PE TOATE SA LE INFRUNTATI,CU IUBIRE,CU BUNATATE,CU RABDARE SI CU SMERENIE..PARINTELE PORFIRIE

"Tie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredintãm toatã viata şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..."



Ne vorbeşte Pãrintele Porfirie

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.

Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).

Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.

Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.

A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:

- Eşti un om atât de neghiob ...

- Ce spun eu acum sunt neghiobii?

- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.

- Da, dar îmi face ...

- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.

Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.

Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).

Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:

„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,

izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat

şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.

Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.

Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristarea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.

Să înfruntaţi fiecare atac al vicleanului prin dispreţ

Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie însă făcută corect. Adică cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.

Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îl îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa în Hristos; ajunge să aveţi discernământ. Când vă stânjeneşte ceva – un gând, o ispită, o năvălire, atunci dispreţuindu-le pe toate acestea, să vă întoarceţi luarea aminte, privirea către Hristos. Acela vă va lua de mână şi vă va dărui îmbelşugat dumnezeiescul Său har. Voi să faceţi puţină străduinţă. Luăm un milion, îl tăiem într-un milion de părticele; o milionime dintr-o asemenea părticică este străduinţa omului, adică puţină dispoziţie. Mişcaţi-vă către Dumnezeu, şi într-o clipită vine dumnezeiescul har. O cugetaţi, şi îndată vine Duhul Sfânt. Nu faceţi nimic. Mişcaţi-vă către cele de acolo, şi vine degrabă harul dumnezeiesc. Îndată ce suspinaţi, vine, lucrează. Ce spune Apostolul Pavel: ... Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Mare înţelepciune!Acestea nu sunt simple cuvinte, vorbe, ci Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Când vedeţi duhul cel potrivnic venind să vă înşface, voi să nu vă lăsaţi stăpâniţi de teamă, nici să-l priviţi, nici să vă străduiţi a-l scoate dinlăuntrul vostru. Ce faceţi? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică deschideţi-vă braţele, deschideţi-vă mâinile către Hristos, precum copilaşul care vede o fiară sălbatică şi nu se teme, căci alături de el este tatăl lui şi-i sare în braţe. Chipul acesta, adică dispreţul, să-l folosiţi la orice năvălire a vicleanului şi la orice gând.

În acea clipă în care sufletul vostru are nevoie şi vă luptaţi, să strigaţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Pe toate să le primiţi prin rugăciune. Aceta este un mare secret. În ceasul ispitei, când îl dispreţuiţi, vicleanul vă cufundă, vă coboară şi vă strânge, şi le face pe cele ale lui, iar nu pe cele pe care le vreţi voi. Trebuie să apucaţi să faceţi acea deschizătură către Dumnezeu. Însă, pentru a izbândi aceasta, trebuie să vă lumineze dumnezeiescul har. Dacă asta nu se face de îndată, atunci vă răpeşte vicleanul şi, în vreme ce vă străduiţi să-l alungaţi, el deja v-a prins. Ascultaţi-mă, să vă dau un exemplu.

Am cerut de la om să-mi facă ceva. Acesta nu se învoia, zicând că ştiinţa le spune altfel. Am stăruit eu, dar celălat nimic. Am început să mă indignez. Mi-am dat seama. În acea clipă, m-am întors către Hristos şi am apucat înaintea răului.

Acesta va fi modul nostru. Vom înălţa mâinile către Hristos, iar El ne va da harul Său.

Sfânta smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu –aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu. Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acelaşi lucru şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: "Ţie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţãm toatã viaţa şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..." Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.

Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.

Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.

Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi...” Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.

Asta are mare valoare, să fii călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nici o voie. Robul nu are nici o voie: ce vrea domnul său. Tot astfel şi credinciosul rob al lui Dumnezeu. Devii rob al Lui, dar în Dumnezeu afli slobozire. Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Asta-i totul. Am mai spus-o. Dacă eşti biruit de Dumnezeu, eşti robit Lui şi trăieşti în libertatea fiilor lui Dumnezeu: ...ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Se întâmplă ca şi cu ucenicul care are desăvârşita încredere în Bătrânul lui, iar Dumnezeu îi dă harul. Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă.

Trebuie, fireşte, şi puţină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Pe toate le dă Hristos.

Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să te înfăţişezi lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.

Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia. Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L rugăm mult să ne iubească El şi să ne dea râvnă să-L iubim şi noi.

Dacă vrei să filosofezi, atunci pe toate le vei arunca sinelui celui rău şi te vei smeri totdeauna. Este smerenie să crezi că toţi sunt buni. Şi dacă auzi ceva rău despre cineva, să nu crezi. Pe toţi să-i iubeşti, să nu te gândeşti la nici un rău şi să te rogi pentru toţi. N-ai nevoie de altă filosofie. Inima celui bolnav de slavă deşartă nu se poate smeri. Când este corectat sau sfătuit, el răspunde cu tărie împotrivă, iar când este lăudat şi linguşit se poartă necuviincios. Orice i-ai spune, înţelege să se mândrească mai mult. Se îngrijeşte şi se învârte numai în jurul propriului sine. Dimpotrivă, păcătosul care se pocăieşte şi se mărturiseşte iese din sine însuşi. Atunci când se mărturiseşte, nu se mai întoarce înapoi.

Sufletul bolnav de slavă deşartă este înstrăinat de viaţa cea veşnică. În cele din urmă, egoismul este curată nerozie! Slava deşartă ne face găunoşi. Când săvârşim ceva doar ca să fim văzuţi de ceilalţi, atunci rămânem deşerţi sufleteşte. Tot ce facem, să facem spre a-I mulţumi lui Dumnezeu; dezinteresat, fără slavă deşartă, fără mândrie, fără egoism, fără, fără, fără... Să fii cântăreţ în biserică, la mănăstire. Să ai glas îngeresc şi să-I cânţi lui Dumnezeu, fără să ştii că atâţia oameni te ascultă, adică fără să te gândeşti la asta. Se poate? Nu-i uşor. E greu. De-asta mulţi cântăreţi s-au rătăcit. De obicei, toţi cântăreţii buni au mare egoism. Bineînţeles, nu toţi, dar cei mai mulţi. Însă, când ai smerenie, chiar dacă citeşti sau cânţi frumos, nu eşti influenţat de cei care te ascultă. Ce este – ai să-mi spui – dacă citeşti sau cânţi frumos, şi te aude Bătrânul tău? Asta nu-i nimic, dacă ai smerenie.

Trebuie cu orice jertfă, să devenim buni. Asta mă străduiesc şi eu, sărmanul. Dar vine osteneala pe aici, mă zdrobeşte boala pe dincolo, şi nu pot să fac nimic. Însă mă lupt. Vreau să devin mai bun, vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu cu iubire, cu înflăcărare, mă străduiesc, dar nu iese nimic. Însă aceasta îmi dă bucurie şi mulţumire că în sfârşit, mă străduiesc să-L iubesc pe Hristos. N-am izbândit-o, dar o doresc.

Despre taina pocăinţei

„Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea”

Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!

Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.

Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.

Pentru ca sufletul să s epocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.

Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu... (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă n există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.

Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.

Sfânta Scripură şi Sfinţii Părinţi cultivă dragostea dumnezeiască

Din Sfânta Scriptură izvorăsc toate. Trebuie să o citiţi neîncetat, ca să aflaţi tainele luptei duhovniceşti. În iubita mea Înţelepciune a lui Solomon, în capitolul al nouălea, scrie:

Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Cel ce ai făcut toate cu cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de Tine şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi. Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinici să înţeleg judecata şi legile (Înţ. Lui Sol. 9, 1-5).

Vedem aici pe înţeleptul Solomon cerând în chip atât de smerit de la Dumnezeu înţelepciunea Sa. Şi Dumnezeu i-a dat-o cu atâta îmbelşugare! Toate aceste lucruri înţelepte pe care le scrie nu sunt ale sale. Sunt insuflate de acelaşi duh ca şi cuvintele canoanelor pe care le-au scris imnografii. De aceea şi eu le iubesc mult. Pe ele să le citiţi, cu ele să vă desfătaţi. Astfel veţi dobândi dragostea dumnezeiască.

...

Praznicul şi miezul întregii bucurii este Persoana lui Hristos. Ce este exact nu putem înţelege în adâncime, căci Dumnezeu e nemărginit, este taină, este tăcere. Dumnezeu este foarte tainic, dar există (este) peste tot. Îl trăim pe Dumnezeu, îl respirăm pe Dumnezeu, dar nu putem simţi măreţia Sa, pronia Sa. Deseori El ascunde lucrările proniei Sale dumnezeieşti. Însă, când dobândim sfânta smerenie, atunci pe toate le vedem şi le trăim; Îl trăim pe Dumnezeu vădit, în chip deplin, şi simţim tainele Lui. Atunci începem să-L iubim. Şi acesta este un lucru pe care îl cere El Însuşi.

Este primul lucru pe care îl cere pentru fericirea noastră, precum spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă” (Matei 22, 37-38).

O asemenea iubire aveau sfinţii.

...

Nu mă gândesc la moarte. Ce va voi Domnul. Eu vreau să mă gândesc la Hristos. Deschideţi-vă şi voi mâinile şi aruncaţi-vă în braţele lui Hristos. Atunci va trăi înlăuntrul vostru. Şi veţi socoti că nu-L iubiţi mult, şi veţi voi să vă apropiaţi mai mult şi să fiţi una cu El. Dispreţuiţi patimile. Nu vă îngrijiţi de diavol. Întoarceţi-vă către Hristos. Pentru a se face asta, trebuie să vină harul. „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.

p. 188-189

Ne vorbeşte Părintele Porfirie
Editura Bunavestire Galaţi, 2003
Trad. de Ierom. Evloghie Munteanu

"În acea clipã în care sufletul vostru are nevoie si vã luptati, sã strigati: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mã. Pe toate sã le primiti prin rugãciune. Acesta este un mare secret."

Ne vorbeste Pãrintele Porfirie, p. 251


Doamne ajuta..

Profeţia Părintelui Elpidie despre noul papă, antihrist şi puterea malefică a cipului – fragment

                                         Vremea antihristului. „Voi, cei mici, îl veţi vedea”

Nu te mâhni, bunicule[1], tu nu îl vei vedea pe antihrist. Tu îl vei vedea doar pe profetul mincinos şi i te vei împotrivi. Dar tu, tinere al meu, tu, micuţule al meu, tu îl vei vedea pe antihrist. În zilele noastre se vor întâmpla acestea. Eu nu îl voi vedea. Doar cu profetul mincinos voi lupta, cu toţii vom lupta cu pseudo-profetul. Şi mă rog la Dumnezeu să ne învrednicească să Îl mărturisim pe Iisus Hristos, ca pe adevăratul Dumnezeu al inimilor noastre şi să ne împotrivim profetului mincinos.

După mine, după ce voi muri eu, în scurt timp va veni şi antihristul. Voi, cei mici, îl veţi vedea. Noi nu-l vom vedea. Să ştiţi, copii, că pe vremea noastră se vor întâmpla cele mai mari minuni ale lumii. Voi, micuţilor, veţi avea putere să profeţiţi şi să vedeţi adevărul din spatele aparenţelor, ceea ce ochii altora nu vor putea să vadă. De ce veţi avea această putere? În primul rând pentru credinţa voastră în Unul Domn Iisus Hristos, pe care Tatăl ne cere, nu doar să-L iubiţi, ci să vă îndrăgostiţi de El cu toată inima, să fie pentru voi totul. Iar Mântuitorul nostru, cel mult milostiv, Preadulcele Fiu al Lui Dumnezeu Tatăl, va fi împăratul inimilor voastre. Şi Acesta nu vă va lăsa, vă va ţine strâns în braţele şi în inima Lui şi trupul Său şi sângele Sau, vă va da puterea să vedeţi ceea ce ceilalţi nu vor putea să vadă. Şi iarăşi vă spun: doar voi veţi înţelege!

Să ştiţi că în acele zile, Satana, deoarece ştie că doar Sfintele Taine vor da oamenilor această putere, va interzice prin lege jertfa Sfintei Împărtăşanii. Vor avea loc Sinoade bisericeşti care vor hotărî modificarea tuturor Sfintelor Taine. Prin urmare Tainele nu vor exista. Acest lucru a şi început. Vedem ce se întâmplă acum cu taina cununiei…

Vă cer să facem un lanţ de rugăciune. Despre războiul mondial

Nădăjduim sincer ca inimile voastre să se umple de credinţă şi de nădejde şi orice faceţi, orice gândiţi, orice hotărâţi, să spuneţi: Dumnezeule, Tu eşti părintele meu, iar eu copilul Tău. Ajută-mă, acoperă-mă, îndepărtează teama de la mine, pentru că eu Ţi-am încredinţat viaţa mea! Măcar de-am face aşa. Aceasta va fi binecuvântat!

Mai ales că vin vremuri atât de grele, vremuri de tulburare, când suferinţa va stăpâni viaţa întregii lumi, pentru că pacea va dispare din lume şi seninătatea din inimile oamenilor. Să nu vă înspăimântaţi atunci când veţi vedea focul arzând în jurul Greciei! Să nu vă înfricoşaţi când oamenii politici se vor omorî între ei şi se vor prăbuşi statele. Nu se vor mai respecta înţelegerile şi va fi mare dezbinare între ţări. Veţi vedea focuri mari aprinzându-se în jurul ţării noastre. Să vă înfricoşaţi însă, atunci când nu veţi mai avea credinţă în Dumnezeu! Aceasta a îngăduit Dumnezeu pentru nepăsarea noastră, pentru necuviinţa şi necredinţa noastră.

De aceea, vă cer să facem un lanţ de rugăciune pentru ţara noastră. Multă amărăciune va fi în Grecia. Peste puţin veţi vedea aceasta şi în practică şi veţi zice: Doamne ajută-ne! Acum, nimeni nu simte încă nevoia să se roage pentru acestea.

Adevărat vă spun că Satana și-a trimis pe ai săi în toate statele, ca să aducă tulburare. V-am spus, au pregătit multe rele, putem însă să le respingem cu rugăciunile noastre. Să nu vă îngrijorați când veți vedea asasinarea unui mare politician al statului nostru. Şi aceasta va aduce iarăşi tulburare. Nu vreau să vă spun prea multe, dar acestea se vor întâmpla.

Actualul patriarh ecumenic, rog pe Dumnezeu să nu moară cu sânge.

Răul se va apropia până și de capul Bisericii Ortodoxe. Va fi asemenea tulburare, încât cei care iubiți Patriarhia Ecumenică va trebui să vă rugați mult pentru ea şi pentru ceea ce vine asupra ei. Vor trece prin mari necazuri acești oameni, încât porţile Patriarhiei vor fi pătate cu sânge. Dacă există însă, oameni care să se roage pentru ei, acest mare rău poate fi înlăturat. Încă şi actualul patriarh, rog pe Dumnezeu să nu moară cu sânge. Numai aceasta vă voi spune; nu știu cum o vor înțelege, dar dacă nu se vor ruga, acest patriarh nu va muri de moarte bună. Va avea mare suferinţă. Dar dacă se va ruga mult, se va îndepărta de la el acest atentat.

Nici unul dintre profeții noştri, după cum a fost părintele Paisie și alții, nu au îndrăznit să spună adevărul pur ca să nu panicheze poporul. Însă adevărat vă spun vouă că toate acestea se vor întâmpla cu multă asprime. Va fi foamete mare, epidemii, boli, care nu vor veni în mod firesc, ci vor fi provocate şi induse cu multă dibăcie. Va fi mare agitaţie din cauza războiului în care vom intra, fără ca să fim omorâţi, pentru că vom muri din alte cauze, dar va fi atât de mare tulburare şi atât de mare foamete din cauza războiului, încât va fi de neconceput pentru nivelul nostru de înţelegere. Vor fi multe tulburări regionale. Satana va încerca să omoare diferiţi lideri şi oameni de vază, pentru a înlesni înfăptuirea marilor evenimente (planuri).

 

Despre cipul ce va fi implantat în vremea lui Antihrist

…Atunci vor recurge cu viclenie la metode iscusite cum ar fi cipul. Nu vor pune cătuşe. Nu ştim exact în ce formă va fi folosit acest cip. Vor face aceasta, pentru a cerceta. Vor experimenta pe greci, felul în care pot fi influenţaţi oamenii, iar în final să fie controlată întreaga lume.

Aceasta va fi o etapă premergătoare, iar atunci când se va împlini vremea şi prorocul mincinos se va instala în scaunul Vaticanului, va influenţa întreaga lume cu hotărârile lui. Toţi liderii politici vor fi de partea lui. Să nu credeţi însă, că Vaticanul va avea vremuri uşoare, dimpotrivă, va avea parte de multe tulburări. Vor încerca să aleagă un alt papă. Va fi format un antipapa. Va fi un papă, un antipapa şi un antipapa secund. Toate acestea vor depinde de noi, de cât ne vom ruga ca să se schimbe situaţia. Dar acest pseudo-profet va aduce multă pagubă, el va aduce cipul.

Antihristul le va găsi pe toate pregătite, pentru că va lucra prin el. Să nu credeţi că acest cip va fi, cum auziţi despre altele, că-l introduc subcutanat aici sau acolo şi apoi îl pot scoate, nu! Nu va fi la fel. Sfântul Duh zice că ceea ce va fi implantat oamenilor în vremurile acelea, va fi lucrat după o tehnologie atât de înaltă, microtehnologie, încât va putea influenţa hotărârile omului. Va fi implantat astfel încât nu va putea fi scos nicicum. Va fi incizat (gravat) în om. Va avea o frecvenţă atât de înaltă şi asemenea capacitate, încât va putea influenţa până şi simţirile şi sentimentele omului. Iar cel care va deţine calculatorul central, va putea induce tuturor care vor avea cipul implantat asemenea senzaţii, încât de durere vor scrâşni din dinţi. De aceea, cei care vor lua acest cip pentru a scăpa de dureri, vor fi primii care se vor distruge. Iar ei vor şti totul despre om, îi vor cunoaşte gândurile, sentimentele şi vor putea interveni în viaţa lui.

  Sfânta Împărtăşanie va da putere celor ce nu se vor închina lui Antihrist

Toate acestea vor veni şi dacă nu vom avea credinţă desăvârşită în Dumnezeu, cine va putea rezista acestor timpuri? Iar încredere desăvârşită ştii ce înseamnă? Cu simplitate, cu smerenie şi pocăinţă, să veniţi să primiţi Sfânta Împărtăşanie. Cei care nu se vor împărtăşi, nu vor putea rezista celor ce vor fi. Sfintele Taine vor avea o asemenea putere în sufletul omului, încât aceştia nu vor putea fi influenţaţi sau manipulaţi nici prin gânduri, nici prin simţiri.

Microtehnologia digitală va fi de o asemenea capacitate, încât vor putea afecta până şi mintea omului. Vă daţi seama ce minţi satanice există? Veţi vedea, nu acum, peste puţin! Dar nu vor avea nicio putere asupra omului care va înţelege şi se va împărtăşi. Sfânta Împărtăşanie va răspândi în jurul acelui om o asemenea putere, va fi apărat de îngeri atât de tare, încât Lucifer şi slujitorii săi nu vor putea vătăma cu nimic acel suflet. Şi va trăi acel om cu puţină hrană şi va supravieţui, iar cei ce vor avea de toate… vor muri.

Ce vrea Dumnezeu de la noi? Să avem credinţă în El. Nu doar credinţă, ci încredere desăvârşită. Să ne schimbăm viața începând de astăzi, să-L iubim pe Dumnezeu și să alergăm în brațele Lui ca un copil în brațele mamei sale. Şi chiar de va avea vreo supărare, nu va alerga în braţele altei mame. Ce înseamnă asta? Că deşi Dumnezeu ne mai ceartă, pentru a ne ajuta să ne schimbăm viaţa, noi nu trebuie să ne îndepărtăm, ci iarăşi să revenim în braţele Sale. Binecuvântarea Domnului să fie peste voi!


[1] Se adresează celor din jurul său.

extras din articolul publicat în revista ATITUDINI, nr. 28

Traducere din limba greacă de Monahul Mercurie şi Monahia Gudiila; sursa: youtube.com



Doamne ajuta..

SECTELE DIN VREMURILE DIN URMA...

Portile iadului sunt gurile sectarilor, asa le tilcuieste marele Atanasie। Cate secte sunt! Acestea au iesit ca ciupercile dupa ploaie. Toate sectele sunt buruieni crescute la umbra Bisericii. Ele nu rezista mult. Bunaoara baptistii, care-i cea mai veche secta, are acum 13 ramificatii in tara la noi. S-au impartit in 13 si pe urma pieirea lor, ca s-au despartit de trunchi. ERETICII sunt lupi rapitori in piei de oaie...

Cum trebuie sa ne purtam, noi, crestinii ortodocsi, fata de oamenii eretici? Nu cumva socotind noi ca iubim pe aproapele, sa ne lasam calcati de cei straini de dreapta credinta in Hristos, care voiesc a ne departa pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strimba si eretica। Iar daca voiesc a ne ataca credinta noastra cea sfânta sau Sfinta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie sa o aparam cu toata puterea pina la moarte, dupa cum zice Sfintul Nicodim Aghioritul in Razboiul nevazut। Se cade, asadar, oricarui preot ortodox si oricarui crestin al Bisericii noastre dreptmaritoare, sa fie un bun ostas al lui Hristos cu toata evlavia si cu minie barbateasca si tare sa apere, prin cuvint si prin scris, adevarul dreptei noastre credinte. Nu se cuvine a fi blind acolo unde nu trebuie a te purta cu blindete.Acelasi lucru ne invata si Sfintul Pimen cel Mare, zicind: ''Se cade noua a rabda toate, macar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar taia mina noastra cea dreapta, iar daca cineva voieste a ne departa si a ne desparti pe noi de Dumnezeu, atunci sa ne miniem'' (Pateric, Cuvintul 118). si iarasi zice: ''Intiia oara fugi, a doua oara fugi, a treia oara fa-te sabie cu cel ce vrea sa te desparta pe tine de dreapta credinta'' (Arhimandrit Cleopa Ilie ) Limbile bolborosite de penticostali nu pot fi insuflate de Duhul Sfint pentru urmatoarele motive: 1. Daca ar fi intr-adevar insuflate de Duhul Sfint, atunci ele ar trebui sa aiba rosturile si scopurile dumnezeiestii chibzuinte, pe care le-au avut si cele biblice, pe când limbile penticostalilor sunt foarte departe, si chiar impotriva celor biblice. 2. Daca penticostalii, prin vorbirea in limbi, ar avea scopul pe care l-au avut Apostolii la Cincizecimea Pogoririi Duhului Sfint, de a uni pe strainii de alte limbi si de a-i face prin aceasta sa cunoasca si sa primeasca si ei invatatura crestina, atunci am intelege ca se cuvine sa pretuiasca si sa foloseasca acest dar in lui Hristos.Nu exista o mie de Biserici. Una este: Biserica Soborniceasca masura cit mai mare. Deoarece ei insa incearca sa faca ce faceau crestinii din Corint, ceva fara de rost, nu intelegem de ce se folosesc ei intre ei peste masura de acest fel de a vorbi si de a se ruga. Sfinta Scriptura arata ca pe Corinteni, Apostolul i-a oprit sa intreaca masura si trebuie sa credem ca ei l-au ascultat, caci mai tirziu istoria nu ne mai aminteste ca prin Corint sau pe altundeva, crestinii ar fi folosit in predica si la rugaciunile lor din adunari, vorbirea in limbi. De ce astazi crestinii din Corint nu mai vorbesc in limbi? Pentru ca vorbirea in limbi a incetat,asa cum a prezis acest lucru Sfintul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 8). Penticostalii insa, dupa 10 veacuri de crestinism, se intrec care mai de care sa vorbeasca in limbi si nu pentru straini necredinciosi, ci chiar pentru credinciosii lor. 3. In Ierusalim, la Cincizecime, a fost deplina rinduiala. Nu ni se spune si nu rezulta din nimic ca ar fi fost cea mai mica neorinduiala, caci altfel nu s-ar fi inteles nimic din ceea ce se predica acolo. In Corint insa, prin vorbirea in limbi era neorinduiala si de aceea Apostolul Pavel cere sa se inlature harmalaia care facea ca rugaciunea sa se faca in chip necuviincios, pentru ca: ''Dumnezeu nu este al neoririduielii'' (I Corinteni 14, 27-35). La penticostali este ceva mai mult decit cum trebuie sa fi fost in Corint pina in momentul cind a intervenit Apostolul. Ei vorbeau in limbi mai multi deodata si nu numai ca nimeni nu intelegea, dar in harmalaia cuvintarilor unii mai bateau si in palme, altii sareau in sus, ridicau miinile, cadeau in genunchi, tremurau, plingeau s.a., fiind o atmosfera generala care semana a bilci mai mult decit a rugaciune si care numai seriozitate si ordine nu putea dovedi. Cine i-a vazut vreodata pe acesti coplesiti de ''dar'' s-a putut convinge de aceasta; or neseriozitatea si dezordinea nu vine de la Sfintul Duh. 4. In adunarile penticostale, predicatorii adeseori gasesc prilejul, fie inainte, fie dupa ce au vorbit ''in limbi'' de a adresa cuvinte glumete, de batjocora si de ris, la adresa noastra, cum adeseori s-a intimplat, dupa care cad iarasi coplesiti de ''dar'' si vorbesc ''in limbi''. Oare este cu putinta ca intr-o astfel de atmosfera sa fie de fata Duhul Sfint, Care, in astfel de oameni sa-si risipeasca darurile Sale? Oare este Duhul Sfint si la indemina batjocoritorilor, care se fac judecatori trufasi ai altora, in locul Singurului Judecator, Dumnezeu? Cine poate crede asa ceva, injoseste sfintenia Duhului Sfint. 5. Oare prin astfel de mijloace cauta Dumnezeu sa-si raspindeasca darurile si adevarurile Sale si sa-si descopere tainele Sale? O bolborosire neinteleasa nu poate sa uimeasca, ci cel mult sa amageasca si nu poate convinge pe pagini de superioritatea crestinismului si de adevarurile Evangheliei daca nu este inteleasa. Avem doar mintea treaza si graiul limpede, cu inteles si Dumnezeu le-a dat tocmai pentru a ne da putinta sa descoperim prin ele adevarul si pentru a-I aduce laude. Dar cind El vrea sa ne descopere ceva ce n-am putea afla altfel, sau atunci cind ne cere sa ne rugam cit mai cu caldura, oare alege El cai intunecate si neintelese de noi? In loc de a ne deschide mintea si de a ne dezlega cit mai mult limba, sa le intunece si sa le lege El oare pe amindoua? Ce minte sanatoasa ar putea crede ca sa fie aceasta placerea cea mai mare si semnul celei mai mari iubiri catre noi? 6. Am spus ca limbile penticostalilor nu pot fi insuflate de la Duhul Sfint. Dar atunci ne punem intrebarea, de la cine sunt? Caci ceva totusi trebuie sa fie. Ce ii face pe penticostali sa bolboroseasca, facind fel de fel de miscari nefiresti si nepotrivite? Toate acestea sunt simulari (prefacatorii) sau urmari ale postului negru cu care penticostalii se indeletnicesc uneori, cite doua sau mai multe zile de-a rindul inainte de a vorbi in limbi, sau, in sfirsit, sunt semnele prezentei unui duh care numai de la Dumnezeu nu poate sa fie. In Sfinta Scriptura citim ca este un dar special de la Sfintul Duh prin care cineva poate deosebi duhurile (I Corinteni 12, 10). Dar nu numai Duhul lui Dumnezeu insufla pe oameni, ci si duhul satanei (I Corinteni 12, 3) si chiar duhul omului. Noi suntem datori a fi cu mare grija in a cunoaste ce fel de duh este cel ce a insuflat pe cineva. Sfintul Apostol Ioan ne sfatuieste, zicind: ''Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci ispititi duhurile de sunt (sau nu) de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume'' (I Ioan 4, 1), iar in continuare ne spune ca acela este duh diavolesc care nu marturiseste pe Iisus Hristos, adica acela care tagaduieste pe Iisus Hristos. Dar sa nu uitam ca duh diavolesc poate fi uneori si cel ce marturiseste pe Hristos, ''deoarece insusi satana se preface in inger al luminii. Nu este dar lucru de mirare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfirsit va fi dupa faptele lor'' (II Corinteni 11, 14-15). Cuvintele Apostolului ne indreptatesc sa credem ca nu este Duh Sfint acolo unde se lucreaza cu scopul de a sparge unitatea Bisericii lui Hristos si de a face din ea mai multe turme si mai multi pastori, care sa se dusmaneasca intr-olalta spre pieirea tuturor si distrugerea legaturii de pace intre oameni. (Indrumari Duhovnicesti pentru vremelnicie si vesnicie -- Arhimandrit Cleopa Ilie ) Sfîntul Apostol Pavel spune corintenilor: „Au doara toti sunt apostoli? Au doara toti sunt prooroci? Au doara toti sunt tîlcuitori? Ce te faci pe tine pastor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? Ce te apuci a comanda osti, fiind rînduit între soldati?" (I Corinteni 12, 29-30). „Cum vor propovadui daca nu sunt trimisi?" (Romani 10, 15).