SLUJIREA CU CATOLICII SI URMARILE AFURISIRI PATRIARHULUI SI CELOR IMPREUNA SLUJITORI..

Patriarhul Ioannis Vekkos al XI-lea şi prigonirea Athoniţilor

 

Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi.

Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot.

Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau.

După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare.

Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

 O întâlnire înfricoşătoare

 Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.

Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu., am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci.

Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil,  aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:

Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…

Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă…

Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

Fotografia este făcută într-o peşteră de pe Muntele Athos în jurul anului 1932, şi publicată iniţial în revista ”Κήρυξ Ορθοδόξων” nr. 132 …

(Engolpion aghioritic – Calendar pe anul 2004)

Informaţiile sunt preluate din http://www.kivotoshelp.gr/pages/aforismenoi.htm / și din… http://pneymatiko.wordpress.com

Traducere Mihail Ilie

Tu zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta?

Zilele acestea am citit cateva meditaţii ale Sf. Teofan Zăvoratul, m-au pus însă pe ganduri următoarele randuri:

” Tu zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcia în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decît prin virtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avram şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricand, atata vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt îndeplinite degrabă.
Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă a fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât ţine această proptea a orbirii tale.”

Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. Aşa spun majoritatea românilor pe care îi întâlneşti pe stradă.

Acum 20 ani, mă uitam la un televizor amărât, alb negru, cum tineretul româniei, striga în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în faţa catedralei din Timişoara;

” Exista Dumnezeu”, “Dumnezeu este cu noi”. Atunci în viaţa mea s-a întâmplat ceva, mi-am dat seama că nu-i deajuns să spun, cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. În viaţa mea a avut loc o schimbare, în viaţa multora din tinerii de atunci nu s-a schimbat nimic.

Intâlneşti astazi oameni care sunt îngrijoraţi doar de bucata de paine şi de confortul familiei, care îşi pierd zilele in dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu le pasă de durerile altora, nu-i frămantă sufletul cu întrebări dezmorţitoare. Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. Trist, dar aceştia sunt creştinii zilelor noastre;oameni care au devenit creştini doar pentru că cineva ia dus la biserică şi ia botezat, iar nu prin asumarea conştientă a învăţăturii ortodoxe în viaţa personală.

Cea mai înspăimântătoare primejdie pentru toţi creştinii ortodocşi – apostazia – începe să-şi arate primele roade. Apostazia aceasta seamănă într-un fel cu cea a primelor secole creştine, aşa cum apare ea în Istoria Bisericii si în Vieţile Sfinţilor, dar şi în perioada din inainte de revoluţie, pentru că te desparte tot de Hristos, tot de mântuire, tot de Biserică, dar este mult mai periculoasă astăzi. De ce?

Apostazia zilelor noastre a îmbrăcat forme noi, „binevoitoare”, „diplomatice”, „umaniste”„drepturile omului”, etc. Cei care au avut de sufeit în perioada din inainte de revoluţie, spun despre comunism: era tiranic, oprimant şi lucrul aceste era vizibil şi-ţi dădea posibilitatea de a identifica duşmanul şi de a te apăra, de a te împotrivii, de a rezista. Dovadă sunt martirii închisorilor comuniste. Astăzi nu mai este aşa. În numele democraţiei, apostazia, este prezentă peste tot, ne pândeşte ca un fur, la şcoală ( a se vedea încercarea de scoatere a Sfintelor Icoane din sala de curs), la locul de muncă şi chiar prin casnicii noştrii, părinţi fraţi şi surori. Nu iartă pe nimeni. Absolut toţi suntem in vizorul ei.

Adevăratul creştin ortodox al zilelor noastre este hărţuit din toate direcţiile. Astăzi nu se mai strigă ” Exista Dumnezeu”, “Dumnezeu este cu noi”, se strigă altceva. Oare pentru ce s-a întrupat, răstignit şi înviat Domnul Iisus? Pentru confortul nostru, pentru mărirea salariilor pe care să le cheltuim pe lucruri trecătoare?! Orice drept măritor creştin ortodox ştie că nu.

Ceea ce este şi mai trist, este că omul zilellor noastre nu mai sesizează că a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, că a călcat poruncile Bisericii şi ale Mântuitorului Hristos, săvarşeşte păcatul şi apoi, nepăsător se bucură mai departe de viaţă fără frământări şi mustrări de conştiinţă.

Părintele Paisie Aghioritul numea lumea de astăzi “Generaţia nepăsării”, zicând că “nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte”

Într-adevăr datorită nepăsării astăzi asistăm la multiple lepădări; lepădări de dragoste pentru semenii noştrii, lepădări de curaj, lepădări de dreptate, lepădări de adevăr, lepădări de credinţă, lepădări de Biserică. Sfantul părinte Ignatie Briancianinov spune: ” In vremurile din urmă oamenii vor cădea din duh in trup, din vieţuirea cea duhovnicească în vieţuirea cea trupească. Vor uita cu desăvarşire de cer şi de veşnicie. 

 Se vor ocupa întru totul de organizarea treburilor pămanteşti, vor căuta să-şi facă o societate şi un trai perfect pe lume. Vor căuta să aducă raiul pe pământ. Şi-n lumea asta vor uita cu desăvarşire de Dumnezeu Îşi vor satisface poftele în cea mai mare parte a lor…”

Dacă asistăm astăzi la atatea lepădări, acestea nu se datorează numai lor, celor ce s-au lepădat, ci în mare măsura, cred, şi acelora care sunt puşi să fie călăuză, au iubit greşit pe Dumnezeu şi nu au dat exemplu de trăire cu Hristos.

Cineva îmi spunea că a ascultat o caseta cu predica unui fost preot ce a trecut la baptişti şi că în aceea predică respectivul mărturisea că până nu a trecut la baptişti, fuma, înjura şi făcuse multe grozăvii. Cine era de vină pentru toate acestea? Binenţeles, Ortodoxia.
Poate că am păcătuit, dar mi-am zis: “Bine că a plecat”?. Ortodoxia noastră, cu adevărat, astăzi este supusă unui tir teribil care loveşte în ea

Deci a spune doar “Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox”

A fi creştin ortodox înseamnă a gandi potrivit cu învăţătura dreaptă, a respecta Cuvantul lui Dumnezeu şi al lăuda pe Dumnezeu potrivit învăţăturii sănătoase. A fi creştin ortodox, înseamnă a fi căutător de Hristos şi de fraţi.

“Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată şi istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe fraţii săi, dar ce s-a întamplat cand i-a aflat? Fraţii l-au întampinat de departe cu batjocuri, strigand:”Iată vine visătorul” (Facerea 37,19) Aşa se întâamplă – şi se va întâmpla – şi cu noi.

Pe căutătorii de fraţi, lumea şi oamenii cei lumeşti îi întâmpină cu batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumeştii cu chemările mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri ca acestea: Iată vine „pocăitul”!….iată vine iar “sfântul acela” …” 

Dragul meu, poate că nu am reuşit să mă fac înţeles, poate că ţi se va părea că am fost părtinitor, dar nu uita:

Nu-i deajuns să spunem;” Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox.”, dar în acelaş timp să mergem la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun.

“Uită-te în jurul tău şi cântăreşte ceea ce vezi, dar nu te grăbii, chiar dacă va trebui să”ratezi” o zi de distracţie…… Prea mulţi dintre noi am zidit câte un dumnezeu pe care îl purtăm cu noi oriunde mergem. Un fals dumnezeu care este gata să ne ierte tot ce facem, căruia nu trebuie să te rogi niciodată, care nu-ţi cere să posteşti, care îţi acceptă cu stoicism toate patimile şi toate mizeriile tale….” ( Monahul Neofit – Rugăciuni către tineri).

www.ortodoxiatinerilor.ro

 Doamne ajuta...