ZECE LUCRURI IMPORTANTE CARE TREBUIE FACUTE PANA LA SFARSITUL POSTULUI MARE

10 lucruri importante care trebuie făcute până la sfârşitul Postului Mare

Ne-a rămas doar o săptămână din Postul Mare şi cea a Patimilor - acea săptămână, pentru care ne-am pregătit atât de mult şi în care se va face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, calea sa către Răstignire și Învierea Lui.

Perioada Postului a trecut ca deobicei foarte repede şi înainte de terminarea ei ar fi cazul să ne oprim din agitația necontenită a vieţii pe care o ducem pentru a îndeplini cel puțin o parte din ceea ce ne-am propus să facem şi în acest post. În aceste ultime zile ale Postului Mare ar trebui să ne mai mobilizăm. Lista de lucruri pe care ar trebui să le finisăm poate fi aproximativ următoarea.
 

1. Să ne rugăm Domnului să ne vedem şi conştientizăm propriile păcate şi să ne pregătim pentru o mărturisire detaliată, cerându-I duhovnicului să poată găsi timp pentru ea.
 

2. Să mergem la Liturghia Darurilor înainte Sfinţite care se săvârşeşte miercurea și vinerea şi să ne împărtăşim la ea.
 

3. Să începem a ne citi pravila de rugăciune în întregime, sau cel puțin un pic să o mărim pe cea care obişnuim să o facem. Sau să încercăm să ne rugăm cu mai multă atenție decât de obicei.
 

4. Să citim cel puțin una din Evanghelii. În perioada Postului Mare este binevenit să se citească toate cele patru Evanghelii, dar dacă nu s-a reuşit, atunci cel puțin pentru una trebuie să găsim timp pentru a o reciti.
 

5. Să finisăm toate problemele urgente pe care tot le-am amânat pentru a ne elibera Joia și Vinerea Mare din timpul Săptămânii Patimilor.
 

6. Să ne vizităm rudele și să acordăm mai multă atenție celor de acasă – macar şi pentru ca fără grabă și cu dragoste să le vorbim și să-i ascultăm.
 

7. Să ne îndeplenim cel puţin una din promisiunile pe care le facem - pentru cineva să puie în sfârşit tabloul pe perete, sau să facă ordinea în dulapuri sau altceva pe care ne-o tot promitem de săptămâni și o tot amânăm.
 

8. Să ne limităm comunicarea de pe internet prin propria voință, sau prin programe speciale, care vor monitoriza timpul petrecut pe un anumit site – minimizându-l cel puțin pentru aceste două săptămâni rămase.
 

9. Să ne cerem iertare și să se împăcăm cu cei pe care i-am supărat sau nedreptăţit.
 

10. Să participăm la o acţiune de caritate – fie şi printr-o sumă de bani sau timp - cel mai important este de a face primul pas spre cei care au nevoie de ajutorul nostru.

 

 traducere şi adaptare Lozan Natalia

site sursa www.pravmir.ru

VORBINDU-NE DESPRE SPOVEDANIE! STARETII DE LA OPTINA

DESPRE SPOVEDANIE!

A spus stareţul Antonie:

Când părintele duhovnic, prin puterea dată lui de Dumnezeu, vă spune: ,,te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”, aceste cuvinte trebuie să le luaţi aşa ca şi cum prin limba lui le rosteşte Însuşi Iisus Hristos şi chiar în acea clipă dezlegarea făcută este confirmată în cer de Dumnezeu Tatăl şi de Sfântul Duh. Vedeţi cât de milostiv este Dumnezeu faţă de păcătoşii care se căiesc!… Prin acest cuvânt al părintelui duhovnic se dezleagă nu numai păcatele spovedite verbal, ci şi cele nespovedite din uitare sau din neştiinţă. 

 Părintele duhovnic nu poate dezlega numai acele păcate pe care păcătosul cu intenţie le tăinuieşte, de ruşine şi de frică, păcate pe care nici Dumnezeu Însuşi nu le iartă. Însă păcatele dumneavoastră toate sunt iertate şi dezlegate şi, chiar dacă la vremea sa şi moartea ar veni, cu deplină credinţă şi nădejde în mila lui Dumnezeu să fiţi împăcat în duhul dumneavoastră, căci păcatele tinereţii -ale neştiinţei dumneavoastră- nu vor fi pomenite înaintea lui Dumnezeu, lucru de care vă încredinţez cu numele Lui cel sfânt. Iar îndoiala ce o aveţi cu privire la dezlegarea păcatelor dumneavoastră, este lucrarea duhului potrivnic, foarte primejdioasă, în care nicidecum nu trebuie să vă încredeţi. Chiar dacă noi prin păcatele noastre i-am întrece pe toţi păcătoşii din veac, nici atunci nu ar trebui să deznădăjduim faţă de mila lui Dumnezeu, căci El pentru aceasta L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut din cer în lume, ca să-i mântuiască pe păcătoşi: pe noi, prea mult păcătoşii, după mare mila Sa ne mântuieşte şi moştenitori ai Împărăţiei Sale ne face.

A spus stareţul Nicon:

Spovedania este judecata duhovnicească. Duhovnicul este judecătorul, iar cel ce-şi spovedeşte păcatele sale este criminalul. Şi, ca un criminal căit, se cuvine să aibă nu numai căinţă sufletească pentru răul săvârşit, ci şi trupeşte să-şi exprime vinovăţia, căci sufletul şi trupul omului sunt nedespărţite.

A spus stareţul Nicon:

Socotesc necesar să vă amintesc că eu întotdeauna am acordat atenţie deosebită spovedaniei sincere. Sfinţii Părinţi şi episcopul Ignatie Briancianinov arată că patimile şi obiceiurile păcătoase nu se pot vindeca fără spovedanie. Nicio vindecare nu va fi deplină sau suficientă fără spovedanie, dar, cu ajutorul spovedaniei, patimile se dezrădăcinează uşor. De aceea vă rog să acordaţi întotdeauna o deosebită atenţie spovedaniei, întotdeauna să vă pregătiţi cu grijă pentru ea şi să spovediţi cu sinceritate toate greşelile voastre. Şi eu m-am străduit întotdeauna să spovedesc fără grabă şi cu atenţie pe fiecare dintre voi şi am întrebat în amănunt, ca să nu rămână nimic pe conştiinţă. Iar dacă cineva, din nesăbuinţă, nu a spovedit totul cu sinceritate, să spovedească, să-i fie conştiinţa curată.
De duhovnic nu are rost să ne temem şi nici să ne ruşinăm de el nu trebuie. Duhovnicul ştie tot, toate păcatele le ştie, deoarece la el nu numai unul, ci sute de suflete se spovedesc şi pe el nu-l uimeşti cu niciun păcat, oricât de mare ar fi păcatul şi oricât de greu. Dimpotrivă, fiecare păcat greu spovedit stârneşte în mine o deosebită grijă pentru suflet şi eu niciodată nu mi-am schimbat şi nu-mi pot schimba atitudinea faţă de suflet, oricare ar fi greşelile spovedite de el, ci, dimpotrivă, mai mult mă doare pentru el şi mă frământ şi mă îngrijesc de vindecarea şi mântuirea lui. De aceea, străduiţi-vă să nu ascundeţi nimic, străduiţi-vă să vă spovediţi curat.

A spus acelaşi stareţ Nicon:

Necesitatea spovedaniei amănunţite este adeverită nu numai de trăirile lăuntrice ale omului, dar şi de însăşi rânduiala spovedaniei, expusă în Molitfelnicul bisericesc.
Să fac o asemenea observaţie m-a îndemnat faptul că unii, ruşinându-se de duhovnic, din diferite motive caută mijloace de a nu spune la spovedanie totul în amănunt, vorbind în termeni generali sau aşa încât duhovnicul să nu poată înţelege clar ceea ce au făcut sau chiar tăinuind întru totul, crezând că-şi vor putea linişti conştiinţa prin diferirte păreri pe care şi le fac în sufletul lor. Atunci vrăjmaşul mântuirii noastre ştie să le amintească într-un chip pervertit cuvintele Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Sfintei Scripturi, ca să nu-l lase pe om, la spovedania cea mântuitoare şi necesară dinaintea duhovnicului, să spună păcatele aşa cum au fost făcute. Dar, dacă conştiinţa omului nu s-a pierdut, ea nu îi dă pace până când acesta nu spune la spovedanie totul în amănunt. Nu trebuie să spună amănuntele de prisos, care nu lămuresc esenţa lucrurilor, ci doar să le schiţeze frumos. Descrierea amănunţită a păcatului nu este străină de desfătarea cu amintirea păcatului; mai ales când e vorba de faptele desfrânate, Părinţii nu ne sfătuiesc să îngăduim ca inima, care iubeşte încă păcatul, să zăbovească şi să se desfăteze cu el.

A spus stareţul Nicon:

Mulţi caută, ca pe ceva necesar, un duhovnic cu viaţă înaltă şi, negăsindu-l, se mâhnesc şi de aceea cât mai rar, parcă fără chef, merg la spovedanie. Aceasta este o mare greşeală. Trebuie să credem în însăşi Taina Spovedaniei, în puterea ei, nu în săvârşitorul tainei. Trebuie numai ca duhovnicul să fie ortodox şi după lege. Nu trebuie să dăm mare importanţă calităţilor personale ale duhovnicului, ci trebuie să credem şi să ştim că Domnul, Care lucrează în fiecare taină prin harul Său, lucrează în atotputernicia Sa independent de aceste calităţi.

 sursa..http://acvila30.ro/sa-i-ascultam-pe-staretii-de-la-optina-vorbindu-ne-despre-spovedanie/

Doamne ajuta..

VA ROG SA CITITI O SPOVEDANIE A UNUI MONAH DIN MUNTELE ATHOS...

Va redau in format electronic o carte despre un tanar grec ce ratacea in tineretile sale cautand pe Hristos,dar cautand in diferite forme si cai...yoga, spiritism ..numai in ortodoxie nu cauta Adevarul..isi povesteste singur si detaliat revenirea sa la Hristos incat a ajuns sa fie si calugar in muntele Athos

   Spovedania unui monah de la Muntele Athos, Ed. Areopag, 2011

sursa   http://www.scribd.com/doc/108710671/Spovedania-unui-monah-de-la-Muntele-Athos-Ed-Areopag-2011

DESPRE CUM TREBUIE SA FIE UN DUHOVNIC,PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul: DESPRE DUHOVNIC

DESPRE DUHOVNIC

“Astăzi oamenii sunt obosiţi, ameţiţi şi întunecaţi de păcat şi de egoism. De aceea este tre­buinţă mai mult decât în orice altă vreme de duhov­nici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oa­meni în mod simplu şi cu dragoste adevărată şi să-i povăţuiască cu discernământ, ca să se liniştească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică.

 Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen­sibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă(diavol) şi care vindecă suflete şi trupuri fără medica­mente, doar cu harul lui Dumnezeu.

Atunci când duhovnicul are iluminare dumneze­iască, are Duhul lui Dumnezeu, înţelege şi distinge stări şi poate da direcţii corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar şi să-şi poată face treaba lui în chip corect.

 Altfel păţeşte ceea ce păţeşte un chirurg bun care, atunci când face prea multe operaţii în fiecare zi, se oboseşte şi este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limi­teze de fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, aşa încât să aibă timpul necesar să-1 ajute eficient. 

Dar nici cel ce se spovedeşte nu tre­buie să-l încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alţii mai competenţi, adică să-1 în­trebe care casă anume s-o închirieze sau la ce medi­taţii să-şi trimită copilul etc.

La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedeşte, iar celălalt pentru cele pe care le ho­tărăşte. Mult ajută libertatea duhovnicească la povă- ţuirea sufletului. 

Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinţii Părinţi şi să acţioneze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căde­rea şi cu pocăinţa. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înşelaţi etc., ca să-i creeze probleme de conştiinţă, să ia poziţie, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică, pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul şi cu altul şi ca să spună toţi cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.

Discernământul şi experienţa duhovnicului

-  Părinte, în epoca noastră, cu atâta păcat ce există în lume, poziţia duhovnicului nu este uneori dificilă?

-  Da, este dificilă. 

De aceea la început este bine ca duhovnicul să încerce să îndrepte păcatele cele foarte mari, ca astfel să se cureţe zgura cea groasă a păcatu­lui de pe făpturile lui Dumnezeu şi să devină mai pre- dispuşi spre îndreptare. Să se poarte cu îngăduinţă, dar în acelaşi timp să-1 povăţuiască pe om în aşa fel, încât să-şi dea seama de greşalele sale şi să ceară iertare de la Dumnezeu. Este absolut necesar să-i accentueze celui ce se spovedeşte că este trebuinţă de pocăinţă, de schimbare a vieţii, ca să primească milă de la Dumnezeu. 

De asemenea ajută mult să le vor­bească oamenilor cu dragoste despre marea dragoste a lui Dumnezeu, astfel încât ei înşişi să-şi aprindă mărimea de suflet, să-şi simtă greşalele lor şi să-şi schimbe obişnuinţele.

Un duhovnic tânăr, până ce va dobândi experienţă, este mai bine să ajute în cazurile mai uşoare. Se poate, de pildă, ca un suflet dificil să-i întârzie sporirea lui duhovnicească prin sabotajele ce i le va face şi să-i mănânce tot timpul. Dacă nu ia aminte, datorită bunei lui intenţii va da importanţă totdeauna scenelor ce i le va face un astfel de suflet, îşi va cheltui fără scop puterile sale şi se va chinui.

 Atunci când va do­bândi experienţă, va şti când trebuie să dea impor­tanţă şi când să se poarte cu indiferenţă. Iată, eu arunc o privire peste scrisorile ce mi le trimit şi, dacă este ceva serios, acelui caz îi dau atenţie. De multe ori este şi lucrarea ispititorului. 

Unul îţi spune: Două minute, vreau să-ţi spun ceva aici la poartă”, şi te ţine o oră. 

Să fii transpirat, să te lovească curentul, să tremuri, iar el să-ţi spună istorii, ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic. Ei, aceasta este de la Dumnezeu? După aceea te îm­bolnăveşti, nu poţi face rugăciunea nici pentru lume nici pentru tine, şi nu eşti bun de nimic zile întregi. 

Vine după aceea omul, sărmanul, care are adevărată nevoie şi nu-1 poţi ajuta.

Pe cei care au o oarecare problemă serioasă nu ajunge numai să-i asculţi şi să vezi că au o durere şi să le spui: “Ia o aspirină”. “Numai un minut te reţin, spun unii, pentru că pleacă autobuzul”, şi îţi spun o pro­blemă serioasă. Ca şi cum cineva, având cancer, spu­ne medicului: “Fă-mi o operaţie, pentru că peste puţin pleacă avionul!”. 

 Orice boală are nevoie de timpul necesar ca să vezi de unde porneşte, ce simptome are etc. într-o problemă serioasă nu poţi da soluţii provi­zorii... în timpul unei litanii care se face în Sfântul Munte în Săptămâna Luminată, s-a apropiat de mine un frate începător exact când am început urcuşul, voind să-i vorbesc despre rugăciunea minţii. De atâtea ori a venit la Colibă şi niciodată nu a întrebat despre subiectul acesta, iar acolo, în timpul urcuşului, a avut inspiraţia să întrebe despre un subiect atât de fin! Un subiect fin şi serios nu se discută în picioare şi nici urcând…

Duhovnicul rânduieşte cât de des se împărtăşeşte credinciosul

- Părinte, Apostolul Pavel scrie: “Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea”.

 Când se împărtăşeşte cineva cu nevrednicie”?

-  în general trebuie să ne apropiem la Sfânta îm­părtăşanie având conştiinţa nevredniciei noastre. Hristos cere de la noi zdrobire şi smerenie. Atunci când există ceva care ne deranjează conştiinţa, trebuie s-o aranjăm. Dacă, de pildă, ne-am certat cu cineva, trebuie să ne împăcăm cu el şi după aceea să ne împărtăşim.

-  Părinte, unii şovăie să se împărtăşească, deşi au binecuvântare de la duhovnicul lor.

-   Nu rânduieşte nimeni singur dacă se va împărtăşi sau nu. Dacă hotărăşte singur să se împărtăşească sau nu, diavolul va exploata aceasta şi-i va da de lucru. De multe ori credem că suntem vrednici, dar nu suntem; iar alteori, potrivit cu legea, într-adevăr, nu suntem, dar potrivit cu duhul Sfinţilor Părinţi este necesară transfuzia dumnezeiască pentru spitalizare şi mân­gâiere dumnezeiască, pentru că din multa zdrobire a pocăinţei se poate să vină diavolul din dreapta şi să ne arunce în deznădejde.

-  Părinte, cât de des adică trebuie să se împărtă­şească cineva?

Cât de des trebuie să se împărtăşească şi cât tre­buie să postească cineva înainte de Sfânta împăr­tăşanie, acestea nu intră într-un şablon. Duhovnicul va rândui cu discernământ cât de des se va împărtăşi şi cât va posti, potrivit cu puterea ce o are. în paralel îl va povăţui şi la postul duhovnicesc, la abţinerea de la patimi, potrivit cu sensibilitatea lui duhovnicească, adică potrivit cu cât îşi simte greşala sa şi având în vedere răul ce îl poate face vrăjmaşul luptând cu un suflet sensibil, ca să nu-1 aducă la deznădejde.

 De pildă, în căderi trupeşti, pentru care se dă canon de patruzeci de zile depărtare de Sfânta împărtăşanie, se poate ca diavolul să arunce iarăşi sufletul în păcat după 35 de zile, şi dacă se mai dă un canon de 40 de zile, diavolul va pune sufletul acela pe fugă şi astfel ameţeşte şi deznădăjduieşte. în aceste cazuri, după primul canon, duhovnicul poate spune: “Ascultă fiule, păzeşte-te o săptămână şi apoi împărtăşeşte-te”, şi după aceea să se împărtăşească mereu la fiecare Sfântă Liturghie, ca sufletul să se poată întrema şi diavolul să se depărteze. Unul care trăieşte o viată duhovnicească va veni cu luare aminte la Taină atunci când simte Sfânta împartăşanie ca pe o necesitate, iar nu din obişnuinţă, dar şi aceasta să se facă cu binecu­vântarea duhovnicului lui.

Folosirea epitimiilor

-   Părinte, respectarea cu acrivie a poruncilor ne ajută să avem simţirea lui Dumnezeu?

-   A căror porunci? Ale legii mozaice?
-   Nu, ale Evangheliei!

Respectarea poruncilor ajută, dar respectarea lor corectă, deoarece se poate ca cineva să respecte poruncile, dar în mod greşit.

 In viaţa duhovnicească este necesară dreptatea dumnezeiască şi nu aplicarea seacă a legii. îi vedem şi pe Sfinţii Părinţi cu cât dis­cernământ spuneau să se aplice sfintele canoane! Marele Vasile, cel mai sever Părinte al Bisericii, care a scris cele mai aspre canoane, citează un canon ce este valabil pentru un păcat, dar după aceea el însuşi adaugă: “nu cerceta timpul, ci felul pocăinţei”.

 Adică, dacă doi oameni fac acelaşi păcat, duhovnicul, potri­vit cu pocăinţa fiecăruia, unuia îi poate da canon să nu se împărtăşească doi ani, iar celuilalt două luni. Se poate face chiar şi atâta diferenţă.

-   Părinte, epitimia ajută ca să se taie o patimă?

-  Trebuie să-şi dea seama că epitimia îl va ajuta. Altfel, ce să spui? Dacă încerci să îndrepţi un om cu bâta, nu faci nimic. Ţie, care ai voit să-1 îndrepţi cu sila, Hristos îţi va spune în Ziua Judecăţii: “Ai fost Diocleţian!”; iar aceluia: “Tot ce ai făcut, ai făcut de silă”. Nu îl vom strânge de gât pe celălalt ca să-1 trimitem în rai, ci îl vom ajuta astfel ca singur să ceară şi să facă o nevoinţă. Să ajungă să se bucure că trăieşte şi să se bucure că moare.

Epitimiile sunt la discernământul duhovnicului.

-  Pentru cei ce păcătuiesc cu răceală duhovnicul tre­buie să fie aspru, fără să cedeze. Pe cel care este biruit, dar se pocăieşte, se smereşte, cere iertare cu strângere de inimă, îl va ajuta cu discernământ să se apropie iarăşi de Dumnezeu.

Tot astfel au făcut şi atâţia sfinţi. Sfântul Arsenie Capadocianul, de pildă, ca duhovnic, de obicei nu dădea canoane oamenilor, încerca să-i aducă întru simţire, ca ei singuri, din mă­rimea de suflet, să ceară să facă nevoinţă, milostenii sau alt fel de faptă bună. Când vedea vreun copil îndrăcit sau paralizat şi îşi dădea seama că părinţii lui erau pricina pentru care se chinuia sărmanul, îl vinde­ca mai întâi pe copil şi apoi dădea canon părinţilor, ca să ia aminte în continuare.

Unii spun: “A, cutare duhovnic este foarte canonist. Foarte aspru! Este inteligent, are memorie bună, ştie Pidalionul pe de rost”.

 Dar un duhovnic care aplică după literă canoanele cuprinse în Pidalion poate face rău Bisericii. Nu ajută faptul ca duhovnicul să ia Pida­lionul şi să înceapă: “Ce păcat ai făcut tu? Acesta. Ce scrie aici despre cazul acesta? Atâţia ani depărtare de la Sfânta împărtăşanie. Tu ce ai făcut? Asta. Ce scrie aici? Canonul acesta!”.

-    Aşadar, Părinte, trebuie să se aibă în vedere multe lucruri.

-  Da, mai ales în vremea de astăzi nu ajută să aplice cineva toată legea Bisericii cu o asprime fără discernământ, ci trebuie să cultive mărimea de suflet în oameni. Să facă mai întâi treabă bună în el însuşi ca să poată ajuta sufletele, căci altfel va sparge capetele.

Pidalionul se numeşte pidalion pentru că îndrumă pe om spre mântuire, când într-un mod, când în altul, precum face corăbierul, mişcând cârma când la dreap­ta, când la stânga, ca să scoată corabia la liman. Dacă o va tine drept, fără să o mişte după cum este de tre­buinţă, va izbi corabia de stânci, o va scufunda şi oamenii se vor îneca. Dacă duhovnicul foloseşte ca­noanele ca… bombardament, şi nu cu discernământ, potrivit cu omul, cu pocăinţa ce o are acela etc., în loc să vindece suflete, le va omorî.

Rugăciunea de iertare

Unii duhovnici au următorul tipic: când cel ce se spovedeşte nu se poate împărtăşi, nu-i citesc rugă­ciunea de iertare. Există şi alţii care spun: “Este regula noastră să nu citim întotdeauna rugăciunea de iertare”. Dar aceasta seamănă a fi protestantism… A venit la Colibă un tânăr care avea câteva căderi. S-a dus, s-a spovedit, dar duhovnicul lui nu i-a citit rugăciunea de iertare. Sărmanul a fost cuprins apoi de deznădejde. “Ca să nu-mi citească duhovnicul rugăciunea de iertare, înseamnă că nu mă iartă nici Dumnezeu”, s-a gândit şi intenţiona să se sinucidă. “Să te duci la duhovnicul tău, îi spun, şi să-ţi citească rugăciunea de iertare. Şi dacă nu ţi-o va citi acela, să te duci la alt duhovnic”.

Fără rugăciunea de iertare omul va avea mereu căderi, pentru că diavolul nu-şi pierde drepturile. Cum să se lupte omul, dacă diavolul mai are încă drepturi în el? Nu este eliberat, ci primeşte încă înrâuriri dia­voleşti. în timp ce prin rugăciunea de iertare se taie aceste înrâuriri, terenul se recuperează şi astfel sărmanul este ajutat şi se poate lupta, se poate nevoi, ca să se elibereze de patimi.”

 extras din vol. NEVOINTA DUHOVNICEASCA,
Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul,

Doamne ajuta...

DIFERENTA INTRE IUBIRE SI DESFRANARE PR. IOAN VALENTIN ISTRATI

Despre iubire şi desfrânare

pr. Ioan Valentin Istrati

De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere.

Păcatul împreunării haotice, fără făgăduinţă şi fără binecuvântare, este fără umbră de îndoială cel mai prezent în lumea de azi şi suma sintetică a tuturor păcatelor. De fapt, el a acaparat însăşi noţiunea de păcat: „Părinte, am păcătuit”.

Aceasta pentru că acest păcat poate fi săvârşit cu toate simţurile trupului, cu sufletul şi cu mintea, infestând abil întreaga fire cu animalitate iresponsabilă şi cu dependenţă de plăcere. De asemenea, păcatul desfrânării este atât de efectiv şi de prezent pentru că se săvârşeşte în taina trupului uman, care devine instanţă care dictează moartea libertăţii şi instaurarea robiei. De orice duşman, oricât de cumplit poţi fugi, dar de trupul tău nu. Singura şansă de scăpare este schimbarea fundamentală a minţii, care trebuie să devină, din casă a conspiraţiei plăcerii, Biserică a Dumnezeului celui viu.

Pentru început, să vedem de ce acest păcat tiranizează umanitatea de la începuturile lui fiind responsabil de cele mai multe morţi veşnice şi nu numai. Omul a fost zidit ca fiinţă duală, trup şi suflet, având în sine animalitatea ca moştenire, dar pe care trebuie să o transfigureze prin har şi să o asume pe altarul de jertfă al lui Dumnezeu. Creatorul nu avea nevoie de jertfe de animale, ci ele erau doar proorocia iniţiatică a dorului lui Dumnezeu ca omul să-şi jertfească animalitatea pe altarul iubirii şi să devină o fiinţă euharistică şi creatoare prin har, asemănându-se cu Cel Preacurat. Animalitatea este un dat ireproşabil, ea rămâne ca o şansă şi un risc, prin care omul înţelege şi asumă întreaga creaţie, dar şi o tentaţie de a cădea în tenebrele materiei subversive şi redundante, în cercul vicios al plăcerii şi durerii. Calitatea omului de fiinţă sexuată a fost însămânţată în om de Dumnezeu pentru ca acesta să ajungă la culmile iubirii fără prihană, acolo unde naşterea de viaţă este lumina asemănării cu Născătorul lumilor.

Păcatul desfrânării a aţâţat şi momit omul încă de la naşterea lui în rai şi a fost mereu pricină de moarte în toată istoria umanităţii. Din el au izvorât războaie, molime, bătălii înfricoşate. S-au inventat de către omul dependent de sexualitate în coabitare cu duhul rău chiar şi religii care celebrau împreunările animalice şi orientau cultul uman către cel viclean.

În vremurile moderne, păcatul acesta a infestat toate domeniile vieţii, datorită transformării umanităţii în monedă de schimb şi în marfă de iarmaroc ontologic. De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere. Mai grav este faptul că lupanarele oribile din evul medieval s-au mutat mult mai aproape de casele noastre, mai exact tronează în casele noastre, la distanţă de doar un clic de ochii şi minţile curate (până când?) ale copiilor noştri. Fornicaţia a devenit acum un divertisment accesibil oricui. Vrăjmaşului regnului uman şi al lui Dumnezeu a înţeles de mult că aţâţând umanoizii către plăcere trupească, va declanşa o pandemie erotică de mii de ori mai grea decât orice ciumă ori sida. Şi toată această pandemie aduce roade grase pe mesele schimbătorilor de bani şi de suflete din infern: miliarde de bebeluşi ucişi, concepuţi în păcat şi aruncaţi la periferia fiinţei, transformând părinţii în criminali de drept comun.

Păcatul erotismului dezordonat are funcţia de a impregna nu numai pântecele femeilor ci întreaga fiinţă devine loc de celebrare a înstrăinării de Dumnezeu şi abator uman, şi la femei şi la bărbaţi. Trupul întreg devine stabiliment al păcatului şi se îmbolnăveşte de nefiinţă dependentă, iar simţurile devin intrări ale plăcerii care îl alungă de Duhul Cel Preacurat din templul Său. Este simptomatică în acest sens o rugăciune de la Taina Sfântului Maslu: „Sau cu ochii au poftit, sau cu mirosul s-au desfrânat, sau cu gustul s-au dezmierdat, sau cu vreo aprindere oarecare trupească şi sufletească s-au despărţit de a Ta voie şi sfinţire, orice au greşit şi ei şi noi, ca un Bun şi de oameni Iubitor, iartă”.

Atitudinea de iertare responsabilă a Mântuitorului oridecâte ori întâlneşte un om suferind de acest apex al păcatelor (samarineanca, Maria Magdalena, femeia păcătoasă mironosiţă, femeia condamnată la ucidere cu pietre) arată faptul că Dumnezeu înţelege neputinţa şi iartă durerile trupului întunecat prin dependenţă, izbăvind lumea de stricăciune prin har.

De multe ori întâlnim la Spovedanie o atitudine de frondă şi de explicare raţională a păcatului desfrânării din partea tinerilor: „Ce părinte, ne iubim amândoi, este normal să trăim împreună, nu facem niciun rău nimănui”. La o primă vedere, gândirea tinerilor concubini ţine de logica acestei lumi. Iubirea lor e împărtăşită reciproc, poate se şi gândesc la căsătorie etc. Însă ceea ce nu ştiu tinerii înfocaţi de iubire este faptul că într-un fel sau altul, prin iubire iresponsabilă, se ucid pruncii iubirii lor. Ei fără să ştie, îi fură lui Dumnezeu un dar pe care El oricum li-l dă, acela al iubirii. Ei transformă focul iubirii lor în înstrăinare de Dumnezeu, călcare de poruncă şi ceea ce este mai grav, în pricină de omorâre a pruncilor.

Numai iubirea biecuvântată de Dumnezeu, trecută prin cuptorul de foc al Evangheliei, încoronată în har prin Cununie, jertfită în feciorie şi aşteptată cu dor în taină, mustind de lumină, orbitând în jurul Tronului lui Dumnezeu şi chemându-l la sine pe Domnul din Cana Galileii, are şanse de a deveni icoană a iubirii creatoare a lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că iubirea adevărată este născătoare şi euharistică, firavă de se poate ascunde într-o petală de păpădie, însă mai puternică decât toate veacurile pământului, pentru că dă naştere unor suflete nemuritoare care dau mărturie în veci despre viaţa care se revarsă din Dumnezeu şi umple universul de bucurie.

Sursa..
http://www.doxologia.ro/familie/reflectii/despre-iubire-desfranare
  Doamne ajuta..

SFATURI..DESPRE POCAINTA SI SPOVEDANIE..Pr.EFREM FILOTEITUL

* Taina pocăintei este cea mai mare si mai binecuvântată taină, care ne pregăteste minunat pentru
ceruri... Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit si pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeste... Dumnezeu este multumit si Îsi află odihnă în omul care se pocăieste, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinta este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieste doar mărturisirea greselii. De aici înainte se sfârsesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie si spovedania aduce curătia, iar curătia aduce vederea lui Dumnezeu.

* Lacrimile sufletului pocăit curătesc inima, mintea, sufletul, trupul, viata, cuvântul, curătesc chiar si fiecare gest al omului.

* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea si ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieste viata, aceasta constituie o garantie a lui Dumnezeu că ne asteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui... Hristos ne asteaptă, nu trebuie să întârziem si să amânăm.

* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori... Nepăsarea si trândăvia împiedică bunătătile lui Dumnezeu să vină spre noi.

* Postul Mare este perioadă de curătie, lacrimi, rugăciune si apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru si, printre alte leacuri, ne oferă si leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei si al Sfintei Împărtăsanii.

* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitocesti pe care le avem si este mereu de folos sufletului si trupului.

* Toti suntem păcătosi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toti avem nevoie de pocăintă si de întoarcere la Dumnezeu, si doar prin pocăintă sinceră si spovedanie ne vom curăti. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său - duhovnicul.

* Oricât ne-am murdări si oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăintă curată si mărturisire adevărată, e cu neputintă să nu primim iertare de la Dumnezeu.

* Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare si se sterg, si cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greseală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este stearsă si omul trece cu bine.

* Virtutea pocăintei niciodată nu ajunge la desăvârsire.

* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt si Învierea lui Hristos, si la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea mintii, a inimii si a trupului. Când această lucrare se înfăptuieste, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele si nu le lăsăm să se apropie de noi. Si fiecare cuget rău este o muscătură a diavolului. Si fiecare muscătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveste inima cu licoarea plăcerii pătimase. Otrăveste, de asemenea, si cugetul, căci fiecare imagine scârboasă contine în ea chiar această otravă.

* Când cugetele rele ne înteapă cu otrava plăcerii si le alungăm, când alungăm imaginea rea,păcătoasă, pătimasă si scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat.

Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui
Dumnezeu, de iad, de rai, de vesnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această
libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârbosenie, si în continuare pierzanie. Dar când
suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia si priveghem pentru sufletul nostru,
atunci oprim tot acest sir de păcate.


* Cartea curată a faptelor noastre se pregăteste de aici, precum pasaportul... Când pasaportul sufletului nostru va fi bine întocmit fată de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vamesii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înăltimi.

* Omul care-si plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna si frica dumnezeiască din viata sa. Lacrimile pocăintei sunt o îmbăiere a sufletului.

* Pocăinta sinceră si adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu totii, ca niste păcătosi.

* Constientizarea stării de păcătosenie i-a ajutat pe multi să devină mai smeriti si smerenia este cea
care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.

* Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufletesti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.

* Pocăinta îndurerată sterge păcatele si Dumnezeu le uită, ca si când nu ar fi avut loc.

* Deoarece noi, oamenii, suntem păcătosi, avem dreptul să ne pocăim si să ne sfintim. Păcatele sunt
ale noastre, sfintirea este a lui Dumnezeu.

* Să alergăm cu totii, ca păcătosi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem si să ne mântuim fără plată.

* Încrederea în sinele nostru este egoism si mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se sterge. Lacrimile spală greseala, oricât de rea, murdară, învrăjbită,cruntă si plină de ură ar fi ea. Greseala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăintei si omul revine la starea lui de dinainte.

* Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinteste mintea, inima si gura omului... Lucrul de care suntem chemati să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.

* Orice ne-ar face, să-i iertăm si să ne rugăm pentru vrăjmasii nostri, pentru toti. Dar dacă ne rugăm
doar cu buzele si în interior avem ură si nu iertăm, nu facem nimic.

* Să ne nevoim acum si să facem pregătiri pentru Cer. Căinta de după moarte nu ne va folosi deloc.

* Când omul se pocăieste de păcate si se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îsi întinde bratele si-l îmbrătisează pe omul păcătos care se întoarce, si oricâte murdării si pete ar avea, se curăteste si devine porumbel neprihănit... Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtutii si se mântuieste.

* Sfintii Părinti erau severi cu ei însisi, dar cu altii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.

* Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credintă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L întelegem.

* Nu există suflet de crestin ortodox pentru care, atunci când acesta îsi plânge păcatele, Dumnezeu
să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseste căi si mijloace ca să atragă
mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.

* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinta lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinta, cu
atât se bucură Dumnezeu si îsi află odihnă în omul pocăit.

* Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăintă
profundă, si totodată pentru a se folosi si ceilalti...

* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu
să ne dea pocăintă, întoarcere, dorintă de mântuire, si să ne arate cum să ne ispăsim păcatele noastre încât ele să ne fie sterse si să găsim milă.

* Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greselile, nu se va cutremura în fata dreptătii lui Dumnezeu.

* Sfintii plângeau si noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie,si acestui lucru foarte important, pregătirii si aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atentie.

* Să ne rugăm ca ochii linistiti ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecătii.
Să ne privească cu veselie si să ne dea de veste că El Îsi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru
numele si iubirea Sa.

* Frumusetea Fetei dumnezeiesti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!... Chinurile,ispitele, necazurile si durerile vietii de acum sunt nimicuri în comparatie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!

* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara constiintei. Iar povara constiintei începe cu
fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu tine poruncile Lui? Când
constiinta lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeste mare binecuvântare când se împacă cu
Dumnezeu prin pocăintă adevărată si spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepretuită.

* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească si fie ca lucrarea curătiei să fie mai rodnică, taina pocăintei să se întindă pretutindeni si sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare,
să se curătească, să devină neprihănite si să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru
toti oamenii care suferă trupeste si sufleteste.

Parintele Efrem Filoteitul se roaga cu rugaciunea lui Iisus in Arizona

Doamne ajuta..
sursa..cartea Credinta si Mantuire

CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL

BINELE CARE LUAM DE LA PARTICIPAREA LA SLUJBELE BISERICII

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.
Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.
„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere.Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).
Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.
Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare.

 Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.
Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?
Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.
Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.
Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur.. Problemele vietii..

Doamne ajuta..

SPOVEDANIA SINCERA A UNUI PACATOS

SPOVEDANIA UNUI PACATOS

1. Mantuirea noastra incepe prin renuntarea la lumea aceasta pacatoasa si desfranata sau prin dispretuirea a tot ceea ce iubesc si lauda oamenii lumesti; prin indiferenta fata de bunurile pamantesti, care nu au nici un pret, spre deosebire de cele vesnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, caci iubesc banii, confortul, lauda, slava, imbracamintea frumoasa, distractiile si dansurile, desi stiu ca dupa acestea, ca dupa focul de paie, nu mai ramane nimic, in afara de scrum si cenusa. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; slabeste si raceste in mine dragostea pentru lumea aceasta si, fie daca vreau sau nu, du-ma pe calea mantuirii.


2. Indiferenta fata de lumea aceasta pacatoasa si desfranata inseamna intoarcerea sufletului catre desavarsirea spiritula, iar primul pas catre aceasta este pocainta sincera si cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui in fata lui Dumnezeu, parerea de rau cu lacrimi pentru pacatele savarsite si atentia incordata totdeauna asupra faptelor mantuirii. Cel care se pocaieste sincer isi marturiseste faradelegile, isi plange ratacirile si, ne cautand la pacatele sale din fiecare zi, nu deznadajduieste si nu paraseste faptele bune, ci le exerseaza si mai mult pentru ca, de acum inainte, sa schimbe pacatele cu faptele mantuirii.


Dar eu cateodata ma judec aspru, insa de cele mai multe ori imi scuz pacatele; cateodata imi pare rau pentru acestea, dar din ochii mei nu picura acea apa sfanta care spala necuratia sufleteasca; cateodata tind sa ma impac cu Dumnezeu si cu constiinta, fara a face vreun bine pentru aceasta. Daca m-am lenevit peste masura, nu muncesc de doua ori mai mult. Daca m-am imbuibat, nu postesc. Daca am suparat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Daca dau dovada de zgarcenie, nu fac mila indata. Daca m-am mandrit, nu ma smeresc. Intr-un cuvant, nu aprind lumina in intunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si da-mi darul pocaintei adevarate.



3. Cine incepe sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte printre toate ocupatiile sale zilnice ca Dumnezeu cel Atotprezent si Atoatevazator il vede ca pe un vas de sticla si constiinta, aceasta il retine de la a minti, a supara, a fi parsiv si de la alte pacate, impingandu-l spre faptele bune.

Dar eu cand fac ceva nu ma gandesc ca ma vede Dumnezeu, ci la ceea ce vad oamenii si la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu pomeni uitarea mea de cele sfinte si de Numele Tau cel sfant, spus lui Avraam: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fa ce-i placut inaintea mea si fii fara prihana” (Facerea 17,1)




4. Cine vrea sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte zilnic de moarte si de judecata Infricosatoare, fara a se teme de moarte, care este schimbata cu invierea. Aceasta tinere de minte il opreste pe om de la a cadea in patimi si il apara de pacatele de moarte*, dupa cuvantul Domnului: “tine minte sfarsitul tau si nu vei pacatui in veci” (Ecclesiastul 8)

Dar eu, chiar daca ma gandesc la moarte, o fac fiindca mi-e frica sa mor; si aceasta frica demonstreaza ca sufletul meu nu este curatit da lacrimile pocaintei si nu are acea dragoste fata de Dumnezeu care i-a inaripat pe mucenici spre Imparatia Cerurilor. O Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, caci eu stiu ca Tu esti Dumnezeul celor vii, nu al celor morti. Ajuta-ma, Doamne, sa inving aceasta cu harul Tau si da-mi o picatura din aceasta dragoste cu care Te iubeau sfintii mucenici.



5. Cel care isi mantuieste sufletul traieste cumpatat si isi struneste trupul prin posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.

Dar eu traiesc fara a ma abtine de la ceva, ma imbat si nu postesc, ca unul rupt de fratii si surorile mele intru Domnul, iar daca postesc, fac acest lucru doar in ceea ce priveste mancarea, neinfanandu-mi patimile, injurand, fara a ma impaca cu aproapele si fara a gandi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si neascultatorului de Biserica Ta cea sfanta! Fa-ma sa postesc postul cel placut Tie.



6. Este de ajutor omului pentru mantuirea sufletului sau sa se departeze de societatea celor care gandesc cele necurate si de cei imorali.

Dar eu ma intalnesc cu unii ca acestia si cateodata chiar ma indeletniscesc cu invataturile si exemplele lor. O, Doamne, judec in fata Ta aceasta indeletnicire a mea si Te rog sa ma izbavesti de orice om rau.



7. Este de ajutor pentru mantuirea sufletului sa citesti Evanghelia si Epistolele apostolice cu inima curata.

Dar eu nu citesc Scriptura, ci niste carti care imi adapa inchipuirea necurata si imi starnesc patimile pierzatoare de suflet. O, Doamne, indreapta pasii mei dupa cuvantul Tau, ca sa nu fiu stapanit de vreo faradelege



8. Este de ajutor pentru mantuire sa te rogi in Biserica lui Dumnezeu, in partasie cu ceilalti crestini, ca sa dai slava lui Dumnezeu.


Dar eu ma lenevesc si nu merg la Biserica, iar cand merg acolo, uit pentru ce m-am dus si unde ma aflu, vorbind urat, gandindu-ma la altceva sau uitandu-ma aiurea, iar daca ma inchin cu semnul Sfintei Cruci si ma rog, o fac din obisnuinta, rece, fara a ma gandi prea mult sau pentru a ma inalta sufleteste. Nu sunt obisnuit sa ma rog in partasie cu ceilalti, in acelasi cuget si simtire. Atunci cand se face vohodul cu Evanghelia, si eu ar trebui sa zic: Mantuieste-ma, Doamne, dupa mare mila Ta,curateste faradelegea meaTie unuia am gresit, dare eu nu zic nimic, fiindca nici nu stiu acest psalm. Are loc vohodul cu Cinstitele daruri, si eu ar trebui sa zic in mintea mea: Pomeneste-ne, Doamne, intru Imparatia Ta, dar eu in aceste momente nu ma gandesc nici la Domnul si nici la Imparatia Lui. Aud ecfonisul: Sa multumim Domnului, si nu-I multumesc Domnului pentru toate bunurile de care m-a invrednicit. Aud cantarea de biruinta: Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot, si nu ma rog Lui ca sa ma sfintesc prin faptele bune. In clipele cele mai de taina ale slujbei, cand se canta: Pre tine te laudam, cand se invoca Duhul Sfant peste noi si peste Darurile ce sunt puse inainte, nu cant Domnului din adancul sufletului meu: inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele; nu ma lepada de la fata Ta si Duhul tau cel Sfant nu-l lua de la mine. Iar in clipele cand se canta: Vrednica esti, cu adevarat si cand se face rugaciunea pentru cei adormiti si pentru mantuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe parintii mei care au adormit in credinta si nici nu ma rog pentru cineva. Cand se zice catre mine si catre toti cei de fata: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta sa va apropiati!, eu nu raspund prin: Cred, Doamne si marturisesc ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; iarta-mi pacatul indiferentei si invata-ma sa ma inchin Tie in duh si adevar, impreuna cu fratii mei credinciosi.



9. Crestinul adevarat nu ia in desert numele Domnului, tinand minte porunca Mantuitorului: “Ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da, si ceea ce este nu, nu” (Matei 5,37)

Dar eu injur de Dumnezeu, ma jur, cateodata fara a tine cuvantul dat. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si scrie pounca aceasta direct in inima mea.



10. Crestinul adevarat nu minte

Dar eu mint foarte des si prin minciunile mele imi acopar faptele rele sau ma feresc de reprosurile pe care le merit sau, mintind, barfesc pe altii, despre care spun lucruri rele pentru a-i face de ras. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu pomeni minciuna mea, fie aceasta cu mintea beata, fie rautacioasa, ci umple inima mea de frica Ta si de dragostea pentru adevar.



11. Crestinul adevarat este curat cu inima si cu sufletul. Curatia inimii sau a sufletului este deprinderea de a vorbi si de a actiona sincer, fara prefacere si minciuna, fara vreun gand ascuns si rautacios.



Dar eu nu am o astfel de deprindere, ci, dimpotriva, nu spun ceea ce simt, mint, ma prefac a fi bun, dar in sufletul meu nutresc ganduri rele. Laud pe unii pentru a-i indeparta de mine si a-i da pe mana altora; vorbesc despre oameni in diferite feluri pentru a le lua locul pe care il ravnesc. O, doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta prefacatoria mea, fatarnicia, inselatoria si rautatea, rugandu-Te sa ma cureti de toata aceasta rautate si sa ma faci ca pe un prunc fata de cele rele.



12. Crestinul adevarat are tot timpul in minte ca omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu si nu ponegreste pe nimeni cu cuvinte rele, dupa cum a spus Domnul: “Eu insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda; si cine va zice fratelui sau: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22)



Dar eu, mai ales in rautate fiind vars asupra chipului lui Dumnezeu toate cuvintele rele si josnice ale umanitatii. O, Doamne, iarta-ma pe mine pacatosul, caci am murdarit darul Tau cel sfant al cuvantului si am dispretuit chipul Tau cu cuvinte pe care le interzice legea Ta.



13. Crestinul adevarat nu judeca pe aproapele sau, dupa porunca Domnului: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7, 1), iar cand este nevoit sa vorbeasca despre acesta, atunci el judeca pacatul sau patima, nu si pe pacatos.

Dar eu le pun altora in carca patimi, chiar daca nu stiu ca acestia le-ar avea; judec slabiciunile altora, fara a le vedea pe ale mele si uitand ca cel pe care il judec poate ca s-a pocait, s-a indreptat intre timp si a fost iertat de Mantuitorul. Doar Dumnezeu are dreptul sa-l judece pe pacatos, dar eu, fara de minte, Ii iau acest drept Domnului. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si iarta-mi vorba cea rea care imi ingreuneaza constiinta si binecuvanteaza-ma ca sa iubesc pe toti oamenii cu neajunsurile lor.



14. Crestinul adevarat este modest si smerit. Acesta nu are nevoie de laude si, chiar daca este laudat, nu spune tuturor despre aceasta, iar pentru injosirile de care are parte nu se supara; se bucura in liniste; vorbeste fara a jigni pe cineva prin vreo vorba veninoasa; se poarta frumos intotdeauna si cu toti cei pe care ii intalneste; mania celorlalti o stinge prin tacere sau prin tandrete.


Dar eu, cand sunt laudat, trambitez despre aceasta tuturor, adaugand si ceea ce nu a fost laudat la mine, dar mie mi se pare ca ar fi trebuit.

Insa atunci cand sunt preferati altii on locul meu, ma supar si tip nervos. Veselia mea este zgomotoasa, convorbirile barfitoare, iar comportamentul fata de ceilalti este de cele mai multe ori unul rautacios. Mania celuilalt o aprind si mai tare cu a mea si, de multe ori, chiar ma bat din aceasta cauza. O, Doamne, iarta-mi aceasta manie si daruieste slugii Tale modestie, smerenie si tacere binecuvantata.



15. Crestinul adevarat nu asculta doar de stapanire, ci si de orice om intelept.

In convorbirile cu acestia nu isi impune parerile; obiectiile si atentionarile lor le asculta linistit, argumentarile le primeste cu placere, la nevoie contrazicand pasnic si smerit, din dorinta de a cunoaste adevarul, si nu aratandu-si iubirea de sine sau desteptaciunea.

Dar eu ma consider mai destept decat toti oamenii; nu rabd sa fiu contrazis, vreau sa mi se acorde dreptate intotdeauna, cu incapatanarea care imi este proprie. Atunci cand sunt sigur ca am dreptate, ma intrec in a continua dezbaterile cu infocare, chiar jignindu-mi interlocutorii, cu toate ca nu am nimic de castigat din disputa sau din jignirea proferata, dezvaluindu-mi si mai mult mandria si incapatanarea. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si pune paza gurii mele, daruind robului Tau ascultarea cea inteleapta si smerita.



16. Crestinul adevarat are masura in toate. El nu este delasator, dar nici foarte aspru cu sine insusi, nu este prea milostiv, dar nici rau. El este drept, fara a fi crud si da fiecaruia ale sale, iar importanta personalitatii sale o acopera cu smerenia, pentru a nu intarata iubirea de sine a altcuiva.



Dar eu nu sunt astfel. Eu ori ma uit printre degete la orice as face ori caut orice maruntis in vreun lucru. Pe unii ii laud pana cand se satura cu totul de mine, iar pe altii sunt suparat mai mult decat ar trebui si astfel trece ziua si eu tot suparat raman pe aceea persoana; sunt invidios pe darurile pe care le primesc altii si injosesc pe cei care primesc distinctii. Imi place sa dezvalui in toti oamenii punctele lor slabe si sa-i arat cu degetul pentru acestea, si inabus pe oricine este mai slab decat mine cu ceea ce am eu superior. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta abaterea de la cinste, dragoste si dreptate. Pune-ma din nou in mediul sanatos al celor egali, ca sa nu ma fac mai mare decat altii vreodata si sa nu ma mustre constiinta ca fac ceva cu cap, dar nedrept, sau drept, dar fara mila.


17. Crestinul adevarat nu jigneste pe nimeni, iar jignirile care ii sunt adresate le iarta, fara a le lua in seama sau ase supara, chiar daca a fost de fata.



Dar eu jignesc si supar pe multi oameni, iar cand cineva ma jigneste pe mine, ma supar foarte tare si amenint cu razbunarea, daca se poate, iar de nu, ma prefac a rabda in societate, iar in sinea mea tin minte toate cuvintele rele, zambetul ironic, expresia cu intelesuri ascunse si altele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta aprinderea mea, razbunarea, fatarnica marinimie si tinerea de minte a raului, rugandu-Te ca prin harul Tau sa imprimi in mine chipul Mantuitorului Atotmilostiv, Care S-a rugat pentru vrajmasii Sai, si daruieste robului Tau bunatate si marinimie sincera, pentru a putea trece peste jigniri.



18. Crestinul adevarat iubeste pe vrajmasii sai.



Dar eu ii urasca si sunt gata sa le fac rau oricand as avea ocazia. In mine este o dospitura a rautatii. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ajuta-mi cu harul Tau sa iubesc vrajmasii, caci am nevoie de ei. Acestia ma ajuta sa-mi cunosc puterea rautatii mele innascute si necesitatea iubirii celei harice, fara de care nu se poate ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, Soarele care straluceste asupra celor buni si a celor rai.


19. Evanghelia le spune celor care patimesc: “Bucurati-va si va veseliti, caci plata voastra multa este in ceruri”., dandu-le acestora de inteles ca cel mai bine este sa patimesti inaintea lui dumnezeu, Care le vede pe toate si Care ti-a pregatit plata, iar nu sa te plangi de cei care iti provoaca durerile.



Dar eu ma plang tot timpul de cei care ma fac sa sufar, dorind astfel sa-mi treaca, dar, de fapt, mai rau imi fac, caci pacatuiesc si ii fac sa cada pe cei carora ma plang. Caci spunandu-le lor despre suferintele mele, ii fac si mai groaznici pe raufacatorii mei in ochii prietenilor si atunci simt si mai mult durerea ranilor inimii mele; ma indreptatesc, de parca eu nu as avea nici o vina, punand greutati mari pe umerii altora, iar compatimirea care se naste in ascultatori se transforma adesea in acuzarea si judecarea partii adeverse. Cate fapte rele sunt in actiunea mea?! Si toate acestea dovedesc ca nu se poate gasi printr-o astfel de cale linistea si ca trebuie sa stiu si cum sa ma plang. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si binecuvanteaza-ma sa sufar in liniste, zicand rugaciunea Mantuitorului: “daca este posibil, sa treaca acest pahar de la Mine, iar daca nu se poate, faca-se voia Ta”.



20. Dupa cuvantul Evangheliei, stim ca sunt fericiti facatorii de pace, caci acestia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Dar eu, blestematul, ma cert cu multi si pe altii ii fac sa se certe: pe sot cu sotia, pe frate cu sora, pe sef cu angajatul. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si imblanzeste naravul meu cel rau si crud.



21. Crestinul adevarat ii iubeste pe toti cei care sunt aproape de el: rudele, prietenii si cunostintele. Ii iubeste in Dumnezeu, iubeste chipul lui Dumnezeu din acestia si acel har al Domnului care le este dat lor dupa masura credintei lor; ii iubeste cu neajunsurile lor, datorita virtutilor pe care le au, si de aceea dragostea pentru acestia, desi nu neaparat inflacarata, este totusi continua.

Dar dragostea mea este inabusitoare si imediata si nu tine mult deoarece nu este decat dragostea mea largita pentru mine insumi, fiindca in ceilalti eu ma iubesc pe mine si ceea ce as putea obtine de la ei. Atunci cand observ ca nu sunt ceea ce vreau eu sa fie, ori nu ma compatimesc in necaz, ori sunt prea severi, ori isi pun sperante desarte in mine, ori ma dezamagesc, ma racesc la inceput, apoi nu ii mai iubesc deloc, iubindu-ma doar pe mine insumi sau caut printre ceilalti pe unii care sa ma laude pentru vrednicia mea. O, Doamne, Care miluiesti pe cei iubitori si pe cei ce nu Te iubesc, iarta-mi nestatornicia iubirii.

Intelepteste-ma si binecuvanteaza-ma sa-i iubesc pe toti datorita Tie, Creatorului si Mantuitorului lor, si datorita unor trasaturi bune pe care acestia le au. Slabeste iubirea mea de sine, cea care imi cauta inchinatori si admiratori si care nu se satura cu nici un fel de tamaie adusa, ca sa nu ajung pana la acel moment cand oamenii nu mai iubesc pe aproapele, ci se ocupa doar de ei. Mi-e frica de un astfel de viitor, fa ca aceasta frica sa fie totdeauna in mintea mea.


22. Crestinul adevarat nu este interesat de bunurile altuia si nu invidiaza;este compatimitor fata de cei nenorociti, milostiv cu cei sraci si bun cu cei care-l inconjoara.
Pe prietenii sai ii iubeste sincer si ii apara intotdeauna, iar favorurile acestora le recompenseaza cu darnicie. Nici iubirea de sine, nici mandria, nici asteptarea cu infrigurare a onorurilor nu-i alunga curatia si bunatatea, deoarece el savarseste toate faptele bune in numele lui Dumnezeu, care este Iubire.


Dar eu, de nu fur bunurile altcuiva, atunci fac avere in mod necinstit sau invidiez bunastarea aproapelui meu. Eu sunt bogat, dar zgarcit; chiar daca imi pare rau de cei saraci, nu ii ajut sau le dau foarte putin, traind mai mult pentru placerea mea. Le dau saracilor ajutor doar intamplator, nu am o suma anuala pe care ar trebui s-o dau celor care sunt in nevoi. Nu-i recompensez asa cum se cuvine pe cei care ma inconjoara si care si-au petrecut tineretea ca sa ma creasca. Iau apararea prietenilor apropiati fara tragere de inima, ca sa nu mi se intample mie ceva rau, ingrijindu-ma de linistea mea.

Se intampla sa le dau multe daruri strainilor, iar rudelor mele apropiate foarte putin.
Se intampla ca ,mila mea sa nu dea roade din cauza lenei, a supararilor, a mandriei ori a judecarii celui sarac. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, caci nu am o inima buna si curata, ci curateste-o Tu si intareste-o spre fapte bune.



23. Sotul credincios isi iubeste sotia, dupa cum Hristos iubeste Biserica. Se roaga pentru ea, o respecta ca pe un dar dumnezeiesc si ca pe o impreuna mostenitoare a vietii celei vesnice; nu o insala, se comporta cu ea retinut si frumos, fara a-si permite sa faca ceva care ar contraveni timiditatii feminine si maternitatii; evita sa o supere, iar neajunsurile i le ascunde de altii si le indreapta cu intelepciune; o priveste ca pe un ajutor de nadejde si ii cere sfatul si acordul in treburile casnice; primeste sfaturile intelepte, iar pe cele neintemeiate le respinge, dar cu mare tact, aratandu-i partile pe care ea nu le vede, fara a o jigni insa. Fiind cap al familiei, sotul se ingrijeste de bunastarea acesteia prezenta si viitoare, tinand casa cu cinste si fapte bune, precum Biserica in care este slavit Tatal ceresc. Astfel este sotul credincios.



Dar eu, pacatosul, desi stiu ca trebuie sa fiu astfel, nu imi implinesc datoria. Dragostea mea fata de sotie nu se sfinteste prin rugaciunea pentru ea, nici prin privirea ei ca pe chip al lui Dumnezeu, ca pe un dar al Tatalui ceresc, ca pe impreuna mostenitoarea vietii vesnice cu Hristos., si de aceea o insel, o supar cu nerabdarea mea care dauneaza nasterii de prunci binecuvantate, imi permit diferite lucruri nerusinate si, de acele mai multe ori, o necajesc prin gelozie, mandrie, zgarcenie, batai, ii spun ce neajunsuri are atunci cand ar trebui sa le acopar cu dragoste si rabdare. Sotia mea este mai degraba o sclava, decat un ajutor pentru mine. Ea ma sfatuieste sa fac totul cat mai bine, dar eu nu o ascult, ci chiar o jignesc. Se intampla sa ma infurii chiar si pe tacerea ei intelepata. Dar cel mai mare pacat al meu este lipsa de grija pentru casa, pentru educarea copiilor in frica lui Dumnezeu. In loc sa fac acestea, eu cheltui banii pe placerile mele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.



24. Sotia credincioasa isi iubeste sotul intotdeauna; il respecta ca pe chipul lui Dumnezeu si se roaga pentru el; il asculta ca pe capul sau, deoarece Dumnezeu i-a poruncit sa faca astfel; se teme ca nu cumva sa piara dragostea si ii este credincioasa si nu-l lasa singur decat daca este nevoita; rabda izbucnirile de moment ale sotului si incetul cu incetul le vindeca prin smerenie, tacere sau lacrimi. Sotia credincioasa tine minte intotdeauna ca cele mai bune podoabe ale ei sunt cinstea, faptele bune si niste copii bine educati, iar nu impletirea parului, aurul, pietrele scumpe sau hainele distinse, desi nu se fereste neaparat nici de aceste podoabe exterioare, atunci cand le are in surplus (I Timotei 2, 9-10). Dar imediat cum este nevoie pentru altceva, renunta la podoabele ei fara a cracni. Sotia credincioasa este bine placuta lui Dumnezeu, ajuntor sotului, copiilor, dar da si celor ai casei exemplu de curatenie si moralitate. Ii este placut sa implineasca porunca randuielii bune in casa (I Timotei 5,14). Astfel este sotia credincioasa.



Dar eu sunt nestatornica; astazi sunt tandra, iar maine furioasa si rece in relatie cu sotul. Uneori chiar ma indoiesc daca il mai iubesc sau nu asa cum se cuvine. Se intampla sa fac lucrurile numai dupa capul meu, desi as putea sa-l intreb si pe el. De multe ori imi supar sotul prin izbucniri, galceava, incapatanare si barfe. Am putina rabdare si sunt ispitita sa nu fiu fidela. Nu traiesc intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu si de aceea nu am putere sa indrept slabiciunile sotului. Placerea de a ma infrumuseta este cel mai mare dusman al meu, caci nu imi iese moda din cap, iar la infrumusetarea cu virtuti nu ma gandesc. Nu fac cele bineplacute lui Dumnezeu si imi place sa ma consider deasupra sotului, facand lucrurile asa cum mi se pare mie ca e bine, desi vad ca din aceasta cauza se clatina pacea si linistea in familie. Ii iubesc pe copii nostrii, numai ca nu le dau exemplu de virtute si de aceea se supara pe mine Dumnezeu, Cel care i-a creat. Nu ma ocup de gospodarie si fac pacate. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.



25. Tanarul educat dupa legea crestina este plin de frica de Dumnezeu si infraneaza orice pornire patimasa, asculta de parinti, de invatatori si de cei mai mari ai lui, cinsteste pe cei mai in varsta, este modest, rusinos si neprihanit.


Dar eu nu am frica de Dumnezeu, si de aceea imi fac doar voia mea, nu ascult de nimeni, rad mult, sunt indraznet peste masura, cred, rau, fara rusine si nu sunt fecior. Ma pocaiesc, o, Doamne! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.


26. Tanara fecioara educata in legea crestineasca stie si-si aduce aminte des ca ea apartine Domnului, si de aceea trebuie sa fie sfanta la trup si la suflet. Fecioria o pazeste ca pe o aroma bineplacuta, pusa intr-un vas casabil, si de aceea se foloseste de orice loc si intamplare in care ar putea cadea in pacat, abtinandu-se de la a rade prea mult, de manie si iritare, ca sa nu se nelinisteasca in van. Se ocupa cu lucrul de casa, ca sa nu cada in visare. Sufletul ei este atent si pastreaza decenta, astfel incat un cuvant tandru sau raspicat, o privire furioasa sau amabila, un salut din inima si un ramas bun prietenos sa nu provoace, dar nici sa nu respinga in ceea ce priveste relatiile cu barbatii.

O astfel de fata nu este obisnuita cu insinuari patimase sau cu vorbe urate, ci vorbeste smerit, intelept, astfel incat toti o respecta pentru curatia limbii, care oglindeste curatia sufletului. Fecioara crestina intampina si respecta pe orice om ca pe chipul si asemanarea lui Dumnezeu; iubeste mintea agera, darurile, meritele, virtutile, iar nu papusile frumoase.

Cand isi face prieteni, are grija ca acestia sa-i ramana prieteni si in ceruri. Cand se arata in societate, o face astfel incat ceilalti sa tanjeasca dupa neprihanire datorita prezentei ei deosebite. Gaseste placere in discutiile duhovnicesti cu oamenii intelepti, deoarece stie ca de la acestia va capata credinta clara, cunostinte folositoare si vorbe bune. Calitatile fecioarei crestine sunt, in afara neprihanirii, smerenia, modestia, blandetea, ascultarea, compatimirea si atentia la rugaciune.

Dar eu sunt mandra, vorbareata, incapatanata, visatoare, neatenta, rea, lenesa, rad mult si ma aprind repede de furie, astfel incat dau ocazia barbatilor sa se poarte libertin cu mine. Imi place mai mult la barbati felul in care arat exterior, decat virtutile pe care le au in suflet. Despre prietenie se spune ca este pe jumatate dragoste, iar cealalta jumatte curatie; eu nu pot spune ca am prietenii curate. Aparitia mea cu alte fete la baluri starneste patimile in barbati, in loc sa-i duca cu mintea la neprihanire. In prezenta oamenilor duhovnicesti si intelepti sunt atenta si imi stapanesc patimile, dar cand sunt singura ma pierd in pacate. Judec comportamentul meu schimbator. Marturisesc ca sunt lenesa in a ma ruga Domnului. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.


27. Parintele meu duhovnicesc, sunt mic, dar deja pacatuiesc, caci nu urmez Mantuitorului meu, caci El, dupa cum scrie in Evanghelie, crestea si se intarea cu duhul, dar eu lenevesc si nu invat. El asculta de mama si de tatal Sau (Luca 2, 40) dar eu nu ascult de parinti intotdeauna. Pe Mantuitorul toti Il iubeau (Luca 2, 52), dar pe mine nu ma iubesc toti, deoarece eu mint, injur si ma incapatanez, nu imi cer iertare, provoc suparari, ma bat, fur, invidiez, ascund adevarul de parinti si de invatatori, ma inchin si ma rog neatent. Marturisesc aceste pacate ale mele si ma pocaiesc de ele, dorind sa fiu destept si bun. Doamne, primeste aceasta marturisire si dorinta a mea, lumineaza-ma si ma mantuieste.



28. Stapanitorii cei drepti tin minte intotdeauna ca cei care sunt sub ei sunt oameni, creati dupa chipul lui Dumnezeu, ca sunt fratii si surorile lor intru Hristos si ca Dumnezeu le va cere socoteala. Avand acestea in minte, acesti stapanitori sunt blanzi, milostivi si compatimitoti, crutandu-le puterile si miluindu-i cu daruri, ca sa poata avea cele necesare vietii.



Dar eu ma port urat cu angajatii, nu am grija de ei si, dupa demisie, nu le dau bani ca sa le ajunga pana isi gasesc alt serviciu, desi am aceasta posibilitate.



29. Crestinii servitori stiu ca Insusi Domnul Iisus Hristos le slujea altora (Matei 20.28; Marcu 10.45) si ca pentru munca lor vor primi rasplata cuvenita, caci si-au facut datoria cu credinta si din inima. Ei stiu acest lucru si lucreaza in casa ca si cum ar sluji Domnului Insusi (Efeseni 6,5; I Timotei 6, 1-2; I Petru 2, 18-19), indeplinind toate cate le-au fost incredintate constiincios, corect, avand grija de proprietatea celor la care slujesc ca si cum ar fi a lor.



Dar eu nu lucrez din inima, nu-mi pare rau de bunurile proprietarilor si chiar fur, ii judec si le spun altora despre slabiciunile lor, eu insumi fiind un mare pacatos.

30 Crestinul desavarsit este neprihanit. El stie ca trupul lui este templu al Duhului Sfant si ca sufletul lui va trai vesnic printre ingeri. Stiind acestea, crestinul desavarsit lupta impotriva placerilor trupului (daca nu este casatorit), cerand Domnului darul curatiei (Intelepciunea lui Solomon, cap 8); nu da frau liber imaginatiei, aducerilor-aminte pacatoase, gandurilor de placere, nu se imbuiba, ci munceste ziua, iar noaptea, inchinandu-se, se lasa in paza Ingerului si, luptand pana la batranete, atinge o astfel de de desavarsire incat nu se mai aprinde trupeste de patimi, nici macar cu mintea, ci priveste frumusetea fara a cadea, asa cum privesti o floare sau un tablou, iar in suflet da slava lui Dumnezeu, Celui care a creat o astfel de faptura. Iar cand cade datorita neputintei trupesti, dar se ridica, precum desfranata din Evanghelie, isi plange caderea, se indreapta, spre Mantuitorul si, aruncandu-se in marea milei Lui, cu lacrimi si cu parere de rau primeste o picatura din scump Sangele Sau. Atunci acest om devine mai curat decat unul care nu si-a pierdut fecioria, dar si-a manjit sufletul cu ganduri desfranate si nu l-a curatit cu lacrimile de pocainta. Asa este crestinul neprihanit.



Dar eu nu am in mine nici macar o umbra din asemenea desavarsire. Eu fac doar placerea trupului. Traiesc patimas si din cauza desfranarii pierd banii, avutia, sanatatea, cinstea, iar in schimb am parte de boala, de imbatranire inainte de vreme, de minte desarta si goliciune in suflet, devenind astfel demn de mania lui Dumnezeu si de chinurile cele vesnice, ca un pacatos care nu s-a pocait. Eu, netrebnicul, sunt deja mort, dar inca pacatuiesc amintindu-mi desfanarile de demult si desfranandu-ma cu aceste amintiri.

Desi sunt fecior cu trupul, in sufletul meu este murdarie din cauza gandurilor desfranate, a intentiilor si dorintelor trupesti. O, Doamne, nu indraznesc sa ridic ochii mei catre cer, unde nu va intra nimic necurat, ci Te rog din tot sufletul miluieste-ma dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea; iarta-mi caderea in pacat si daruieste robului Tau neprihanire.



31.Crestinul desavarsit are in afara de neprihanire si alta mare comoara – sfanta smerenie.
Aceasta este puterea de a simti care este neputinta noastra sufleteasca si de a constientiza pacatosenia noastra; constiinta faptului ca faptele noastre bune sunt ale lui Dumnezeu, tinerea de minte a milelor Lui pe care ni le-a dat si ascultarea de Voia Sa cea sfanta si inteleapta. Cel care are o astfel de virtute nu este judecat de nimeni, acela nu se socoate mai presus de cineva, nu alearga dupa slava, nu se lauda cu mintea sa, este tandru, modest, pasnic, bun la suflet si multumit ca un sarac care primeste orice i se da; este ascultator, intelegator si voitor de bine.



Dar eu sunt mandru, increzator in mine, ma laud cu cunostintele mele, cu ce am muncit, cu faptele bune, iubesc doar laudele si nu rabd atentionarile, suparandu-ma. Spun foarte rar: “cum va da Domnul…,aveti incredere in Dumnezeu…” si de cele mai multe ori spun ca asa am vrut eu, ca eu voi face asa si asa, ca toti ar trebui sa aiba incredere in mine, de parca eu as fi Dumnezeu si nu un om slab, muritor, care astazi este puternic, iar maine nu reprezinta nimic; astazi viu, iar maine mort. Iata ce fel de roade face sufletul meu ! Doar marire de sine, manie, invidie, injuraturi, suparare, certuri, nemultumire, fatarnicie si, ceea ce este mai rau, incantarea de comportamentul meu. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, ca sunt ca un mormant varuit. Judec in fata Ta increderea mea in sine si mandria cu toate cele care decurg din acestea si ma rog Tie: alunga acestea din inima mea si sadeste in mine smerenia cea datatoare de har.



32. Crestinul desavarsit este plin de frica de Dumnezeu. Aceasta frica este evlavia sfanta a sufletului care simte pretutindeni prezenta lui Dumnezeu si care este uimit de maretia Lui, consternat de sfintenia si de dreptatea Lui. Acestea il retin pe crestin de la incalcarea poruncilor, incatusindu-i patimile si samavolnicia.



Dar eu nu am frica de Dumnezeu, nu am nici teama de a calca legea Domnului. Eu fac ceea ce imi poruncesc patimile si deprinderile rele. Si doar atentionari deosebite, cum ar fi bolile, lipsurile, nenorocirile, bataile, ma fac sa ma gandesc la Dumnezeu, dar si aceasta nu pentru mult timp.

Dupa ce trec problemele, ma indepartez din nou de Dumnezeu, savarsind faradelegi, deorece nu am frica de Dumnezeu in suflet. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta uitarea iertarilor pe care mi le-i daruit, samavolnicia mea si lipsa de evlavie in fata maretiei Tale, rugandu-Te sa-mi dai frica de Tine.



33. Un crestin desavarsit are tendinta de a implini poruncile lui Dumnezeu si setea de a fi indreptat prin credinta in Mantuitorul, caci stie ca, dupa firea noastra, nu putem implini toate poruncile, iar daca le implinim, nu facem aceasta intotdeauna cu convingere.



Dar in mine este o tendinta continua de a incalca poruncile lui Dumnezeu si daca astept indreptare, aceasta se intampla doar atunci cand ma pregatesc de spovedanie, iar in celelalte zile pacatuiesc din nou. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si primeste-mi pocainta, ajutandu-ma sa pun inceput bun prin implinirea a trei, doua, sau macar a uneia dintre poruncile Tale, iar credinta in Mantuitorul mi-o intareste, ca sa ramana macar aceasta in mine, ca un vlastar al vietii crestine care, cu timpul, sa aduca roadele sale.



34. Crestinul desavarsit are o lumina interioara care arata toate ascunzisurile inimii lui ajutandu-l sa-si cunoasca starea sufletului pentru desavarsirea continua. Aceasta este chibzuinta duhovniceasca care testeaza conformitatea cu poruncile divine si probeaza curatia gandurilor, a dorintelor, a inclinatiilor si a actiunilor si da 0 directie cat mai buna in viata crestinului Cu ajutorul acestei lumini, crestinul vede si stie daca, pe langa cele duhovnicesti, in el se aduna si cele trupesti sau nu, de exemplu: daca alturi de milostivire sau prietenie se adauga si dragostea necurata; daca pe langa ospitalitate se adauga si dorinta proprie de a se inveseli; daca pe langa chibzuinta se adauga viclenia; pe langa dreptate, cruzimea; pe langa smerenie, lipsa de dorinta in a sluji aproapelui; pe langa speranta, lenevia; pe langa neprihanire, egoismul sau mania; pe langa marinimie, mandria; pe langa toate, vanitatea. Crestinul desavarsit stie toate acestea si se straduieste ca, pe cat este posibil, sa desparta cele duhovnicesti de cele trupesti, pentru ca sufletul sa-i fie curat si luminat. Cercetandu-se pe sine insusi, el stie ce il impinge cel mai mult catre o viata duhovniceasca: frica de nesfarsitele chinuri, nadejdea in fericirea vietii vesnice sau dragostea sincera Pentru Dumnezeu si bine. El stie acestea si, adunand virtutile ca pe niste ancore, trece cu bine de marea involburata a vietii, incredintand corabia sa Proniei lui Dumnezeu. Ispitindu-se pe sine, acesta stie de unde ii pot veni ispitele, ca niste furtuni: de la desfatarea trupului, de la iubirea de arginti sau de la mandrie, si dinainte indreapta panzele unde trebuie, ca sa nu pluteasca in furtuna pacatului. Cand la lumina judecatii interioare reiese ca pacea lui, ascultarea, modestia, milostivirea, umilinta nu sunt calitati naturale, ci dobandite prin efortul mintii, atunci el recunoaste smerit ca daca Dumnezeu nu l-ar fi creat astfel, atunci nu s-ar fi mantuit si, multumind Domnului pentru mila pe care i-o arata, pastreaza ceea ce i s-a dat in dar, facand toate lucrurile in starea in care l-a asezat Domnul. Dar cand reiese ca victoria asupra inclinatiilor rele a fost dobandita in urma unor eforturi extraordinare ale mintii si vointei si ca viata aspra a inceput in urma acestei victorii, atunci crestinul este foarte atent la tot ce i se intampla in viata mergand inainte pe calea credintei si a faptelor bune, temandu-se ca nu cumva, dupa atatea eforturi, sa cada din nou si sa ramana doar cu amintirea biruintei asupra pacatului.

O astfel de experienta interioara il face pe crestin mai ingaduitor fata de sufletele slabe care au drept bogatie doar credinta in ajutoarele Mantuito-rului. Aceasta atentie pe care si-o acorda siesi, aceasta cunoastere de sine si testare a puterilor ii descopera starea sufletului.



Dar eu, din pacate, nu sunt atent cu mine insumi. Singura mea comoara este sufletul meu, dar si de acesta nu ma ingrijesc. Nici macar nu-i cunosc starea, nu stiu ca, daca sunt lenes in ce priveste faptele bune, inseamna ca, dupa cuvintele sfintilor, nu am in suflet frica de Dumnezeu si de aceea fac doar ceea ce vreau eu. Nu stiu ca inrairea inimii mele si inradacinarea in fapte rele isi au izvorul in indiferenta fata de ceea ce este dumnezeiesc, frumos, maret, fata de credinta si Biserica. Nu stiu ca iritabilitatea si incapatanarea mea isi au sursa in iubirea de sine. Nu meditez la viata mea si nu fac o socoteala zilnica a gandurilor, dorintelor si actiunilor mele. Daca as sti mai bine ca lipsurile, necazurile, nenorocirile sunt mai de folos sufletului meu decat fericirea continua, atunci nu as carti impotriva lui Dumnezeu, Care conduce cu un bici cu ghimpi; caci daca as fi fost fericit, nu as fi fost nici macar cum sunt acum. Daca as cunoaste mai bine necuratia sufletului meu, nu m-as mai lauda cu realizariIe pe care le am. Dar eu nu ma cunosc. 0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta ignoranta mea fata de mine insumi si Te rog: ajuta-ma cu harul Tau sa recunosc amestecul dintre duhovnicesc si trupesc in mine, sa deosebesc pornirile, sa prevad ispitele si sa ma feresc de acestea din timp, sa pastrez cele mai bune calitati naturale ale mele, sa dezradacinez pornirile si deprinderile rele si sa desavarsesc cele duhovnicesti dinauntrul meu.



35. Pentru un crestin desavarsit, rugaciunea este unirea dulce cu Dumnezeu, exprimarea dragostei pentru El si a nadejdii in El, mangaierea in necazuri, intalnirea neputintei cu harul Sfantului Duh, chemarea sufletului din toate puterile ei: veniti sa ne inchinam Imparatului nostru Dumnezeu. Rugandu-se, acesta preamareste pe Dumnezeu, Ii multumeste pentru milele Sale, I se ofera in intregime si toate cate are, spune parerea de rau pe care o are pentru pacatele savarsite si in numele Mantuitorului, Ii cere iertare si toate cele bune si de folos pentru suflet, har luminator, pace lumii si unitatea credintei. Crestinul desavarsit se roaga cu speranta, iar in minutele de rugaciune sufletul lui arde si in aceasta ardere a rugaciunii, el are sapte cereri: sfinteasca-Se numele Tau … faca-se voia Ta … painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua … iarta greselile noastre … nu ne duce pe noi m ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Aceste putine dar fnflacarate cereri sunt mai puternice decat multime de cuvinte, rostite rece, fara participarea inimii.

Daca va inalta trei rugaciuni catre Dumnezeu cu lacrimi sau cu inima zdrobita: “nu intoarce fata Ta de la mine si Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine … inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele … da-mi bucuria mantuirii Tale si cu Duh stapanitor ma intareste”, atunci aceste rugaciuni vor fi mai eficace decat multe cuvinte rostite fara umilinta. Daca va Spune doua cuvinte: “Doasne, miluieste!”, de cateva ori, cu credinta, dragoste, nadejde si umilinta atunci acestea, treptat, vor ajunge acolo unde neputinta omului intampina harul Domnului. Daca in timpul rugaciunii ii apar ganduri nechemate, amintiri nepoftite, visari aievea care sa-l ia prin surprindere, el nu se tulbura de acestea, ci va continua sa se roage cu .putere mai mare, stiind ca doar ingerii nu se tulbura din contemplarea lui Dumnezeu. In ceasul de rugaciune, daca se va aprinde in el vreo simsire, parere de rau, multumire sau dedicarea sinelui voii lui Dumnezeu , el va tine in sine aceasta dorinta, repetand aceeasi rugaciune de mai multe ori, dupa care va incepe sa ceara altceva Domnului, .caci o astfel de aprindere a simtirii arata prezenta Ingerului pazitor alaturi de el la rugaciune. Daca se plange Domnului stiind ca nu are nimic pe constiinta, atunci face acest lucru cu smerenie cerand mila pentru el si pentru cei care l-au nedreptatit. Daca cere pentru sine sau pentru altcineva vreun bine si Dumnezeu nu-l asculta, nu carteste si nu pierde nadejdea, stiind ca nu i-a fost auzita rugaciunea deoarece nu era la timpul potrivit sau nu era el vrednic sau cei pentru are se roaga ori pentru ca implinirea grabnica a rugaciunii ar fi putut duce la caderea sa sau a celui pentru care se roaga. Rugaciunea crestinului desavarsit corespunde starii sale duhovnicesti. Daca a gresit cu limba se roaga Domnului sa-i puna straja gurii. Daca si-a scuzat vreo slabiciune vreun pacat, atunci se roaga inf1acarat sa fie iertat de acestea. Daca este suparat, Ii spune Domnului sa-i ierte pe cei care i-au provocat suparare, caci nu stiu ce fac. Daca vrea sa faca ceva important, il roaga pe Dumnezeu sa-i dea intelepciunea care sta langa tronul Sau. Astfel se roaga crestinul desavarsit si rugaciunea il directioneaza in viata tot timpul.



Dar eu nici nu stiu bine ce este rugaciunea. Fac metanii, citesc diferite rugaciuni, multi psalmi dar ca si cum as fi mort, fara inflacararea inimii, din obisnuinta, si de aceea nu ma indrept. Amintirile sau visarile din timpul dedicat rugaciunii le retin in minte si incetez atunci a ma mai ruga. Toate sentimentele mele si cererile de rugaciune sunt trecatoare si pier ca niste nori. Ma pocaiesc lui Dumnezeu de pacatele mele, dar nici o lacrima nu curge din ochii mei. Ma plang Domnului de cineva, dar eu insumi nu-i pot ierta si nici nu vreau sa-I cer sa fie iertat. Astept bunurile cerute in rugaciune si, far a a rabda destul, cartesc ca un copil fara minte care nu intelege cauza refuzului parintesc. Fiindca nu ma cunosc bine pe mine insumi, nu pot sa ma rog pentru nevoile pe care le am. Sunt mandru si nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea smerenie; sunt lenes in a face fapte bune si nu rog pe Domnul sa-mi dea frica de Dumnezeu; sunt senzual si nu ma indrept spre Mantuitorul; sunt bogat si nu cer Domnului bogatii duhovnicesti; sunt intunecat la minte si nu cer intelepciune; sunt crud si iritabil, dar nu cer bunatate de la Domnul.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ma invata sa ma inchin Tie” ,in duh si in adevar.

Dar eu, blestematul, ma rog rar; doar atunci cand boala ma baga in pat si cand ma trasneste fulgerul. Ca si cum nu as fi crestin, nu ma rog Domnului.

O, Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecusinteaza-ma sa incep a ma ruga macar cu rugaciunea “Tatal nostru” sau macar cu “Doamne, miluieste!”.



36. Crestinul desavarsit crede si marturiseste ca Dumnezeu cel Intreit si Unul a creat toate cele vazute si nevazute si conduce toate dupa legea firii si cea morala; ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumneseu celui Viu, este Mantuitorul tuturor oamenilor si modelul vietuirii sfinte; ca Duhul Sfant este datatorul celor duhovnicesti, fiecaruia dupa masura credintei sale. Crede si marturiseste asa cum invata Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostolica. Dar credinta lui este o putere vie, care produce in el evlavia si smerenia in fata maretiei lui Dumnezeu, ascultare fata de voia Lui, incredere in intelepciunea si bunatatea Lui, multumirea pentru toate bunatatile pe care i le da, unirea cu Hristos, imitarea vietii lui Hristos si setea dupa darurile Duhului Sfant.



Dar in mine aceasta credinta nu este decat ca o schita a unui tablou frumos, fara culori, fara expresie, asttfel ca, daca vreun eterodox sau unul slab in credinta se va uita inlauntrul meu si ar compara ceea ce cred cu ceea ce fac eu, nu ar putea indragi nici credinta mea si nici pe mine. Se fntampla sa-mi fie rusine sa marturisesc credinta in fata fiilor lumii acesteia si chiar sa ma prefac a fi necrendincios, pentru ca sa se zica despre mine: este destept! 0 astfel de fatarnicie imi produce si mie scarba. Se intampla sa ma indoiesc de dogmele credintei doar pentru ca nu le pot pricepe cu mintea mea, ca si cum Dumnezeu nu ar trebui sa faca ceea ce eu nu pot intelege. De cele mai multe ori se intampla sa nu ma gandesc deloc la adevarurile de credinta, deoarece traiesc in dezmat si nu ma ingrijesc de mantuirea sufletului.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si asaza in mine acea credinta pe care o au crestinii desavarsiti, caci doar aceasta ma va indreptati in fata Ta, aratandu-mi calea cea adevarata in viata.



37. Crestinul desavarsit, crezand in Dumnezeu cel Atotputernic, Atoatevazator, Atotintelept, Milostiv, Vesnic si datator de nemurire sufletelor, se increde tot

Timpul in El. Nadejdea acestuia este asteptarea cea inteleapta a ajutorului dumnezeiesc, a dreptatii si a milei in toate situatiile din viata contemporana si asteptarea vie a fericirii celei vesnice. Avand in sine aceasta putere duhovniceasa, crestinul face lucrurile asa cum poate el, dar in asa fel incat Dumnezeu sa-l opreasca de la unele, pentru altele sa-i dea puteri, iar altora sa le schimbe mersul in dependenta de faptele celorlalti oameni si de mantuirea personala, deoarece doar Dumnezeu le stie pe toate acestea. Daruindu-se Domnului in totalitate crestinul nu are indoieli, frica, temeri in ceea ce priveste succesul sau insuccesul actiunilor sale, nu merge la vrajitori ca sa-i intrebe cum are sa-i mearga sau daca ar trebui sau nu sa faca ceva anume nu isi face programul dupa superstitii, vise si ghicire in Evanghelie sau Psaltire, nu face promisiuni superstitioase in fata lui Dumnezeu pentru a primi bunul cerut, iar cand il primeste, dupa credinta si nadejdea sa, atunci multumeste Domnului asa cum poate.

Crestinul savarseste orice cu intelepciune, trezvie, liniste pastrand puterile celor care muncesc impreuna cu el si lasa multe in grija Proniei lui Dumnezeu. Daca este sarac crestinul munceste pana cand poate, sperand ca Dumnezeu si oamenii buni nu-l vor lasa nici pe el, nici pe apropiatii lui sa piara la timpul batranetii, cand au secat puterile. Daca este injosit pe nedrept, crestinul se intristeaza, dar nu lancezeste, asteptand de la Domnul schimbarea sortii lui incurajandu-se ca parerea oamenilor nu inseamna nimic, atunci cand vina sau lipsa acesteia o vede Dumnezeu. Daca este suparat pe comportamentul celor la care tine, crestinul se poarfa cu acestia ca si cu niste bolnavi, lasand in seama Domnului mantuirea lor si tinand minte cuvantul adevarat al lui Dumnezeu: “Acolo unde s-a inmultit pacatul, a prisosit si harul”. Daca este lovit de boala sau de nenorociri, crestinul rabda ca Iov, unindu-si patimile cu ale Domnului, si asteapta cununa pregatita celui ce va rabda pana la capat. Daca este chemat la o slujba grea in cadrul statului sau al Bisericii, crestinul o primeste fara a socoti voia sa mai presus decat voia puterii lumesti si asteapta ajutor de la Dumnezeu Daca traieste ca un om bogat, avand tot ce ii trebuie, si reuseste sa duca toate la bun sfarsit, ii multumeste pentru aceasta lui Dumnezeu si, socotindu-se un trecator pe pamant, se straduieste sa-si agoniseasca bogatie duhovniceasca, ca sa se prezinte cu aceea in Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta conform fagaduintei lui Dumnezeu. Astfel este crestinul care se increde in Dumnezeu.

Dar eu, desi nadajduiesc in mila Domnului, nu fac aceasta pe deplin, nu am tarie in nadejdea mea si nici curatie. Ma ingrijesc de prea multe ma incred in puterile mele, crezand ca voi reusi sa fac tot ce mi-am propus, si de aceea nu am liniste trupeasca si nici sufleteasca, caci stau tot timpul de veghe, agitat, ca sa termin ce doresc. Astfel, mai mult ma chinuiesc, iar lucrurile nu merg asa cum as vrea si pe deasupra acestor multe griji ale mele, mai adaug diferite ghicitorii si credinte in superstitii, vise si preziceri ale vrajitorilor si al prietenilor diavolului, care invart mesele si piuie, astfel injosindu-mi mintea, slabind credinciosia fata de Dumnezeu. Astfel ma fac obiect de joaca in mainile oamenilor nebuni si ale dracilor. In afara de aceasta pacatuiesc, promitand ca voi aprinde o lumanare, ca voi ajuta biserica, ca voi merge la slujbe, dar ma duc la biserica nu pentru a-mi implini datoria de crestin si enorias, ci pentru a primi darurile Domnului de care am nevoie. Astfel, il oblig pe Dumnezeu sa astepte daruri de la mine, chiar daca El nu are nevoie de nimic. Dar, in cazul in care eu nu primesc cele pentru care m-am rugat, imi pierd credinta si nadejdea in El. Pacatuiesc greu, fiindca uneori ma arunc in marea disperarii din cauza saraciei mele, ca si cum Dumnezeu nu ar avea grija de vaduva, de orfan sau de cel sarac. Pacatuiesc mult cand ma intristez peste masura in timp ce sunt umilit fara a avea vreo vina sau din cauza pierderii vreunui prieten sau apropiat, ca si cum Dumnezeu nu are putere sa indreptateasca pe cel nevinovat si nici nu ar avea grija de cel adormit. Pacatuiesc mult suparandu-ma tare pe aproapele meu cand acesta cade in desfranare si ma port cu el ca si cum as fi Mantuitor, ca un judecator. Cartesc pe patul de boala sau cand ma ajung nenorociriIe neputand sa-mi unesc suferintele cu cele ale Mantuitorului. Marturisesc si ca din sfiiciune refuz slujirea care mi-a fost acordata, ca si cum Dumnezeu i-ar ajuta pe toti, numai pe mine nu.

Eu, avand toate bunurile, mananc, beau, ma veselesc fara a ma gandi la ceasul mortii, la iad sau la rai si aman pocainta pentru zilele batranetii cu speranta in mila lui Dumnezeu, Care l-a mantuit pe talharul de pe cruce ca si cum mantuirea data acestuia intr-un minut, atunci, pe cruce, poate fi data mie sau altora, celor care am trait in pacat si veselie si de parka as sti cu siguranta ca voi ajunge la batranete.

O, Doamne, Dumnezeul meu ! Judec in fata Ta aceste pacate ale mele, grija si increderea prea mare in mine care mi-a ros trupul, dar si sufletul frica de pericolele inchipuite, superstitie, deprimarea, mahnirea, disperarea, carteala, timiditatea neglijenta fata de mantuire si amanarea nebuna a momentului pocaintei pana la batrranete, rugandu- Te: miluieste-ma pe mine, pacatosul, si daruieste-mi increderea in Tine pe care o au crestinii desavarsiti.



38. Crestinul desavarsit il iubeste pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul sau, ca pe Creatorul, Mantuitorul, Luminatorul si Datatorul nemuririi si al vietii vesnice fericite. Dragostea pentru EI este 0 ravna sfanta, pe care acesta o intretine cat de mult poate prin raspandirea credintei adevarate acolo unde aceasta nu este vestita sau nu da roade, si nu este doar aceasta ravna, ci si aceea de a implini poruncile Domnului. Schimbarea sufletului dupa chipul si asemanarea Lui, indumnezeirea si unirea cu Domnul se petrec astfel incat ele se inradacineza i inima lui, incat acesta gandeste, simte, actioneaza, se linisteste si este fericit.

Dar eu, pacatosul, nu am 0 astfel de dragoste. Nu dau nici un ban celor care merg sa boteze necredinciosii in Siberia, ca si cum lumina lui Hristos este doar pentru mine. Imi Inchipui ca II iubesc pe Dumnezeu, dar nu lmplinesc poruncile Lui asa cum fac pentru un om pe care il iu-

besc. Nu urmez pilda lui Hristos, Mantuitorul meu, cel smerit si bland milostiv si drept, iertator de vrajmasi, necartitor, curat, rabdator, lmplinitor al voii Tatalui Ceresc, patimitor fara a cracni. Toata viata mea traiesc, simt, gandesc ca si cum as fi separat de Dumnezeu, fara a ma gandi la El.

0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului! Judec In fata Ta nepasarea mea fata de raspandirea credintei adevarate, samavolnicia mea, faptul

ca nu urmez lui Hristos si ca nu-mi aduc aminte de Tine, Datatorul vietii al Intelepciunii, virtutii, nemuririi, si ma rog Tie: inflacareaza In mine dragostea desavarsita pentru Tine, dragoste care striga din adancul sufletului: Avva, Parinte!, ca sa spun cu Petru: Doamne, Tu stii ca Te iubesc.



39. Toate virtutile crestine, de la pocainta pana la dragostea de Dumnezeu; infrumuseteaza sufletul sfant, asa cum infrumuseteaza stelele cerul. Iar coroana acestora este pacea interioara. Aceasta este armonia tuturor puterilor sufletului, adica a imaginatiei, memoriei, mintii,vointei si constiintei, dar si asezarea acesteia in Dumnezeu, datorita simtirii vii a iubirii divine fata de ea, dupa ce s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Hristos Mantuitorul. 0 astfel de pace interioara se dobandeste in urma multor trude, in urma implinirii poruncilor si a virtutilor. Daca ratiunea ar domina sentimentul in sufletul omului sau invers, acesta nu ar avea liniste. Daca sufletul nu ar recunoaste in sine mania lui Dumnezeu uneori si facerea Lui de bine alteori, atunci nu ar avea pace. Aceasta pace este ultimul dar pe care Dumnezeu il da unui suflet sfant. Darul acesta I-au avut doar putini alesi ai lui Dumnezeu. Asadar, merit oare eu, pacatosul, sa primesc asa ceva cand ratiunea mea nu se intelege deloc cu ce-mi spune inima, iar fapte bune ori nu am, ori sunt putine, da si acelea indoite cu mandrie si iubire de sine?! Poruncile, de asemenea, nu Ie implinesc. Daca m-ar invrednici Domnul aa am pace sufleteasca macar dupa spovedanie, si aceasta ar fi un mare bine pentrumine! Astept aceasta pace din tot sufletul meu si strig catre Tine, Dumnezeule, Mantuitorul meu: milostiv fii mie, pacatosului, primeste pocainta mea sincera, iarta-mi pacatele cele cu voie si cele fara de voie, vindeca-mi sufletul meu cel bolnav si da-i macar o picatura din impacarea cu Tine. Amin.

Mergi cu pocainta, caci Domnul este gata sa te primeasca.

Tu, cel caruia ii sunt placuti cei ce se pocaiesc, binevoieste si spre mine, pacatosul. Hraneste-ma cu faramituri de la masa Ta cea mare si nu lasa ca viafa mea sa piara in intunericul dinafara si ca dreptatea Ta sa caute spre necuratiile mele in dimineata cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.

Bucuria acestei lumi este amara. Vai de cel care o gusta pe deplin! Viata mea se cutremura ca o corabie in valurile marii; bucuria desarta este inrobita de privelistea placerilor . Tu insa fii carmadul meu si indreapta-mi corabia spre limanul Tau in dimineata cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.

Dumnezeu il iubeste pe pacatosuI care se pocaieste; pe cel care, cu ochii plini de lacrimi, striga catre EI:

Doamne, izbaveste-ma de focul vesnic! Te rog, primeste lacrimile nimicniciei mele.

Am gresit de buna voie in fata Ta dar de buna voie ma si pocaiesc.

Asadar, intra cu indrazneala, pacatosule; usa este deja deschisa si gata sa te primeasca. Adu Domnului drept jertfa lacrimile tale si mergi cu incredere spre El. Caci Domnul nu cere daruri si nu cauta la fata omului; milostiv este fata de oameni si iarta pacatele celor ce se pocaiesc.



Cu dragoste crestina,

un frate


EPISCOPUL PORFIRIE USPENSKI
Editura:Cartea Ortodoxa 2006

SA FIE CU FOLOS SI SPRE MANTUIREA SUFLETELOR NOASTRE

AMIN !


Doamne ajuta...