MINUNEA SFANTULUI IERARH SPIRIDON ,PEDEPSITOR ERETICILOR SI PAPISTASILOR(catolicilor)

Sfântul Ierarh Spiridon – izgonitor și pedepsitor al ereticilor papistași, hulitorii Sfintei Treimi

Sfântul Marcu Eugenicul, un vrednic urmaș al Sfântului Spiridon

Noi urmașii CUI suntem ???

După eliberarea orașului Kerkira de sub asediul turcilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, pentru că eliberarea s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul ales de atunci Andrei Pizani, capitan-general al Korfului a vrut să aducă o răsplată de mulțumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertății menționate mai sus, s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut și bine primit de către Sfânt. Acela i-a răspuns că est un lucru foarte bun și divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru separat și o liturghie latină și Excelența Ta să asculți liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo.
Comandantului i-a plăcut sfatul teologului și de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcție. Însă înainte de a pregăti materialul i s-a părut cuviincios să îi cheme pe preoți și pe cei care aveau în grijă sfintele moaște ale Sfântului Spiridon pentru a primi de la ei încuviințarea pentru aceasta.
Ei, de îndată ce au auzit un lucru atât de neașteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovație foarte dăunătoare și de aceea nu au vrut în nici un fel să încuviințeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, fiind stăpânitorul suprem și neținând seama de ei, vrea să i se împlinească voia și poruncește să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica Sfântului. Au fost adunate, așadar, acolo: var, ghips, marmură și placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: De ce mă deranjezi și de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei ? Să știi că ceea ce ai stabilit să faci nu îți este de folos. Făcându-se, așadar, ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui și i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopții. Acela i-a răspuns că noi creștinii nu suntem datori, în nici un fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul a lucruri adevărate. Desigur că trebuie să te gândești, stăpâne, că acesta (visul) este o ispită clară a diavolului, pe care o trimite inamicul celor buni ca să se distreze și să împiedice o lucrare atât de evlavioasă. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniștit.
În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe același monah că îl amenință în mod vehement, zicându-i: să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îți va părea rău și nu îți va fi de nici un folos. Fiind înfricoșat și înspăimântat comandantul de această hotărâre clară, nu a mai așteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a arătat teama din inima lui și i-a spus că este stăpânit de o așa de mare frică încât nu îndrăznește să săvârșească această lucrare.
Atunci teologul, după cele înfățișate de comandant, i-a spus cu glas hotărât: Stăpâne să știi că dacă vei renunța a săvârși o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu vei apărea înaintea lumii gândind cum se cuvine, căci crezi în vise petrecute din conlucrarea diavolului. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte și făcându-se zi (era 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica Sfântului închinându-se cu bucurie, însoțit fiind el de toți slujitorii lui și de vestitul Inzenieru, ca să măsoare locul în lungime, lățime și înălțime pentru construirea altarului lui. Atunci, cel mai bătrân dintre preoți, Marinos Vulagaris Sakelarios (Μαρίνος Βούλγαρης Σακελλάριος) (fiind prezent și protopopul care era atunci în funcție, Spiridon Vulagareos) a stat înaintea comandantului și cu voce smerită l-au rugat toți să nu facă o astfel de inovație, căci poate nu fi fi plăcută Sfântului.
Însă acesta, auzind și mâniindu-se, i-a amenințat cu multă mânie că dacă nu ascultă de voia lui și nu se liniștesc, îi va trimite în lanțuri la Veneția, ca să îi arunce în închisoare și să nu mai vadă deloc soarele. Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovație, ci să fac un altar, lucru care e sfânt și plăcut lui Dumnezeu. Deznădăjduiți și înfricoșați foarte de amenințări, preoții și cei ce aveau grijă de sfintele moaște și ceilalți ortodocși, care nu erau puțini, s-au încredințat puterii divine. Și deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, au făcut slujbă, vărsând lacrimi fierbinți ca să împiedice planul cel rău al comandantului.
Pe la miezul nopții, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meșterii să lucreze, iată au început tunete și fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului, l-a întrebat o dată și încă o dată cine ești tu ? Și unde te duci ? Și pentru că nu a primit nici un răspuns, a tras piedica armei sau a puștii ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: Eu sunt Spiridon. Și de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână și l-a mutat în afara așa-numitei Spianada a orașului Kerkira, aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu pușca lui.
Și de îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion și această explozie a distrus toate clădirile care erau înlăuntrul Castelului și palatul comandantului și toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat, ca și cum ar fi fost menite să săvârșească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetății, în groapa în care se scurg și se usucă toate murdăriile toaletelor din oraș, având în mână rușinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plății pentru sfatul lui cel bun și pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci și mulți bărbați și femei, din slujba comandantului și din afara ei, cam 900 de suflete. În același timp s-au mai întâmplat încă două minuni înfricoșătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în fața (raclei) sfintelor moaște, iar această candelă în aceeași noapte a căzut jos pe podea și i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanț foarte puternic, nici una din multele candele care erau atârnate acolo, nepățind însă nimic. Se vede și astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită astfel, ea a fost agățată din nou mai târziu și rămâne martor tăcut al întâmplării.
În al doilea rând: în acel ceas și în clipa aceea (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăznet a lovit tabloul comandantului din Veneția și l-a ars cu totul, fără să pățească ceva rau vreun alt lucru din casă. Acest eveniment frații lui care erau acolo și rudele lui și ceilalți latini laici și clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuși. Iar cel numit preveduros, adică episcopul latin și alți oameni bogați și simplii cetățeni, câți locuiau în orașul Kerkira (unde e și palatul episcopului latin și palatele multor altora), toți aceștia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica Sfântului materialele adunate acolo, precum s-a menționat înainte. Și celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care și placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat cu cinstire în locul numit Dom, cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în așa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e așezată jos, pe o parte, până azi.

Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu glas puternic și a vestit că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari și înfricoșătoare și cu uimire povestea întreaga întâmplare; latinii nesuportând rușinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

 Atât pentru ortodocșii care locuiesc în insula Korfu, cât și în Insulele Korifon, adică în Kefalonia, Zakinth, Sfânta Mavra și celelalte și chiar și pentru toți locuitorii Epirului (ai Greciei continentale), care se învecinează cu această insulă (Korfu) nu avem nici o îndoială că toți cunosc această minune și convinși întru totul că acea distrugere a cetății nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa Cerului. Toți cred cu tărie aceasta și o vestesc cu gura lor ortodocșilor străini care trec pe acolo și conducându-i în Dom pentru istorisire, cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa așezată acolo în altar.

Așadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraților noștri creștini, ci și să dovedim că într-adevăr este minune și cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocșii înșiși, care cu recunoștință și cu suflet smerit vor să o accepte și vor să preaslăvească pe Domnul ci pentru acei insolenți care ușor se obrăznicesc și se împotrivesc adevărului și lucrărilor Sfântului Duh. Așadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, teoretic, ce fel de minune este aceasta. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse, vrem să se publice și planul acestor locuri, așa cum se mai păstrează în amintirea noastră de când, datorită iubirii de învățătură, când am trecut pe acolo, le-am văzut.

Orașul insulei Kerkira localnicii îl numesc țară; cu acest nume apare în principal orașul cel mai important, deosebind-o de Varusia și de Castelia, care se află în exteriorul țării, de jur împrejurul ei. Țara, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă și geograful Meletie. Se află în partea nordică, vis-a-vis de Epirul. În ea locuiește majoritatea poporului, romei și latini. Ceilalți locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două sate: Garitsa spre est și Manduki spre vest. În țară (χώρα) este și biserica Sfântului (Spiridon) și Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care amintește relatarea (minunii). Acolo se află și biserica Răstignitului menționată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al orașului. Spianada se întinde în lungime pe o distanță mare, de la est la vest. Și lățimea ei este mare, întinzându-se de la casele țării până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât nedenivelată și de plată, încât aproape că reproduce o suprafața matematică. Așadar, întreaga țară este, așa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă și Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al țării, adică în nord se află aproape de țară un ostrov, din care se înalță la o înălțime considerabilă două vârfuri și se spune că de la aceste două vârfuri și-a luat numele și țara și insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar un Castel foarte puternic și cu mulți locuitori. Castelul, în ceea ce privește vrăjmașii pedeștri, are de jur-împrejur drept cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmașii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic și foarte înalt. Castelul e numit de toți Citadela, adică orașul sau, ca să zicem mai corect, acropole, care în vreme de pericol este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri este depozitul întregii garnizoane Monezion și de acolo se transmite în întreaga Kastelia și în turnuri.
Poarta acestui depozit întotdeauna e păzită, zi și noapte conform obiceiului european de un soldat anume, adică de un ostaș. Înăuntru este și cartierul general, adică palatele comandantului și ale multor altor ofițeri. Așadar, se află zidul țării de zidul acropolei la o aruncătură de piatră. Între ele se află marea, care le și desparte. În acropole oamenii intră și ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susțin niște coloane construite, late cât este și podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre și să iasă oamenii, dintr-o parte în alta și înapoi, după trebuința lor. Sosind  ora stabilită, să închid porțile acropolei și ale țării. Se închid, conform regulamentului și obișnuinței europene, astfel încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Având în vedere acestea, adică după ce am descris locurile și precum se văd ele în plan, cine ar putea să găsească un piroman atât de curajos și astfel să îndrăznească se numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoșătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni, care o prezintă pretutindeni ca pe o acțiune înfricoșătoare a cerului ?
Cu toate acestea, să acceptăm pentru moment că din întâmplare și nu din mânie divină a trăznit în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada ? Cum de și-a părăsit postul și nu și-a făcut datoria, fapt de care depinde pedeapsa cu moartea, cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau cu un pretext de la datoria lui ? Dar și cum a fost posibil, de altfel, să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopții, când porțile celor două castre erau închise de tot și cu cea mai mare siguranță ? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel acuzat ? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu găurile din stânci vulcanice, atunci când sunt aruncate departe pietre mari. Chiar și așa, dar cum a rămas și viu ? E aproape imposibil, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată să rămână viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanță, care poate să fie mai mare de o milă și să-și poarte și arma pe umăr, cum voia să se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmașului ?
De ce doar candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că ea era agățată de un lanț puternic, precum este și se vede și azi ? Cred că vrei pe ortodocși prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă o astfel de calomnie amară nu este valabilă pentru toți. Pentru că, mai întâi au văzut căzută candela în timpul utreniei și, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Și apoi ce ar fi câștigat dacă ar fi aruncat jos candela, eu nu pot să înțeleg. În fine, ce altceva îți rămâne să mai calomniezi? Îndrăznești să spui oare că și incendierea tabloului comandantului din Veneția s-a petrecut din întâmplare ? Însă cu adevărat o atâta obrăznicie și ingratitudine respingătoare față de minuni atât de evidente cu nimic nu se deosebește de a spune că toate acestea sunt minciuni, chiar inexistente. Dar nu sunt minciuni. Explozia și toate celelalte au avut loc cu siguranță și acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au și văzut și au trăit acele momente de groază. Și, după aceștia, aceste evenimente sunt confirmate de mărturia comună a insulelor în jur și ale vecinilor din Epir.
Așadar, fiind clar că a avut loc explozia și toate celelalte, neapărat trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeiești. Pentru că sunt așa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând incendierea tabloului din Veneția, în același moment, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau așezate în așa fel încât să îi sugrume mortal gâtul din care ieșiseră acele amenințări egoiste; în al șaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara orașului în mocirlă de acolo unde dormea liniștit și acoperit, în siguranță în palatele domnești. Zic toate acestea și probabil și multe altele că cine vrea să se prezinte atât de ilogic și să susțină că au contribuit și s-au petrecut astfel din întâmplare sau de la sine? Imposibil, e imposibil și absurd ca toate acestea să se petreacă în una și aceeași noapte. Și pentru că, așa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar din întâmplare este imposibil să se fi întâmplat, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au fost lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în același timp, în locuri diferite, spre unul și același scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, așa cum nici nu a avut loc (n.n. – în cele din urmă).
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur și simplu mort sau din cauza zguduirii acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă divină, căci nici cererile preoților nu le-a acceptat, ci i-a înfricoșat că îi va trimite în temnițe și nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile Sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului lui sfătuitor și pentru aceasta Spiridon marele făcător de minuni i-a luat viața, ca să nu pună în practică dorința lui cea rea ?
Da, cu siguranță, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare și puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia și prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei divine ? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără nici un motiv și numai cea a comandantului, nu alta ? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet în scopul de a sufoca pe General ? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune a lovi trăsnetul în aceeași clipă și a arde tabloul lui, adică al comandantului, în Veneția ? Da, cu siguranță, toate acestea sunt minuni și toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie și care mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înțelepțit și să spun: Binecuvântat e Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne și există în veci și trăiește și durează în vecii vecilor, aceasta în care am întreaga mea încredere și deja trâmbițez cântecul de biruință împotriva vrăjmașilor adevărului e mutarea soldatului.
A știut cu siguranță Sfântul Părinte că e posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeiești voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos și cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut și pe care el le-a pățit. Deci, spune tu, bunule ostaș, cine a dat foc depozitului ? Id San Spiridion ha fatto questo feribile Caso. (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoșător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână etc, precum le-am spus în capitolul relatării minunii.
Alături de predica soldatului a mărturisit și un conducător venețian, care locuia în țară. Și a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui și a văzut trei flăcări de foc, care au ieșit din clopotnița bisericii Sfântului Spiridon și a lovit exact în castel și imediat a luat foc depozitul de muniție și a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate și care astupă cu desăvârșire orice gură. Și el e mărturisit chiar și de tăcerea și reținerea celorlalți latini. Pentru că dacă nu erau convinși de vestirea soldatului și nu îi stăpânea o frică așa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au luat din biserica Sfântului materialul adunat acolo și nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau și o numeau preasfântă și dumnezeiască ? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul latin, ca și cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă, nu numai că nu au mai îndrăznit să facă așa ceva însă le-au și luat de acolo cu cea mai mare grabă. Și într-adevăr adevărul biruie peste toate. Așa de bine au înțeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât nemaiputând suporta să o vestească cu toată îndrăzneala acel soldat latin, în cea mai mare grabă l-au scos de pe insulă și l-au trimis în Italia.
Au înțeles-o și au confirmat-o bine chiar și rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Korfu un om amabil, bun și creștin, pe nume Nikoleton, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneția a mers și în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea și în discuție a venit vorba și de numele Sfântului Spiridon. Si am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia față de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat și s-a transformat într-o femeie mândră, plină de mânie și de aversiune, pentru uciderea fratelui ei Andrei, față de persoana Sfântului. Astfel că nu numai prin minuni de netăgăduit, ci și din partea vrăjmașilor de neîmpăcat ai credinței noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea rușine incomparabilă și de nevindecat, prin toți în orice caz s-a dovedit și a dovedit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului și minunatului Spiridon. 

fragment din cartea Judecata cerului a Sf Athanasie din Paros,

contemporan cu evenimentele.

traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Notă – Cartea Judecata cerului a fost tipărită și în limba română, la Editura Areopag. Ea poate fi vizualizată și la adresa
http://www.impantokratoros.gr/dat/storage/dat/8F28485E/Sfantul_Atanasie.pdf

 sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2013/12/12/sfantul-ierarh-spiridon-izgonitor-si-pedepsitor-al-ereticilor-papistasi-hulitorii-sfintei-treimi/

  

Doamne ajuta..

CUM TREBUIE SA PROCEDEZE CRESTINII CU IERARHII SI PREOTII CARE SUNT ECUMENISTI

ecumenismul si ecumenistii sunt ereticii vremurilor din urma..EREZIA EREZIILOR...Sa luam aminte..se incepe separarea crestinilor traitori cu duhul ortodoxiei de crestinii doar cu numele si obiceiuri..incepand chiar de la Patriarhi,Arhierei,Preoti  pana la ultimul mirean de la tara din catun..

prorocii MINCINOSI...

ZICEA PARINTELE CLEOPA CA IN VREMURILE DIN URMA SE VOR PUPA DRACII INTRE EI...

poate o sa va placa si asta.. http://paisiee.blogspot.ro/2013/03/anatemala-toti-ereticii.html?utm_source=BP_recent
Doamne ajuta

CUVANT TARE.. PENTRU IERARHI SI PREOTI...TREBUIE RAVNA IN A PREDICA CONTRA CIPURILOR

STIMATE PĂRINTE,

După cum bine ştiţi Taina preoţiei este un lucru foarte mare şi chiar este atât de mare încât unii sfinţi au fugit de ea considerându-se nevrednici.

Ca şi om simplu în priviinţa mântuirii ai răspunderea ta şi după putiinţă a celor din jur dar ca şi preot eşti răspunzător pentru turma din satul tău, din oraşul tău, din zona ta, din ţara ta, turmă pentru care Dumnezeu îţi va cere socoteală.

Vremurile de pace şi linişte au trecut şi acum trăim vremurile din urmă, vremuri de prigoană, vremuri în care preotul şi omul de rând nu mai poate fi neutru ci trebuie să aleagă fiecare între Dumnezeu şi satana.

În Siria sunt omorâţi zeci de mii de ortodocşi şi în scurt timp prigoana care a început prin introducerea actelor cu cip se va amplifica şi se va ajunge şi la noi la aşa ceva.

Cei care marturisesc după puterea lor aleg pe Dumnezeu iar cei care tac prin tăcerea lor mărturisesc pe diavol.

Ca şi simplu mirean dacă reţin bine minte nici macar nu ai voie să vorbeşti în public, dar ca şi preot ai o putere extraordinar de mare de a învaţa oamenii la predica dupa Sfânta Liturghie şi nu numai.

Cât de mare schimbare se poate face dacă în toate bisericile în fiecare duminică preotul ar spune oamenilor ceea ce se întâmplă şi le-ar vorbi

să nu ia actele cu cip? Unii preoți o fac dar sunt puțini.

Pe cât de mare e această putere a preoţilor pe atât de mare va vi şi răspunderea lor în faţa lui Dumnezeu.

Mulţi preoţi se tem să mărturisească, dar cine să mărturisească atunci? pietrele ?

Unde eram noi azi dacă Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare zicea: ostaşilor eu mă tem, mergeţi voi la luptă şi eu stau acasă.

Dacă un preot nu mărturiseşte se pot trage de aici următoarele concluzii:

- preotul iubeşte mai mult funcţia, lumea, scaunul, familia şi prin acest lucru calcă porunca I iar Hristos spune:

" Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.

Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi."

- preotul este un laş iar Hristos spune:

" Pe cel ce Ma va marturisi pe Mine in fata oamenilor, îl voi marturisi si Eu in fata Tatălui Meu Care este in ceruri;

dar de cel ce se va lepada de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri.

Sa nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n'am venit să aduc pace, ci sabie.

Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl sau, pe fiică de mama sa, pe nora de soacra ei.

Și duşmanii omului sunt casnicii lui

Nu vă temeti de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul și trupul să le piardă în gheenă.

Laşii nu se mântuiesc.

- preoţii nu sunt uniţi şi se tem de caterisire, preoţii se tem de oameni dar nu se tem de Dumnezeu

în filmuletul postat pe youtube:
http://www.youtube.com/watch?v=1uENGXD24fI

sau poate fi găsit dacă se scrie în google: adevăruri tulburătoare - Mănăstirea Petru Vodă,

Părintele Teodot spune căci caterisirea pe nedrept nu are efect, iar un preot caterisit poate vedea foarte uşor dacă aceasta a avut efect făcînd aghiasmă şi vâzând dacă se strică sau nu.

Dacă preoţii ar fi uniţi ar putea Patriarhul să îi caterisească pe toţi?

În Grecia au ieșit în stradă peste 1 milon de oameni în frunte cu preoții lor, la noi ce se întâmplă?

Preoţii care nu se opun acum vor ajunge la pecetea implantată (nanocipul implantat după cum spunea şi Pr. Elpidie) şi atunci nu vor fi caterisiţi de Patriarh ci de însuşi Dumnezeu şi se va şterge numele lor din cartea vieţii.

http://saccsiv.wordpress.com/2010/08/10/foarte-important-preotii-caterisiti-deoarece-refuza-cipul-nu-isi-vor-pierde-capabilitatea-harica-ei-vor-putea-savarsi-lucrari-valide-in-biserica/

După cum bine ştiţi marele nostru mărturisitor şi luptător anticip Părintele Justin Pârvu a trecut în Biserica Triumfătoare.

Au fost multe semne căci este Sfânt : semne de nestricăciune ale trupului, îndracita care a strigat: E Sfânt, E Sfânt, E Sfânt.

Mai era Părintele Justin sfânt dacă smintea lumea cu actele cu cipuri ?

Si cuviosul Paisie Aghioritul a fost de aceeaşi părere şi a avertizat lumea în jurul anilor 1990.

Răsplata veşnică a unui preot vrednic, este mare dar şi pedeaspa celor nevrednici va fi mare.

Nu va mai trece mult timp şi fiecare luptător al armatei lui Hristos: preot, călugăr, mirean va fi chemat să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu şi nu în faţa oamenilor de care de multe ori poate că acum se teme.

Umblă vorba că în noiembrie 2005 când Patriarhul Daniel a fost la Mănăstirea Petru Vodă să sfințească Biserica, Părintele Justin Pârvu l-a întâmpinat l-a vre-o 200 m mai la vale și i-a zis:” MĂ, TU EȘTI LEPĂDAT DE DUMNEZEU” . Este probabil că din acest motiv Parintele Justin a fost dat jos din scaunul stăreției și a fost repus în scaun de IPS Teofan.

”Și de la părintele Adrian Făgeteanu , a primit un “compliment “la fel spunându-i “Ereticule !!!”N-ai voie nici să scoți și nici să adaugi la cuvintele Mântuitorului “, după o predică a patriarhului din pericopa “Tânarului Bogat ” care îl întreabă pe Mântuitorul . ce sa facă să moștenească împărația Cerurilor , Mântuitorul îi răspunde ca să vândă toată averea și pe lângă celelalte fapte bune , asta-i mai lipsește conform Evangheliei , tânărul pleacă întristat , făra să se înteleagă ca ar avea vreo șansă de Mantuire , pentru că nu a dat un răspuns Mântuitorului că iși va vinde averea și o va da săracilor , la care Patriarhul , o întoarce , lăsînd să se înțeleaga , că tânarul s-a mântuit . Atunci parintele Fîgeteanu a strigat la el în Biserică . Restul ce a urmat nu se mai pot scrie .”

De cine fac preoții atunci ascultare de Dumnezeu sau de lepădații de Dumnezeu?

Alegerea Părinte vă aparţine.

Vă rog să le citit şi să daţi şi la alţii preoţi sau mireni,este si un DVD cu toate adevarurile despre cipuri,masoni,profetii,si multe altele..

Puteți de asemenea să vă documentați mai mult pe:
http://saccsiv.wordpress.com/2013/07/03/anti-cip-un-dvd-pentru-preoti/

Dumnezeu să vă lumineze să nu vă pierdeţi veşnic.

Doamne ajuta..

SECTELE DIN VREMURILE DIN URMA...

Portile iadului sunt gurile sectarilor, asa le tilcuieste marele Atanasie। Cate secte sunt! Acestea au iesit ca ciupercile dupa ploaie. Toate sectele sunt buruieni crescute la umbra Bisericii. Ele nu rezista mult. Bunaoara baptistii, care-i cea mai veche secta, are acum 13 ramificatii in tara la noi. S-au impartit in 13 si pe urma pieirea lor, ca s-au despartit de trunchi. ERETICII sunt lupi rapitori in piei de oaie...

Cum trebuie sa ne purtam, noi, crestinii ortodocsi, fata de oamenii eretici? Nu cumva socotind noi ca iubim pe aproapele, sa ne lasam calcati de cei straini de dreapta credinta in Hristos, care voiesc a ne departa pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strimba si eretica। Iar daca voiesc a ne ataca credinta noastra cea sfânta sau Sfinta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie sa o aparam cu toata puterea pina la moarte, dupa cum zice Sfintul Nicodim Aghioritul in Razboiul nevazut। Se cade, asadar, oricarui preot ortodox si oricarui crestin al Bisericii noastre dreptmaritoare, sa fie un bun ostas al lui Hristos cu toata evlavia si cu minie barbateasca si tare sa apere, prin cuvint si prin scris, adevarul dreptei noastre credinte. Nu se cuvine a fi blind acolo unde nu trebuie a te purta cu blindete.Acelasi lucru ne invata si Sfintul Pimen cel Mare, zicind: ''Se cade noua a rabda toate, macar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar taia mina noastra cea dreapta, iar daca cineva voieste a ne departa si a ne desparti pe noi de Dumnezeu, atunci sa ne miniem'' (Pateric, Cuvintul 118). si iarasi zice: ''Intiia oara fugi, a doua oara fugi, a treia oara fa-te sabie cu cel ce vrea sa te desparta pe tine de dreapta credinta'' (Arhimandrit Cleopa Ilie ) Limbile bolborosite de penticostali nu pot fi insuflate de Duhul Sfint pentru urmatoarele motive: 1. Daca ar fi intr-adevar insuflate de Duhul Sfint, atunci ele ar trebui sa aiba rosturile si scopurile dumnezeiestii chibzuinte, pe care le-au avut si cele biblice, pe când limbile penticostalilor sunt foarte departe, si chiar impotriva celor biblice. 2. Daca penticostalii, prin vorbirea in limbi, ar avea scopul pe care l-au avut Apostolii la Cincizecimea Pogoririi Duhului Sfint, de a uni pe strainii de alte limbi si de a-i face prin aceasta sa cunoasca si sa primeasca si ei invatatura crestina, atunci am intelege ca se cuvine sa pretuiasca si sa foloseasca acest dar in lui Hristos.Nu exista o mie de Biserici. Una este: Biserica Soborniceasca masura cit mai mare. Deoarece ei insa incearca sa faca ce faceau crestinii din Corint, ceva fara de rost, nu intelegem de ce se folosesc ei intre ei peste masura de acest fel de a vorbi si de a se ruga. Sfinta Scriptura arata ca pe Corinteni, Apostolul i-a oprit sa intreaca masura si trebuie sa credem ca ei l-au ascultat, caci mai tirziu istoria nu ne mai aminteste ca prin Corint sau pe altundeva, crestinii ar fi folosit in predica si la rugaciunile lor din adunari, vorbirea in limbi. De ce astazi crestinii din Corint nu mai vorbesc in limbi? Pentru ca vorbirea in limbi a incetat,asa cum a prezis acest lucru Sfintul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 8). Penticostalii insa, dupa 10 veacuri de crestinism, se intrec care mai de care sa vorbeasca in limbi si nu pentru straini necredinciosi, ci chiar pentru credinciosii lor. 3. In Ierusalim, la Cincizecime, a fost deplina rinduiala. Nu ni se spune si nu rezulta din nimic ca ar fi fost cea mai mica neorinduiala, caci altfel nu s-ar fi inteles nimic din ceea ce se predica acolo. In Corint insa, prin vorbirea in limbi era neorinduiala si de aceea Apostolul Pavel cere sa se inlature harmalaia care facea ca rugaciunea sa se faca in chip necuviincios, pentru ca: ''Dumnezeu nu este al neoririduielii'' (I Corinteni 14, 27-35). La penticostali este ceva mai mult decit cum trebuie sa fi fost in Corint pina in momentul cind a intervenit Apostolul. Ei vorbeau in limbi mai multi deodata si nu numai ca nimeni nu intelegea, dar in harmalaia cuvintarilor unii mai bateau si in palme, altii sareau in sus, ridicau miinile, cadeau in genunchi, tremurau, plingeau s.a., fiind o atmosfera generala care semana a bilci mai mult decit a rugaciune si care numai seriozitate si ordine nu putea dovedi. Cine i-a vazut vreodata pe acesti coplesiti de ''dar'' s-a putut convinge de aceasta; or neseriozitatea si dezordinea nu vine de la Sfintul Duh. 4. In adunarile penticostale, predicatorii adeseori gasesc prilejul, fie inainte, fie dupa ce au vorbit ''in limbi'' de a adresa cuvinte glumete, de batjocora si de ris, la adresa noastra, cum adeseori s-a intimplat, dupa care cad iarasi coplesiti de ''dar'' si vorbesc ''in limbi''. Oare este cu putinta ca intr-o astfel de atmosfera sa fie de fata Duhul Sfint, Care, in astfel de oameni sa-si risipeasca darurile Sale? Oare este Duhul Sfint si la indemina batjocoritorilor, care se fac judecatori trufasi ai altora, in locul Singurului Judecator, Dumnezeu? Cine poate crede asa ceva, injoseste sfintenia Duhului Sfint. 5. Oare prin astfel de mijloace cauta Dumnezeu sa-si raspindeasca darurile si adevarurile Sale si sa-si descopere tainele Sale? O bolborosire neinteleasa nu poate sa uimeasca, ci cel mult sa amageasca si nu poate convinge pe pagini de superioritatea crestinismului si de adevarurile Evangheliei daca nu este inteleasa. Avem doar mintea treaza si graiul limpede, cu inteles si Dumnezeu le-a dat tocmai pentru a ne da putinta sa descoperim prin ele adevarul si pentru a-I aduce laude. Dar cind El vrea sa ne descopere ceva ce n-am putea afla altfel, sau atunci cind ne cere sa ne rugam cit mai cu caldura, oare alege El cai intunecate si neintelese de noi? In loc de a ne deschide mintea si de a ne dezlega cit mai mult limba, sa le intunece si sa le lege El oare pe amindoua? Ce minte sanatoasa ar putea crede ca sa fie aceasta placerea cea mai mare si semnul celei mai mari iubiri catre noi? 6. Am spus ca limbile penticostalilor nu pot fi insuflate de la Duhul Sfint. Dar atunci ne punem intrebarea, de la cine sunt? Caci ceva totusi trebuie sa fie. Ce ii face pe penticostali sa bolboroseasca, facind fel de fel de miscari nefiresti si nepotrivite? Toate acestea sunt simulari (prefacatorii) sau urmari ale postului negru cu care penticostalii se indeletnicesc uneori, cite doua sau mai multe zile de-a rindul inainte de a vorbi in limbi, sau, in sfirsit, sunt semnele prezentei unui duh care numai de la Dumnezeu nu poate sa fie. In Sfinta Scriptura citim ca este un dar special de la Sfintul Duh prin care cineva poate deosebi duhurile (I Corinteni 12, 10). Dar nu numai Duhul lui Dumnezeu insufla pe oameni, ci si duhul satanei (I Corinteni 12, 3) si chiar duhul omului. Noi suntem datori a fi cu mare grija in a cunoaste ce fel de duh este cel ce a insuflat pe cineva. Sfintul Apostol Ioan ne sfatuieste, zicind: ''Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci ispititi duhurile de sunt (sau nu) de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume'' (I Ioan 4, 1), iar in continuare ne spune ca acela este duh diavolesc care nu marturiseste pe Iisus Hristos, adica acela care tagaduieste pe Iisus Hristos. Dar sa nu uitam ca duh diavolesc poate fi uneori si cel ce marturiseste pe Hristos, ''deoarece insusi satana se preface in inger al luminii. Nu este dar lucru de mirare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfirsit va fi dupa faptele lor'' (II Corinteni 11, 14-15). Cuvintele Apostolului ne indreptatesc sa credem ca nu este Duh Sfint acolo unde se lucreaza cu scopul de a sparge unitatea Bisericii lui Hristos si de a face din ea mai multe turme si mai multi pastori, care sa se dusmaneasca intr-olalta spre pieirea tuturor si distrugerea legaturii de pace intre oameni. (Indrumari Duhovnicesti pentru vremelnicie si vesnicie -- Arhimandrit Cleopa Ilie ) Sfîntul Apostol Pavel spune corintenilor: „Au doara toti sunt apostoli? Au doara toti sunt prooroci? Au doara toti sunt tîlcuitori? Ce te faci pe tine pastor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? Ce te apuci a comanda osti, fiind rînduit între soldati?" (I Corinteni 12, 29-30). „Cum vor propovadui daca nu sunt trimisi?" (Romani 10, 15).