„Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!” de vorbă cu Violeta Ş., o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani

Cred că una din suferinţele sufleteşti cel mai greu de suportat este ca un părinte să-şi vadă copilul răpus la pat de o boală fără leac. Mulţi Sfinţi au scris despre boala privită ca mucenicie. Sfântul Ioan Gură-de-Aur a scris şi despre mucenicia celui ce are grijă de bolnav. Referindu-se la suferinţele mamei, el spune: „De va suferi cineva durerile şi va mulţumi, a luat cununa de mucenic. Iar dacă copilul este bolnav şi mama sa Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, lucrul acesta maicii îi este cunună”.


Violeta Ş. este o femeie care îşi asumă cu multă dragoste crucea pe care Domnul a rânduit-o pentru ea, ştiind că în felul acesta îşi plăteşte aici pe pământ o parte din păcatele săvârşite. Fata ei, Daniela, este imobilizată la pat de 28 de ani, suferind de o boală cruntă, care a făcut multe victime de-a lungul timpului: panencefalita sclerozantă. Daniela îşi mişcă doar capul în stânga şi dreapta, şi pentru că nu poate vorbi scoate din când în când nişte sunete pe care doar mama ei, cea care o îngrijeşte, le poate înţelege. Violeta a înfiat-o pe Daniela şi, împreună cu soţul ei, şi-a făurit multe vise în care îşi vedeau fiica aşezată la casa ei, iar pe dânşii îngrijindu-şi nepoţii. Domnul însă a rânduit altfel. Violeta Ş. ne-a povestit despre felul cum a evoluat boala fetei ei, despre mentalităţile celor din jur, despre rugăciune şi despre modul cum această încercare a apropiat-o de Dumnezeu.

- Ţin minte că m-au sunat odată de la grădiniţă, spunându-mi că Daniela a făcut o criză. M-am speriat foarte tare. Această criză semăna cu epilepsia. Între 3 şi 6 ani au fost mai multe astfel de crize, dar fetiţa noastră a urmat un tratament şi crizele au încetat, iar noi, sperând că s-a făcut sănătoasă, am dat-o la şcoală.

Danielei îi plăcea foarte mult să meargă la şcoală, să înveţe, să se întâlnească cu colegii. Pe la sfârşitul clasei a doua au reînceput crizele. De data aceasta, erau ceva mai complicate. De multe ori, copila nu mai avea logică în ce spunea, practic nu îşi mai putea exprima ideile. Un doctor mi-a dat diagnosticul, panencefalită sclerozantă, şi mi-a explicat că i s-a distrus cerebelul; din această pricină, în timp, nu va mai putea să vorbească şi nici să se mişte. Pe lângă toate acestea, i s-a modificat fizionomia feţei – arăta hidos. Medicul a fost foarte dur cu mine: de faţă cu Daniela mi-a zis că în şase luni va muri. În acele momente am simţit cum mă cuprinde deznădejdea. Ajunsă acasă, am început imediat să mă interesez despre boală. Doream cu orice chip ca Daniela să trăiască. Am luat legătura chiar cu persoane din străinătate şi am primit de la ele diferite tratamente. Daniela era conştientă de situaţia ei şi, văzând efortul pe care-l făceam ca să trăiască, în rarele momente când vorbea cu sens îmi spunea: „Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!”



Doctorul care o trata avea altă concepţie: „De ce nu o dai, ca să scapi de ea, căci oricum va muri?!” Auzind aceste cuvinte, pe care nici un medic nu ar trebui să le rostească faţă de un pacient, Daniela îmi zicea cu lacrimi în ochi: „Mamă, eu sunt bătrâneţile matale, am să-ţi fiu un sprijin la bătrâneţe!”

- Cât de des se manifestau crizele?

- Mai tot timpul. Ţinea ochii închişi permanent, avea contracţii, se zbătea ca un peşte şi în momentele de criză ţipa foarte tare, încât auzeau şi oamenii din faţa blocului. Am început rugăciunile. Şi rezultatul lor s-a simţit. Figura ei a devenit frumoasă după circa un an. Şi cel mai important lucru este faptul că ea trăieşte.

Au fost 400 de copii diagnosticaţi atunci cu panenecefalită – Daniela e singura care mai trăieşte. Când avea crize puternice şi credeam că moare, strigam cu lacrimi în ochi către Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, nu mi-o lua, nu pot trăi fără ea!”

- Cum a început legătura dumneavoastră cu Dumnezeu?

- De când starea de sănătate a Danei s-a agravat, am început să-L caut pe Dumnezeu şi am înţeles că tot ceea ce Domnul îngăduie, deşi nouă ni se pare greu, este spre mântuirea noastră. Nu i-am cerut niciodată socoteală lui Dumnezeu, dar spuneam adeseori că nu mai pot… Au fost momente foarte grele pentru mine. Când trăia soţul meu, în ultima parte a vieţii sale era foarte bolnav şi făcea dializă, iar eu îngrijeam doi bolnavi. În plus, aveam bolnavii mei de la spital, de care trebuia să mă ocup atunci când mergeam la muncă (d-na Violeta Ş. a fost asistentă medicală – n.red.). Însă în momentul în care am înţeles de ce mi-a dat Dumnezeu această cruce şi că Dumnezeu este cu mine am început să văd altfel lucrurile. Situaţia prin care treceam nu mi se mai părea grea. Sunt conştientă de faptul că suferinţa este pentru plata păcatelor şi cu cât îţi plăteşti mai mult păcatele aici pe pământ, cu atât vei fi mai aproape de Dumnezeu, dincolo, în Ceruri.

- Aşa, căutându-L pe Dumnezeu, aţi început să mergeţi la mănăstiri, să vă întâlniţi cu mari duhovnici…

- Da, Dumnezeu a rânduit să-i întâlnesc pe părintele Sofian, pe părintele Argatu, pe părintele Arsenie Boca. De la părintele Arsenie am înţeles că totul este din vina mea, din cauza păcatelor mele, în primul rând a avorturilor făcute.

Părintele Arsenie Boca mi-a zis: „De ce ai înfiat această fetiţă?” I-am povestit că îmi doream foarte mult copii, dar avortasem de frica de a nu se transmite genetic vreo boală din familie. Soţul meu avea un psihic mai labil. „Trebuia să-ţi ţii copiii dumitale! Cu ei nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu Daniela. Ea duce toate păcatele neamului ei!”

Atunci nu o cunoşteam pe mama ei şi nu am înţeles cuvintele părintelui Arsenie. Ulterior am aflat că mama ei fusese blestemată de către propria mamă (bunica Danielei) întrucât rămăsese însărcinată la 13 ani. Şi fata aceasta de 13 ani s-a încăpăţânat să păstreze copilul, deşi mama ei se împotrivea. Aşa s-a născut Daniela, care a fost dusă imediat la leagănul de copii.

- Aţi pomenit şi de părintele Sofian. Părintele era aici, lângă dumneavoastră, şi bănuiesc că, asemeni multor credincioşi, alergaţi des la dânsul.

- Părintele Sofian m-a ajutat enorm. De câte ori mergeam la sfinţia sa mă întreba: „Ce face Daniela? Mi-e tare milă de ea. Să-ţi dea Dumnezeu putere să îţi duci crucea aceasta, pe care ţi-a dat-o Domnul!” Odată, la Antim am simţit aşa ceva deosebit în suflet, o bucurie imensă, greu de descris în cuvinte! Parcă îmi venea să zbor şi să înalţ cântări către Dumnezeu. Am crezut iniţial că am înnebunit. Cum puteam să simt aşa o stare de bine, când eu o ştiam pe Dana singură acasă şi ştiam de crizele pe care le avea şi care o făceau să sufere groaznic? Şi l-am întrebat pe părintele: „Părinte, credeţi că am înnebunit?” „Nu, măicuţă! Acesta este Duhul Sfânt! Să-ţi dea Dumnezeu să-L simţi mereu!”

Am înţeles mai bine ce am trăit atunci când, cu altă ocazie, părintele Sofian ne-a vorbit despre Sfântul Serafim din Sarov şi despre scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim, în discuţia avută cu ucenicul său Motovilov, i-a spus că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt; i-a explicat atunci cum se poate dobândi şi cum poate fi simţit Duhul Sfânt. Aş dori ca tot mai mulţi dintre creştini să simtă măcar puţin din căldura Duhului Sfânt.

- Cum comunicaţi cu Daniela?

- Îmi vorbeşte prin expresia feţei. O întreb: „Dana, o iubeşti pe mama? Dacă da, închide ochişorii”. Şi ea închide ochii. Îi zic: „Dana, roagă-te la Măicuţa Domnului!” Şi ea priveşte la icoana de deasupra patului şi zâmbeşte. Apoi întoarce privirea către mine şi, din expresia ei, înţeleg că s-a rugat şi pentru mine, ca să-mi dea Domnul putere să merg mai departe. Uneori, noaptea, simte când mă agit şi nu dorm. Ea ştie atunci că nu sunt bine şi scoate anumite sunete. Eu mă duc, o mângâi şi vorbesc cu ea.

- Aveţi deja o vârstă. Sănătatea vă ajută la a face efortul, nu mic, de a îngriji de un om imobilizat la pat?

- Am de ceva timp o durere foarte puternică de spate, de la osteoporoză şi de la faptul că am tot ridicat greutăţi: Dana, soţul, bolnavii pe care i-am îngrijit în spitalul unde am lucrat. Eu nu mă rugam cât aş fi dorit. De când a început această durere, mă rog mai mult. Cred că de asta a îngăduit Dumnezeu această ispită cu spatele, ca să mă rog mai mult. Îi chem în ajutor pe Sfântul Nectarie, pe alţi Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului. Să ştiţi că altfel simt rugăciunea acum, cu toată durerea pe care o am. Parcă Dumnezeu îmi vorbeşte. Este adevărat ce am citit într-o carte şi anume: cu cât te rogi mai mult, cu atât Îl simţi mai puternic pe Dumnezeu în suflet. Ştiu că nu sunt singură. O vecină, văzând atât de multe icoane în casă, mi-a zis că s-ar sufoca să aibă atât de multe. Dar pentru mine fiecare icoană este importantă! Îmi vorbeşte fiecare Sfânt pe care-l am în casă, îmi vorbeşte Măicuţa Domnului din icoană.

Pe lângă durerea de spate, sufăr cu inima, sunt cardiacă. Am şi o infecţie urinară. Dar mă ajută Bunul Dumnezeu să trec peste durerile provocate de aceste boli… Pentru că Domnul spune: „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte” (2 Cor. 12:9). Dacă toţi oamenii necăjiţi L-ar căuta pe Dumnezeu, ar simţi imediat ajutorul Său, ar simţi cum totul devine dintr-o dată mai uşor. Pentru că nimic altceva nu te poate ajuta să treci peste greutăţi decât credinţa în Dumnezeu.

- Vă gândiţi la Dana în perspectivă, ce va face peste câţiva ani?

- Desigur. Pentru ea trăiesc. Dar ştiu că am o vârstă, mă apropii de 70 de ani. De aceea am dat casa unei nepoate, ca atunci când va trebui să plec din această lume să aibă Dana unde să stea, să nu meargă la un cămin. Am făcut actele ca nepoata mea să aibă casa doar cu condiţia să aibă grijă de Dana.

- Sunt persoane care nu înţeleg atitudinea dumneavoastră?

- Da. Cu durere o spun, multe persoane mă întreabă de ce o mai ţin şi nu o duc undeva, că este o legumă. Această expresie mă doare foarte mult! Pentru mine, Daniela este o fiinţă care vrea să trăiască. Când îi dau doctoriile şi îi spun că sunt medicamente care îi fac bine, le înghite foarte uşor. De curând şi-a rupt piciorul. Din cauza faptului că nu s-a mai mişcat de 28 de ani, a făcut osteoporoză. Am vrut să o ridic puţin, dar femurul a plesnit. Medicul la care am mers mi-a zis: „De ce o mai ţineţi?” I-am răspuns: „Ce fel de om sunteţi, domnule doctor? Îl aveţi pe Dumnezeu?” „Vă chinuiţi foarte mult cu ea”, mi-a răspuns. „Acesta nu-i chin, domnule doctor. Ea este fericirea mea. Dumnezeu mă ajută mult. Vă doresc să simţiţi şi dumneavoastră dragostea şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos”. Daniela a înţeles discuţia noastră şi mi-am dat seama din expresia chipului ei că s-a speriat.

Am întâlnit prin spitalele pe unde am umblat cu Dana mulţi părinţi cu copii foarte bolnavi. Din nefericire, unii dintre ei, văzând-o în ce stare este şi aflând de cât timp este aşa, mi-au zis că dacă ar fi fost în locul meu de mult ar fi dat-o, că n-ar fi fost în stare să o îngrijească. Mulţi doctori s-au mirat cum de nu are o escară şi cum de mai trăieşte.

- O îngrijiţi cu multă dragoste pe Daniela. De unde atâta dragoste în sufletul dumneavoastră?

- De la Dumnezeu şi din educaţia primită de acasă. Mama m-a învăţat de mică să iubesc omul. Tatăl meu a fost comandant de regiment. Ţin minte că aduna copii orfani băgaţi în armată – se numeau „copii de trupă” – şi îi aducea acasă să le dăm să mănânce. Mi-o aduc aminte cu drag şi pe mama, care se îngrijea de oamenii nenorociţi, le dădea haine curate, le dădea alimente. Constat cu durere că astăzi nu mai este aceeaşi grijă faţă de aproapele căzut în nevoi ca pe vremea copilăriei mele. Unii ar zice că acum sunt vremuri foarte grele, că este criză. Dar şi atunci erau vremuri grele. Dar era mai multă credinţă în Dumnezeu…

Ţin minte că tata a rămas fără serviciu, iar mama, deşi avea diplomă de profesoară, nu a mers la muncă ca să poată să stea acasă şi să aibă grijă de mine şi de fratele meu. Aşa era atunci. Femeia stătea acasă şi se ocupa de copii. Odată am rămas fără mâncare. Mama s-a dus la o cantină, a făcut curăţenie acolo şi a căpătat ceva de-ale gurii. A venit acasă şi a împărţit ce a căpătat cu o altă familie vecină care avea patru copii. Acum oamenii sunt mai egoişti. Sunt preocupaţi mai mult de bunăstarea lor şi nu le mai pasă de cel de lângă ei. Zic că nu au bani, dar magazinele sunt pline. Cumpără lumea în neştire, de multe ori lucruri nefolositoare. Sunt atraşi ca într-o vrajă de reclama care se face. Am citit din întâmplare, într-un ziar, că într-una din serile trecute la un mare magazin din Bucureşti, noaptea, între orele 22:00-3:00, se făceau reduceri masive la cumpărături. Sunt convinsă că oamenii s-au îngrămădit buluc. Dacă i-ai fi chemat la o priveghere la aceleaşi ore târzii din noapte, nu ştiu câţi dintre ei ar fi venit.

Revenind la educaţia primită în familie, aş dori să le transmit tuturor părinţilor să pună pe primul plan educaţia copiilor lor. Să-i înveţe de mici să le fie milă de omul aflat în nevoie. Copiii, ceea ce văd la părinţi, fac şi ei. Părinţii mei au iubit foarte mult omul şi mi-au transmis şi mie această dragoste faţă de aproapele. Dacă iubeşti omul, treci peste orice şi ajuţi pe oricine este în dificultate, fără a face vreo diferenţă între oameni. Eu, de câte ori am dat, Dumnezeu mi-a dat înapoi. Un doctor mi-a zis odată: „Fericirea nu este că iei bani, ci că ajuţi un om căzut!”. Într-adevăr, este o mare bucurie să ajuţi omul de lângă tine care este căzut, dar nu pentru o recompensă, ci din dragoste pentru Dumnezeu. Şi eu, pentru că o ajut pe Dana, sunt fericită, dar fericită în durere.



Cuvintele din finalul discuţiei avută cu doamna Violeta mi-au readus în minte vorbele pe care mi le tot spunea un bătrân monah mutat la Domnul: „Omul este om în măsura în care se jertfeşte pentru cel de lângă el”. Dacă facem o radiografie a societăţii de astăzi, constatăm că sunt tot mai puţini Oameni, după cuvântul părintelui. Dar aceşti puţini Oameni, prin nevoinţa, prin jertfa şi prin dragostea lor, ne dau şi nouă celor slăbănogiţi duhovniceşte puterea de a merge mai departe pe Calea lui Hristos, oricât de mari ar fi încercările, ştiind că Dumnezeu ne dă întotdeauna atât cât putem duce.



Raluca Tănăseanu

sursa  www.familiaortodoxa.ro 

 Doamne ajuta

BUCURIILE IN VIATA VIITOARE

FERICIREA RAIULUI

Dacă ai fi chemat să te faci împărat şi, pentru a ajunge în oraşul în care s-ar săvârşi încoronarea ta, ai fi nevoit să-ţi petreci o noapte într-un han mizerabil, plin de fum, murdărie, gălăgie, zgomote, o mie şi una de greutăţi şi deranjuri, n-ai face asta cu bunăvoinţă, având în minte tronul împărătesc?
Este drept, aşadar, ca cel sortit a deveni împărat să rabde fără murmur toate greutăţile, luând putere din aşteptarea nădăjduitoare a stemei împărăteşti, iar cel ce urmează să intre în împărăţia cerească şi veşnică să se teamă şi să se tulbure din pricina necazurilor care îl cuprind aici, în adăpostul nostru trecător?

Da, adăpost trecător şi casă de oaspeţi şi han este viaţa noastră pământească. Sfinţii lui Dumnezeu, ca să arate acest adevăr, spuneau că sunt străini şi trecători pe pământ. Voiau în felul acesta să ne înveţe că trebuie să nesocotim, şi chiar să batjocorim atât bucuriile cât şi necazurile vieţii acesteia, că trebuie să urcăm mai sus de pământ şi să ne agăţăm sufletul de cer.

„Voi v-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu”, scrie apostolul Pavel, „de Ierusalimul ceresc şi de zeci de mii de îngeri în sărbătorească adunare, şi de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu Judecător al tuturor, şi de duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire, şi de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament, şi de un sânge de stropire care grăieşte mai bine decât acela al lui Abel” (Evrei 12, 22-24).

Priviţi prin câte elemente se arată superior Noul Testament faţă de cel Vechi. În locul Ierusalimului pământesc a pus: „cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, Ierusalimul ceresc”. În locul lui Moise l-a pus pe Iisus: „V-aţi apropiat… de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament”. În locul poporului i-a pus pe îngeri: „V-aţi apropiat… de zeci de mii de îngeri”. Ce vrea să spună, însă, prin cuvintele: „v-aţi apropiat… de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri?” Care sunt întâi-născuţii scrişi în ceruri? Sunt toţi credincioşii. Pe aceştia, pe credincioşi, îi caracterizează şi ca „duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire”. Dar nu vă neliniştiţi, vă veţi învrednici şi voi să ajungeţi lângă ei.

„Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi”, scrie psalmistul David, „puneţi-vă inimile voastre întru puterea lui şi străbateţi palatele lui, ca sa povestiţi neamului ce vine, că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului; El ne paşte pe noi pe veci.” (Psalmi 47, 12-13).
Din ce motiv oare ne îndeamnă să înconjurăm cetatea, să socotim turnurile, să fim atenţi la clădiri, să-i vedem puterea şi frumuseţea? Explicaţia ne este dată chiar de psalmist, prin ultima lui propoziţie: „ca să puteţi povesti neamului de după voi”.

Aşadar e ca şi când ne-ar spune: „umpleţi-vă de desfătare, bucurie, entuziasm! Îngrijiţi-vă să învăţaţi nu numai provizoriu, ci în de-amănunt, puterea ei”.

Întrucât Ierusalimul fusese pustiit, întrucât fusese distrus în întregime (în anul 587) de către împăratul babilonian Nabucodonosor (al II-lea, 605-562 î.H), care i-a făcut robi pe iudeii din Babilon, întrucât omeneşte nu exista nici o nădejde de reconstrucţie a lui, şi în ciuda tuturor acestora, când împăratul perşilor, Cirus (al II-lea, 558-529), care a cucerit statul babilonian, le-a îngăduit iudeilor să se întoarcă în patria lor, au reconstruit-o, şi desigur mai mare, mai strălucitoare, mai slăvită, psalmistul vrea să spună poporului: „Iată, această cetate, pustiită şi deznădăjduită, şi-a regăsit vechea ei slavă. Priviţi, aşadar, uitaţi-vă bine la clădirile ei, la strălucirea, la măreţia sa, ca să aflaţi astfel puterea lui Dumnezeu şi să povestiţi urmaşilor voştri nesfârşita bunătate şi neadormita pronie a Lui”. Povestirea aceasta îi va face şi pe urmaşi să filozofeze în jurul dumnezeirii, să-L cunoască pe Dumnezeu, să se nevoiască pentru păzirea poruncilor Lui. De aceea deci îi îndeamnă să umble prin cetate, ca să poată povesti măreţia ei generaţiilor următoare.
Dar avem şi noi un Ierusalim.

Este împărăţia cerurilor, raiul. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumuseţile ei. Este marea cetate, capitala împărăţiei veacurilor. Acolo se găsesc sufletele drepţilor, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale tuturor sfinţilor. Acolo toate sunt liniştite şi netulburate, neclintite şi continue, netrecătoare şi nedescrise, veşnice şi nestricăcioase.

Cine o va moşteni, cine se va desfăta în toate acestea? Doar aceia care au nesocotit şi s-au lepădat de bogăţia stricăcioasă, de desfătările trecătoare şi de plăcerile vătămătoare de suflet ale lumii acesteia. Doar aceia care se nevoiesc zilnic pentru virtute, dragoste, iubire de fraţi, de străini şi de săraci. Doar aceia care iartă din toată inima lor pe cei care i-au nedreptăţit.

Un vis este viaţa de aici, cu bucuriile şi desfătările ei trecătoare, dacă o comparăm cu viaţa viitoare şi cu odihna ei nesfârşită. Ceea ce este un vis în comparaţie cu un veac, aşa este viaţa de acum în comparaţie cu cea de dincolo. Sau poate şi mai mult. Ceea ce este o picătură de apă în comparaţie cu oceanul infinit, aşa este o mie de ani din lumea noastră în comparaţie cu slava şi veselia netrecătoare a împărăţiei cereşti.

Ce altceva am putea spune? Starea viitoare a fericirii nu are sfârşit. De aceea oamenii virtuoşi, chiar dacă suferă mult aici, ascund în ei nădejdea bună a mântuirii, năzuinţa raiului, care le dăruieşte plăcere nevinovată şi mulţumire neschimbătoare. Şi plecând din viaţa aceasta învolburată, merg în cea liniştită şi netulburată, unde nu există tristeţe, nici durere, nici suferinţă.

Apostolul Pavel, scriind către noi, cei care ne aflăm încă pe pământ, zice: „Bucuraţi-vă întotdeauna” (I Tesaloniceni 5, 16). Dacă aici, unde există boli, răni, morţi timpurii, calomnii, invidie, tristeţe, ură, dorinţe viclene, atacuri nenumărate, griji neîncetate şi răutăţi repetate, care ne provoacă mii de necazuri, Apostolul a spus că putem să ne bucurăm întotdeauna, gândiţi-vă, care va fi bucuria celui ce a plecat pregătit, cum vrea Dumnezeu, spre viaţa de dincolo, acolo unde toate relele au fost desfiinţate, la fel ca şi bolile, patimile, păcatele, întristările, „al meu” şi „al tău”, pricinile atâtor nenorociri şi atâtor războaie.
De aceea îl fericesc pe omul care lasă cetatea aceasta şi merge în cealaltă, cetatea lui Dumnezeu. Lasă această Biserică, dar merge în cea a întâi-născuţilor copii ai lui Dumnezeu, ale căror nume au fost scrise în ceruri. Lasă aceste sărbători, dar merge la praznicele îngerilor.

Când este sărbătoare aici pe pământ, se adună mulţime de oameni, care aduc nenumărate mărfuri – grâu, orz şi tot felul de roade, turme de oi şi cirezi de vite, haine, veşminte şi altele asemenea. Unii vând şi alţii cumpără. Există asemenea lucruri în ceruri? Nu, există însă unele mai importante.
Nu găsim acolo grâu, orz sau alte roade ale pământului, prisosesc însă roadele Duhului, iubirea, bucuria, pacea, fericirea, bunătatea, blândeţea. Nu se găsesc acolo turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor, care au ajuns la desăvârşire, şi suflete împodobite cu virtuţi. Nu se află acolo haine frumoase şi bijuterii strălucitoare, ci cununi mai preţioase ca aurul şi decoraţii şi daruri nenumărate, care sunt hărăzite biruitorilor luptelor duhovniceşti.

Dar şi mulţimea celor care participă la praznic este mai importantă şi mai vrednică. Nu este alcătuită din oameni simpli ai oraşelor şi satelor, ci din îngeri, prooroci, mucenici, apostoli, drepţi, toţi cei care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Iar între ei se va afla Acela, Împăratul tuturor. Îl vor vedea şi se vor lumina şi se vor înfrumuseţa de strălucirea Lui.
Sărbătorile pământului uneori nu durează nici măcar o zi. La amiază se destramă. Însă sărbătoarea aceea va fi diferită. Nu se va sfârşi niciodată. Iar bunătăţile ei nu vor seca, nu se vor învechi, nu se vor ofili, ci se vor păstra pururea nestricăcioase şi nepieritoare.

La sărbătorile pământului există gălăgie, zgomote, tulburare, dezordine. La acea sărbătoare însă, va împărăţi buna-cuviinţă, ordinea şi cuminţenia. Îngeri şi oameni Îi aduc neîncetat Domnului cântări de slavă şi imnuri minunate, care întrec orice muzică şi parcă ies dintr-un instrument plin de armonie.

David psalmodiază: „În veac nu se va clinti cel ce locuieşte în Ierusalim” (Psalmi 124, 1). Tâlcuind alegoric această frază, să privim spre Ierusalimul ceresc, acolo unde vor ajunge pentru a trăi veşnic creştinii evlavioşi. Aceştia nu vor cunoaşte stricăciune în vecii vecilor. Nu vor întâmpina greutăţi şi probleme, scandaluri şi primejdii. Nu vor simţi regrete şi nelinişti, ispite păcătoase şi pofte viclene. Toate acestea vor dispărea acolo. Sufletele, ca în nişte sanctuare sfinte, în cereasca sfântă a sfintelor, vor participa la taine negrăite şi la dumnezeiasca jertfă.

Israeliţii, după Legea lui Moise, la praznicul Paştilor mâncau încinşi, cu toiagul în mână şi sandalele în picioare, gata de plecare, la fel ca atunci când au ieşit din Egipt şi au pornit spre pământul făgăduinţei.

La praznicul de astăzi al Paştilor, care constă în faptul că Hristos S-a jertfit pentru noi, dar şi de fiecare dată când ne împărtăşim, mâncând Trupul şi Sângele Său – când iarăşi prăznuim Paştile – trebuie ca şi noi să fim încinşi şi încălţaţi. De ce? Ca să fim pregătiţi, pregătiţi de ieşire, pregătiţi pentru a pleca dintr-un alt Egipt: viaţa de aici.

Nu privi spre Egipt, ci spre Ierusalimul ceresc. Ai în faţa ta un drum lung şi greu. Mănâncă deci Paştile încins şi încălţat. Aici se ascund două înţelesuri tainice. Primul, că trebuie să ieşi din Egiptul închipuit al patimilor şi păcatelor. Şi al doilea, că, oriunde ai locui, trebuie să te simţi ca un străin, pentru că noi suntem locuitori ai cerului. În toată viaţa noastră suntem datori să ne pregătim încât, îndată ce vom fi chemaţi de Dumnezeu, să rostim împreună cu psalmistul: „Gata este inima mea!” (Psalmi 107, 2).

Ce înseamnă să fie cineva încins? Înseamnă că sufletul lui este mereu pregătit şi treaz, după cum se arată în cuvintele pe cere Dumnezeu i le-a adresat dreptului Iov: „Încinge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare” (Iov 38, 3). Cel ce este încins poate sta bine şi poate ieşi biruitor din luptă. De aceea şi noi trebuie să ne încingem, căci după ieşirea noastră din viaţa aceasta vom întâlni vrăjmaşi. Îl vom întâlni pe diavol şi puterile lui, care ameninţă şi lovesc şi vor să-i omoare pe cei care s-au izbăvit din Egiptul închipuit şi au trecut Marea Roşie a vieţii.

Să nu ne temem însă. Călăuză pe calea noastră şi căpetenie în lupta pe care o ducem nu-l avem pe Moise, ci pe Hristos. Să avem grijă însă să nu păţim ce-au păţit israeliţii care au căzut în cârtire şi nemulţumire şi care au nesocotit pământul mult-dorit al făgăduinţei (Psalmi 105, 24). Dar cum l-au nesocotit, de vreme ce îl admirau şi-l doreau? L-au nesocotit pentru că au arătat moliciune şi trândăvie în luptă, pentru că nu voiau să trudească. Să avem grijă şi noi, ca nu cumva din acelaşi motiv să nesocotim patria noastră cerească.

Aceia au găsit în pământul făgăduinţei struguri uriaşi, dar nouă ne-a fost oferită roadă cerească, Duhul Sfânt. Roada aceasta n-a adus-o Caleb, fiul lui Iefon, nici Isus, fiul lui Navi, ci Iisus, Fiul Dumnezeului adevărat, Fiul Tatălui milelor. Acesta ne-a adus nouă din ceruri roade duhovniceşti. Acesta a adus pe pământ cântări îngereşti. Ne-a poruncit să cântăm aici jos, ceea ce cântă heruvimii acolo sus: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…” (Isaia 6, 3). Ne-a învăţat viaţa îngerilor; căci aşa cum îngerii nu se căsătoresc, la fel fac şi creştinii care îmbrăţişează viaţa feciorească, pe care a stabilit-o Hristos; şi aşa cum îngerii nu mor, la fel şi noi nu cunoaştem moarte, de vreme ce Hristos a desfiinţat-o.

Vezi roadele Ierusalimului ceresc? Şi cel mai minunat lucru este că toate acestea ni s-au oferit înainte de împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci războiul încă n-a izbucnit. Israeliţii se osteneau şi în pământul făgăduinţei, sau mai bine-zis se osteneau când nu făceau ascultare de poruncile Domnului. Când Îl ascultau pe Dumnezeu, ieşeau biruitori fără efort. Stăpâneau peste cetăţile Palestinei fără arme şi lupte, cum s-a întâmplat de pildă cu Ierihonul, pe care l-au cucerit nu luptân-   du-se, ci… dansând! Şi noi, când vom ajunge în pământul ceresc al făgăduinţei, nu ne vom mai război. Lupta noastră durează doar cât ne aflăm în această pustie, în această viaţă. Fiindcă, după cum spune Apostolul, „cel ce a intrat întru odihna lui Dumnezeu  s-a odihnit şi el de lucrurile lui, aşa precum Dumnezeu de ale sale (după facerea lumii)” (Evrei 4, 10).

Aici, oricum, trebuie să fim gata de război şi treji, pentru a-i învinge pe vrăjmaşi. Şi măcar de i-am învinge! Astfel, când Dumnezeu va împărţi cununile biruinţei, ne vom învrednici să dobândim cetatea cerească, unde lumina nu este stinsă niciodată de întuneric, unde ziua nu este sugrumată nicicând de noapte, unde lumina izvorăşte pentru totdeauna şi ziua împărăţeşte pururea.AMIN


Doamne ajuta.. 


http://www.ioanguradeaur.ro/

INCEPUTUL CRESTINISMULUI IN ROMANIA