PARINTILOR MANTUITI-VA COPIII predica Parintele Gheorghe Anitulesei

Doamne ajuta..

PREDICA LA DUMINICA SEC DE CARNE..PR.LEONTIE FUSA

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
 şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.



Ascultati aici o frumoasa predica la lasat sec de carne de la Parintele Leontie Fusa slujitor in catedrala din Slobozia

Doamne ajuta...

„Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!” de vorbă cu Violeta Ş., o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani

Cred că una din suferinţele sufleteşti cel mai greu de suportat este ca un părinte să-şi vadă copilul răpus la pat de o boală fără leac. Mulţi Sfinţi au scris despre boala privită ca mucenicie. Sfântul Ioan Gură-de-Aur a scris şi despre mucenicia celui ce are grijă de bolnav. Referindu-se la suferinţele mamei, el spune: „De va suferi cineva durerile şi va mulţumi, a luat cununa de mucenic. Iar dacă copilul este bolnav şi mama sa Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, lucrul acesta maicii îi este cunună”.


Violeta Ş. este o femeie care îşi asumă cu multă dragoste crucea pe care Domnul a rânduit-o pentru ea, ştiind că în felul acesta îşi plăteşte aici pe pământ o parte din păcatele săvârşite. Fata ei, Daniela, este imobilizată la pat de 28 de ani, suferind de o boală cruntă, care a făcut multe victime de-a lungul timpului: panencefalita sclerozantă. Daniela îşi mişcă doar capul în stânga şi dreapta, şi pentru că nu poate vorbi scoate din când în când nişte sunete pe care doar mama ei, cea care o îngrijeşte, le poate înţelege. Violeta a înfiat-o pe Daniela şi, împreună cu soţul ei, şi-a făurit multe vise în care îşi vedeau fiica aşezată la casa ei, iar pe dânşii îngrijindu-şi nepoţii. Domnul însă a rânduit altfel. Violeta Ş. ne-a povestit despre felul cum a evoluat boala fetei ei, despre mentalităţile celor din jur, despre rugăciune şi despre modul cum această încercare a apropiat-o de Dumnezeu.

- Ţin minte că m-au sunat odată de la grădiniţă, spunându-mi că Daniela a făcut o criză. M-am speriat foarte tare. Această criză semăna cu epilepsia. Între 3 şi 6 ani au fost mai multe astfel de crize, dar fetiţa noastră a urmat un tratament şi crizele au încetat, iar noi, sperând că s-a făcut sănătoasă, am dat-o la şcoală.

Danielei îi plăcea foarte mult să meargă la şcoală, să înveţe, să se întâlnească cu colegii. Pe la sfârşitul clasei a doua au reînceput crizele. De data aceasta, erau ceva mai complicate. De multe ori, copila nu mai avea logică în ce spunea, practic nu îşi mai putea exprima ideile. Un doctor mi-a dat diagnosticul, panencefalită sclerozantă, şi mi-a explicat că i s-a distrus cerebelul; din această pricină, în timp, nu va mai putea să vorbească şi nici să se mişte. Pe lângă toate acestea, i s-a modificat fizionomia feţei – arăta hidos. Medicul a fost foarte dur cu mine: de faţă cu Daniela mi-a zis că în şase luni va muri. În acele momente am simţit cum mă cuprinde deznădejdea. Ajunsă acasă, am început imediat să mă interesez despre boală. Doream cu orice chip ca Daniela să trăiască. Am luat legătura chiar cu persoane din străinătate şi am primit de la ele diferite tratamente. Daniela era conştientă de situaţia ei şi, văzând efortul pe care-l făceam ca să trăiască, în rarele momente când vorbea cu sens îmi spunea: „Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!”



Doctorul care o trata avea altă concepţie: „De ce nu o dai, ca să scapi de ea, căci oricum va muri?!” Auzind aceste cuvinte, pe care nici un medic nu ar trebui să le rostească faţă de un pacient, Daniela îmi zicea cu lacrimi în ochi: „Mamă, eu sunt bătrâneţile matale, am să-ţi fiu un sprijin la bătrâneţe!”

- Cât de des se manifestau crizele?

- Mai tot timpul. Ţinea ochii închişi permanent, avea contracţii, se zbătea ca un peşte şi în momentele de criză ţipa foarte tare, încât auzeau şi oamenii din faţa blocului. Am început rugăciunile. Şi rezultatul lor s-a simţit. Figura ei a devenit frumoasă după circa un an. Şi cel mai important lucru este faptul că ea trăieşte.

Au fost 400 de copii diagnosticaţi atunci cu panenecefalită – Daniela e singura care mai trăieşte. Când avea crize puternice şi credeam că moare, strigam cu lacrimi în ochi către Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, nu mi-o lua, nu pot trăi fără ea!”

- Cum a început legătura dumneavoastră cu Dumnezeu?

- De când starea de sănătate a Danei s-a agravat, am început să-L caut pe Dumnezeu şi am înţeles că tot ceea ce Domnul îngăduie, deşi nouă ni se pare greu, este spre mântuirea noastră. Nu i-am cerut niciodată socoteală lui Dumnezeu, dar spuneam adeseori că nu mai pot… Au fost momente foarte grele pentru mine. Când trăia soţul meu, în ultima parte a vieţii sale era foarte bolnav şi făcea dializă, iar eu îngrijeam doi bolnavi. În plus, aveam bolnavii mei de la spital, de care trebuia să mă ocup atunci când mergeam la muncă (d-na Violeta Ş. a fost asistentă medicală – n.red.). Însă în momentul în care am înţeles de ce mi-a dat Dumnezeu această cruce şi că Dumnezeu este cu mine am început să văd altfel lucrurile. Situaţia prin care treceam nu mi se mai părea grea. Sunt conştientă de faptul că suferinţa este pentru plata păcatelor şi cu cât îţi plăteşti mai mult păcatele aici pe pământ, cu atât vei fi mai aproape de Dumnezeu, dincolo, în Ceruri.

- Aşa, căutându-L pe Dumnezeu, aţi început să mergeţi la mănăstiri, să vă întâlniţi cu mari duhovnici…

- Da, Dumnezeu a rânduit să-i întâlnesc pe părintele Sofian, pe părintele Argatu, pe părintele Arsenie Boca. De la părintele Arsenie am înţeles că totul este din vina mea, din cauza păcatelor mele, în primul rând a avorturilor făcute.

Părintele Arsenie Boca mi-a zis: „De ce ai înfiat această fetiţă?” I-am povestit că îmi doream foarte mult copii, dar avortasem de frica de a nu se transmite genetic vreo boală din familie. Soţul meu avea un psihic mai labil. „Trebuia să-ţi ţii copiii dumitale! Cu ei nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu Daniela. Ea duce toate păcatele neamului ei!”

Atunci nu o cunoşteam pe mama ei şi nu am înţeles cuvintele părintelui Arsenie. Ulterior am aflat că mama ei fusese blestemată de către propria mamă (bunica Danielei) întrucât rămăsese însărcinată la 13 ani. Şi fata aceasta de 13 ani s-a încăpăţânat să păstreze copilul, deşi mama ei se împotrivea. Aşa s-a născut Daniela, care a fost dusă imediat la leagănul de copii.

- Aţi pomenit şi de părintele Sofian. Părintele era aici, lângă dumneavoastră, şi bănuiesc că, asemeni multor credincioşi, alergaţi des la dânsul.

- Părintele Sofian m-a ajutat enorm. De câte ori mergeam la sfinţia sa mă întreba: „Ce face Daniela? Mi-e tare milă de ea. Să-ţi dea Dumnezeu putere să îţi duci crucea aceasta, pe care ţi-a dat-o Domnul!” Odată, la Antim am simţit aşa ceva deosebit în suflet, o bucurie imensă, greu de descris în cuvinte! Parcă îmi venea să zbor şi să înalţ cântări către Dumnezeu. Am crezut iniţial că am înnebunit. Cum puteam să simt aşa o stare de bine, când eu o ştiam pe Dana singură acasă şi ştiam de crizele pe care le avea şi care o făceau să sufere groaznic? Şi l-am întrebat pe părintele: „Părinte, credeţi că am înnebunit?” „Nu, măicuţă! Acesta este Duhul Sfânt! Să-ţi dea Dumnezeu să-L simţi mereu!”

Am înţeles mai bine ce am trăit atunci când, cu altă ocazie, părintele Sofian ne-a vorbit despre Sfântul Serafim din Sarov şi despre scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim, în discuţia avută cu ucenicul său Motovilov, i-a spus că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt; i-a explicat atunci cum se poate dobândi şi cum poate fi simţit Duhul Sfânt. Aş dori ca tot mai mulţi dintre creştini să simtă măcar puţin din căldura Duhului Sfânt.

- Cum comunicaţi cu Daniela?

- Îmi vorbeşte prin expresia feţei. O întreb: „Dana, o iubeşti pe mama? Dacă da, închide ochişorii”. Şi ea închide ochii. Îi zic: „Dana, roagă-te la Măicuţa Domnului!” Şi ea priveşte la icoana de deasupra patului şi zâmbeşte. Apoi întoarce privirea către mine şi, din expresia ei, înţeleg că s-a rugat şi pentru mine, ca să-mi dea Domnul putere să merg mai departe. Uneori, noaptea, simte când mă agit şi nu dorm. Ea ştie atunci că nu sunt bine şi scoate anumite sunete. Eu mă duc, o mângâi şi vorbesc cu ea.

- Aveţi deja o vârstă. Sănătatea vă ajută la a face efortul, nu mic, de a îngriji de un om imobilizat la pat?

- Am de ceva timp o durere foarte puternică de spate, de la osteoporoză şi de la faptul că am tot ridicat greutăţi: Dana, soţul, bolnavii pe care i-am îngrijit în spitalul unde am lucrat. Eu nu mă rugam cât aş fi dorit. De când a început această durere, mă rog mai mult. Cred că de asta a îngăduit Dumnezeu această ispită cu spatele, ca să mă rog mai mult. Îi chem în ajutor pe Sfântul Nectarie, pe alţi Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului. Să ştiţi că altfel simt rugăciunea acum, cu toată durerea pe care o am. Parcă Dumnezeu îmi vorbeşte. Este adevărat ce am citit într-o carte şi anume: cu cât te rogi mai mult, cu atât Îl simţi mai puternic pe Dumnezeu în suflet. Ştiu că nu sunt singură. O vecină, văzând atât de multe icoane în casă, mi-a zis că s-ar sufoca să aibă atât de multe. Dar pentru mine fiecare icoană este importantă! Îmi vorbeşte fiecare Sfânt pe care-l am în casă, îmi vorbeşte Măicuţa Domnului din icoană.

Pe lângă durerea de spate, sufăr cu inima, sunt cardiacă. Am şi o infecţie urinară. Dar mă ajută Bunul Dumnezeu să trec peste durerile provocate de aceste boli… Pentru că Domnul spune: „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte” (2 Cor. 12:9). Dacă toţi oamenii necăjiţi L-ar căuta pe Dumnezeu, ar simţi imediat ajutorul Său, ar simţi cum totul devine dintr-o dată mai uşor. Pentru că nimic altceva nu te poate ajuta să treci peste greutăţi decât credinţa în Dumnezeu.

- Vă gândiţi la Dana în perspectivă, ce va face peste câţiva ani?

- Desigur. Pentru ea trăiesc. Dar ştiu că am o vârstă, mă apropii de 70 de ani. De aceea am dat casa unei nepoate, ca atunci când va trebui să plec din această lume să aibă Dana unde să stea, să nu meargă la un cămin. Am făcut actele ca nepoata mea să aibă casa doar cu condiţia să aibă grijă de Dana.

- Sunt persoane care nu înţeleg atitudinea dumneavoastră?

- Da. Cu durere o spun, multe persoane mă întreabă de ce o mai ţin şi nu o duc undeva, că este o legumă. Această expresie mă doare foarte mult! Pentru mine, Daniela este o fiinţă care vrea să trăiască. Când îi dau doctoriile şi îi spun că sunt medicamente care îi fac bine, le înghite foarte uşor. De curând şi-a rupt piciorul. Din cauza faptului că nu s-a mai mişcat de 28 de ani, a făcut osteoporoză. Am vrut să o ridic puţin, dar femurul a plesnit. Medicul la care am mers mi-a zis: „De ce o mai ţineţi?” I-am răspuns: „Ce fel de om sunteţi, domnule doctor? Îl aveţi pe Dumnezeu?” „Vă chinuiţi foarte mult cu ea”, mi-a răspuns. „Acesta nu-i chin, domnule doctor. Ea este fericirea mea. Dumnezeu mă ajută mult. Vă doresc să simţiţi şi dumneavoastră dragostea şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos”. Daniela a înţeles discuţia noastră şi mi-am dat seama din expresia chipului ei că s-a speriat.

Am întâlnit prin spitalele pe unde am umblat cu Dana mulţi părinţi cu copii foarte bolnavi. Din nefericire, unii dintre ei, văzând-o în ce stare este şi aflând de cât timp este aşa, mi-au zis că dacă ar fi fost în locul meu de mult ar fi dat-o, că n-ar fi fost în stare să o îngrijească. Mulţi doctori s-au mirat cum de nu are o escară şi cum de mai trăieşte.

- O îngrijiţi cu multă dragoste pe Daniela. De unde atâta dragoste în sufletul dumneavoastră?

- De la Dumnezeu şi din educaţia primită de acasă. Mama m-a învăţat de mică să iubesc omul. Tatăl meu a fost comandant de regiment. Ţin minte că aduna copii orfani băgaţi în armată – se numeau „copii de trupă” – şi îi aducea acasă să le dăm să mănânce. Mi-o aduc aminte cu drag şi pe mama, care se îngrijea de oamenii nenorociţi, le dădea haine curate, le dădea alimente. Constat cu durere că astăzi nu mai este aceeaşi grijă faţă de aproapele căzut în nevoi ca pe vremea copilăriei mele. Unii ar zice că acum sunt vremuri foarte grele, că este criză. Dar şi atunci erau vremuri grele. Dar era mai multă credinţă în Dumnezeu…

Ţin minte că tata a rămas fără serviciu, iar mama, deşi avea diplomă de profesoară, nu a mers la muncă ca să poată să stea acasă şi să aibă grijă de mine şi de fratele meu. Aşa era atunci. Femeia stătea acasă şi se ocupa de copii. Odată am rămas fără mâncare. Mama s-a dus la o cantină, a făcut curăţenie acolo şi a căpătat ceva de-ale gurii. A venit acasă şi a împărţit ce a căpătat cu o altă familie vecină care avea patru copii. Acum oamenii sunt mai egoişti. Sunt preocupaţi mai mult de bunăstarea lor şi nu le mai pasă de cel de lângă ei. Zic că nu au bani, dar magazinele sunt pline. Cumpără lumea în neştire, de multe ori lucruri nefolositoare. Sunt atraşi ca într-o vrajă de reclama care se face. Am citit din întâmplare, într-un ziar, că într-una din serile trecute la un mare magazin din Bucureşti, noaptea, între orele 22:00-3:00, se făceau reduceri masive la cumpărături. Sunt convinsă că oamenii s-au îngrămădit buluc. Dacă i-ai fi chemat la o priveghere la aceleaşi ore târzii din noapte, nu ştiu câţi dintre ei ar fi venit.

Revenind la educaţia primită în familie, aş dori să le transmit tuturor părinţilor să pună pe primul plan educaţia copiilor lor. Să-i înveţe de mici să le fie milă de omul aflat în nevoie. Copiii, ceea ce văd la părinţi, fac şi ei. Părinţii mei au iubit foarte mult omul şi mi-au transmis şi mie această dragoste faţă de aproapele. Dacă iubeşti omul, treci peste orice şi ajuţi pe oricine este în dificultate, fără a face vreo diferenţă între oameni. Eu, de câte ori am dat, Dumnezeu mi-a dat înapoi. Un doctor mi-a zis odată: „Fericirea nu este că iei bani, ci că ajuţi un om căzut!”. Într-adevăr, este o mare bucurie să ajuţi omul de lângă tine care este căzut, dar nu pentru o recompensă, ci din dragoste pentru Dumnezeu. Şi eu, pentru că o ajut pe Dana, sunt fericită, dar fericită în durere.



Cuvintele din finalul discuţiei avută cu doamna Violeta mi-au readus în minte vorbele pe care mi le tot spunea un bătrân monah mutat la Domnul: „Omul este om în măsura în care se jertfeşte pentru cel de lângă el”. Dacă facem o radiografie a societăţii de astăzi, constatăm că sunt tot mai puţini Oameni, după cuvântul părintelui. Dar aceşti puţini Oameni, prin nevoinţa, prin jertfa şi prin dragostea lor, ne dau şi nouă celor slăbănogiţi duhovniceşte puterea de a merge mai departe pe Calea lui Hristos, oricât de mari ar fi încercările, ştiind că Dumnezeu ne dă întotdeauna atât cât putem duce.



Raluca Tănăseanu

sursa  www.familiaortodoxa.ro 

 Doamne ajuta

VIATA CRESTINA IN FAMILIE...

Căsnicia creştină

Un om înţelept, care a spus multe cuvinte de folos, le-a spus şi pe acestea: „Femeia şi bărbatul să se înţeleagă bine între ei” (Parafrază la Înţelepciunea lui Sirah 25, 1). De la început Dumnezeu a avut grijă ca soţii să trăiască în armonie. De aceea vorbeşte despre amândoi ca şi când ar vorbi despre unul, şi spune: „Bărbat şi femeie i-a făcut” (Facerea 1, 27); şi „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). Pentru că nu poate exista legătură strânsă între doi bărbaţi aşa cum este legătura dintre un bărbat şi o femeie.
De aceea şi David, plângând şi jelind pentru moartea bunului său prieten, Ionatan, pe care-l iubea foarte mult, nu l-a numit tată ori mamă, frate ori soră, ci a spus: „Iubirea ta mi te-a făcut minune mai sus decât iubirile femeii” (II Regi 1, 26). Şi într-adevăr, această iubire este mai presus decât toate. Celelalte iubiri sunt puternice, această însă este şi puternică şi neofilită. Pentru că există un instinct erotic care cuibăreşte în natura soţilor şi, fără să înţelegem cum, leagă cele două trupuri. De aceea încă de la început, din bărbat a provenit femeia, iar în continuare din bărbat şi femeie au provenit alţi bărbaţi şi alte femei. Vezi ce legătură a creat Dumnezeu, neîngăduind vreunei alte firi să pătrundă din afară?
Vezi şi câte altele a încuviinţat? A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc.
Aici s-a întâmplat adică ceea ce se întâmplă cu un copac frumos: are un trunchi, care se înalţă deasupra rădăcinii şi după aceea se întinde în multe ramuri. Dacă nu are trunchi şi ramurile ies direct din rădăcină, nu valorează nimic; iar dacă are doar multe rădăcini, nu-l admiră nimeni. Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre. De aceea se spune: „Acela Care i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut” (Matei 19, 4).
Din acestea provin mari lucruri bune dar şi mari lucruri rele pentru familii şi societăţi. Pentru că iubirea dintre bărbat şi femeie constituie, mai mult decât orice altceva, cea mai puternică legătură din viaţa noastră. Datorită acesteia mulţi oameni încep a se război şi chiar şi sufletele şi le vând şi le jertfesc.
Aşadar nu întâmplător şi zadarnic a vorbit Pavel despre această chestiune, spunând: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului” (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru că dacă soţii convieţuiesc în bună înţelegere, atunci şi copiii lor vor creşte bine şi vecinii se vor desfăta de mireasma vieţii lor creştine şi prietenii lor se vor bucura şi rudele lor se vor mândri. Dar dacă se întâmplă invers, toate se vor învălmăşi, toate vor fi tulburi şi confuze. Se întâmplă adică şi aici ce se întâmplă într-o armată: Când generalii ei au legături liniştite şi conlucrează armonios, armata merge bine şi poartă biruinţe; însă când aceştia nu se înţeleg şi se ceartă, toată armata se întoarce cu susu-n jos. Aşadar de aceea spune: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului”.
Însă cum se face că Scriptura într-un alt loc spune: „Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe femeie şi pe bărbat, nu poate fi ucenicul Meu”? (Parafrază la Matei 14, 26). Dacă femeile trebuie să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului, cum de în altă parte le cere să se lepede de ei pentru Domnul? Citind cu atenţie ambele fragmente, veţi constata că unul nu-l contrazice pe celălalt. Sunt valabile în paralel amândouă. Adică ce vrea să spună aici Apostolul? Sau „să vă supuneţi bărbaţilor voştri, ştiind că aşa Îl veţi sluji pe Domnul” sau „să-i ascultaţi pe bărbaţii voştri, considerând, ca ucenice ale lui Hristos, că faceţi voia Lui”. Pentru că, dacă cel care nu se supune puterii statului şi autorităţilor se împotriveşte ordinii pe care a aşezat-o Dumnezeu, mult mai mult femeia care nu se supune bărbatului ei calcă porunca dumnezeiască.
Să considerăm deci că bărbatul este capul şi femeia trupul, după cum o arată şi acest pasaj apostolic: „Bărbatul este cap femeii (adică cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor” (Efeseni 5, 23-24).
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine   S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire. Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos?
Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare.
Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere.
Ce căsnicie mai e asta, când femeia tremură în faţa bărbatului său? Şi de ce afecţiune familială se va bucura bărbatul, când trăieşte cu o femeie pe care o exploatează ca pe o roabă? Şi dacă păţeşti ceva datorită ei, să nu i-o reproşezi. Nici Hristos n-a făcut aşa ceva. „Şi pe Sine  S-a dat pentru ea”, zice, „ca s-o sfinţească, curăţin-    d-o…” (Efeseni 5, 25-26). Prin urmare era necurată, avea slăbiciuni, era urâtă şi josnică.
Orice femeie ai lua, nu va fi ca Biserica, pe care Hristos a ales-o ca Mireasă a Lui, şi nici nu se va deosebi de tine atât cât se deosebea aceea de Hristos. Şi cu toate acestea, Domnul n-a simţit repulsie faţă de ea şi nici n-a scârbit-o pentru marea ei urâţenie. Şi vrei să pricepi cât de mare era urâţenia ei? Auzi ce spune Apostolul: „Altădată eraţi întuneric” (Efeseni 5, 8). Vezi cât de neagră era? Există ceva mai negru decât întunericul? Iată însă şi necuviinţa ei: „Că noi eram cândva fără de minte… petrecându-ne viaţa în răutate şi invidie” (Tit 3, 3).
Iată şi necurăţia ei: „Eram neascultători, rătăciţi, slujind poftelor şi feluritelor desfătări…” (Tit 3, 3). Şi totuşi, deşi Biserica avea atâtea slăbiciuni, Hristos S-a dat pe Sine morţii pentru ea, de parcă era una bună, frumoasă, vrednică de admirat. Pavel, fiind uimit de acest lucru şi admirându-l, spunea: „Hristos a murit pentru noi, oamenii nelegiuiţi. Cu greu va muri cineva chiar şi pentru un drept. Dar Dumnezeu, depăşind aceste hotare, şi-a arătat iubirea faţă de noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Parafrază la Romani 5, 6-8).
Şi în vreme ce în starea asta era când a luat-o pe mireasa Lui, Biserica, a curăţit-o, a împodobit-o, a îmbăiat-o. Voia în felul acesta „ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5, 26-27). Aşadar a curăţit-o prin baie de apă. Dar şi „întru cuvânt”, zice. Care cuvânt? „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi nu numai că a împodobit-o, dar a şi slăvit-o, a făcut-o strălucitoare, „fără pată sau creţuri sau altceva de acest fel”.
Şi noi, aşadar, această frumuseţe să o cerem. Şi dacă o nădăjduim, vom putea s-o dobândim. De aceea nu cere de la femeie cele ce nu sunt ale ei. Vezi cum Biserica le-a luat pe toate de la Domnul. De la El s-a făcut slăvită şi strălucitoare. Să nu simţi respingere faţă de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă. Ascultă ce zice Scriptura: „Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice dulceaţă” (Înţelepciunea lui Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este şi femeia. Prin respingerea ta n-o jigneşti pe ea, ci pe Ziditorul ei. Ce are ea al ei? Nu i le-a dat pe toate Domnul? Dar nici pe femeia frumoasă să n-o lauzi, să  n-o admiri.
Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată că omul acela e desfrânat. Să cauţi frumuseţea sufletului şi să-L imiţi pe Mirele Bisericii. Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină de mândrie, provoacă gelozie, şi deseori chiar bănuieli neîntemeiate. Nu dăruieşte însă, şi plăcere? Pentru puţin, da; pentru o lună sau două, sau cel mult pentru un an; mai târziu, însă, nu. Pentru că, datorită obişnuinţei, nu te mai preocupă frumuseţea, care însă întreţine mândria femeii. Aşa ceva nu se întâmplă în cazul unei femei care nu are frumuseţe exterioară, însă are frumuseţe lăuntrică. Acolo este normal ca plăcerea şi iubirea soţului să rămână de la început şi până la sfârşit nemicşorate, întrucât provin din frumuseţea sufletului, nu a trupului.
Există ceva mai frumos decât stelele cerului? Un trup mai alb ca al lor nu poţi găsi. Ochi mai strălucitori nu-mi poţi arăta. Când Dumnezeu a zidit stelele, îngerii le-au admirat plini de uimire. Şi noi acum le admirăm, însă nu atât de mult, aşa cum o făceam când le-am văzut pentru prima oară. Aceasta este obişnuinţa. Micşorează uimirea, şi prin urmare şi admiraţia şi atracţia. Gândi-  ţi-vă acum cât de mult este valabil acest lucru în cazul femeii. Iar dacă se întâmplă s-o afle şi vreo boală, toate au pierit. Iată de ce de la femeie trebuie să cerem bunătate, cumpătare, responsabilitate şi sinceritate. Acestea sunt însuşirile frumuseţii sufleteşti. Frumuseţe trupească să nu cerem. Nu-i vezi pe atâţia şi atâţia care şi-au luat femei frumoase, cum şi-au distrus vieţile în chip jalnic? Şi nu-i vezi pe alţii, care fără să aibă femei frumoase au trăit foarte fericiţi?
Însă nici femeie bogată să nu căutăm. Nimeni să nu aştepte să devină bogat prin căsătorie. Vrednică de scârbă şi de nesocotire este o asemenea îmbogăţire. În plus, cum spune Apostolul, „Cei ce vor să se îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi-n pierzare” (I Timotei 6, 9).
De la femeie, deci, să nu ceri bani, ci virtuţi. E cu putinţă să fii nepăsător faţă de cele importante şi să te îngrijeşti de cele lipsite de importanţă? Din păcate însă, cu toate facem aşa. Dacă dobândim copil, ne interesează nu de cum va deveni om bun, ci de cum îi vom asigura averi; nu de cum va dobândi bune maniere, ci de cum va agonisi multe venituri. În profesia noastră, la fel, nu ne preocupăm de cum s-o practicăm cinstit, ci de cum ne va aduce mari câştiguri. Aşadar toate se fac pentru bani. Ne-a cuprins iubirea de arginţi, şi de aceea mergem spre pieire.
„Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel  ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 28-30). Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ne proiectează o imagine mai puternică, un exemplu mai viu. Totodată ne conduce mai aproape şi cu mai multă limpezime de încă o îndatorire a noastră.
Ca să nu spună cineva că, „Acela Dumnezeu a fost şi S-a dat pe sine”, de aceea Pavel zice: „Aşa sunt datori şi bărbaţii…”. Prin urmare nu e vorba de o harismă, de un dar, ci de o îndatorire, de o obligaţie. După ce zice, „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri”, adaugă: Căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte”. Şi cum este femeia trup al tău? Citim în cartea „Facerii” că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe femeia pe care Dumnezeu a plăsmuit-o din coasta lui, a spus: „De data aceasta iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Facere 2, 23). Aşadar aşa cum Domnul îngrijeşte cu blândeţe de Biserică, adică de noi toţi, pentru că suntem mădulare ale Lui, trup al Lui şi oase ale Lui – şi asta o cunoaştem bine noi, cei ce participăm la Sfintele Taine –, la fel şi bărbatul este dator să se îngrijească cu blândeţe de soţia lui, pentru că din el s-a zidit, este bucată din trupul lui.
„De aceea”, spune Scriptura, „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi (prin căsătorie) vor fi un trup”, un singur om (Facerea 2, 24; Efeseni 5, 31). Iată şi al treilea motiv. Aici se arată că bărbatul, după ce-i părăseşte pe cei care l-au născut, se lipeşte de femeie. De aici înainte trupul, tatăl şi mama, nasc copil care se plăsmuieşte din unirea seminţelor lor. Încât toţi trei sunt un singur trup, aşa cum şi noi la fel suntem un trup cu Hristos. Aşadar câtă iubire ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru femeia ta. Nu vedeţi că şi în trupul nostru există multe lucruri nedesăvârşite şi multe lipsuri? Unul are picioarele strâmbe, altul mâinile paralizate, un al treilea are vreun mădular bolnav etc. Însă nici nu se poartă rău cu mădularul acela, nici nu-l taie; dimpotrivă, îl îngrijeşte şi-l ocroteşte mai mult decât pe mădularele sănătoase, şi motivul este lesne de înţeles.
Aşadar iubeşte-o pe femeia ta tot aşa cum te iubeşti şi pe tine. Nu numai pentru că bărbatul şi femeia au aceeaşi fire, ci şi dintr-o altă pricină, mai însemnată: Deoarece nu mai sunt două trupuri separate, ci unul singur; şi bărbatul este capul, iar femeia trupul. După cum spune apostolul Pavel într-o altă epistolă de-a sa, „Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu”      (I Corinteni 11, 3). Însă aşa cum spune, că „capul lui Hristos este Dumnezeu”, la fel zic şi eu că, după cum noi suntem un trup, aşa este şi Hristos cu Tatăl. Prin urmare şi Tatăl este capul nostru.
Ne aduce şi două exemple, unul despre trup şi altul despre Hristos. De aceea şi adaugă: „Taina aceasta” – adică cea care spune că bărbatul şi femeia vor deveni un trup – „mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Se referă la legătura dintre Hristos şi Biserică, pentru că şi Acela L-a lăsat pe Tatăl Său, s-a arătat ca om pe pământ, s-a unit cu mireasa (Biserica), adică cu noi, şi s-a făcut un duh cu ea – cu noi, căci „cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Corinteni 6, 17). Şi este taină mare, pentru că omul pe tatăl lui, care l-a născut şi l-a crescut, pe mama lui, care în dureri înfricoşătoare l-a adus pe lume, pe părinţii lui, care i-au făcut atât bine şi l-au ocrotit atâţia ani, pe aceştia îi părăseşte. Şi ce face? Se lipeşte de o femeie care cu puţin înainte îi era necunoscută, cu care nu avea nimic în comun. Cu adevărat, mare taină! Iar părinţii nu numai că nu regretă că se întâmplă acest lucru, ci se şi bucură şi cheltuiesc cu bunăvoinţă bani pentru nuntă.
Negrăită taină! Necercetată taină! A profeţit-o şi Moise în cartea „Facerii” (2, 23-25). A propovăduit-o acum cu glas tare Pavel, zicând că se referă la legătura dintre Hristos şi Biserică.
„Dar şi în ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia spre bărbat să se-nfioare” (Efeseni 5, 33). Nu se arată aici doar dragoste, ci şi respect. Nefiind stăpân al familiei, femeia nu trebuie să ceară aceeaşi cinstire cu a stăpânului, bărbatul, de vreme ce este mai jos ca el. Dar nici bărbatul nu trebuie să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu acela. De aceea bărbatul trebuie să-i ofere femeii iubirea lui ca o răsplată a supunerii ei. Şi capul este necesar, şi trupul. Trupul pune în slujba capului mâinile, picioarele, şi toate celelalte mădulare ale sale, iar capul se îngrijeşte de trup şi-l ocroteşte. Nu există lucru mai bun precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe bărbat îl şi iubeşte. Îl respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un mădular, de vreme ce şi capul este tot un mădular al trupului.
Aşadar în felul acesta Dumnezeu a stabilit ca femeia să i se supună bărbatului, ca să existe pace şi înţelegere între ei. Căci nicăieri unde sunt mai mulţi stăpâni nu există pace. Unul trebuie să fie stăpânul. Aceasta o observăm peste tot. Oricum, acolo unde există oameni duhovniceşti există şi pace. De pildă, primii creştini ai Ierusalimului erau cinci mii de oameni, dar aveau o inimă şi un suflet. Şi nimeni nu considera că vreunul din bunurile lui era al său, ci se supuneau unul altuia. Acest lucru arată înţelepciune şi respect faţă de Dumnezeu.
Fii cu luare-aminte însă, la faptul că Apostolul stăruie mai mult pe iubire decât pe respect. E firesc. Căci atunci când există iubire între soţi, pentru toate problemele se găsesc soluţii. Bărbatul care-şi iubeşte femeia sa, chiar dacă ea ar fi neîmblânzită, o va răbda. În căsnicie, înţelegerea fără iubire nu se poate realiza.
Iar dacă la prima vedere poziţia femeii pare dezavantajată, deoarece i-a fost poruncit să arate respect faţă de bărbatul ei, în realitate poziţia este avantajată, căci bărbatului i s-a poruncit să fie înzestrat cu ce-i mai important, cu iubirea. Ce trebuie să se întâmple, însă, dacă femeia nu-l respectă pe bărbat? Şi într-o asemenea împrejurare, acesta are datoria s-o iubească. Dacă ceilalţi nu-şi fac îndatoririle lor, noi trebuie să le facem. Zice, de pildă, „să vă supuneţi unul altuia întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21). Porunca se referă la amândoi. Ce însemnătate are, aşadar, dacă unul nu se supune? Tu să asculţi de legea lui Dumnezeu. Femeia, chiar dacă soţul său n-o iubeşte, este datoare să-l respecte, ca să nu încalce îndatorirea ei. Şi când fiecare îşi duce la îndeplinire îndatorirea, atunci căsnicia lor este creştină, este duhovnicească, nu trupească.
Dar să ţii seama de un lucru, bărbate, că, atunci când Apostolul a poruncit soţiei tale să-ţi arate respect, a vorbit despre respectul care se cuvine unei femei libere, nu unei sclave. Am spus-o, femeia este trupul tău. Dacă vrei să aibă respect de roabă, atunci îţi necinsteşti trupul şi te insulţi pe tine însuţi. Care este conţinutul respectului acestuia? Să nu-ţi vorbească împotrivă, să nu se răzvrătească, să nu vrea să fie stăpână în casă. E de ajuns ca respectul ei să se limiteze la acestea. Dacă tu o iubeşti, cum ţi-a poruncit Dumnezeu, vei izbuti mai multe. Căci firea femeiască este oarecum mai slabă şi are nevoie de ajutor, ocrotire, blândeţe, purtare de grijă. Pe toate să i le oferi, pe toate să le faci de dragul ei, chiar şi la chinuri să te supui.
Femeia stă pe lângă stăpânul casei. Are şi ea putere asemănătoare cu cea a bărbatului. Bărbatul, însă, are ceva mai mult, un lucru izbăvitor pentru familie. A primit rangul de a fi cap al trupului, aşa cum este Hristos cap al Bisericii, nu numai de a o iubi şi îngriji pe femeie, dar şi s-o călăuzească spre bine, „ca s-o înfăţişeze…”, zice, „sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5, 27). Şi dacă el se va îngriji ca femeia să dobândească sfinţenie şi neprihănire, toate celelalte vor veni de la sine. Dacă le cere pe cele dumnezeieşti, cele omeneşti vor urma foarte uşor, şi în casă vor domni ordinea, pacea, evlavia.
Aşadar Apostolul a spus că toate problemele căsniciei pot fi rezolvate, dacă bărbatul îşi iubeşte femeia şi femeia îşi respectă bărbatul. N-a explicat însă în ce fel se vor realiza acestea. Vă voi explica eu: Nesocotind banii, năzuind la virtuţile sufletului şi având frică de Dumnezeu.
„Orice va făptui cineva, bun sau rău, va fi răsplătit pe măsură de Domnul” (Parafrază la Efeseni 6, 8). Aşadar nu de dragul ei, ci de dragul lui Hristos şi ascultând de El s-o iubească pe femeia lui. Dacă se gândeşte aşa, ispita sau cearta nu se vor cuibări între ei. Femeia să nu creadă pe nimeni când soţul ei este vorbit de rău. Dar nici nu trebuie să urmărească bănuitoare unde intră şi de unde iese tovarăşul său de viaţă.
Bărbatul, de asemenea, nu trebuie să îngăduie calomnii despre femeia sa, însă nici să nu-i nască bănuieli prin purtarea lui. De ce, omule, rătăceşti de colo-colo toată ziua şi te aduni acasă abia seara, fără să-i dai explicaţii mulţumitoare soţiei tale? Dacă-ţi va reproşa asta, să   nu-ţi pară rău. Reproşurile ei dovedesc iubire, nu îndrăzneală şi răceală. Şi iubirea ei pentru tine o face  să-i fie teamă. Îi e teamă ca nu cumva vreo alta să i te răpească, ca nu cumva să-i ia tot ce are mai de preţ, ca nu cumva să-i rupă legătura căsniciei. Eşti dator deci să faci tot ce poţi pentru a n-o amărî pe femeia ta.
Dar nici femeia nu trebuie să-l nesocotească pe bărbatul ei pentru vreun motiv, mai ales dacă este sărac. Să nu cârtească şi să nu hulească, spunând, de pildă, „Laşule şi fricosule, leneşule, nesârguinciosule şi somnorosule! Cutare, chiar dacă se trage dintr-o familie săracă, prin multe osteneli şi primejdii a făcut avere mare. Şi iată, femeia lui poartă haine scumpe, umblă cu trăsura, are atâţia slujitori, iar eu te-am luat pe tine, care eşti măcinat de sărăcie şi trăieşti fără rost!”. Femeia nu trebuie să-i spună bărbatului ei asemenea vorbe. Trupul nu se răzvrăteşte împotriva capului, ci i se supune. Însă cum va răbda sărăcia?
De la cine va afla mângâiere? Să se gândească la femeile mai sărace ca ea. Să cugete câte fete provenite din familii bune, nu numai că n-au primit nimic de la bărbaţii lor, ci şi-au cheltuit şi averea lor pentru ei. Să socotească primejdiile care însoţesc o astfel de bogăţie, şi va prefera atunci viaţa săracă dar liniştită. În general, dacă-şi iubeşte soţul, nu va grăi nicicând cârteli sau vorbe de ocară la adresa lui. Va prefera să-l aibă lângă ea fără averi, decât să fie bogat dar ea să trăiască în nesiguranţa şi neliniştea care însoţesc lucrările negustoreşti.
Nici bărbatul însă, auzind cârtelile şi ocările femeii sale, nu trebuie s-o înjure sau s-o lovească, sub pretext că are putere asupra ei. Mai bine s-o sfătuiască şi s-o povăţuiască liniştit, fără ca vreodată să ridice mâna asupra ei. S-o înveţe filozofia cerească, creştină, care este adevărata bogăţie. S-o înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, că sărăcia nu este deloc rea. S-o înveţe să nesocotească slava şi să iubească smerenia; şi atunci ea nici cârteli n-ar mai rosti, nici bani nu şi-ar mai dori. S-o înveţe să nu iubească bijuterii de aur şi hainele luxoase şi multele parfumuri, nici să nu-şi dorească în casă mobilă scumpă şi podoabe de prisos. Toate acestea vădesc zădărnicie şi prostie. Podoabele ei şi ale casei sale să fie buna cuviinţă şi decenţa. Şi ea şi casa în care locuieşte să fie înmiresmate de mireasma înţelepciunii şi a virtuţii.
Aşadar s-a terminat sărbătoarea nunţii? Au plecat invitaţii? Ai rămas numai cu mireasa, soţia ta? Nu arunca imediat de pe tine seriozitatea, aşa cum fac bărbaţii desfrânaţi. Păstreaz-o pentru multă vreme, şi mare câştig vei avea. Acum, în prima perioadă a căsniciei, înainte de a vă cunoaşte bine şi a căpăta libertate în relaţia voastră, când femeia este stăpânită de o anume ruşinare şi reţinere, este ocazia cea mai bună  s-o modelezi după tine şi să-i impui, în chip delicat şi cuminte, principiile tale. Căci, când femeia va prinde curaj, le va învălmăşi pe toate. Bine ar fi, deci, să menţii sfiala ei cât mai mult cu putinţă. Şi cum vei face asta? Când şi tu arăţi că nu ai mai puţină reţinere ca ea; când vorbeşti puţin, când eşti serios şi înţelept. Astfel te va asculta şi va accepta, vrând-nevrând, cele pe care i le vei spune. Dar şi mai binevoitor le va primi dacă-i vei arăta din belşug iubirea ta; căci nimic altceva nu contribuie atât de mult la a convinge un om de cuvintele noastre, cât dacă înţelege că i le-am spus cu dragoste şi din dragoste.
Şi cum îi vei arăta iubirea ta? Spunându-i, de exemplu: „N-am vrut să iau de soţie o altă femeie, care poate ar fi fost mai bogată sau mai gospodină. Te-am ales pe tine pentru caracterul, cuminţenia, blândeţea şi înţelepciunea ta. Căci am învăţat să nesocotesc bogăţia ca pe ceva zadarnic, ceva pe care-l dobândesc tâlharii, oamenii imorali şi înşelători. Pe mine m-a atras virtutea sufletului tău, pe care o prefer în locul vreunei alte bogăţii. O fată înţeleaptă, care trăieşte în evlavie, merită cât lumea întreagă. De aceea te-am iubit, te iubesc şi te pun mai presus de viaţa mea. Viaţa de aici este deşartă. Mă rog, aşadar, la Dumnezeu şi fac tot ce pot ca să ne învrednicim să ne trăim viaţa astfel încât şi în împărăţia cerurilor să fim împreună. Căci viaţa pământească este şi scurtă şi provizorie, însă dacă ne vom învrednici s-o petrecem făcându-ne plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi veşnic împreună cu Hristos, desfătându-ne în fericire negrăită.
Eu mai presus de toate pun iubirea pentru tine, şi nimic nu-mi va fi atât de neplăcut şi greu decât să mă cert vreodată cu tine. Şi dacă ar trebui să le pierd pe toate şi să devin sărac sau să mă aflu în primejdie sau să păţesc orice, pe toate le voi îndura cu răbdare, e de ajuns să ştiu că legăturile dintre noi doi sunt bune. Dar e necesar să faci şi tu la fel. Dumnezeu vrea ca legătura iubirii noastre să fie reciprocă şi nedespărţită. Auzi ce spune Scriptura: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Să nu avem, deci, nici o pricină de împuţinare a sufletului. Piară toţi banii, slujitorii şi cinstirile! Eu mai presus de toate pun iubirea pe care o am pentru tine”.
Cuvintele acestea vor fi preţuite de femeie mai mult decât mulţimi de comori şi de bogăţii! Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că vreodată se va răsfăţa sau se va folosi în chip rău de vorbele astea. Femeile necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc să se răsfeţe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va înfumura, ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia, de dragul ei să-i iubeşti. Dacă face ceva bun, s-o lauzi şi   s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-o îndreptezi într-o manieră delicată.
Să faceţi rugăciuni împreună. La biserică să mergeţi amândoi. Dacă se întâmplă să vă afle sărăcia, adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care sunt mai presus de toţi împăraţii şi bogătaşii, şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Arată-i că nici un necaz din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu şi voii Sa.
Dacă te comporţi în felul acesta în căsnicia ta şi acestea o înveţi pe soţia ta, nu vei fi mai prejos decât un monah. Şi dacă vrei ca vreodată să oferi un prânz şi să faci un praznic, nu invita oameni necuvioşi şi imorali. Găseşte un sărac sfânt, care, intrând în casa ta, va aduce cu el toată binecuvântarea lui Dumnezeu, şi pe acesta invită-l.
Să spun şi altceva? Nimeni să nu facă greşeala   să-şi ia soţie mai bogată ca el. Mai săracă să ia. Căci cea care este mai bogată, intrând în casă, se va purta în chip neplăcut. Cu aerul bogăţiei sale, va vorbi urât, va cere multe, va risipi fără rost. Iar dacă bărbatul ei va îndrăzni să-i spună câteva vorbe, îi va răspunde cu neruşinare: „Nu cheltuiesc dintr-ale tale, ci dintr-ale mele!”.
Ce spui, doamnă? Ale tale? Care ale tale? Există vreun cuvânt mai necuviincios decât acesta? Acum, că te-ai măritat, nu mai ai un trup al tău, dar ai banii tăi? Prin căsătorie tu şi soţul tău aţi devenit un trup, un singur om, şi spui încă „ale mele”? Cuvântul acesta blestemat şi mizerabil a fost adus de diavol în lume. Toate cele care sunt necesare în viaţă, Dumnezeu ni le-a dat la toţi. Nu poţi spune „lumina mea”, „soarele meu”, „apa mea”. Toate sunt obşteşti, să nu fie aşa şi cu banii? Of, iubirea asta de arginţi! Să piară de o mie de ori banii; sau poate că nu banii, ci mentalitatea acelora care nu ştiu să mânuiască cum trebuie banii şi-i preţuiesc mai presus decât toate lucrurile.
Şi despre acestea s-o înveţi pe femeia ta, însă cu mult drag. Această povaţă de virtute în sine este grea şi neplăcută, şi de aceea trebuie să fie dată în chip plăcut. Mai presus de toate acest lucru să-l dezrădăcinezi din sufletul ei, pe „al meu” şi „al tău”. Şi dacă-ţi va spune vreodată „ale mele”, să-i răspunzi: „Care sunt ale tale? Căci eu nu le ştiu. Eu n-am nimic al meu. Aşadar cum spui „ale mele”, de vreme ce toate sunt ale tale?”. Dăruieşte-i-le pe toate. Nu facem aşa şi cu copiii? Când iau ceva pe care-l ţinem în mâini şi apoi vor să mai ia şi altceva, le spunem cu îngăduinţă: „Da, şi ăsta e tot al tău, şi ăla e tot al tău”. Aşa să faci şi în cazul femeii, căci are minte copilăroasă. Ţi-a spus „ale mele”? Spu-ne-i: „Toate ale tale sunt, şi eu sunt al tău”. Nu sunt cuvinte linguşitoare, ci cuvinte înţelepte. În felul acesta vei putea să-i potoleşti mânia şi să stingi ţinerea de minte a răului. Spune-i deci: „Şi eu al tău sunt!”. De altfel aceasta este şi porunca pe care a lăsat-o apostolul Pavel: „Bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4).
Dacă eu nu sunt stăpân pe trupul meu, ci tu, cu mult mai mult nu sunt stăpân pe bani. Spunând aceasta ai liniştit-o, ai făcut-o sluga ta, ai legat-o strâns, dar şi pe diavol l-ai ruşinat. Şi niciodată să nu-i vorbeşti urâcios şi cu răceală, ci în chip dulce, cu cinstire şi cu multă dragoste. Dacă o cinsteşti tu, nu va avea nevoie de cinstirea altora. S-o pui mai presus de toţi, s-o iei cu binişorul, s-o lauzi. Astfel nu va fi atentă decât la tine. Pune-i în inimă frica de Dumnezeu, şi toate celelalte vor curge cu îmbelşugare ca din izvor. Casa se va umple de bunătăţi nenumărate. Când le cereţi pe cele nestricăcioase, vă vor veni şi cele stricăcioase. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6, 33).
Dacă trăiţi în felul acesta, şi copii mulţi veţi dobândi, şi plăcuţi lui Dumnezeu vă veţi face, şi bunătăţile veşnice le veţi moşteni, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru.AMIN


 Doamne ajuta..


sursa.www.ioanguradeaur.ro