Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi. Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine. Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile. Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă. Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate cele spuse şi făptuite de mine. Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt. Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni. Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să primesc tot ce vine în ziua aceasta. Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc. Amin.
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
„Fugiţi de inovaţii în chestiunile de credinţă şi de bună cuviinţă!” – aşa ne învăţa acum mai bine de 100 de ani marele nostru ierarh, teolog şi povăţuitor în viaţa duhovnicească Episcopul Teofan şi deja atunci ne preîntâmpina despre propagandiştii „renovaţiei” bisericeşti apăruţi în vremea lui, spunând:
„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori – cunoaşteţi minciuna ce se ascunde în cuvintele îmbietoare ale ispititorilor, care caută să vă pervertească sub chipul bunăvoinţei” („Depsre Ortodoxie”, pag. 17).
Iată aceşti „prooroci mincinoşi” s-au folosit de răsturnarea revoluţionară bezbojnică în sărmana noastră Rusie pentru a-şi dezvolta pe larg „activitatea” de putrezire. Acum ei „lucrează” şi în mijlocul diasporei noastre ruse în toate ţările lumii îmbrăcându-se în „haine de oi”, iar de duhul lor s-au molipsit şi mulţi din alte biserici ortodoxe locale, unde de-acum se pregătesc cică de al optulea „sobor ecumenic”, care trebuie să „înnoiască” întreaga Biserică Ortodoxă.
Pe toţi potrivnicii acestei părute „renovări” ei îi etichetează drept „sute negre”[1], „retrograzi” şi „înapoiaţi” – la fel cum o făceau revoluţionarii, care au pregătit biruinţa ateismului în Rusia, faţă de toţi patrioţii ruşi adevăraţi, care îşi iubeau cu jertfelnicie patria – Rusia istorică, Sfânta Rusie.
E greu de crezut ca toată această „lucrare” pentru descompunerea Bisericii lui Hristos să fi fost dusă numai din idee şi cu totul fără câştig. Noi cunoaştem că „cineva” investeşte bani în această lucrare, uneori destul de bani, bineînţeles pe potriva „artei” şi a „succeselor” „lucrătorilor”.
Anume aceşti oameni au obţinut formarea schismelor în Biserica noastră Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor şi acum duc „lucrarea” distrugerii complete a ei, ca să nu-i mai împiedice nimic în lumea asta, aşa cum îi împiedica adineaori Rusia Istorică Ortodoxă care de-a lungul mai multor veacuri a fost pentru întreaga lume o fortăreaţă tare şi puternică a credinţei creştine adevărate.
Ei au la dispoziţie mari mijloace materiale şi susţinere puternică de orice fel primită de la lumea contemporană apostată. Noi dimpotrivă: suntem nepricopsiţi, uneori până la o deplină sărăcie, neavând aici pe pământ nici un sprijin de la nimeni, pe care, însă, nici nu-l aşteptăm.
Dar nu trebuie să deznădăjduim deloc din această pricină, căci cu noi e Însuşi Hristos, numai dacă şi noi sîntem cu El, iar nu cu vrăjmaşii Lui! Nu ne vom înfricoşa nici de o întreagă oştire de „Iude-trădători” ai vremurilor noastre, ţinând minte că şi Hristos-Mântuitorul avea un Iuda, care, iată, a murit în necinste, punându-şi capăt zilelor, iar Hristos a înviat din morţi întru Slavă.
Şi dacă uneori ne va tulbura întristarea pentru simţul amar şi firesc al izolării noastre, al singurătăţii noastre în această lume cufundată în răutate, să ne amintim pentru îmbărbătare de minunatul răspuns dat „renovaţioniştilor” de marele ierarh al Bisericii noastre Ruse, Arhiepiscopul Teofan al Poltavei, atunci când aceştia au venit la el în timpul Soborului de la Moscova din 1917-1918 cu propuneri ispititoare de a-l trece de partea lor.
– Noi Vă cinstim, Vlădica, i s-au adresat ei, cunoaştem înţelepciunea Voastră bisericească… Dar valurile vremurilor curg în grabă, preschimbând totul, preschimbându-ne şi pe noi, făcându-ne nevoiţi să cedăm în faţa lor. Cedaţi şi Dumneavoastră, Vlădica, în faţa valurilor ce s-au năpustit… Altfel cu cine veţi rămâne? Veţi fi singur!
– Cu cine voi rămâne? – a răspuns cu blândeţe Vlădica – Voi rămâne cu Sf. Vladimir, Luminătorul Rusiei. Cu Antonie şi Teodosie, făcătorii de minuni de la Pecerska. Cu sfinţii ierarhi şi fărăcători de minuni ai Moscovei. Cu Sfinţii Cuvioşi Serghie şi Serafim şi cu toţi sfinţii mucenici, cuvioşi şi făcători de minuni ce au strălucit în Pământul Rusiei. Dar voi, fraţilor, cu cine veţi rămâne, dacă atât de numeroşii fiind vă veţi mâna de valurile vremurilor? Ele deja v-au aruncat în moleşeală lui Kerenski şi în curând vă vor arunca şi sub jugul cumplitului Lenin, în ghiarele fiarei roşii.
Moderniştii bisericeşti au plecat tăcuţi de la Vlădica, neavând ce să mai spună.
În aşa fel trebuie să fim predispuşi şi noi. Şi ca autoritate pentru noi în aceste vremuri viclene trebuie să fie nu teologii pseudo-ortodocşi – Vladimir Soloviov, Florenski, Bulgakov, Berdiaev şi ucenicii şi următorii lor, cărora moderniştii contemporani le fac reclamă cu atâta stăruinţă şi care tind să „înnoiască” Ortodoxia, ci adevăraţii stâlpi ai Ortodoxiei curate şi neclintite, învăţătorii evlaviei ortodoxe: Episcopul Ignatie (Briancianinov), Episcopul Teofan Zăvorâtul din Vişensk şi Sfântul şi Dreptul Ioan, făcătorul de minuni de la Kronştadt. Să urmăm, dar, experienţa duhovnicească şi povăţuirile lor!
Epistolă arhierească de sărbătoarea Sfintelor Paşti către fiii credincioşi ai eparhiei de Siracuza şi Sfânta Treime. 1/14 aprilie 1974.
[1] Sutele negre (rus. Черносотенцы) – o organizaţie patriotică rusească de la răscrucea sec. XIX-XX, unul din fruntaşii căreia era Sf. Ioan de Kronştadt
În urma publicării în numărul 7/2010 din luna iulie a articolului „Boala m-a adus aproape de Dumnezeu…”, autoarea, Elena B. din Slobozia, ne-a trimis scrisoarea de mai jos.
După şapte ani, istoria se repetă. Este 8 martie 2004 şi, pentru ca vestea ce urma s-o primesc să nu-mi fie spre deznădejde, Dumnezeu mi-a trimis-o în vizită pe fina cu care am depănat amintiri din perioada sarcinii anterioare…
La numai câteva ore de la această discuţie, am aflat că voi mai avea un copil! Deşi inima mi s-a strâns de frică, în minte aveam proaspătă amintirea celor întâmplate în cazul primei fetiţe. Am înţeles atunci că discuţia pe care o purtasem cu fina nu fusese întâmplătoare. Dumnezeu mi-a amintit că nu sunt singură şi, aşa cum m-a ajutat atunci, mă va ajuta şi acum. Pentru familie, însă, vestea a fost cât se poate de grea! De data aceasta, nici soţul nu mă mai susţinea. El nu-şi dorea acest copil. Durerea era cu atât mai mare cu cât nici cel ce ar fi trebuit să-mi fie alături nu-mi era…
Deoarece aveam probleme de sănătate şi mă tratam ca bolnav cronic, trebuia să merg la spital. Dar nu am mers decât atunci când mă apropiam de trei luni – tocmai pentru a evita un posibil avort.
Doctoriţa care mă trata a insistat să fac întrerupere de sarcină fiindcă, de această dată, sângele arăta că nu se coagulează. Pentru a fi mai convingătoare, medicul a prezentat situaţia mea şi altor colege care, de asemenea, au încercat să mă sperie înşirând diverse exemple nefericite. Concluzia lor era una singură – şi anume că voi muri la naştere din cauza hemoragiei, indiferent de modalitatea prin care voi naşte: normal sau cezariană.
Durerea sufletească mă copleşea. Aveam acasă alţi doi copii care, după concluzia medicilor, aveau să rămână fără mamă. Dar, în pofida acestei dureri pe care o simţeam, mintea mea nu putea să ia hotărârea de a face avort.
Timpul trecea, iar relaţia dintre mine şi soţ era tot mai rece. Când am împlinit cinci luni de sarcină, am mers la cabinetul ginecologic pentru a fi luată în evidenţă ca gravidă. Medicul ginecolog, când a aflat problemele de sănătate pe care le aveam, a refuzat efectiv să mă ia în evidenţă şi supraveghere. A motivat că nu vrea să se înregistreze cu un deces, întrucât susţinea că voi muri negreşit la naştere!
Starea prin care treceam simţeam că mă doboară. Singurul care mă susţinea era copilul meu cel mare, care la data respectivă avea 17 ani. El era cel ce mă încuraja, întărindu-mă în credinţă prin convingerea lui fermă că Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple ceea ce spuneau medicii. Totodată îmi spunea că nu mă va ierta niciodată dacă mă voi lăsa convinsă de medici să fac avort. Pentru el, aş fi devenit o criminală!
Întrucât medicul de la mine din oraş a refuzat să mă supravegheze, am fost nevoită să caut ajutor în altă parte. Am ajuns astfel la una dintre maternităţile din Bucureşti şi, prin intermediul unui alt doctor de acolo, am găsit un medic ginecolog care m-a acceptat – nu înainte de a-mi reaminti riscurile care mă păşteau! M-a trimis apoi să fac o ecografie 3D la profesorul său. Acesta din urmă, când a aflat cine mă supraveghează, a fost foarte revoltat, motivând că nu are nevoie de evenimente neplăcute pe secţie. I-am răspuns că-mi cunosc riscurile şi nu cer decât ce este omeneşte posibil; în acel moment şi-a schimbat puţin atitudinea.
A doua zi, când am mers la medic cu rezultatul, acesta m-a primit cu multă răceală. Am înţeles atunci că nu mă pot baza nici pe ajutorul său…
Am plecat acasă mai abătută decât venisem. Nu se găsea nimeni să mă încurajeze şi să mă ajute. Mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi aşteaptă ziua execuţiei, în cazul meu – ziua în care urma să nasc.
Pruncul creştea şi se dezvolta frumos. De acum chiar se mişca, iar ceilalţi doi copii pe care îi aveam se bucurau nespus atunci când îl simţeau. Văzându-i cât se bucurau, mi se rupea inima la gândul că acest copil nenăscut i-ar putea lăsa fără mamă. Atunci am hotărât să-i cer ajutorul Sfântului Nectarie – astfel, am citit timp de patruzeci de zile acatistul Sfântului.
La împlinirea celor patruzeci de zile, rugăciunile mele au primit răspuns. Mi-am făcut curaj şi am sunat la profesorul doctor care mă operase anterior de trei ori şi îmi cunoştea foarte bine starea de sănătate. El m-a chemat imediat la Bucureşti, spunându-mi că situaţia este nu gravă, ci foarte gravă.
După o perioadă de spitalizare, l-am rugat să mă recomande unui medic ginecolog din incinta spitalului, povestindu-i totodată şi cele petrecute.
A doua zi a mers personal cu mine la directoarea spitalului, care era de specialitate ginecolog. I-a vorbit despre problemele mele de sănătate, despre operaţiile pe care le suferisem şi s-au consultat pentru a alege soluţia ideală pentru mine. La tot ce domnul profesor doctor îi povestea în legătură cu situaţia mea, doamna doctor ţinea să amintească că riscurile sunt numai ale mele. La un moment dat, simţind că nu mai pot asculta toate acestea, le-am spus următoarele: „Doamnă doctor, domnul profesor m-a operat de multe ori şi de fiecare dată Dumnezeu m-a salvat – aşadar, dacă Dumnezeu vrea, mă va salva şi acum; dacă nu, sunt pregătită pentru orice”. Atunci doamna doctor şi-a schimbat atitudinea şi mi-a spus ferm: „Fetiţă, să te rogi la Dumnezeu să te scape! Trebuie să te scape!” Din acel moment, au hotărât să fac cezariană, iar eu mă simţeam ca şi cum nu despre mine se discuta.
Ziua operaţiei se apropia şi, întrucât plecasem de acasă nepregătită, adică nespovedită şi neîmpărtăşită, Dumnezeu S-a îngrijit şi de acest aspect – printr-o cunoştinţă care a venit la mine în vizită şi a aflat acest lucru, mi-a trimis un preot chiar în dimineaţa operaţiei.
Se apropia ora intrării în sala de operaţie şi simţeam că mă sufoc de emoţie. Doamna doctor care urma să mă opereze era şi ea foarte agitată. Felul în care se pregătea pentru operaţie arăta că era gata de tot ce era mai rău.
Când am intrat în sală, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am rostit în gând: „Doamne, în mâinile tale încredinţez sufletele noastre!” Teama de moarte dispăruse. Eram liniştită. Nu mă mai puteam gândi la nimic…
M-am trezit la strigătul soţului meu, care abia în acea zi înţelesese prin ce trecusem eu vreme de nouă luni şi care îmi spunea că trebuie să plece urgent acasă, deoarece băiatul nostru cel mare se îmbolnăvise de oreion în dimineaţa operaţiei mele!…
Trecusem cu bine de operaţie, însă nu mă puteam bucura de reuşita operaţiei, deoarece gându-mi era la cei doi copii de acasă, de care, pentru prima dată, nu eram alături atunci când aveau nevoie!
Când am crezut că lucrurile s-au rezolvat, aveam o fetiţă sănătoasă şi frumoasă şi totul va fi bine, ficatul meu bolnav şi obosit de presiunea sarcinii mi-a creat din nou probleme. Datorită stării de oboseală pe care o simţeam, nu mă puteam îngriji nici de copil. Plângeam cu el în braţe, gândindu-mă cum mă voi descurca acasă fără niciun alt ajutor. Au trecut aşa două-trei zile şi, în disperarea mea, am zis: „Doamne, dacă ai vrut să am trei copii, dă-mi puterea să-i pot creşte!”
După alte trei zile, am plecat acasă. Simţeam cum prindeam putere de la zi la zi. Mi-am reluat uşor activitatea şi sarcina de a-mi creşte copiii ca şi cum nimic nu se întâmplase. Nu am avut nevoie de ajutorul nimănui. Doar Dumnezeu era Cel ce mă ajuta, întărindu-mă să fiu alături de copiii mei, ajutându-i şi supraveghindu-i pe fiecare după nevoile lui.
Nimic din ceea ce au prognozat medicii nu s-a întâmplat! Chiar şi profesorul chirurg a fost impresionat, spunându-mi că reprezint pentru el o mare enigmă.
Dumnezeu îşi făcuse încă o dată cunoscută puterea. Slăvit să Îi fie numele, în vecii vecilor. Amin.
Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au
întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi
mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei?
Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui,
îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât
cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută
tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi
mai noi.
Este foarte cunoscut şi următorul
eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub
supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă
copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza
intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut.
Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul
s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în
persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a
obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a
întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la
acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!
Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:
Părintele Paisie dedicase noaptea
întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată
iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se
ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru
cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun
viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui
Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi,
desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste
întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:
Un tânăr… din Atena, era om de
distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia,
nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu
motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala,
îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o
dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de
pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a
dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse.
În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în
locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de
mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu
viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului
monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el
camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima
lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru
inexplicabila întâmplare. După mult timp, nişte prieteni de-ai
lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ
care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în
Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie),
tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul
monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit
întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a
încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat.
Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că
bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm
convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a
minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic
nu a vrut să recunoască adevărul. Şi bătrânul avea dreptate din
punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că
Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret,
el zicea: Singurul lucru pe care pot să-l fac,
cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată
noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii.
Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe
copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext
rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că
este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză
rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi
astfel… eu dau de bucluc!
(Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής - Vasul ales, pp. 29-30)
Iar a venit o predica destul de smerita si plina de invatatura despre galileea neamurilor ..rostita de Parintele Leontie la Schitul Closca in Duminica de dupa Botezul Domnului..2014
Fără rugăciune ne aflăm departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori
deznădăjduiţi şi deseori neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla
pacea din sufletul nostru.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să ne rugăm.
Sfinţilor Săi apostoli, care căutau cu sârguinţă rugăciunea adevărată,
Mântuitorul Iisus Hristos le arată cum ar trebui să se roage pentru a
dobândi harul lui Dumnezeu: „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri.”
Oamenii din zilele noastre trebuie să înţeleagă că este mai important
să se roage aşa cum ştiu ei, decât să înveţe cum să se roage. Din păcate
oamenii neglijează complet rugăciunea şi trec cu uşurinţă peste această
sfântă lucrare a rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în
Epistola sa către Romani: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.”
Cât de des ar trebui să mă rog? Nu sunt prea ocupat pentru a mă mai
ruga? Cred cu adevărat că Dumnezeu mă va ajuta dacă mă rog Lui?
Omul zilelor noastre este ocupat cu tot felul de activităţi. Din păcate
rugăciunea nu mai este căutată de om cu nerăbdare atunci când este
într-un impas, când are o ispită, un necaz sau o boală. Comerciantul se
trezeşte dis de dimineaţă şi se grăbeşte să ajungă la afacerea sa. Luptă
din răsputeri să-şi vândă bunurile, să învingă concurenţa. În acelaşi
timp cumpărătorul şi el luptă să găsească un preţ bun şi nicicum nu se
gândeşte că ziua ar trebui începută cu rugăciunea şi nu cu dorinţa
aceasta nebună după câştig. Şi uite aşa ora de rugăciune este „furată”
de grijile vieţii.
Acest lucru se întâmplă cu toţi oamenii, nu numai cu cei care au
afaceri, ci şi cu meseriaşii, judecătorii, oratorii şi cu cei care sunt
judecaţi. Aceştia toţi îşi pun nădejdea în ei înşişi, în propriile lor
puteri şi uită cu totul de lucrarea rugăciunii. Dar uită şi de faptul că
Dumnezeu este Cel care le-a dat două mâini pentru a lucra, pentru a-şi
câştiga traiul. Asemenea şi oratorii uită că Dumnezeu este Cel care le-a
dat grai şi înţelepciune pentru a-i învăţa pe alţii.
Omul se îngrijeşte numai de cele lumeşti, materiale şi uită de cele
cereşti, dumnezeieşti. Acesta este şi motivul pentru care viaţa lor este
înghiţită de păcat şi de „afaceri lumeşti”. Lăcomia intră imediat în
sufletul omului prin aceste „afaceri”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne
spune în Epistola sa către Coloseni: „Drept aceea, omorâţi
mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima,
pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5).
Trebuie să învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi care zice că omul trebuie „să se roage întotdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca
18, 1). Unitatea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine doar prin
rugăciune. Sfântul Grigorie de Nyssa încearcă să ne spună că rugăciunea
este esenţială pentru o viaţă de virtute. Fără rugăciune ne aflăm
departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori deznădăjduiţi şi deseori
neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla pacea din sufletul nostru.
Părintele Rafail, fost catolic, originar din
Ungaria, astăzi preot ortodox în județul Mureș, alături de prietenul lui, Csaba
– viitorul Pavel, în pelerinaj la Athos
Prin ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu şi al Maicii Sale am fost condus spre
Ortodoxie deşi m-am născut într-o familie cu tradiţie protestantă, într-un sat
maghiar ardelean. De mic am fost crescut de părinţi şi bunici cu frică de
Dumnezeu şi am învăţat să mă rog, să merg la biserică. Întotdeauna m-am străduit
să fiu un bun creştin şi eram bucuros când mergeam la biserică şi îmi plăcea şi
gândul că toate lucrurile au fost create de Dumnezeu. Nu mi-am pus întrebarea ce
este cu celelalte religii.
Eu credeam că fiecare trebuie să urmeze calea familiei în care s-a născut şi
că acest fapt nu se mai poate schimba şi să facă tot ce poate ca să fie plăcut
lui Dumnezeu. Citeam Sfânta Scriptură şi mă străduiam să urmez cât puteam
învăţăturile din ea. Dacă greşeam, fiind protestant, mă gândeam că mă va ierta
Dumnezeu dacă de data viitoare nu mai greşesc. De aceea, din când în când mă
încordam şi încercam să fiu un om mai bun, să aflu mai multe. Credeam că
pot exista minuni, dar că timpul marilor minuni ca cele din Biblie a trecut.
Din întâmplare, odată, m-am uitat la câteva minute dintr-un film vechi care
prezenta o întâmplare din viaţa oamenilor dintr-un sat. Am văzut în scena aceea
că era o statuie a Maicii Domnului într-o scorbură şi că personajul feminin
principal, fiind la câmp, voia să ajungă acasă, pentru că începuse o ploaie
torenţială. Atunci s-a rugat Maicii Domnului, în faţa statuii, ca ploaia să se
oprească. Deşi filmul nu era despre religie şi minuni, ploaia s-a oprit şi
personajul bucuros a mulţumit Maicii Domnului şi şi-a văzut de drum. Scena
aceasta mi-a rămas întipărită în minte exact ca o minune adevărată şi eram
convins că Maica Domnului ar fi făcut aceasta şi în realitate. De atunci, mereu
am avut un gând de bucurie şi de încredere faţă de Maica Domnului, căci ştiam că
ea poate întoarce lucrurile spre bine.
Cu timpul am realizat că ceea ce citesc în Biblie nu este întotdeauna în
concordanţă cu ce aud în predici, la biserica protestantă unde mergeam, lucru
care mă deranja, dar îmi închideam urechile la astfel de predici şi încercam să
ciugulesc numai ceea ce era conform cu ce citisem. Mai târziu, am început să
citesc scrieri ale unor oameni cu viaţă îmbunătăţită şi sfinţită (la început
numai romano-catolici, pentru că prima dată de ei mi-a fost dat să aud). Pentru
că eram închis în lumea protestantă, aveam impresia ca în curând nu o să mai am
de la cine învăţa şi aceasta nu pentru că nu ar fi printre ei oameni mai buni ca
mine, ci pentru că simţeam că teologia de acolo este şubredă.
Ştiam că nu am reuşit să fiu un bun creştin şi că fără ajutor şi exemple nici
nu voi putea reuşi, deşi mă străduiam. Evanghelia îmi era de ajutor, dar nu
înţelegeam toate cele scrise acolo, este adevărat că nici acum nu înţeleg tot,
iar perfecţiunea de acolo era greu de urmat, deci simţeam că îmi trebuie o scară
să urc până acolo. Atunci mi-am adus aminte că a fost un părinte care prevăzuse
sfârşitul comunismului în România şi speram că dacă citesc despre el, o să mai
pot învăţa ceva. Nu ştiam cine este, dar am căutat pe internet, aşa am ajuns la
numele părintelui Arsenie Boca. Începând de aici, a fost apoi o explozie de
informaţii, am aflat de un loc numit Athos (Sfântul Munte), unde trăiesc numai
călugări şi am aflat că acolo au vieţuit o mulţime de sfinţi şi că, prin
tradiţia vie de acolo, cu siguranţă trăiesc şi astăzi sfinţi.
Mi-am dat seama că în lume trăiesc trei feluri de oameni:
ortodocşii, care erau cei ce au păstrat drumul drept dumnezeiesc şi apostolic,
dovada era aceea că ei aveau sfinţi în cel mai puternic sens al cuvântului.
Sfinţii fiind fructele Ortodoxiei, îmi aminteau că „pomul după fructe îl
cunoşti”. Nu m-a interesat că nu toţi ortodocşii sunt oameni sfinţi, era de
ajuns să ştiu că nu demult au trăit oameni ca părintele Paisie Aghioritul şi ca
părintele Porfirie şi că mulţi oameni care trăiesc astăzi, i-au întâlnit şi pot
povesti experienţele lor personale cu ei.
Urmau ceilalţi oameni credincioşi, indiferent din care religie, între care
eram şi eu. Am căutat „fructe” asemănătoare şi aici, dar balanţa înclina
greu spre Ortodoxie; mai auzisem la romano-catolici de câteva minuni, dar în
rest nu ştiu să fii auzit. Fapt care îmi punea un mare semn de întrebare.
Şi mai erau şi ateii, care pentru mine erau de neînţeles, nu pricepeam cum nu
îşi pun întrebarea de unde sunt şi încotro merg şi dacă şi-o pun, cum se poate,
chiar dacă toată istoria omenirii este încărcată de religie, ei nici măcar nu
încearcă să caute un om despre care alţii spun că are viaţă sfinţită şi să
încerce să discute cu el şi să îl întrebe, până când îşi lămuresc punctul lor de
vedere, care cu siguranţă se va dovedi greşit.
Oricum, ştiu că „credinţa este darul lui Dumnezeu” şi că dacă un
moment m-ar părăsi Dumnezeu, mi-aş pierde şi eu credinţa aceasta puţină pe care
o am. Deci, pe atei îi văd ca pe cei care au pierdut prima luptă spre sfinţenie
şi o mână rea îi tot loveşte în jos şi îi ţine departe de Adevăr, dar cred şi că
războiul nu s-a terminat şi că în orice moment se poate ivi o împrejurare, poate
chiar banală, care să îi propulseze pe atei mult înainte pe drumul credinţei în
Dumnezeu, căci voia Lui este ca toţi să se mântuiască şi la cunoaşterea
Adevărului să vină.
M-am gândit mult cum aş putea să îi atrag pe atei spre credinţă, măcar să îi
preocupe gândul la ea. Şi de câte ori am ocazia, le spun să se gândească la
ceva, la vreo dorinţă bună, care dacă s-ar împlini, ar fi de ajuns pentru ei să
creadă, că şi ei au un suflet şi sunt creaţia lui Dumnezeu. Eu sunt convins că
dacă cineva are în mod sincer un astfel de gând, atunci Dumnezeu va avea grijă
şi îl va împlini. Cred, de asemenea, că fiecare om este la un pas de a fi
sfânt, numai că nu ştie unde şi cum să pună pasul.
Există şi oameni care cred că există un Dumnezeu care veghează asupra lor,
dar din diferite motive ei nu sunt ortodocşi; ei depun un efort, după cum le
este obiceiul şi conform cu religia lor, am fost şi sunt sigur că Dumnezeu îi
iubeşte mult şi pe ei. Deci m-am întrebat dacă Dumnezeu este mulţumit în
totalitate de acest efort, pentru că, în acest caz, ei pot continua liniştiţi să
meargă pe drumul urmat de familie sau în cel care s-au născut.
Dar imediat îmi apărea problema cu pomul care are fructe şi pomul care nu are
fructe. De ce în Biserica Ortodoxa au fost şi sunt sfinţi până astăzi, iar la
alte confesiuni, în ciuda efortului depus de fiecare, nu prea se pot auzi astfel
de cazuri. Întrebarea asta m-a frământat mult. Şi aşa am început să merg înapoi
în timp, să văd ce s-a întâmplat. Şi am aflat că după Înălţarea la cer a
Mântuitorului, prin Sfinţii Apostoli, care au primit pe Duhul Sfânt, s-a format
o Biserică creştină sfinţită de Hristos.
Această Biserică este viţa-de-vie plantată de Dumnezeu, care cu timpul s-a
ramificat în aşa fel că fiecare ramură nouă apărea prin lucrarea Duhului Sfânt.
Deci nimic nu a fost la întâmplare, din deşteptăciune sau din iscusinţă
omenească. Fiecare preot era sfinţit, dacă era considerat apt pentru aceasta,
prin punerea mâinilor unui Sfânt Apostol sau mai târziu ale unui episcop.
Şi aşa se transmitea Duhul Sfânt şi aşa a crescut Biserica. Dar au apărut oameni
care, poate nu din rea voinţă, dar din lipsa harului dumnezeiesc, au venit cu
păreri proprii şi aşa au început să apară grupuri de oameni cu păreri
contradictorii în sânul Bisericii.
Am aflat că pentru clarificarea părerilor apărute în Biserică au fost şapte
sinoade ecumenice, la care au participat episcopi între care erau şi sfinţi în
toată puterea cuvântului. Sfinţi care şi azi fac minuni, consemnate în cărţi sau
povestite de oameni obişnuiţi, care au fost ajutaţi în diverse probleme. Deci
sfinţii aceştia au fost cei care prin har au apărat şi au curăţat Biserica
Ortodoxă de erezii şi ne-au lăsat-o moştenire aşa cum este ea azi, păstrând
natura ei iniţială de inspiraţie divină şi nu amestecată cu păreri bazate pe
logica omenească.
La fiecare Sinod Ecumenic au fost îndepărtate ramurile care, de fapt, s-au
tăiat singure de la tradiţia apostolică de inspiraţie divină, din cauza
reprezentanţilor lor care au încercat să introducă idei care s-au dovedit a fi
false de către aceste sinoade. Unele ramuri, până să fie tăiate s-au dezvoltat
foarte mult. Aşa s-a întâmplat la un moment dat, în anul 1054, cu Biserica
apuseană.
Probabil că aşa cum, dacă tăiem o ramură de vie, acesta poate fi verde şi mai
poate avea câţiva ciorchini sănătoşi şi mai poate părea că e o viţă sănătoasă
încă o zi, aşa şi biserica apuseană de acum poate da oamenilor obişnuiţi
impresia că este încă legată în mod direct de trunchiul iniţial. O mie de ani
înaintea lui Dumnezeu sunt ca o zi. Deci, probabil datorită faptului că ziua
lui Dumnezeu este lungă, aceste ramuri nu s-au veştejit imediat, ci au rămas, ca
şi cum ar fi vii, şi poate chiar mai pot fi văzute şi fructe pe aceste ramuri.
Dar acestea nu sunt datorită faptului că, uite, şi aşa tăiată, ramura este bună,
ci datorită faptului că via a fost odată legată în mod direct de rădăcina care
este Hristos şi că tot ce este atins de mâna lui Dumnezeu, primeşte viaţă şi
putere divină care nu se pierde.
Deci ramura aceasta trăieşte din moştenirea ei iniţială, dar ea e sortită
veştejirii, dacă nu va fi realtoită. Aşa cum Adam a fost creat după chipul lui
Dumnezeu şi, după căderea lui, omul a decăzut şi poate ar fi fost de aşteptat să
fie din ce în ce mai rău… totuşi după Adam au existat sfinţi, ca Maica Domnului,
care a făcut posibilă Întruparea lui Dumnezeu. Aceasta nu se datorează căderii
lui Adam, ci iubirii imense cu care Dumnezeu a atins omul când l-a creat, iubire
care lucrează de atunci în fiecare om.
Deci, aşa văd eu şi celelalte religii care dacă mai au ceva strălucire, se
datorează faptului că ele odată au fost legate de Biserica apostolică şi nu
datorită îmbunătăţirilor introduse prin iniţiativa omenească şi care sunt
opuse voinţei lui Dumnezeu. Mai ştiu şi că Dumnezeu a ales deja o zi pentru
judecată şi că toţi vom fi prezenţi acolo. Deci, din această perspectivă, de ce
ar mai trebui ca unii să rămână înfipţi în nişte ramuri tăiate, care sunt
sortite veştejirii? De ce să nu revină toţi la trunchi? Motivele sunt
superficialitatea, confortul, rudele, anturajul, obişnuinţa, tradiţia formată.
Dar sunt temeinice aceste motive? Bineînţeles că nu sunt. Dar cine este legat de
ele ştie că acestea au o putere foarte mare.
Ele pot lăsa omul să se depărteze puţin să se uite în jur, dar ca un lanţ
strânge tare şi provoacă o durere foarte mare în momentul când noi am vrea să îl
rupem. Deci trebuie să vină un moment când închidem ochii, întoarcem puţin
capul, să nu ne sară vreo scânteie în ochi, şi lovim lanţul cu toata puterea şi
numai după aceea ne uităm să vedem ce s-a întâmplat. Este posibil ca lovitura să
ne fi rănit uşor şi pe noi şi pe ceilalţi care se află la celălalt capăt al
lanţului… Dar n-avem de ales. Dacă nu lovim atunci, rămânem unde am fost, pe
acelaşi drum
După aceea, poate ne întrebăm: Am făcut bine?Da, am făcut
bine, dacă vrem să fim în aceeaşi barcă cu sfinţii şi cu Dumnezeu! Pentru că
atunci când vechiul lanţ se rupe, el este imediat înlocuit cu lanţul de aur al
iubirii lui Dumnezeu, care nu face răni, ci vindecă şi care este atât de plăcut,
că omului îi vine să îl sărute în fiecare clipă şi să tragă de el încontinuu, ca
să ajungă cât mai repede la celălalt capăt, unde este Dumnezeu.
După aceasta, mereu să avem grijă să scuturăm acest nou lanţ şi prin aceasta
să dăm semnal că avem nevoie de ajutor şi vom primi răspuns de la celălalt
capăt. Când alunecam şi cădem, iarăşi avem lanţul, ne ţinem de el şi ştim că nu
putem da greş, pentru că lanţul vine în mod direct de la bunul Dumnezeu şi nu se
interpune nimic între noi şi El.
Deci, după gândurile acestea Dumnezeu m-a pus şi pe mine în faţa alegerii şi
mi-a spus prin cineva: Ar trebui să te botezi, să fii ortodox! Am avut
una-două secunde timp de gândire, că eram în mijlocul unei discuţii. Şi Dumnezeu
mi-a dat putere şi gând curat şi am închis ochii şi am lovit lanţul… şi apoi am
răspuns: Bine! Mă voi boteza! Atunci nu ştiam ce va urma şi nici cum
trebuie să fie un ortodox. Dar ştiam că vreau şi atunci numai asta a contat.
Poate m-ar întreba cineva: Şi ţi-a părut rău? Aş răspunde că-mi pare rău
numai de timpul pierdut până atunci şi de timpul pe care îl pierd şi acum cu tot
felul de lucruri neimportante.
Au fost totuşi probleme după aceea cu familia mea, dar nu mari, cele mai
multe poate le-am provocat eu din lipsa mea de experienţă şi din prea mult
entuziasm. Ştiu însă că în felul acesta o să pot să ajut mult mai mult pe cei
dragi mie, deşi aparent m-am îndepărtat de ei. Dar acum, prin Dumnezeu, Maica
Domnului, sfinţi, preoţi, monahi şi simpli credincioşi, adică prin Biserica
Ortodoxă, eu pot fi mai aproape de oricine îmi doresc. Am fost primit şi sunt
primit cu multă dragoste de ortodocşi, fie ei români, greci, sârbi, ruşi şi
unguri, indiferent în ce loc m-am dus.
Rămâne ultima problemă: am rezolvat tot, totul este gata? Nu… acum doar
începe! Omul s-a născut de la Dumnezeu, care l-a creat cu voinţă liberă, dar
ca să facă voia Lui cu ajutorul Lui. Omul a căzut, dar trebuie să găsească
drumul de întoarcere şi să meargă pe el, ca să se împlinească dorinţa
Mântuitorului: „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ!” şi
atunci Dumnezeu îşi va face loc de odihnă în creaţia Lui, adică în om.
Să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Sa, împreună cu toţi sfinţii, să reuşim
şi noi toţi în aceasta!
Pavel din Ungaria
P.S. – Vă rog ca în rugăciunile voastre să vă aduceţi aminte şi de poporul
maghiar, ca Dumnezeu să îl lumineze şi să se întoarcă în număr cât mai mare la
Biserica Ortodoxă. Cred, de asemenea, că Ortodoxia, calea rugăciunii, este cea
care poate rezolva toate problemele, chiar dacă de multe ori ni se propun tot
felul de alte soluţii. Şi cred că Biserica Ortodoxă este de fapt cea mai
mare comoară pe care noi o avem.
MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA PREDICĂ LA DUMINICA A DOUA DUPĂ RUSALII
MAREA ŞI “PESCARII DE OAMENI”
“În vremea aceea Iisus umbla pe lângă Marea Galileei…”
(Matei 4 ,18)
*
Iubiţii mei, aţi auzit Evanghelia? Întreb, pentru că mulţi au urechi, dar nu numai că nu vor să asculte Evanghelia, ci îşi bat şi joc de ea. Zic: Evanghelia s-a învechit, astăzi nu mai este valabilă…
Acestea le zic oamenii aşa-numiţi cultivaţi. Au învăţat ceva carte, să scrie şi să citească, au primit o hârtie şi-şi închipuie că au rezolvat toate problemele şi că numai mai au nevoie de acum de Dumnezeu. Şi în zilele noastre aceştia s-au înmulţit. Evanghelia a fost pentru „în vremea aceea”, – zic ei cu ironie. Ce le vom răspunde?
Odată, pe când eram în Tesalonic, păşind pe drum am văzut pe cineva căţărându-se pe un stâlp de telegraf, şi de acolo scuipând continuu.
- Ce faci acolo? i-au strigat.
- Voi stinge soarele! zice.
Nu era în toate minţile. Aşadar, dacă e nebun, cel ce va crede că prin nebunia lui va stinge până şi soarele – care desigur că odată se va stinge singur, ca şi candela -, incomparabil mai nebuni sunt cei care cred că prin cuvintele lor vor putea să stingă Evanghelia lui Hristos, care este Soarele cel Neapus.
Despre Domnul nostru Iisus Hristos zicem “acum şi pururea şi în vecii vecilor . Amin”.
Şi, într-adevăr, au trecut atâtea veacuri, dar cuvintele pe care le-a spus Hristos sunt valabile, au putere, se referă şi la noi, sunt aplicabile, toate au fos rostite pentru toţi oamenii fără excepţie.
***
În Palestina, la Sfintele Locuri, există un lac, care se numeşte Lacul Galileii sau al Tiberiadei sau, pentru că este întins, îi zic şi mare. De sus, din avion, crezi că are formă de harpă – chitară; cei care au fost la Sfintele Locuri l-au văzut. Apele lui sunt foarte curate; provin din izvoarele munţilor înalţi acoperiţi de zăpadă. De acolo coboară gârliţe şi râuleţe şi ajung în el. Acolo vine şi râul Iordan. Apele lui se varsă în lac, şi toate apele care prisosesc pleacă din cealaltă parte a ei şi continuă. Binecuvântat râu, binecuvântat lac.
Sunt frumoase lacurile. Ia, închipuiţi-vă pământul să fi fost în întregime uscat, secetos, fără nici un strop de apă, cum este Luna. Închipuiţi-vă această uscăciune, ca în Sahara. Gârliţele, râuleţele, lacurile, mările dau o frumuseţe şi un har deosebit planetei noastre, unică în univers. Însă va veni o zi – o spune Apocalipsa – când – ce se va întâmpla? – apele cele curate în care trăiesc peştii, pe care i-a zidit Dumnezeu pentru om, vor deveni amare şi din cauza apelor amare vor muri mulţi oameni (vezi Apocalipsa 8:11). Şi lucrul acesta deja îl vedem.
Mitropolia Florinei are multe lacuri. Eu o numesc Mitropolia cu cele cinci lacuri. Unul din acestea este Vegoritida sau Lacul Sfântului Pantelimon. Am mers deci acolo şi am văzut nişte pescari trişti.
- Nu e peşte, mi-au spus.
- De ce?
- Pentru că apele au devenit amare…
- Cum s-au făcut amare?
- De la canalizările fabricilor care se varsă aici. Pleacă peştii!
Îmi spunea un bătrân pescar din Vegoritida că bunicul lui prindea mai demult acolo un peşte care se numeşte somn. Era de 40 kg şi mâncau în casă o săptămână din el. Acum… Şi nu doar în lacurile mici. Un lac mare este şi Marea Mediterană, lacul marilor state: Spania, Franţa, Italia, Elada, Turcia, Cipru, Egipt, Libia, Maroc, toate în ea privesc. În acest mare lighean, cad murdăriile de canal a cca. 70 mari oraşe. Şi deja oamenii de ştiinţă sună clopoţelul pentru poluare; peste puţin timp nu va mai exista peştişorul.
Dar ce-am păţit de vorbesc despre lacuri şi mări? Evanghelia mi-a oferit prilejul. Am auzit astăzi spunându-se că Hristos „mergea pe lângă Marea Galileii” (Matei 4, 18). Acolo s-a dus Hristos, Care iubeşte cele frumoase, făpturile pe care El însuşi le-a plăsmuit. Se plimba pe lângă acel lac fermecător. De ce S-a dus acolo? Oare ca să respire aer curat? S-a dus pentru un scop mult mai înalt. S-a dus, ca să-şi aleagă pe ucenicii Lui, personalul prin care avea să înoiască lumea. Nu s-a dus nici la Roma, nici la Atena, nici în vreun alt loc din centrele culte. S-a dus la mare, lângă pescari.
A văzut acolo două bărci. Într-una, doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncau mreaja să pescuiască. În cealaltă, alţi doi fraţi, Ioan şi Iacov împreună cu tatăl lor Zevedeu, dregându-şi şi aranjându-şi mrejele lor. Şi i-a chemat. Lăsaţi, zice, aceste mreje, urmaţi-Mă şi Eu vă voi da Har; vă voi face , veţi pescui suflete. Şi ei? „Îndată” L-au urmat (Matei 4, 19-22). Acest cuvânt „îndată” cântăreşte mult. Ce vrea să însemneze „îndată”? „Imediat”, fără ezitare. N-au spus mâine, poimâine, după o lună, după un an. Imediat au spus „prezent”, cum face soldatul faţă de ofiţer. Au lăsat bărci, mreje, rude, şi-au venit lângă Hristos.
***
Iubiţii mei, dacă ar veni astăzi Hristos şi ar spune “Veniţi cu Mine, lăsaţi toate şi urmaţi-Mă!”, cine L-ar urma? Unul va zice: Ce zici acum, sunt nebun să las toate?… Altul va zice: Cât îmi vei da?… Vor bani. Dacă Hristos ar fi rânduit un profit, mulţi ar fi acceptat; aşa…, nici unul.
Din alte neamuri, (Italia, Franţa, Germania şi altele), pornesc misionari pentru Africa şi Asia şi muncesc, punându-şi viaţa în primejdie. Din Elada? Trei milioane au plecat în afară; însă nu pentru misiune, ci ca să muncească şi să facă bani. Odată plecau şi de la noi şi se duceau în altă parte, ca să propovăduiască Evanghelia. Dacă, de pildă, în Rusia, în Bulgaria, în Serbia sunt astăzi creştini ortodocşi, aceasta se datorează faptului că nişte tineri minunaţi au plecat din Constantinopol şi din Tesalonic şi s-au dus acolo şi i-au făcut creştini. Acum, rar se mai găseşte vreun misionar. Un asemenea om a fost pururea pomenitul Ioan Aslanidis, un copil harismatic şi minunat, inteligent, foarte înzestrat. Acesta m-a ajutat şi am înălţat la 1020 m de Florina, crucea aceea mare de 30 m, lucrare la care altul nu s-ar fi angajat. Îi spuneau atunci unii: Câţi bani îţi dă episcopul? Şi când au aflat că nu e plătit, îi spuneau: Tu eşti prost? Dacă nu primeşti bani, de ce stai lângă episcop?… S-a scârbit de mentalitatea lor şi a plecat. S-a dus jos în Africa, a devenit misionar cu numele de Cosma (a luat numele Sfântului Cosma Etolianul), şi a adus pe mulţi la Hristos.
Rari sunt astfel de oameni în vremurile noastre. Biserica cheamă la misiune şi “creştinii de apă dulce” zic: Eu nu mă fac misionar, este un lucru greu. Cheamă la preoţie, dar părinţii nu-şi dau nici măcar un copil să slujească Bisericii ca cleric. Un copil bun îi spune tatălui său că vrea să se facă preot. Şi acesta, mai-mai să-l omoare!
Deci, misionar nu te faci, preot nu te faci. Ei, atunci îţi cer altceva, cel mai uşor lucru. Nu-ţi spun să ridici un munte; te pun să ridici o pietricică. Ce pietricică? Mersul la biserică. Auzi clopotul că bate? Te cheama Hristos. Du-te la biserică. Du-te să te închini şi să-L adori pe Dumnezeu. Du-te să-I spui un mulţumesc. Am spus-o şi altă dată: 168 de ore are săptămâna. O oră ne cere Dumnezeu, atât durează Dumnezeiasca Liturghie de la “Binecuvântată este împărăţia Tatălui…” până la “Pentru rugăciunile…”. Intră în biserică, adu-ţi aminte că eşti om, spune un “Slavă Ţie, Dumnezeule”, un “Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”, un “Pomeneşte-mă Doamne”.
Altfel? Asta n-o facem, cealaltă n-o facem, iar la sfărşit ne va pedepsi Dumnezeu. Şi vin zile rele şi viclene…
***
Iubiţii mei, vedeţi ce prilejuri şi ce teme de discuţie ne oferă Evanghelia, despre care unii cred că s-a învechit? Şi nu am trecut la tâlcuire. Doar ne-am atins de versetul, care zice: “Iisus mergea pe lângă mare”.
Fie ca aceste cuvinte sărace să le împlinim şi să trăim evanghelic. Şi Dumnezeu, prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi pe toţi. Amin.
† Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Gherman, Prespe 21-06-1987.
Viaţa ta pe pământ bine cârmuind, patimitorule, cu milostenii şi cu neîncetate rugăciuni şi lacrimi, şi iarăşi către pătimire bărbăteşte pornindu-te, necredinţa persienească ai mustrat. Drept aceea, Bisericii te-ai făcut întărire şi creştinilor laudă, Ioane, pururea .
“Binecuvantat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepti pe pescari ai aratat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie.”
Deşi suntem un popor predominant ortodox, foarte puţini oameni cunosc importanţa Cincizecimii. Această sărbătoare e cunoscută sub mai multe denumiri: Pogorârea Duhului Sfânt (care aminteşte de ceea ce s-a întâmplat în respectiva zi), Cincizecimea (dat fiind faptul că acest lucru s-a întâmplat la cincizeci de zile de la Înviere) şi - în popor - Rusaliile. Din punct de vedere dogmatic, această sărbătoare este la fel de importantă ca Învierea Domnului.
VA REDAU O PREDICA FRUMOASA DE LA IPS BARTOLOMEU ANANIA VREDNICUL DE POMENIRE...
Părintele Justin: „Să nu risipim turma!” Controlul total şi închisoarea invizibilă
„Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate”?
Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting împotriva actelor cu microcip, la care am participat și noi. Mulți spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți că a avut vreun efect pozitiv acest miting?
Bineînțeles că cei care au fost prezenți acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față de neamul din care se trag, față de generația de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură. Aceștia sunt modele și repere pentru generația de mâine și sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și nu au înțeles jertfa acestor oameni.
Dar mai presus de acestea, pentru mine acest miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși. Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim turma! Cum să nu fi risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate?
Asta poate şi datorită faptului că unii nu înţeleg pericolul acestor cipuri şi chiar ne acuză pe noi că facem dezbinare în Biserică pentru o problemă care nu este așa de semnificativă şi capitală în mântuirea noastră.
După cum spun și Sfinții Părinți, mai bine o biserică împărţită decât una rătăcită. Cum să nu fie o problemă majoră lucrarea masoneriei azi în lume, că până la urmă aici ajungem, aceasta este în spatele acestui sistem? Cipul nu este altceva decât lucrarea masoneriei și cel mai bun mijloc de a subjuga Biserica şi fiinţa umană, de a o depărta, uşor, uşor, pe nesimţite de Creatorul său. Dacă noi ne facem că nu există acest rău luciferic, masoneria, înseamnă că nu avem răspuns la niciuna din problemele şi necazurile oamenilor de azi. Înseamnă că ne facem că nu vedem nimic rău. Cipul este propaganda masoneriei şi acceptându-l dăm curs şi putere acestei organizaţii dubioase care vrea să îl instaleze pe antihrist ca lider mondial. Dacă oamenii nu conştientizează că sunt societăţi secrete care conduc din umbră, nu vor înţelege nimic. Răul și fărădelegea nu se mai lucrează la lumină, se lucrează în ascuns. Nu mai sunt închisori şi prigoană ca pe vremea comunismului, au altă metodă, de a ne obişnui şi a îndrăgi tehnica şi cipul, care deocamdată par folositoare, ca ei să ne subjuge şi să ne controleze permanent ca într-o închisoare invizibilă, dar cu mult mai puternică.
Cum să nu se descurajeze creştinul simplu când vede că nu mai are susţinere duhovnicească din partea păstorilor duhovniceşti?
Oamenii nu au de ce să se descurajeze, pentru că cei care au fost acolo sunt bine documentaţi şi informaţi şi ştiu ce pericole ne pândesc, aceştia ştiu mai bine decât păstorii lor ce să facă. Și la protest au fost majoritatea intelectuali cu o poziție în societate, medici, profesori, ingineri, și nu doar analfabeți așa cum a vrut să prezinte mass-media. Mă doare sufletul pentru cei care din neştiinţă cad în capcanele şi mrejele acestui sistem antihristic. Sunt sigur că oameni ar fi fost mai mulţi dornici să vină la acest miting, în număr mult mai mare (pentru că, să nu uităm, au fost 1 milion de semnatari împotriva actelor biometrice), dar foarte mulţi dintre aceștia nu au avut un ban să plătească drumul până la Bucureşti, sau poate au avut serviciu sau nu au știut. Şi cine a vrut să fie la datorie a riscat. În împrejurări grele creştinul trebuie să aibă o limpezire a lucrurilor, o catehizare din partea preotului care nu a existat. Și poate că mulți nu au știut.
Ce părere aveţi despre ierarhii ortodocşi care, în frunte cu Patriarhul ecumenic, au participat la întronizarea papei dând chiar sărutarea păcii la liturghia lor catolică?
Este o situaţie cum nu se poate mai vitregă, foarte primejdioasă pentru noi, creştinii ortodocşi, şi nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru lumea catolică de altfel care nu cred că are ceva în comun cu evreii şi budiştii şi musulmanii, care au fost invitaţi la întronizarea Papei. Cum să mai ajuţi tu prin dialog ecumenic, să îndrepţi un catolic la adevărata credinţă a Sfinţilor Părinţi când tu însuţi, ca şef al ortodocşilor, te pupi cu papistaşii şi cu evreii, pe care îi consideri fraţi cu tine de credinţă? Doar pentru că suntem creaturi ale lui Dumnezeu??? Ei vor să niveleze toate religiile într-una şi nu mai cântăresc diferenţele majore, ci doar micile asemănări, pentru aşa-zisa pace falsă. Nici catolicii nu cred că sunt împăcaţi aşa deplin cu situaţia aceasta de vânzare a creştinismului, încât să te aliezi şi cu musulmanul. Este o demonizare a lumii. Iar ierarhii noştri ortodocşi nu fac altceva decât să joace un teatru care dă bine şi pe care sunt obligaţi să îl dea cât mai bine, la ordinele stăpânilor lumii. De altfel în adâncul lor nici ei nu au o convingere solidă despre acest ecumenism, dar nu au curajul să se opună acestui curent, să se opună masoneriei care le impune acest ecumenism şi nivelare a credinţelor. Sunt nişte păpuşi care însă au pierdut harul adevărului, care doar mimează adevărul. Dar nu îl mai deţin. Se sărută cu ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei biserici în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi dacă îi îndreptăţeşte vreun canon să fie eretici?
Iar acest papă, Dumnezeu să îl ierte, are un rol malefic nemaiîntâlnit pentru creştinătate, pentru omenitate, pentru neamurile creştine.
Da, aţi văzut că şi acest părinte grec Elpidie, care face misiune în Africa, a profeţit înainte cu trei luni ca papa o să îşi de-a demisia, că acest papă va fi înlocuit cu alt papă care va veni ca unul din profeţii mincinoşi înainte mergători ai antihristului.
http://paisiee.blogspot.ro/2013/04/profetia-parintelui-elpidie-despre-noul.html?utm_source=BP_recent
Da, îl apreciez foarte mult pe acest părinte. Şi am rămas impresionat de dragostea lui pentru lumea aceea uitată din Africa şi cum copiii aceia negri, neajutoraţi, roiau în jurul lui ca în jurul lui Hristos. Daca aş fi fost cu 20 de ani mai tânăr, în Africa m-aş fi dus şi eu, acolo unde civilizaţia aceasta dezvoltată lipseşte. Acest părinte Elpidie este un far călăuzitor pentru creştinătatea de azi.
Cum vedeţi această mediatizare intensă a papei şi imaginea de aureolă pe care i-o creează mass-media? Acest papă este filmat adesea spălând picioarele bolnavilor, deținuților şi alte fapte de milostenie cu care se afişează.
E uşor şi plăcut să faci pe milostivul în faţa presei ca toată lumea să te laude. Nu asta e milostenie. Milostenia este să nu ştie stânga ce face dreapta şi de altfel ar trebui să stea în mijlocul necăjiţilor tot timpul, nu doar când vin presa şi televiziunea.
Asta e o falsificare, bombonele pentru copii. El dictează şi programează dinainte câţi săraci să vină şi ce oameni bolnavi ca să dea mai bine în ochii lumii. Asta e un fel de praf în ochi pentru creştini, nicio realitate de altfel.
Credeţi că va cuceri lumea cu astfel de atitudine?
Nu sub nicio formă. Nu va face decât o zarvă mare în lumea creştină încât o să fie huiduit şi de ai lui.
Cum vedeți urgentarea sinodului panortodox, care a fost anunţat pentru luna iunie?
O să facă ei, dar va fi ce s-a întâmplat cu sinodul de la Ferrara-Florenţa. Tot aşa va fi şi acum, vor fi aceleaşi dispute dogmatice şi, slavă Domnului, vom mai avea nişte ierarhi care cred eu că nu vor ceda Ortodoxia. Şi doi, trei dacă sunt, e suficient. Avem datoria însă să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală să îşi finalizeze planurile.
Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele acestea tinere, şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste pericole şi se vor îndrepta.
Cum catalogaţi gestul maicii stareţe de la mănăstirea Văratec, care a penalizat maicile pentru faptul că au înaintat Casei Naţionale de asigurări refuzul cardului electronic de sănătate? Iar în urma multelor ameninţări, maicile au cedat şi au fost obligate să îşi ceară iertare pentru gestul lor, semnând chiar un document prin care se deziceau de atitudinea lor.
Acest episod seamănă cu un episod de la puşcărie, din viaţa puşcăriaşilor din lagărele comuniste. Aşa sunt şi unele mănăstiri acum – lagăre comuniste. Este ceea ce am trăit şi eu în lagărul de la Baia Sprie. La o perioadă regulată de vreo 2- 3 ani, securitatea făcea nişte sondaje printre deţinuţii politici. Şi ne chema anchetatorul la birou, ademenindu-ne cu vorbe dulci: „Uite ai atâţia ani de puşcărie şi încă mai ai… nu e păcat să îţi iroseşti tinereţea aici in închisoare? Nu te impresionează faptul că ai rămas un om de nimic în societate şi viaţa ta este ratată?…” Dar noi nu ne lăsam impresionaţi de această bunătate falsă, care era un şiretlic. Şi îşi continua cântarea: „Iată, dacă vrei să ai o bucurie a libertăţii şi să îţi putem uşura situaţia asta grea, uite noi întindem o mână de ajutor şi dacă poţi ia oleacă de hârtie, treci în biroul celălalt şi semnează că îţi pare rău pentru ce ai făcut”.
Şi ajunge şi la mine anchetatorul şi își spune cântarea lui de partid. Şi la urmă mă întreabă: „Ce impresie ai?”
„Domnule, nu am absolut nicio impresie”, îi răspund. „Doar că mai am încă 9 ani de puşcărie şi cred că oi termina”.
Şi el insista: „Dar chiar aşa îţi arunci viaţa şi tinereţea pe nimic?” „Nicio problemă, i-am răspuns, eu am aruncat-o încă de copil de 18 ani când am intrat în mănăstire, să mor pentru Hristos”. Nu le convenea: „Măi, banditule, când m-oi ridica de pe scaun şi ţi-oi arăta eu pentru ce mai ai de trăit…” Şi te lua şi te zgâlțâia oleacă, important era să nu ne lovim la cap.
Ei bine, aceste anchete ademenitoare se întâmplau din doi în doi ani. Dar noi aveam deja o experienţă de temniţă şi nu dobândeau nicio informaţie de la noi. Securistul ieşea cu un dosar gol goluţ afară. Trebuia să defaimi pe cineva, să dai măcar un nume, nu scăpai doar cu o desolidarizare, lepădare de convingerile tale şi să accepţi reeducarea de către Partidul comunist. Sigur, la un deţinut mai cu renume, veneau câte trei securişti deodată, nu doar unul. Veneau cu planuri, proiecte să te convingă de realizările Partidului. „Uite, domnule, Lacul Bicaz, uite ce realizare!…” şi îmi arăta poze. „Da, domnule, Lacul Bicaz, dar ştii dumneata ce era sub acest lac? Trei biserici, patru şcoli, o casă de copii, un spital şi locuinţele oamenilor. Unde sunt toate acestea acum? Întreabă-mă pe mine că eu sunt de acolo”. Rămâneau şi ei uimiţi la ce le spuneam. „Pot să vă spun şi cine erau directorii la aceste şcoli, dar nu vreau să vă încarc memoria”…
Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu maicile noastre de la Văratec. Ele, sărmanele, de frică să nu le ia rangul, scofia (de parcă ar fi mare slavă), au semnat, ademenite că vor fi reabilitate acolo, că le pare rău şi au promis că data viitoare vor fi ascultătoare. Şi-or fi primit ele scofiile înapoi dar s-au dezbrăcat de slava lui Hristos, pentru că nu au suferit puţină batjocură pentru lumea aceasta trecătoare. De aceea, un novice trebuie să fie cu mare atenţie în ce mănăstire intră. La vedere, sunt flori frumoase, icoane pictate care mai de care şi veşminte preoţeşti împodobite frumos, dar esenţa, viaţa duhovnicească, este putredă de tot. În astfel de mănăstiri găseşti de fapt un sistem securist, un stat poliţienesc. Bineînţeles că nu este aşa peste tot.
Acest spirit poliţienesc este în firea lor, a stareţilor, pentru că atunci când s-a închegat dinastia asta a stareţilor prin mănăstiri s-a stabilit tot pe acest criteriu de devotament către Partid. Sinaxele stareților nu erau altceva decât nişte şedinţe de partid. Se aşezau cu burţile pe scaune şi cu bastoanele în față aşteptau să se termine şedinţa şi să meargă la o a doua ediţie de petreceri…, ce ştiau ei despre problemele Bisericii şi ale societăţii? Habar nu aveau ce substraturi aveau aceste şedinţe şi care era rădăcina acestor şedinţe, aşa de neputincioşi şi slabi erau. Dar nici nu puneau stareţi buni inteligenţi şi cuvioşi la conducere, nu cumva să se împotrivească vreunul. Aşa e şi acum. Care se supune mai uşor la ordin şi care dă tributul mai uşor… dacă era vorba să îl întrebi pe unul din aceşti stareţi dacă se desolidarizează de partid şi de crimele pe care le comitea, se făcea că nu ştie nimic. Cum să se dezică el de partid care îi dădea un salariu foarte mare pentru acea vreme, ca al directorilor?
Era şi mândria şi poziţia asta a lor de stareţ. Vai de mine, să dai afară un stareţ! Era cea mai mare crimă şi ruşine să renunţi la demnitatea asta de lux în societatea românească! Dar comportamentul multora din aceşti stareţi era mai nedisciplinat şi bădăran ca al unei ţărănci. O mână de săraci ţărani simpli a făcut mult mai mult decât o mână de aşa-zişi stăreţoi.
Suntem printre primii europeni care introducem acest card, numit inteligent, în sistemul de sănătate? Ce mai putem face să îl stopăm?
În ce constă inteligenţa şi genialitatea acestui sistem? Că vor şti mai multe informaţii despre noi? Esti inteligent pentru ei, dar noi rămânem întârziaţi. Tot Marx, Engels, Lenin au rămas. Acum nu vine să te mai întrebe ca la anchete, acum îţi dai de bună voie acordul să fii anchetat permanent. Nu trebuie cedată lupta aceasta şi avem datoria de a continua, fiecare după puterile sale, unii prin conferinţe, alţii prin demersuri legislative, unii prin cuvânt, fiecare să îşi facă datoria în faţa lui Dumnezeu şi aşa, cu inimile smerite, vom primi şi ajutorul şi harul din Lumina Sa.
Interviu cu Părintele Justin Pârvu,realizat de Monahia Fotini, 3 aprilie 2013,
apărut în numărul 28 al revistei Atitudini.ro
Doamne ajuta si sa luam aminte..vremurile sunt grele si cernerea se face lent si intens..a tagadui pe Hristos este LEPADARE in orice fel de exprimare si inteles al cuvantului..
Va redau o un cuvant de folos cu viata Sfantului Ioan Rusu din Evia Grecia atat iubit si de catre crestinii romani,predica Parintele Ieromonah Leontie Fusa..
„Hristos îi mustră pe farisei pentru umblatul lor după slavă deşartă, numindu-i „morminte văruite” şi spunându-le: „făţarnicilor” (Matei 23, 27). Că slava deşartă. este pricina tuturor relelor şi pricina pieirii lor. Nu i-a numit numai morminte văruite, ci a spus că sunt plini de necurăţie şi făţărie. Spunea acestea ca să arate pricina pentru care n-au crezut; n-au crezut pentru că sunt plini de făţărnicie şi nelegiuire.
Şi astăzi sunt mulţi oameni la fel ca și cărturarii şi fariseii. Se împodobesc pe din afară, dar pe dinăuntru sunt plini de toată nelegiuirea. Şi astăzi mare e grija şi multe sunt chipurile curăţirii pe din afară; dar pentru curăţirea sufletului, nici o grijă. Dacă ai zgândări puţin de tot conştiinţa unui om, ai da peste grămezi de viermi, peste venin şi peste duhoare nespusă, adică poftele cele desfrânate şi rele care sunt mai necurate decât viermii.
Că fariseii şi cărturarii sunt aşa nu-i atât de grozav, deşi e grozav, dar ca noi, care am fost învredniciţi să fim temple ale lui Dumnezeu, noi să ajungem dintr-o dată morminte pline de atâta duhoare, da, asta este culmea ticăloşeniei. Cât de mare ne e, oare, ticăloşia când ajunge mormânt locul unde locuieşte Hristos, unde a lucrat Duhul Sfânt, unde s-au săvârșit atâtea taine? Câte bocete şi plânsete nu trebuie scoase când mădularele lui Hristos ajung morminte pline de necurăţie?
Gândește-te, omule, că te-ai născut a doua oară, gândește-te la darurile de care ai fost învrednicit; gândește-te la haina ce-ai primit, că ai fost făcut templu de nesfărâmat, că ai fost făcut templu frumos împodobit. N-ai fost împodobit cu aur, nici cu mărgăritare, ci cu Duhul Sfânt, mai de preţ decât aurul şi mărgăritarele. Gândește-te că nimeni nu zideşte mormânt în oraş; aşadar nici tu nu poţi fi mormânt în cetatea cea de sus. Dacă nu-i îngăduit să zideşti mormânt în oraş, aici pe pământ, cu atât mai mult acolo.
Dar, mai bine spus, chiar aici pe pământ eşti de râsul tuturor dacă plimbi un suflet mort; dar nu numai că eşti de râs, dar mai fug şi toţi de tine. Spune-mi, nu s-ar da toţi la o parte, n-ar fugi toţi de tine dacă ai plimba de colo până colo un cadavru? Gândește aşa şi de sufletul tău! E mult mai groaznic să plimbi prin lume un suflet omorât de păcate, un suflet stricat, decât un cadavru. Cine va avea, dar, milă de un astfel de suflet? Nimeni! Când tu nu ai milă de sufletul tău, cum va avea milă de el un alt om când tu te porţi atât de crud cu propriul tău suflet, ca un duşman, ca un vrăjmaş?
Ce n-ai face, oare, unui om care ar îndrăzni să îngroape un mort acolo unde dormi şi mănânci tu? Tu însă îngropi sufletul tău mort nu acolo unde mănânci, nici acolo unde dormi, ci în biserică, între mădularele lui Hristos, şi nu te temi că are să cadă de sus mii de trăsnete şi fulgere pesta capul tău? Cum îndrăzneşti, dar, să păşeşti în biserica lui Dumnezeu, în templul cel sfânt, când iese din tine o duhoare atât de grea?
Ai primi cea mai cumplită pedeapsă dacă ai duce un mort în palatul împărătesc şi l-ai îngropa acolo. Gândește-te ce cumplită, ce mare pedeapsă vei primi pentru că intri în biserică şi umpli casa cea sfântă a lui Dumnezeu cu atâta duhoare!
Adu-ţi aminte de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir picioarele lui Hristos şi a umplut toată casa cu bun miros. Tu însă faci cu totul altceva în casa lui Dumnezeu. Spui că nu simţi duhoarea ce iese din tine?
Dar asta mai ales e grozăvia bolii; de aceea nici nu te poţi vindeca; eşti mai bolnav decât cei care au răni pe trupurile lor, de care nu te poţi apropia din pricina mirosului greu ce iese din rănile lor. Cei bolnavi de astfel de boli simt mirosul rănilor lor; boala lor nu merită osândă, ci milă; boala ta însă, ură şi osândă”.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 832-833)
Sâmbătă, 6 octombrie 2012 a avut loc conferinţa organizată de Centrul de Studii Patristice împreună cu Sfânta Mitropolie a Pireului şi cu youtuber-ii greci, pe tema „Noul act de identitate: bilet fără întoarcere”.
Guvernare electronică şi consimţământ. Mijloace de protecţie juridică
de Chrístos Papasotiríou, Avocat al Curţii Supreme de Justiţie
Înaltpreasfinţia-Voastră kir Serafim, Mitropolit al Pireului, Preacinstiţi Părinţi, domnilor şi doamnelor,
Încă din noiembrie 2010, Ministerul de Interne a supus dezbaterii publice introducerea cardului cetăţeanului. Potrivit conţinutului propunerilor de dezbatere, ca subiecte de problematizare şi exprimare a părerilor în acest sens au fost propuse de Minister următoarele:
Valorificarea şi extinderea serviciilor electronice existente şi dezvoltarea altora noi de către adminitraţia publică.
Protecţia datelor personale şi a vieţii private a cetăţenilor. Protecţia siguranţei tranzacţiilor.
Introducerea şi valorificarea serviciilor electronice inovatoare.
Propuneri tehnice pentru proiectarea şi realizarea cardului. De altfel, scopurile şi cadrul de folosire a cardului cetăţeanului sunt în primul rând şi totdeauna în conformitate cu Ministerul, identificarea firească a cetăţenilor prin înlocuirea actualului act de identitate eliberat de poliţie.
În acelaşi timp, se propune folosirea cardului cetăţeanului în întreaga viaţă cotidiană, pentru a se ajunge treptat la înlocuirea diferitelor documente şi certificate personale în tranzacţiile cetăţeanului cu domeniul public.
De asemenea, potrivit Ministerului, se prevede ca însuşirea principală a cardului cetăţeanului să fie încorporarea cipului electronic, în vederea atingerii scopului acestuia şi a realizării cadrului de utilizare a cardului, adică pentru a fi cuprinse în acesta toate informaţiile şi datele, legate de scopurile şi cadrele de mai sus. Încorporarea cipului în card permite responsabilului şi executantului procesării informaţiilor şi datelor, dar şi oricărui terţ, ca în orice moment să ia cunoştinţă atât de tranzacţiile pe care le operează deţinătorul, cât şi de locul exact unde se află persoana asupra căreia se află cardul, cu rezultatul că se eludează astfel dreptul de liberă mişcare a cetăţeanului în ţară, care drept constituie o manifestare principală a dreptului la libertate personală.
Prin urmare, pentru atingerea acestor scopuri ale cardului cetăţeanului era nevoie de decretarea legii cu privire la crearea unei baze tehnologice, electronice şi la întemeierea şi funcţionarea unei baze electronice centrale, în care vor fi colectate informaţii şi date despre deţinător ce vor constitui obiect de procesare electronică.
Din acest motiv, însuşi Ministerul de Interne, Decentralizare şi Guvernare Electronică a adus spre negociere publică un proiect de lege cu privire la această lege care a devenit lege a statului, intitulată: ”Guvernarea Electronică”.
Potrivit conţinutului propunerilor pe această temă ale Ministerului, scopurile Legii menţionate sunt următoarele:
Îmbunătăţirea deservirii cetăţenilor şi a firmelor de către servicii ale administraţiei publice, în termeni de eficienţă şi transparenţă.
Diminuarea birocraţiei prin valorificarea tehnologiilor informatice şi de Comunicaţii.
Protecţia datelor personale şi a vieţii private a cetăţenilor. Protecţia siguranţei tranzacţiilor.
Însă problemele care reies din introducerea cardului cetăţeanului şi a guvernării electronice sunt de netrecut şi determinante în ce priveşte cele mai importante drepturi individuale constituţionale, adică cele ale libertăţii personale şi ale libertăţii de mişcare în interiorul ţării şi al respectului faţă de personalitatea individului.
Prin urmare, reglementările propuse atât pentru cardul cetăţeanului, cât şi pentru guvernarea electronică încalcă dispoziţiile constituţionale şi cu valabilitate supralegislativă care privesc drepturile individuale despre care vorbim.
În acest punct trebuie semnalat care este cadrul juridic existent, care consacră şi protejează drepturile libertăţii personale şi al respectului personalităţii individului. Concret, potrivit articolului 5 al Constituţiei, se subliniază că:
„1. Fiecare persoană are dreptul de a-şi dezvolta liber personalitatea şi de a participa la viaţa socială, economică şi politică a ţării, atât timp cât nu prejudiciază drepturile altora şi nu încalcă Constituţia şi bunele moravuri.
2. Toţi cei care se află pe teritoriul elen se bucură de absoluta protecţie a vieţii, a onoarei şi a libertăţii, indiferent de naţionalitate, de rasă, limbă şi convingeri religioase sau politice. Excepţiile sunt permise doar în cazurile prevăzute de dreptul internaţional.
3. Libertatea personală este inviolabilă. Nimeni nu poate fi persecutat sau arestat sau închis, nici în vreun alt mod îngrădit, decât atunci şi în modul pe care îl prevede legea.
Potrivit paragrafului 4 al articolului 5 al Constituţiei, se prevede că: se interzic măsuri administrative individuale care restricţionează mişcarea sau instalarea liberă în ţară, precum şi ieşirea şi intrarea liberă în aceasta a oricărui cetăţean grec. Asemenea măsuri restrictive pot fi impuse doar ca pedeapsă stabilită în urma unei decizii a tribunalului penal, în condiţii excepţionale de necesitate şi doar pentru prevenirea unor delicte penale, după cum prevede legea”.
Mai mult încă, dispoziţia care consacră prin excelenţă dreptul nostru de a refuza aderarea la sistemul de control prin intermediul cardului cetăţeanului şi al guvernării electronice, dar şi dreptul de a ne proteja împotriva colectării, procesării şi utilizării datelor noastre personale prin mijloace electronice, este articolul 9A, recent adăugat în Constituţie, care prevede următoarele: „Toate persoanele au dreptul la protecţia împotriva colectării, procesării şi utilizării, mai ales prin mijloace electronice, a datelor personale, după cum prevede legea. Protecţia datelor personale este asigurată de o autoritate independentă care se constituie şi funcţionează după cum prevede legea”.
De asemenea, potrivit articolului 25 al Constituţiei, care consacră principiul proporţionalităţii, adică obligaţia autorităţilor statale de a evita măsuri care restricţionează în mod disproporţionat drepturile individuale, când scopul la care aspiră măsurile luate poate fi atins prin mijloace mai puţin onoroase, sunt prevăzute următoarele:
“1. Drepturile omului ca individ şi membru al societăţii şi principiul statului social de drept sunt garantate de stat. Toate organele de stat sunt obligate să asigure exercitarea neîngrădită şi eficientă a acestora. Aceste drepturi sunt valabile şi în relaţiile dintre persoanele cărora le sunt adecvate. Restricţiile de orice tip care pot fi impuse, potrivit Constituţiei, drepturilor acestora trebuie să fie prevăzute fie direct de Constituţie, fie de lege, în condiţiile în care există o reţinere faţă de aceasta din urmă, şi să se respecte principiul proporţionalităţii.
2. Recunoaşterea şi protecţia drepturilor fundamentale şi inalienabile ale omului de către stat urmăreşte realizarea progresului social în libertate şi dreptate”.
Dar şi Legea 2472/1997 cu privire la procesarea datelor cu caracter personal, la articolul 5, paragraful 1, prevede următoarele:
„1. Procesarea datelor cu caracter personal este permisă doar când subiectul datelor şi-a dat consimţământul”.
Prin articolul 9A al Constituţiei Elene – un articol constituţional care într-adevăr are caracter de pionierat – pentru prima oară în Europa se atribuie dreptului individual revendicarea cetăţeanului faţă de stat de a fi protejat de colectarea, procesarea şi utilizarea datelor personale prin mijloace electronice. În paralel, autoritatea constituţională sub care a fost aşezat acest dreptul individual concret şi menţionarea termenului de protecţie statală nu lasă loc de nici o contestare juridică sau logică asupra faptului că adunarea, procesarea şi utilizarea datelor noastre personale prin mijloace electronice constituie un amestec ilegitim în viaţa personală a cetăţeanului. Aşa încât orice lege, dispoziţie, orice decizie sau măsură ministerială care permite colectarea, procesarea sau utilizarea datelor personale este anticonstituţională şi încalcă acest drept individual concret. Singura excepţie legală de la această regulă de drept constituţional o poate constitui dispoziţia prevăzută la al 2-lea alineat al paragrafului 4 al articolului 5 al Constituţiei: ori de câte ori este vorba de necesitatea lăurii de măsuri restrictive care se impun în virtutea unei pedepse hotărâte de tribunalul penal, este permisă încălcarea acestui drept numai în cazuri excepţionale, pentru prevenirea unor delicte, atunci când, de exemplu, este nevoie de verificarea cazierului şi, desigur, când cetăţeanul îşi dă consimţământul.
În plus, prin dispoziţii analoge sunt protejate drepturile noastre mai sus menţionate şi în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aşadar, potrivit articolului 5, paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, se prevede că: „Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă”.
De altfel, potrivit articolului 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, se prevede că:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi familiale, a locuinţei şi corespondenţei sale.
2. Nu este permis ca autoritatea publică să intervină în exercitarea acestui drept, în afară de cazul în care intervenţia aceasta este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, pentru siguranţa publică, pentru bunăstarea economică a ţării, pentru apărarea ordinii şi prevenirea delictelor penale, pentru protecţia sănătăţii sau moralităţii sau pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora”.
Acesta este cadrul legal de protecţie privitor la cardul cetăţeanului şi la guvernarea electronică oferit de drepturile constituţionale care apără libertatea personală şi respectul persoanei şi a vieţii sale private. De aceea, şi problemele juridice care vizează anticonstituţionalitatea acestui demers legislativ şi care au apărut încă de la decretarea Legii despre guvernarea electronică şi cardul cetăţeanului, aşa cum s-a menţionat, sunt următoarele: încorporarea cipului în cardul cetăţeanului, face posibilă în orice clipă identificarea şi localizarea oriunde în ţară a purtătorului cardului.
Astfel, sunt încălcate direct drepturile cetăţenilor stabilite prin Constituţie care consfinţesc respectul absolut al personalităţii acestora, al vieţii personale şi private şi al libertăţii lor personale, în care este cuprins şi dreptul de liberă mişcare în Grecia. În acelaşi timp, este încălcat principiul proporţionalităţii prevăzut de dispoziţia articolului 25 al Constituţiei, de vreme ce această lege permite crearea unei situaţii de disproporţionalitate între ceea ce se pretinde că ar fi scopul cardului cetăţeanului – adică identificarea fizică şi facilitarea tranzacţiilor dintre cetăţean şi autorităţile publice în general – şi mijloacele prin care se atinge acest scop. Şi aceasta, deoarece scopul legii, care constă în primul rând în identificarea persoanei se poate realiza şi prin alte mijloace – nu atât de oneroase precum cele pe care le presupun noul card cu cip – şi fără să se prejudicieze întru nimic drepturile individuale mai sus menţionate, şi anume prin păstrarea modalităţilor de indentificare deja instituţionalizate (de exemplu, prin actul de identitate eliberat de poliţie, prin paşaport).
De altfel, scopul propus de Minister, şi anume identificarea cetăţeanului şi înregistrarea tranzacţiilor sale cu domeniul public prin intermediul cardului, într-un mod care să facă posibilă în orice moment localizarea acestuia în interiorul ţării, constituie o măsură nu doar disproporţionată în relaţie cu scopul propus, dar şi absolut deloc necesar într-o societate democratică. Actele de identitate existente sunt suficiente în vederea menţinerii siguranţei naţionale şi publice, a bunăstării economice a ţării, pentru apărarea ordinii şi prevenirea delictelor penale şi protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. Aşadar, scopul actului de identitate nu poate fi altul decât identificarea cetăţeanului. Şi pentru că în orice lucru, oricât ar părea de rău, se găseşte şi ceva bun, prevederile deciziei din 12 decembrie 2002 a Tribunalului European al Drepturilor Omului, la recursul care a avut loc în legătură cu actul de identitate elen din care s-a eliminat menţionarea credinţei religioase, constituie nişte baze necesare pe care se întemeiază dreptul cetăţenilor de a refuza primirea noului act de identitate, care ni se prezintă sub denumirea de „card al cetăţeanului”, pentru că în cazul mai sus menţionat au fost acceptate, între altele şi următoarele:
a) Tribunalul consemnează mai întâi părerea autorităţii însărcinate cu protecţia datelor personale, „potrivit căreia, ţinând seama de scopul procesării datelor care se înscriu pe un act de identitate, adică controlul identităţii deţinătorului, nu sunt necesare următoarele elemente: amprentele digitale, numele şi prenumele soţului, sexul, profesia, cetăţenia, adresa locuinţei”.
b) În continuare, Tribunaul „recunoaşte că buletinul de identitate, ca atare, nu este necesar pentru viaţa cetăţenilor, nici pentru funcţionarea statului. Dovadă în acest sens este faptul că multe state au ales să nu introducă un sistem asemănător de recunoaştere a identităţii cetăţenilor, ci să folosească în acest scop alte acte oficiale, precum paşaportul sau permisul de conducere. Cu toate acestea, ori de câte ori un stat alege introducerea sistemului de recunoaştere prin buletin de identitate, se impune să accepte că respectivele buletine de identitate constituie doar documente oficiale, care permit identificarea şi recunoaşterea persoanelor care au calitatea de cetăţeni şi asta în relaţiile lor cu ordinea legală a statului”.
Prin urmare, în legătură cu acest caz care a preocupat Tribunalul European, s-a precizat clar şi integral definiţia actului de identitate, care nu poate fi nimic mai mult decât un mijloc de identificare şi de recunoaştere a cetăţeanului în relaţiile sale cu autorităţile şi în acelaşi mod s-a stabilit scopul legii cu privire la noile acte de identitate, care nu poate devia de la menirea specializată concretă a actelor de identitate.
Astfel, orice alt scop, diferit de menirea concretă a identificării şi recunoaşterii persoanei deţinătorului şi care se aplică într-un mod contrar hotărârii Tribunalului European, prejudiciază principiul proporţionalităţii, este prin definiţie ilegal şi anticonstituţional, de vreme ce identificarea se poate realiza cu cea mai mare uşurinţă prin actualele acte de identitate eliberate de poliţie şi statul ar trebui să se conformeze deciziei judecătoreşti menţionate, prin care este obligat – în virtutea articolului 44 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – în loc să formuleze scopuri suplimentare, fără nici o legătură cu unicul scop legal, cel al identificării, care se leagă exact cu noţiunea, dar şi cu utilitatea practică a actului de identitate – să respecte definiţia şi scopul real al actului de indentitate. Fără îndoială, această decizie a Tribunalului European, oricât de paradoxal ar fi acest fapt, pentru că a reprezentat punctul de plecare al eliminării credinţei religioase din actele de identitate eliberate de poliţie, totuşi astăzi ea dobândeşte o utilitate extrem de actuală şi constituie o armă eficace în abordarea problemei „cardului cetăţeanului” şi a „guvernării electronice”, pe care urmăreşte să ni le impună în Grecia Noua Ordine a Lucrurilor care prinde şi la noi contur.
De altfel, protecţia cetăţeanului împotriva colectării, procesării şi utilizării prin mijloace electronice a datelor personale, prevăzută prin Constituţie, poate fi anulată doar prin acordul expres prealabil al cetăţeanului, acord acceptat într-o societate democratică.
Practic, nimeni nu poate să primească şi să folosească noul act de identitate, aşa cum a fost prezentat acesta oficial, adică şi pentru alte scopuri în afara celor ale identificării. Prin urmare, cetăţeanul are dreptul să refuze să primească noul buletin şi să nu îşi dea consimţământul pentru colectarea, procesarea etc. informaţiilor şi datelor lui. Trebuie să poată continua să fie identificat prin modalităţile deja existente care sunt mai puţin oneroase în comparaţie cu cele pe care le presupune cardul cetăţeanului. Altfel este încălcat principiul proporţionalităţii. În cazul în care statul reuşeşte să impună un asemenea act de identitate precum anunţatul „card al cetăţeanului”, atunci persoana prejudiciată are dreptul să recurgă la Justiţie şi, invocând dispoziţiile mai sus menţionate, coroborat cu întregul context al deciziei judecătoreşti a Tribunalului European, să ceară în faţa tribunalelor administrative invalidarea oricărei acţiuni administrative care depinde de deţinerea sau nu a cardului cetăţeanului. Dacă sunt încălcate în procese judecătoreşti dispoziţiile constituţionale şi cu valabilitate supralegislativă menţionate mai sus ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi se semnalează cumva o îndepărtare de prevederile deciziei cu privire la această chestiune a Tribunalului European, atunci cel prejudiciat va avea dreptul, după ce au fost epuizate toate mijloacele juridice interne, să recurgă la Tribunalul European, care nu poate decât să constate încălcarea propriei sale deciziei precedente.
Cu toate acestea, văzând ineficacitatea şi întârzierile de ani de zile în acordarea dreptăţii, situaţie care, în esenţă, echivalează nu refuzul de a face dreptate, nu e nevoie de multă gândire ca să priceapă cineva de ce, în primul rând, ţara noastră s-a transformat într-un stat al corupţiei şi într-un refugiu internaţional pentru tot felul de delincvenţi inexorabili, dar şi de câtă luptă şi răbdare este nevoie în patria noastră, ca oamenilor cinstiţi şi drepţi să li se facă dreptate faţă de cei nedrepţi.
Înaintea dezamăgirii şi deznădejdii, pe care ar putea să o trăiască cineva constatând tragismul acesterealităţi, care se desfăşoară zilnic înaintea ochilor noştri, nu putem decât să semnalăm uimirea noastră înaintea măreţiei sufleteşti pe care o arată semenii noştri de aceeaşi credinţă, care îndurând cu răbdare şi tenacitate marile suferinţe, deja sunt prigoniţi pentru credinţa ortodoxă şi pentru principiile indestructibile şi tradiţiile Neamului şi ale Ortodoxiei noastre, a căror respectare constituie în cele din urmă o opţiune personală a fiecăruia dintre noi, astăzi mai mult decât oricând.
Pentru că astăzi, nu mâine când vom avea cardul, există oameni care refuză să primească şi să folosească numărul matricol de asigurare socială (AMKA), cu urmarea că sunt lipsiţi, într-un mod cinic şi inuman, de pensiile lor, bătrâni fiind şi neavând nici un alt venit, sunt lipsiţi de asistenţă medicală şi farmaceutică, deşi suferă de boli incurabile şi grave, mortale chiar, sunt lipsişi de alocaţiile pentru familiile cu mulţi copii, deşi sunt poate şomeri şi au mulţi copii, iar unii sunt lipsiţi chiar şi de salarii, deşi prestează muncă, având un caz semnificativ în acest sens, pe învăţătoarea din Thíra.
Pentru că gravitatea problemelor, care survin prin introducerea cardului, nu constă doar în cardul ca atare, ci şi în deja anunţata încorporare în acesta a numărului matricol al asigurării sociale, adică a celebrululi „AMKA”.
Şi aceasta, pentru că articolul 153, care în întregul lui este anticonstituţional şi care cuprinde prevederile legale referitoare la „AMKA”, al Legii 3655/2008, chiar urmăreşte şi deja provoacă nu doar eliminarea individului din viaţa socială şi economică, dar şi, fără exagerare, exterminarea lui biologică şi totala distrugere, în cazul în care nu foloseşte „AMKA”, de vreme ce refuzul de a primi „AMKA” este însoţit de privarea de drepturile constituţionale de bază pentru supravieţuirea individului prin intermediul unor ameninţări foarte grave şi total disproporţionate şi fără precedent.
Concret, potrivit articolului 153 al Legii 3655/2008 cu referire la „AMKA” se stabileşte că de la data intrării în vigoare a acestei Legi, „nimeni nu poate să lucreze ca salariat sau liber profesionist, să fie asigurat sau să depună cotizaţii pentru asigurări, să obţină sau să îşi reînnoiască carnetul de sănătate, să aibă dreptul să încaseze pensiile sau, mai general, indemnizaţii de orice natură, alocaţii şi ajutoare, dacă nu dispune de „AMKA”, care se înscrie obligatoriu pe evidenţele financiare corespunzătoare menţionate mai sus”.
Numărul matricol al asigurării sociale (AMKA) şi foarte gravele urmări cu care suntem ameninţaţi în cazul nefolosirii acestuia, prejudiciază personalitatea individului şi urmăresc „legalizarea” abuzului şi a anulării drepturilor individuale fundamentale la muncă, asigurare socială, asistenţă medicală, spitalicească şi farmaceutică, precum şi la protecţie juridică.
Sancţiunile prevăzute mai sus sunt anticonstituţionale, deoarece încalcă în mod vădit principiul proporţionalităţii sau al echilibrului rezonabil prevăzut de către dispoziţia articolului 25 al Constituţiei, pentru că sunt strigător la cer de disproporţionate faţă de pretinsul scop al legii mai sus menţionate cu privire la „AMKA”, pe care urmăresc să îl asigure, adică transparenţa şi facilitarea tranzacţiilor celui asigurat cu autorităţile juridice şi statale şi cu serviciile de sănătate. Câtă vreme ameninţările legii despre care vorbim prejudiciază în mod ilegal dreptul consacrat prin Constituţie la respectul absolut al personalităţii. Dar şi privarea de dreptul protecţiei juridice, prevăzută de articolul 153 al aceleiaşi legi este cu totul de neconceput şi scandaloasă, pentru că până şi condamnaţii dovediţi cu probe că sunt delapidatori ai banului public sau cei care au acceptat să primească importante şpăgi prelectorale, au dreptul şi primesc protecţie juridică fără să li se ceară AMKA, evident datorită faptului că nu e necesar în exercitarea dreptului individual despre care vorbim, fapt care constituie o dovadă a încălcării în acest sens a principiului echilibrului rezonabil la care conduce demersul legislativ în cauză.
Acest avorton legislativ care este numărul matricol de asigurare socială AMKA, sub ameninţarea ratificărilor pe care le-am pomenit, prin care se urmăreşte impunerea acestuia prin constrângere, constituie un caz unic de integrare în sistemul legislativ al ţării noastre a unei dispoziţii atât de evident anticonstituţionale şi antidemocrative.
Sancţiunile prevăzute în cazul omiterii folosirii acestuia echivalează cu totala exterminare, economică, profesională, socială, dar şi biologică a cetăţeanului, de vreme ce, neputând nici măcar să fie liber profesionist, nu îi mai rămâne decât mila celorlalţi ca să supravieţuiască.
Dacă cetăţeanul nu foloseşte AMKA, nu va putea să facă absolut nimic pentru supravieţuirea sa şi a familiei sale, va fi considerat în ilegalitate şi va fi pus în afara cadrului social.
Şi ne putem întreba pe bună dreptate: Dar este posibil să constuie scop al legii o asemenea excludere economică, socială şi profesională, precum este aceea cu care ameninţă această lege?
Însă, nu e vorba de simple ameninţări cu sancţiuni. Deja persecuţiile împotriva creştinilor care refuză să se supună este o realitaet şi anume într-un asemenea mod, încât prigoanele lui Nero sau Diocleţian încep să pălească. Pentru că astăzi, în civilizata Uniune Europeană, în Grecia contemporană şi „democrată”, mii de oameni suferă excluderi fără precedent. Concret, au fost înregistraţi şi sunt sprijiniţi pe căi juridice cazuri de oameni – pensionari, oameni în vârstă şi suferinzi de boli incurabile, precum cancerul, episoade cerebrale şi insuficienţă cardiacă şi care sunt bolnavi la pat şi cărora statul le refuză nu doar acordarea pensiei – care le-a fost acordată pentru că au dreptul la ea, pentru că au lucrat şi s-au ostenit decenii la rând – prin acţiuni administrative ale instituţiilor de asigurări social, dar li se refuză şi cele elementare resurse ale supravieţuirii lor, asistenţa medicală şi farmaceutică, orice îngrijire şi ajutor, numai şi numai, pentru că refuză să se încorporeze în sistemul de guvernare electronică, şi anume să accepte AMKA.
Şi suntem martori ai unui fenomen deprimant, ca anumiţi oameni de ştiinţă şi funcţionari publici să se arate indiferenţi faţă de viaţa şi sănătatea semenilor lor.
Această ruşinoasă dispoziţie anticonstituţională se aseamănă cu Kírki, vrăjitoarea homerică, pentru că a alterat deja conştiinţele multor profesionişti cu siguranţă valoroşi şi recunoscuţi ai patriei noastre şi, deşi este vorba despre un text de lege, fără trup, el aduce, cu toate acestea, şi mişcă înfricoşător oasele stricăciunii şi căderii celei din veac.
Dar această Kírki nu a reuşit să strâmbe întru nimic cugetul şi etosul creştin fără pereche al acelor oameni vârstnici şi bolnavi, al părinţilor cu mulţi copii şi al celor care lucrează fără plată, care cu răbdare şi slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, suferă aceste prigoane şi atacuri brutale în însăşi existenţa lor.
Toţi aceştia ne amintesc de calea Virtuţii, a Răbdării şi a Nădejdii, care conduce cu siguranţă la Mântuire, a cărei aşteptare neutralizează toate piedicile şi poate să îl încununeze pe omul bolnav cu laurii slavei veşnice.
Mă rog ca Domnul să întărească credinţa noastră, a tuturor.
Traducere Mihail Ilie (G.O.)
Urmează Impunerea globalizării şi a Noii Ere prin intermediul supravegherii electronice şi al actelor de identitate electronic de Arhim. Athanasios Anastasiou, Stareţul Sfintei Mânăstirii a Marelui Meteor
Întreaga conferința aici:
http://graiulortodox.wordpress.com/marturisirea-de-credin%c8%9ba/teme-antieretice/conferinta-noul-act-de-identitate-bilet-fara-intoarcere-pireu-6-octombrie-2012/
„Fugiţi de inovaţii în chestiunile de credinţă şi de bună cuviinţă!” – aşa ne învăţa acum mai bine de 100 de ani marele nostru ierarh, teolog şi povăţuitor în viaţa duhovnicească Episcopul Teofan şi deja atunci ne preîntâmpina despre propagandiştii „renovaţiei” bisericeşti apăruţi în vremea lui, spunând:
![DSC01072[1]](http://prieteniisfantuluiefrem.ro/wp-content/uploads/2014/01/DSC010721.jpg)
