristos a înfăptuit Învierea, adică ridicarea Sa din morţi, în vreme ce sfinţii au primit învierea. Verbul a primi arată că sfinţii suferă o acţiune exterioară, în vreme ce Hristos este izvor al harului nezidit.

Desigur, în Sfânta Scriptură există unele fragmente în care se vorbeşte despre faptul că Hristos a fost înviat de Dumnezeu Tatăl. Referindu-se la Hristos, într-un cuvânt rostit în ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru a spus:…pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea (Fapte 2,24). De asemenea, Apostolul Pavel scrie într-una din epistolele sale: precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Rom.6,4). Într-o altă epistolă, el afirmă: …după lucrarea puterii tăriei Lui (…) Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi…(Efes.1,19-20).

Aceste fapte trebuie interpretate în lumina triadologiei, potrivit căreia Persoanele Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă şi aceeaşi energie, diferind numai în ceea ce priveşte ipostasul. Aşadar, nu există o energie (Cuvântul energie trebuie înţeles şi cu sensul de lucrare) a Tatălui, una a Fiului şi una a Duhului Sfânt, pentru că energia Dumnezeului Treimic este unică. Ceea ce vrea Tatăl este voit şi de Fiul şi de Duhul Sfânt, ceea ce vrea Fiul este voit şi de Tatăl şi de Duhul Sfânt şi ceea ce face Duhul Sfânt este voit şi de Tatăl şi de Fiul. Aşadar, atunci când se spune că Tatăl L-a înviat pe Hristos înseamnă că Însuşi Hristos S-a înviat pe Sine, deoarece Tatăl nu face nimic care să nu fie făcut şi de Fiul.

Toate câte sunt ale Tatălui sunt şi ale Fiului, în afară de faptul că Tatăl este nenăscut. Prin urmare, este o lipsă de cucernicie a pune numai pe seama Tatălui ceea ce s-a petrecut cu Fiul. Dar a le pune pe toate pe seama Fiului nu este în afara adevărului, deoarece Fiul este Dumnezeu cu aceeaşi putere ca şi Tatăl şi poate să facă tot ce poate face Tatăl (Zonaras). Aşadar, a spune că Tatăl L-a înviat pe Hristos echivalează cu a spune că Dumnezeu Treimic, adică Dumnezeirea -Care este tot una cu firea dumnezeiască – a înviat firea omenească.

10. De ce Hristos nu S-a arătat tuturor după Înviere

După Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe şi ucenicilor Săi. Unii îşi pun întrebarea de ce anume Hristos nu S-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au răstignit sau celor care I-au negat Învierea, pentru a-i face şi pe aceştia să creadă în El.

Dacă s-ar cunoaşte substanţa teologiei ortodoxe, asemenea întrebări nu ar mai apărea. Arătarea lui Hristos nu se face pentru spectacol sau pentru ca omul să fie forţat să creadă. De fiecare dată, o asemenea apariţie are un anumit scop şi o motivaţie precisă.

Mai întâi, trebuie să notăm faptul că Hristos nu vrea să oblige pe nimeni să creadă. Apoi, arătarea lui Dumnezeu este un moment crucial în viaţa omului. În cealaltă viaţă, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cu toţii Îl vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curăţiţi şi pregătiţi pentru aceasta, El v afi lumină, în vreme ce pentru oamenii necuraţi El va fi iad. Acelaşi lucru s-ar fi putut petrece şi în situaţia de faţă. Aşadar, Dumnezeu S-a ascuns din dragoste de oameni faţă de cei care L-au răstignit sau care n-au crezut în El.

Arătarea lui Hristos în slavă se face numai şi numai pentru a-i îndruma pe oamenii care sunt pregătiţi pentru îndumnezeire şi pentru slăvire. Ucenicii erau pregătiţi şi tocmai de aceea, cu puţin înaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spus: Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi L-am spus (Ioan 15,3). Auzind cuvântul lui Dumnezeu vreme de trei ani, iniţiindu-se în tainele Împărăţiei cerurilor şi alungând demonii, ucenicii au parcurs etapa curăţirii lor interioare. De aceea ei au fost pregătiţi pentru primirea îndumnezeirii şi pentru împărtăşirea din harul Învierii. Dar, mai mult decât atât, aşa cum vom vedea în continuare, şi după Înviere Hristos i-a pregătit pentru împărtăşirea într-o măsură mult mai mare din îndumnezeire şi din vederea de Dumnezeu, care avea să se petreacă în ziua Cincizecimii.

Arătarea lui Hristos către ucenicii Săi nu a fost un fapt care s-a petrecut numai pentru aceştia, deoarece ştim că toţi cei care trec un anumit prag al vindecării şi al curăţirii lor personale se învrednicesc să se împărtăşească din Înviere şi să-L vadă pe Hristos înviat din morţi. În această lumină trebuie să înţelegem spusele Sfântului Apostol Pavel, care are certitudinea faptului că şi lui i S-a arătat Hristos înviat din morţi. Iar la urma tuturor, ca unul născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie (I Cor. 15,8). Se ştie că pe vremea Învierii lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel era zelot iudeu, el venind la credinţa în Hristos abia după Cincizecime. Aşadar, prin aceste cuvinte, el se referă la o arătare a lui Hristos înviat din morţi care s-a petrecut după Înălţarea Sa şi după Cincizecime.

Acest fapt ne arată că vederea lui Hristos înviat din morţi depinde de starea duhovnicească a omului, exemplele în acest sens continuând de-a lungul întregii istorii a omenirii. Pe parcursul veacurilor, au existat tot timpul martori ai Învierii lui Hristos.

Notă:

În Vechiul Testament, ziua cinstită îndeosebi de iudei ca fiind cea de-a şaptea zi a săptămânii – ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după facerea lumii – era sâmbăta şi, drept urmare, duminica era considerată prima zi a săptămânii. Creştinii au înlocuit cinstirea zilei de sâmbătă cu cinstirea duminicii mai ales că Hristos a înviat în zi de duminică. Acest lucru nu a schimbat însă numerotarea zilelor săptămânii, pentru că, în continuare, sâmbăta a fost considerată ultima zi a săptămânii, iar duminica prima zi. Acest lucru rezultă şi din denumirea grecească a zilei de luni: Deutera- Δευτέρα (a doua zi). La români, duminica este considerată ultima zi a săptămânii.

În textul biblic românesc, apare varianta ziua întâi (Facerea 1,5), însă traducerea exactă din Septuaginta este ziua una, pentru că nu are numai sensul de prima zi, ci şi acela de o singură zi, adică singura zi care există.


sursa..http://acvila30.ro/praznicul-invierii-lui-hristos-o-teologhisire-patristica-a-mitropolitului-ierotei-de-navpaktos-i/
DOAMNE AJUTA si HRISTOS A INVIAT

IMPARTASIREA CU VREDNICIE ORI O IMITATIE DE CRESTINI

Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.

Fiecare creştin are o viaţă religioasă, cu o intensitate diferită, personală şi unică. Unii sunt creştini din an în Paşti, fascinaţi de lumina (a se citi mielul) de Înviere sau de colindele (porcul) de Crăciun, înfulecând evenimentele cu asezonări de plăcere, aşteptând un nou prilej de lenevire, îndopare sau abuz. Alţii cred – spun ei – în Dumnezeu, dar nu prea au timp de El. Ritmul liturgic e agasant, duminica este singura zi perfectă pentru pescuit, vegetare somnolentă la televizor, întâlnire cu prientenii sau hangover. Din când în când, mai ales la tragedii, boli, înmormântări ale celor dragi, mai dau pe la Biserică, bifează scurt o mentalitate de iarmarocsic est dau un pomelnic, şi pleacă mai departe în călătoria lor cât mai departe de porţile raiului. Unii oameni au o prezenţă relativ bună la Liturghia duminicală, însă sunt infectaţi iremediabil de superstiţie, adică de acea mentalitate magică, în care Dumnezeu e de cealaltă parte a tarabei celeste, aşteptând daruri şi dând cu camătă foloase, în funcţie de respectarea strictă a unor reguli inepte. Puţini oameni îşi pun sufletul în mâinile lui Dumnezeu, frângându-se ca nişte prescuri la fiecare Frângere a Pâinii, transformându-şi inima în altar şi jertfindu-şi viaţa pentru Hristos şi pentru fraţii Lui.



De multe ori, asistăm neputincioşi la o tendinţă statornică a acestei lumi de a pune hotare între noi şi Dumnezeu, de a fixa filtre valorice între sufletul mireasă şi Mirele Hristos. Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.



Există bineînţeles în Biserică realităţi simbolice, harice şi semnice care proorocesc şi confirmă – însă nu înlocuiesc nicidecum – prezenţa lui Dumnezeu în Trupul Său înviat până la Sfârşitul veacului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Icoana este prezenţa harică a teologiei vizuale a Întrupării, lucrătoare în sfinţi, ca lumină a eshatonului în istorie: „Dumnezeu S-a arătat în trup”. Cartea este purtătoarea Cuvântului lui Dumnezeu, Persoană vie, Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Cântarea este semnul apartenenţei noastre la regnul doxologic al universului, alături de îngerii care din veac psalmodiază Liturghia veşnică. Metania este plecarea până la pământ, pentru a da prin smerenie un alt sens pământului şi istoriei din noi, acela de mormânt al Celui înviat în iubire. Cădirea este semnul înmiresmării de har cu Duhul Sfânt, Mireasma cea veşnică a dăruirii şi Sfinţenia integrală, dar şi actul de purificare a materiei de miasma păcatului şi a morţii adusă de spirite şi suflete rele. Toate acestea nu sunt nişte metafore ale sacrului, ci semnele prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu în universul eclesial.



La începutul Bisericii lui Hristos, credinţa era atât de puternică, încât oamenii îşi vindeau averile şi le puneau la picioarele Apostolilor, se împărtăşeau zilnic şi trăiau fiecare clipă într-o dăruire integrală lui Dumnezeu. Dorul după Mirele iubit era atât de mare, încât oamenii nu puteau rezista fără Pâinea cea veşnică nici măcar o zi, îndrăgostiţi de nemurirea Celui care a murit şi a înviat pentru ei. Astăzi sunt oameni care nu simt foamea după Hristos nici măcar o dată pe an, atrofiindu-şi simţul de cer până la maximum. Un răspuns admirabil a fost dat de marele teolog Hieroteos Vlachos la conferinţa sa susţinută la Iaşi la întrebarea:Cât de des trebuie să ne împărtăşim? El a spus atunci magistral că sunt oameni pentru care o dată pe săptămână este prea rar şi oameni pentru care o dată pe an este prea des. Într-adevăr, sunt oameni care se spovedesc frecvent, poartă grijă mereu de stiharul de lumină al inimii, cercetează cu atenţie în căutarea fiecărei buruieni aciuată în pământului minţii, stropesc cu lacrimi florile virtuţilor şi pentru care Trupul şi Sângele lui Dumnezeu Cuvântul a ajuns Raţiunea de a fi a vieţii lor. Sunt însă alţii care şi-au rarefiat văzduhul inimii şi şi-au întors cu totul faţa spre pământ şi vorba Criteanului „mintea ţărână şi-au făcut-o”. Pentru aceştia Spovedania ca operaţie şi tratament cu har este şi prilejul unui diagnostic grav: cancer de suflet cu recidivă şi metastaze. Spre deosebire însă de medicina trupului, sufletul nu poate suferi de maladii incurabile. Totul poate fi vindecat de Duhul Sfânt, care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.



Aşadar intrarea noastră în Dumnezeu prin Euharistie depinde de dorul nostru după Dumnezeu şi de conştiinţa propriei nevrednicii de a ne hrăni cu Împăratul veacurilor. Aşa cum mama îşi dă trupul ei pentru formarea trupului de prunc, iar apoi devine hrană pentru bebeluş prin sân, aşa şi Dumnezeu îşi dăruieşte Trupul Său pentru formarea Bisericii şi o hrăneşte din Trupul Lui. Însă mama încetează de a fi viaţă şi hrană pentru copil, dându-i apoi roadele pământului spre hrană, însă Dumnezeu nu încetează până la sfârşitul veacurilor de a Se dărui ca viaţă şi ca hrană a nemuririi celor care-L iubesc.



Inima vieţii creştine este împărtăşirea din Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Însă oamenii datorită lipsei lor de iubire pentru Dumnezeu au imaginat tot felul de înlocuitori pentru marele moment de unire cu Cel veşnic. Acest lucru s-a accelerat atunci când credinţa a devenit una de stat, şi o mare mulţime de oameni, mulţi neaveniţi, au intrat în Biserică nu din vocaţie, ci prin legea vremii.



Spre exemplu, unii oameni pretind că nu au nevoie de Euharistie, deoarece dând pomelnic, sunt şi ei prezenţi prin miride pe Sfântul Disc şi apoi cufundaţi în Sfântul Potir în Sângele lui Hristos. Alţii consideră anafura ca pe o Împărtăşanie pentru leneşi. Alţii cred că participarea la Liturghie este un fel de împărtăşire duhovnicească care dăruieşte înţelegere şi pace. Toate acestea sunt adevărate doar dacă duc la Împărtăşirea propriu-zisă, nu şi dacă o înlocuiesc. Anafura este amintirea dorului nostru de cer prin Euharistie, prezenţa noastră în Biserică fără a ne împărtăşi trebuie să fie plină de tristeţea de a nu putea să împlinim chemarea Împăratului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă”. Pomenirea prin miride de la Proscomidie este o făgăduinţă a noastră că vom fi prezenţi trup şi suflet la Ospăţul cel euharistic al Trupului lui Dumnezeu. Toate cele de mai sus sunt trepte ale intrării nostre în Biserica Cerului, accesibilă prin Sfânta Împărăşanie, şi nu surogate ale lipsei noastre de simţire. Nimeni niciodată nu s-a săturat doar privind laMaster Chef, aşa cum comuniştii nu au reuşit să hrănească poporul prin reprezentanţi.



În acest sens, rugăciunea rostită de preot: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe tronul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”, rostită înaintea frângerii de Taină a Trupului lui Hristos, nu înseamnă nicidecum că poporul asistent se împărtăşeşte prin reprezentantul lui sacerdotal, ci faptul că preoţii au ca vocaţie supremă împărtăşirea concretă cu Sfintele Taine a întregului popor al lui Dumnezeu, pentru care vor da seamă la Tronul slavei Împărăţiei lui Dumnezeu.



Ferirea de Împărtăşanie şi lenevirea în propriile suficienţe, amânarea sine die a Spovedaniei ca act curăţitor şi taumaturgic al sufletului, găsirea de înlocuitori de Euharistie, oprirea la simboluri şi ignorarea lui Dumnezeu din sânul lor, viziunea metaforică golită de semnificat şi de prezenţa Celui veşnic, toate acestea sunt boli ale sufletului transmise de virusul spiritual care de la început n-a suportat prezenţa Infinitului iubirii şi s-a apucat să slujească sieşi, în întunericul cel mai dinafară.

pr. Ioan Valentin Istrati




Doamne ajuta..

Sursa: doxologia.ro

BINELE CARE LUAM DE LA PARTICIPAREA LA SLUJBELE BISERICII

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.
Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.
„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere.Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).
Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.
Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare.

 Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.
Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?
Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.
Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.
Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur.. Problemele vietii..

Doamne ajuta..

CUV. PAISIE DESPRE SARBATORI: “Intotdeauna le spun mirenilor sa inceteze de a mai lucra duminicile si sarbatorile, ca sa nu-i ajunga nenorociri”

“Incendiile sunt urgia lui Dumnezeu, pentru ca taiem lemne in duminici si sarbatori. Si raul este ca nu pricepem. Am trecut dincolo de limita rabdarii lui Dumnezeu”.



Sarbatori si zile nelucratoare

Sa praznuim, credinciosilor, praznuire duhovniceasca...[1]

In marea Lui dragoste si prin negraita Lui veselie, pe care o aduce in sufletele credinciosilor in toate Sfintele Lui sarbatori, Hristos ne invie cu adevarat, ridicandu-ne duhovniceste la inaltime. Este destul sa participam si sa avem dorinta de a praznui duhovniceste. Atunci petrecem sarbatorile duhovniceste si ne imbatam duhovniceste de vinul paradisiac, pe care ni-l aduc sfintii si ne cinstesc cu el.

- Parinte, cum poate trai cineva duhovniceste in sarbatori?

- Ca sa traim sarbatorile, trebuie sa avem mintea noastra la acele zile sfinte si nu la treburile pe care le avem de facut pentru aceste sfinte zile. Sa ne gandim la faptele fiecarei zile sfinte (Nasterea Domnului, Botezul Domnului, Pastile etc.) si sa rostim rugaciunea lui Iisus slavoslovind pe Dumnezeu. In felul acesta vom sarbatori cu multa evlavie fiecare sarbatoare. Mirenii vor sa inteleaga Craciunul cu porcul, Pastile cu mielul, Lasaturile de sec cu dulciuri. Insa monahii adevarati in fiecare zi traiesc faptele dumnezeiesti si se veselesc necontenit. In fiecare saptamana ei traiesc Saptamana Mare. In fiecare miercuri, joi si vineri traiesc Marea Miercuri, Marea Joi si Marea Vineri, adica Patimile lui Hristos, iar in fiecare duminica Pastile, Invierea. Ce, oare va trebui sa vina Saptamana Mare ca sa ne aducem aminte de Patimile lui Hristos? Trebuie sa vina Pastile cu mielul, ca sa pricep pe “Hristos a inviat!”, ca mirenii? Ce a spus Hristos? “Fiti gata!“, a spus. N-a spus “Pregatiti-va acum!“. Din clipa in care Hristos a spus: “Fiti gata“, mireanul si mai ales monahul trebuie sa fie gata mereu. Sa cerceteze si sa traiasca mereu faptele dumnezeiesti. Cand cineva cerceteaza faptele fiecarei sarbatori, fireste, va fi miscat si se va ruga cu mai multa evlavie. Apoi la slujbe mintea sa fie la faptele pe care le sarbatorim si sa urmarim cu evlavie troparele ce se canta. Cand mintea este la intelesurile dumnezeiesti, omul traieste faptele si astfel se schimba. Atunci cand, de pilda, ne gandim la un sfant pe care il avem la evlavie sau la Sfantul pe care il praznuim, mintea va merge si putin mai sus; va merge in cer. Si cand ne gandim la Sfinti, si Sfintii se gandesc la noi si ne ajuta. In felul acesta isi face omul prietenie cu sfintii, care este cea mai sigura prietenie.



Atunci, desi este singur, poate trai impreuna cu toti; si cu sfintii, si cu ingerii si cu toata lumea. Sa fie singur si sa simta toata aceasta comuniune! Prezenta sfintilor este vie. Toti sfintii sunt copiii lui Dumnezeu, care ne ajuta pe noi, oamenii, copiii cei necajiti ai lui Dumnezeu.

Pe sfintii nostri care si-au varsat fie sangele, fie sudoarea si lacrimile pentru dragostea lui Hristos, totdeauna trebuie sa-i praznuim cu evlavie, ca sa fim ajutati. Iar cand auzim la Sinaxar: “in aceasta zi pomenirea Sfantului…” in clipa aceea sa ne sculam in picioare, precum soldatii stau in pozitie de drepti atunci cand se citesc numele fratilor lor eroi cazuti. “in ziua cutare a lunii… soldatul cutare a cazut pe frontul cutare”.

Ca sa simtim evenimentul sarbatorii, nu trebuie sa lucram. In Vinerea Mare, de pilda, daca vrei sa simti ceva, nu trebuie sa faci nimic afara de rugaciune. In lume sarmanii mireni au multe treburi. In Vinerea Mare isi trimit urari: “La multi ani! Sa traiti!”. Nu se potriveste. In Vinerea Mare eu ma inchid in coliba. Precum in saptamana de dupa primirea Schimei Mari, linistea ce urmeaza ajuta, pentru ca harul dumnezeiesc adapa sufletul si schimonahul intelege ce s-a petrecut cu el insusi, tot astfel si la sarbatori mult ajuta linistea. Ni se da prilejul sa ne odihnim putin, sa citim si sa ne rugam. Va veni un gand bun, ne vom cerceta pe noi insine, vom rosti putin si rugaciunea si astfel vom intelege ceva despre faptul dumnezeiesc al zilei.

“Mai bun este putinul celui drept… “

Astazi, din pacate, nu folosim libertatea spre bine, pentru sfintenie, ci pentru laicizare. Mai demult oamenii lucrau toata saptamana, iar duminica era nelucrare. Acum nu lucreaza nici sambata. Dar traiesc duhovniceste mai mult, sau pacatuiesc mai mult? Daca si-ar valorifica timpul lor la cele duhovnicesti, oamenii ar fl altfel, ar fi mai adunati. Noi, oameni nenorociti ce suntem, pe toate le facem in paguba celor duhovnicesti, adica il nedreptatim pe Hristos. Mirenii orice lucru il au de facut, duminica se hotarasc sa-l faca. Cauta vreo duminica pentru lucrul acesta, vreo sarbatoare pentru celalalt, si astfel vine peste ei urgia lui Dumnezeu. Ce ajutor vor avea dupa aceea de la Sfinti? Duminica este zi de corvoada? Chiar si o mica slujire de ar vrea sa ne faca cineva, sa o faca, dar nu duminica.



Nu lasam pe Dumnezeu sa ne calauzeasca. Si tot ceea ce nu se face cu credinta in Dumnezeu, nu are legatura cu Dumnezeu; este ceva lumesc. De aceea si lucrul acela pe care il facem nu are binecuvantare si astfel nu are rezultate bune. Dupa aceea spunem: “Diavolul este de vina”. Nu este de vina diavolul, ci noi nu lasam pe Dumnezeu sa ne ajute. Cand lucram in zile de sarbatoare, dam drepturi diavolului si de la inceput intra in lucrarile noastre. “Mai bun este putinul celui drept decat bogatia multa a pacatosilor“, spune psalmul. Aceasta are binecuvantare, toate celelalte sunt talas. Asadar, trebuie sa avem credinta, marime de suflet si evlavie si cu incredere sa le lasam pe toate la Dumnezeu. Altfel, diavolul ne va pune sa lucram in sarbatori, iar in celelalte zile vom casca gura.



Si sa vedeti cum Dumnezeu niciodata nu-l paraseste pe om. In duminici si sarbatori nu am lucrat si de aceea Dumnezeu niciodata nu m-a lasat, ci si toate treburile mi le binecuvanta. Imi aduc aminte ca odata au venit niste masini de treierat in sat si l-au instiintat pe tatal meu ca vor incepe in ziua de Duminica, intai cu ogoarele noastre, dupa care vor pleca mai departe. Atunci tatal meu imi spune: “Ce sa facem? Au venit masinile”. “Eu nu lucrez duminica, i-am spus. Sa incepem de luni”.“Daca vom pierde aceasta ocazie, ne vom chinui mult cu caii“, imi spune tatal meu. “Nu-i nimic, ii spun. Lasa sa treier pana la Craciun”. Si apoi am mers la biserica fara sa dau importanta faptului. De indata ce masinile au pornit spre locul de treierat, s-au stricat in drum si au instiintat din nou pe tata: “Sa ne iertati dar s-au stricat masinile. Vom merge la Ioanina sa le reparam si luni vom incepe intai de la Dumneavoastra!”. Astfel n-au treierat duminica, ci luni. Multe de acestea au vazut ochii mei.

Daca noi, monahii, nu tinem sarbatorile, atunci mirenii ce sa mai faca?

Ce duh exista mai demult in manastiri! Imi aduc aminte cum mirenii sarbatoreau ziua Crucii pe calendarul nou si dupa aceea aduceau strugurii in Sfantul Munte. Se Intampla ca in ziua cand ajungeau in Sfantul Munte sa avem noi Ziua Crucii dupa calendarul nostru, dar Parintii niciodata nu mergeau sa descarce. Atunci ori se intorceau, ori lasau acolo si caicul si strugurii. La fel se petrecea si cu untdelemnul sau cu lemnele, daca veneau in zi de sarbatoare. Si pe atunci manastirile erau sarace. Dar se gandeau: “Daca va vedea cineva pe calugari ca lucreaza in aceasta zi, ce va spune?”. Preferau de mii de ori sa le ia furtuna, sa se piarda si strugurii si untdelemnul, decat sa le descarce si sa piarda sarbatoarea si sa sminteasca si suflete.



Acum insa… Odata ma aflam la o manastire in ajunul unei sarbatori si descarcam struguri. Dupa aceea au fost trimisi mai multi frati, ca sa calce strugurii. Seara aveau priveghere si au mutat-o. Si era o sarbatoare mare. “La nevoie mutarea legii se face…“, in alta parte, la o manastire care arsese, lucrau duminica la reparatii. Atunci mi-am spus: “Iarasi va arde“. Vad si mirenii lucrurile acestea si dupa aceea spun: “Sarbatorile nu sunt nimic”.



Mai ales noi, monahii, avem trebuinta de multa luare aminte ca sa nu lucram in sarbatori, pentru ca facand asa, pacatuim si noi, dar ne facem si pricina de sminteala mirenilor, pacatuind astfel indoit. Mirenii cauta pretexte ca sa-si indreptateasca pacatele lor. Se poate ca acestia sa lucreze zi si noapte, sa nu tina sarbatorile, iar atunci cand vad o calugarita sau un calugar lucrand in zi de sarbatoare, siliti de o mare nevoie, le spune dupa aceea diavolul: “Vezi ca si calugarii lucreaza. Tu de ce sa nu lucrezi?”, odihnindu-si astfel constiinta. Chiar si o patura sa scuture o calugarita intr-o duminica, de o vad mirenii, vor spune: “Daca lucreaza calugaritele, noi de ce sa nu mergem la serviciu?”. De aceea este trebuinta de multa luare aminte, ca sa nu ne facem pricina de sminteala.



- Parinte, dar daca vine vreun mester sa lucreze intr-o zi de sarbatoare, de pilda la Intrarea in Biserica a Maicii Domnului?

- Intrarea in Biserica a Maicii Domnului si sa lucreze mester in manastire! Nu se potriveste. Sa nu lucreze.

- Parinte, aceasta s-a intamplat pentru ca sora nu s-a gandit sa-i spuna sa nu vina.

- Atunci sora trebuie sa faca canon.

- Parinte, intr-o zi de sarbatoare, dupa priveghere, daca motaie cineva, poate face un lucru de mana si sa spuna rugaciunea lui Iisus?

- Metanii nu poate face? Sa faca metanii ca sa se trezeasca. De ce sa faca lucru de mana?

- Nici duminica, dupa ce si-a facut datoriile lui duhovnicesti, nu poate, de pilda, impleti metanii?

- De ce sa impleteasca metanii? De ce nu te saturi duhovniceste in aceasta zi? Din pacate, intra si in manastiri duh lumesc. La unele manastiri, precum am auzit, in duminici sau la marile sarbatori, de la amiaza merg calugarii la ascultari. De parca ar muri de foame copiii lor sau ar avea datorii si le vor scoate casa la licitatie. Este atat de mare nevoie! Altceva este arhondarul, bucatarul. La arhondaric si la bucatarie este nevoie. Nu se poate sa nu mearga nimeni.



Daca se intampla cateodata sa-mi aduca cineva peste, ii spun: “Ia-l si du-te”. Daca unul aduce peste viu, altul mort, atunci ar insemna sa ma ocup numai de peste? Si aici, daca aduc pestele in zi de sarbatoare si vreti sa-l pregatiti, atunci cum va veti bucura de sarbatoare? Va aduceti aminte de Parintele Mina de la Schitul Sfanta Ana? Un pescar i-a adus intr-o duminica dimineata peste pentru praznic. “Parinte, este proaspat“, ii spune. “Bine, dar astazi este duminica. Cand i-ai prins de sunt proaspeti?“, il intreaba mirat Parintele Mina. “Astazi dimineata”, ii raspunde pescarul. “Arunca-i, Raule! Acestia sunt afurisiti”, ii spune Parintele Mina. “Si daca vrei sa te convingi, arunca un peste la motan si vei vedea ca nu-l va manca“. Intr-adevar, pescarul a aruncat un peste la motan si acela si-a intors capul inapoi, aratand dezgust. O astfel de sensibilitate aveau cei de demult.



Astazi vezi la manastiri in Sarbatorile mari muncitori, mesteri… Odata, de Adormirea Maicii Domnului, la o manastire o echipa de mai multi lucratori cu drujbe taiau padurea. Cu toate ca cerul era senin, a venit un nor, au cazut niste trasnete langa taietori, care au fugit cuprinsi de atata frica incat, desi padurea luase foc, n-au mai anuntat. Cu multa greutate au reusit apoi sa-l stinga. In duminica urmatoare iarasi drujbe; de data aceasta doua echipe au urcat in padure. Incendiile sunt urgia lui Dumnezeu, pentru ca taiem lemne in duminici si sarbatori. Si raul este ca nu pricepem. Am trecut dincolo de limita rabdarii lui Dumnezeu.



Daca au nevoie, calugarii sa faca un sirag de rugaciuni, o suta de boabe, atunci Dumnezeu va lumina pe cineva si le va trimite o suta de mii. Lucrarea monahului este rugaciunea. Daca noi, monahii, nu avem incredere in Dumnezeu, atunci cine sa aiba? Mirenii? Dumnezeu se obliga sa-l asculte pe monahul care ii incredinteaza viata sa. Atunci cand eram in obste, se afla acolo un ajutor de econom. Acesta isi facea repede toate treburile, nu era sprinten si nu pleca niciodata din biserica mai inainte de a se termina Sfanta Liturghie. Eu eram mai sprinten, plecam si inainte de terminarea Sfintei Liturghii ca sa pregatesc sinodiconul[2], dar toate imi ieseau anapoda. Uneori mi se varsa ibricul cu cafea, alteori imi cadeau cestile si paharele si se spargeau, toate imi mergeau anapoda. Acela pleca la sfarsitul Sfintei Liturghii, isi facea Sfanta Cruce si credea ca Dumnezeu o sa-l ajute. Si daca il certau, primea cu smerenie. Avea smerenie si se folosea indoit.



In tot cazul, cand oamenii nu se agata de amanunte care nu vatama daca se trec cu vederea, atunci se folosesc si slavoslovesc indoit pe Sfintii pe care ii praznuiesc. Sa luam aminte pe cat putem ca tot ceea ce facem sa nu fie in paguba celor duhovnicesti, ci sa le dam intaietate acestora, ca sa se sfinteasca toate lucrarile noastre si sa avem si binecuvantarea lui Dumnezeu. Daca cineva pune mai inainte treburile si pe urma rugaciunea, pretuieste mai mult cele materiale decat cele duhovnicesti. Iar lucrul acesta dovedeste mandrie si lipsa de evlavie. Lucrul ce se face nu se sfinteste prin falimentul duhovnicesc. Daca vom da intaietate la cele duhovnicesti, Dumnezeu pe toate le va randui. Daca noi, monahii, nu tinem sarbatorile, atunci mirenii ce sa mai faca? Daca noi nu facem cele duhovnicesti si nu rugam pe Sfinti sa ne ajute, cine se va ruga lor? Spunem ca noi credem in Dumnezeu, dar nu avem incredere in El. Daca noi, monahii care purtam rasa, nu respectam Canoanele, ci pe toate le calcam si le necinstim, ce sens mai are atunci viata noastra?

Lucreaza in duminici si sarbatori si ii ajung nenorociri

De obicei, inainte de Vecemia Sarbatorii sau a duminicii inceteaza orice lucrare. Este mai bine sa se lucreze mai mult in ziua de mai inainte de ajun, atunci cand se poate randui aceasta, si sa nu se lucreze dupa Vecernia ajunului. Altceva este sa faca cineva intr-o sarbatoare sau duminica un lucru usor, dupa amiaza, atunci cand este mare nevoie, dar si acesta cu mare grija. Mai demult si taranii care erau la ogoarele lor, de indata ce auzeau clopotul de Vecernie, isi faceau Cruce si incetau munca. La fel si femeile ce stateau acasa, se sculau, isi faceau Cruce si lasau impletitul sau orice altceva lucrau. Iar Dumnezeu ii binecuvanta. Erau sanatosi si se bucurau… Acum au desfiintat sarbatorile, s-au indepartat de Dumnezeu si de Biserica si in cele din urma tot ce scot din munca lor dau la doctori si la spitale… Odata a venit un tata la Coliba si mi-a spus: “Copilul meu se imbolnaveste adesea si medicii nu pot afla ce are”. “Sa incetezi de a mai lucra duminica si toate se vor schimba”, i-am spus. Si intr-adevar, n-a mai lucrat si copilul lui s-a facut bine.



Intotdeauna le spun mirenilor sa inceteze de a mai lucra duminicile si sarbatorile, ca sa nu-i ajunga nenorociri in viata. Fiecare isi poate randui treburile, astfel incat sa nu le faca in duminici si sarbatori. Esenta problemei este sensibilitatea duhovniceasca. Daca exista sensibilitate, se pot afla solutii pentru toate. Si chiar de s-ar pagubi putin din pricina unor schimbari ale treburilor lor, vor primi indoita binecuvantare. Dar multi nu inteleg aceasta. Nu merg nici la Sfanta Liturghie. Sfanta Liturghie sfinteste. Daca crestinul nu merge duminica la biserica, cum se va sfinti?



Din pacate insa, oamenii incet-incet merg inspre a nu mai respecta nici sarbatori, nici nimic. Vezi ca si numele le schimba, ca sa nu-si mai aduca aminte de sfinti. Pe Vasiliki o fac Viki; pe Zoe, Zozo, spunand astfel de doua ori “Zoo”[3]. Au pus sarbatoarea mamei, a lui mai, aprilie… Peste putin vor spune: “Astazi este sarbatoarea anghinarei [4], cealalta a chiparosului, in cutare ziua de nastere a celui ce a inventat bomba atomica sau fotbalul“. Dar nu va lasa Dumnezeu…”



Note:
[1] Troparul cantarii a sasea de la al 2-lea canon al Praznicului Intrarii Maicii Domnului In Biserica – 21 noiembrie.
[2] Incapere mare, speciala, pentru oaspeti alesi
[3] Zoo inseamna animal.
[4] Leguma ce creste in zona mediteraneana.



(in: “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)



sursa http://www.razbointrucuvant.ro/2010/08/27/cuv-paisie-despre-sarbatori-si-zile-nelucratoare-intotdeauna-le-spun-mirenilor-sa-inceteze-de-a-mai-lucra-duminicile-si-sarbatorile-ca-sa-nu-i-ajunga-nenorociri/