„Sarea ne pătrunde” -
semnul apropierii sfârşitului
Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi
scrierile sale
Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi
făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei; împodobire de Dumnezeu insuflată a
arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai
înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţii,
roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne
dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.
Troparul Sfântului Ierarh Ignatie
Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile
din urmă - „sarea ne cuprinde”.
Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată,
confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în
societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist
este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui
Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor ! Apar „lupii
îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate
acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. „Cei ce vor fi în Iudeea, să
fugă la munte!” Cu un secol în urmă prin
aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi
scriitor duhovnicesc - îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh
Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 ( + 30
aprilie 1867).
Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca
oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Ori, anume în această
privinţă - a totalei decăderi moral-duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la
limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a
Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un ”progres”
întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de
dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.
Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt
încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre
pierzanie veşnică?!
Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie,
care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire
moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne
istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări,
după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.
Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor
şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în „Experienţe
ascetice”, „Predici ascetice”, „Scrisori către mireni”, „Prinos monahismului
contemporan”, „Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o
bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele
vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai să
”filosofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un
folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat
Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de
preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.
Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh
Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii
Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.
Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui
în încheierea la „Patericonul” său: „De la tabloul înfăţişat nouă de
antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi
înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim
la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul
de acţiune în această situaţie. „În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei,
cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de
oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor
păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor
dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea
răspuns al Prea Cuviosului Nifon). Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere
pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte !
Această mărturie este extraordinar de importantă ! Din cele spuse reiese clar:
acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice
preţ, adică - acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa
de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte
şi merite reale sau exagerate şi închipuite - acolo nu este o veritabilă
slujire a lui Dumnezeu.
Şi ce este acolo?
Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh
Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon de Zadonsk.
„Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe
Episcopul Ignatie: „Teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi
în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să
molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre o purtare uşuratică...
Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de
gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această
direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea
bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca
sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime patimilor”.
Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai
ales vremurilor noastre, şi dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie
pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.
A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul
Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai
adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este
deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare
sârguitor pentru a-şi salva sufletul - înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi
de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E
necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea. Sfântul Ierarh
Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu
uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe
un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre
sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este
cu neputinţă de a mai găsi „stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime;
este cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile
Sfinţilor Părinţi.
În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie
îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii
”îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi
câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.
A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre
este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai felurite,
toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.
„Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile
trebuie să vină” a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de
Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi
cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi
într-atât, încât „din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va
răci” (Mt. 24,12), iar „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe
pământ ?” (Luca 18,8). „Poporul lui Israel” - Biserica „va cădea de sabie” -
zice Domnul Dumnezeu, „Mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38,18).
Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.
Aceasta se va întâmpla din cauza că celui ce trăieşte
în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa
se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină
de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor
permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
„O, vremi
nenorocite ! O, stare nenorocită
! - exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a
ispitelor. „O, dezastru duhovnicesc, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai
mare decât toate calamităţile naturale ! O, nenorocire, începută în timp şi
nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie ! O nenorocirea
nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii
monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde !”
Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie ! Ne
aflăm, de pe acum, chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază
atât de mult „vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi
dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite ? Sub
ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa
catastrofa abătută asupra Patriei noastre Rusia, formarea unor state ateiste,
luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.
Însă majoritatea, asemenea unor orbi, parcă n-ar vedea
nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată
adevărul: „Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost
dintotdeauna!” ş.a.m.d.
Această orbire spirituală a majorităţii
contemporanilor, care se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem
- printre ei aflându-se nu puţini clerici !), cât şi celelalte sminteli,
înmulţindu-se pe zi ce trece, împiedică tot mai mult „vieţuirea după Dumnezeu”.
Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul
clar al apostaziei, care a
început şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a
proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).
„Vieţuirea după Dumnezeu - spune Episcopul
Ignatie - va deveni foarte anevoioasă, din pricina apostaziei generale.
Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept
creştini (!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini.
Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate
intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi
slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon de Zadonsk. Ei vor lupta
împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin
represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce...
În vremurile din urmă adevăratul monah
(desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat !) abia dacă va
găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare
libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către apostazie şi
apostaţi în slujire satanei.
Cine, văzând ce se petrece acum in lume,
inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au
venit încă ?
Fără îndoială că ele au şi venit, dacă
Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste
vremuri: „În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh. se
îndepărtează din mediul uman, fără ca gloata agitată şi aservită lumii
deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!”
Este foarte important să semnalăm prin
aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită
„lumii deşertăciunii”, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune,
predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după
cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.
De aceea tot ce se petrece acum în lume,
li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se
supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauză că aceştia
nu-i lasă să trăiască tihnit, cu plăcerile/patimile lor.
În continuare Episcopul Ignatie scrie: „Se
împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia de la creştinism a
popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestită de
către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de
adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.
Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie
să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire
de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă
apostazia şi să tacă.
Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din
cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi că toate acestea „trebuie să fie”
(Marcu 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci
este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să
aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă apostazia, ca să ştie
cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul apostaziei.
Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie
spune: „Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu
slabele tale puteri...”
Ce înseamnă aceasta ? înseamnă oare să ne
împăcăm cu apostazia şi să ”ne integrăm” în ea ? Nu, desigur ! Iată însă cum
trebuie să acţionăm: „Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este
de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să te poţi feri pe cât
posibil de influenţa lui !
De aceea tăcerea asupra Apostaziei este
criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe
noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne
tulburăm.
Cu toate că nu ne stă în puteri „să oprim
apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne
porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i
avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine
să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii
noastre, Sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.
Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de
primă necesitate - salvarea sufletelor omeneşti !
Să ne adresăm în continuare cugetărilor
Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în
prezent în lume: „Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber
şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”
Oare noi nu observăm toate acestea ? Încă
de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă
a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la
lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase
şi slujirea făţişă satanei.
Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între
persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi
cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi
de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină,
aprig şi nemilos, cei care Îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură
propovăduită de El, şi
adesea - renegaţii conştienţi,
care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.
În continuare citim cu înfricoşare
prevestirile Episcopului Ignatie, pe care le vedem împlinindu-se sub ochii
noştri: „Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar
această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă... Lucrarea
credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul
hotărâtor... Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri
atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că
trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.”
„Judecând după spiritul timpului şi după
frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii,
care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l
susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile
întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii,
vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor grăbi căderea ei, decât s-o oprească.”
Aceste cuvinte parcă sunt copiate din
realitatea zilelor noastre ! Chiar acum noi suntem martorii acestei
„cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt
nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate - adică de pe
tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi „stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii,”
adică din sfera pasiunilor umane, care nu tind către cele dumnezeieşti, ci la
cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea
Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.
Unii vor zice: „Ascultaţi, ce tot vorbiţi,
despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al
lui Hristos Care spune: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor
birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială
de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu
arată hotarele Bisericii, pe care „porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune
care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolului, Rusă, Sârbă, Bulgară,
Biserica Rusă din diaspora, sau oricare alta. Se spune simplu – „Biserica”,
adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos,
adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista.
Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi
drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un
singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea,
va fi „biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească
”biserică”.
Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a
evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre !
„Nu avem de unde aştepta restabilirea
creştinismului” - scrie mai departe Episcopul Ignatie: „Vasele Sfântului Duh au
secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie
şi daruri harice, ori, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi
restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a
Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final
pentru cei rămaşi, care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au
putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie
să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, „căci
timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din
noi.
Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de
starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită
de Sus.
Stareţul Isaia spunea: „Înţelege vremea!
Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că
există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.
Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate
direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se
petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca
Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.
„Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă
vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel
mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând
să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din
urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”
Iată ce vremuri grele vor veni pentru
mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!
„Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!” -
li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază
Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de
sinele nostru.
Conform Episcopului Ignatie, apostazia,
spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a
potrivnicului lui Hristos - Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe
tron a Antihristului, fiind ”încununată” de acest eveniment, după care va
începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu
Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai
Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în
remarcabila sa lucrare: „Despre minuni şi semne.”
Antihristul va apărea ca o urmare firească
a sărăcirii în oameni a „înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, „a lipsei
dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu
lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a
lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă
inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de
spirit antihristice a omenirii.
Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan
Teologul vorbea despre mai „mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem
vorbi despre manifestarea în lume a „duhului antihristic” cu mult înainte de
venirea la putere a Antihristului în persoană.
A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a
lua asupra noastră îndrăzneala de „a prezice” timpul venirii Antihristului
care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu
precizie, deşi multe semne se arată.
Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a
nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de
iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.
Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie
despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se
pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: „Înainte de a doua
venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească
vor sărăci în ultimul grad printre oameni, „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va
fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt.24, 24).
Antihristul însuşi va face minuni multe,
ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da „semnul
din Cer” căutat şi cerut de ei. „Venirea aceluia - spune Sfântul Apostol Pavel,
se va face „prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de
semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării,
fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal.
2,9-10).
Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând
aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi
neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor
închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii
dumnezeieşti, - şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul
Efrem Sirul).
„Atunci va plânge tot pământul, va plânge
marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor
plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii
cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au
încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).
„Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu
au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea
sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă,
răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele,
să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi
inutile.
Nu-i de mirare că minunile Antihristului
vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la
creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja
pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a
doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare
spirituală cu satana.
Faptul că minunile şi semnele
Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe „aleşii lui Dumnezeu” merită
atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.
Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt
importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire
a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii,
şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a
întronizării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja
sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a „poftei
trupeşti”, a „poftei ochilor” şi „trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, a
cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).
Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de
mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi
„aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind
în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea
să-l identifice de la început.
Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh
Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului
asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o
cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în
sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit,
incapacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.
Viclenia şi făţărnicia - iată trăsăturile
specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor
pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.
„Închipuirea omenească - scrie mai departe
Sfântul Ierarh Ignatie - este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul
care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a
crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului”.
„El va trâmbiţa despre sine însuşi,
intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre
Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi
apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că
este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti,
vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale
geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor
preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).
„La început se va arăta blând, milostiv şi
drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor
accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor
închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul
Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).
„Antihristul va propune omenirii
organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri,
bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor
venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”
Iată tabloul viu a ceea ce observăm în
prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar
„precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el
însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane
din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări
înflăcărate la unirea reciprocă ”în numele iubirii creştineşti”, această înflorire
a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele
omeneşti, tot acest entuziasm dubios al ”binefacerilor filantropice”. De câtă
vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de
amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător
de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos
este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu
”binefăcătorii” şi de a se folosi de ”binefacerile lor! ”
Şi aceasta încă nu e totul! „Antihristul
va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a felurilor miracole deşănţate,
inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor
sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile
de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi
creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor
decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa
seducătorului. Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci
putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în
persoană.
„Semnele Antihristului se vor manifesta cu
precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).
„În văzduhuri acţionează puterea
stăpânitorului, puterea satanei” (Efes. 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel
mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul
Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în
preajma sfârşitului, spune că Antihristul „va face semne mari, încât şi foc
face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest
semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui
semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.
Aceste fenomene se observă de pe acum,
întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute,
desfăşurându-şi activitatea chiar ”în văzduh”. „Minunile Antihristului se vor
adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i
face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi
consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi
supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”
Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute ! Nu
numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca
noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe
alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de
sânge, tortură şi execuţii.
Toate acestea fiind comise sub cele mai
”plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi ”duşmani ai poporului”,
”duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca ”răzvrătiţi”, iar în biserică -
”schismatici”.
„Spiritele viclene, răspândite în univers,
vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un
entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem
Sirul).
Ceva asemănător s-a observat deja în
atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi
Stalin. Acestea au fost doar ”repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii
şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin
multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea
prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de
Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit „fiară” (Apoc. 13,1), în
timp ce arhanghelul căzut este numit „şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri
redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează
în taină, altul - făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc.
13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, „i-a dat ei balaurul puterea lui şi
stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui
Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i
înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi
strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini
în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga
omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura,
prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza
şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor
putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi
înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.”
Dar cum şi de ce oamenii Îl vor respinge
pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist ?
Şi la această întrebare Sfântul Ierarh
Ignatie dă răspuns minunat: „Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole
şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.”
„Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta
certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul
neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer,
aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie
nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui
Dumnezeu -Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi
motivul acceptării Antihristului.”
„Eu am venit în numele Tatălui Meu - a
mărturisit iudeilor Domnul, - şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în
numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei
ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e
amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor
sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că
şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei
au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul
venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum
duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în
comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.
„Orice duh - spune Sfântul Ioan Teologul -
care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci
este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în
lume”, în spirit (I Ioan, 4,3).
Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului
în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se
lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o
lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce
n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).
În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un
judecător drept. Îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi
acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.
Antihristul va veni în vremurile
predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de apostazia generală a
majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos,
omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul
său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului,
atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea
unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane,
exprimându-se necesitatea imperioasă a
geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea
materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de
care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă
logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată
de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume - în viaţa
social-politică şi bisericească a omenirii - corespunde întru totul
prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod
serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa
istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre.
Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.
Noi am fost avertizaţi despre cele ce se
vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra
tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu
se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim
concilianţi, şi ne vom lăsa ”duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori vom
merge ”în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.
Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi
fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută
de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot
ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat !
„Sarea ne cuprinde” - Biserica încetează
de a mai fi Biserică. Ea devine pseudobiserică, gata de a-l primi pe Antihrist
ca ”Mesia”, în afară de „mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform
cuvintelor Episcopului Ignatie devine „tot mai săracă şi mai săracă”. Toată
cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea
bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu
febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.
Prin urmare, a sosit timpul limită pentru
fiecare din noi să hotărâm - unde suntem şi cu cine: în această „mică rămăşiţă”
a dreptcredincioşilor, în această „turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele
lui Hristos Mântuitorul Însuşi (Luca 12,32) - cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său -
Antihristul ?
Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de
înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!
„Şi întinzând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui
Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a pătruns atunci satana în el” (Ioan
13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine
în sare.
Omul Anului 2013, cum a fost Papa numit de către revista Time, este un
catolic credincios dar spune că biserica nu mai crede în Iad ca fiind
acel loc în care oamenii suferă.
