Acest mare mărturisitor al luminii
Sfîntului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pămîntului rusesc, la 19 iulie
1759, în epoca în care spiritul aşa-numit “al Luminilor” invada Europa şi Rusia,
pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi
persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din
oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut
parte la vîrsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat
în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea
mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de
ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile,
chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrînge
pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu,
cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte
grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic
leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta
Împărtăşanie. Cînd, crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă
pentru calea din urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice
lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe
tînărul novice, ea le spuse: “Acesta este din neamul nostru!”. Puţin după
aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii
minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca
frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim (“înfocat”,
“arzător”), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori
ai Domnului, netrupeşti şi arzînd de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el
petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca
Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca
răsplată nenumărate clipe de extaz şi mîngîieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu
grijă de cei mai înaintaţi în vîrstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul
slavei deşarte de care este pîndit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu;
dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine
în tot timpul şi căutînd şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi
după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în
singurătate, în adîncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o
colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o
“Sfîntul Munte”, gîndindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna,
întorcîndu-se la mînăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind
în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea
Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea
înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu
se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile
insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului,
dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea,
numind-o “povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care
le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo
pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în
fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei
Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului
şi străpungerea inimii, în aşa fel încît în afara slujbelor dumnezeieşti făcute
la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare
să se roage fără încetare, avînd mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pîinea primită de
la mînăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se
lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa,
mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzînd viaţa sa atît de plăcută lui
Dumnezeu şi atît de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de
totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva
pustnicului obişnuitele lui atacuri: gînduri de slavă deşartă, zgomote
infernale, apariţii înspăimîntătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate
acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gîndurilor se înteţea tot
mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară: el petrecu o mie
de zile şi o mie de nopţi pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat, repetînd
fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie,
păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de
lupta gîndurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis
trei tîlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care
sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate
mort, cu totul însîngerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie
robustă, blîndul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu
totul în voia lor, cu gîndul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În
starea de plîns în care se afla, a reuşit totuşi să se tîrască pînă la
mînăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat
printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul
uceniciei sale în mînăstire. A rămas totuşi gîrbov pînă la sfîrşitul zilelor
sale şi nu se putea mişca decît cu mare greutate, sprijinindu-se într-un
toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o
nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din
1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se
reîntoarse în “pustia” sa şi, nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum
făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată
cînd întîlnea pe cineva în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un
cuvînt, rămînînd aşa pînă cînd omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi
păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără
abatere.
Între timp, egumenul mînăstirii muri şi
unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfîntul pustnic,
acuzîndu-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au
poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire. Sfîntul s-a supus fără nici o
împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strîmtă, unde a început o nouă etapă a
vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în
care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un
sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană
închipuind-o pe “Fecioara mîngîietoare”, numită de el “Bucuria bucuriilor”, în
faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere
completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretînd în fiecare săptămînă
întreg Noul Testament, rugîndu-se fără încetare, cu inima priveghind şi avînd
drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri
şi sfinţii din cer.
La sfîrşitul a cinci ani de retragere
totală, deschise uşa chiliei, lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar
fără a rupe totuşi legămîntul tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori
importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să
părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele
experienţei sale ascetice: mai întîi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta
respectare a regulilor monahale şi la zel desăvîrşit în lucrarea lor pentru
mîntuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie
Patimilor mîntuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani,
trăind în asceză absolută, trecînd pe rînd prin starea de vieţuitor în obşte,
sihastru, stîlpnic şi zăvorît, acest bătrîn mic de statură, înveşmîntat în alb,
încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina
Sfîntului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei
spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat “apostol”, martor şi
propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui pînă
tîrziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: “Bucuria mea,
Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care
veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11).
Blîndeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe
cei mîndri, făcîndu-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru
oamenii din popor, chilia “sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al
cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate
întîlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii
lor.
Datorită darului înainte-vederii, el
citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să
mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia
sfatul, mîngîierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu
totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe
care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru
ei. Mila lui, izvorîtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa
asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungîndu-i cu uleiul din
cadela sa sau dîndu-le să bea din izvorul numit mai apoi “puţul lui Serafim”,
aflat în apropierea mînăstirii, în “pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi
petreacă după-amiezele. I se aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi
vii, încît îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru
fiecare o lumînare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de
flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul
profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atît pentru anumiţi oameni, cît şi
pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a
răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai tîrziu; dar el îşi ascundea, din
smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau
înţelese decît după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese
vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai rîvnitor
ucenic al său, îl întrebă într-o zi: “Care este scopul vieţuirii creştine?”.
Părintele Serafim îi răspunse: “Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă
îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin
rugăciune”.
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea
să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfînt, stareţul îl strînse brusc în
braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai
strălucitoare decît soarele la amiază, şi îi zise cu putere: “Priveşte-mă,
prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul
ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorîrea Sfîntului
Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de
harul Sfîntului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce
simţi?” Motovilov a răspuns: “Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de
o bucurie inexprimabilă”. “Şi ce încă?” “O căldură şi o mireasmă, pe care nu
le-am mai simţit vreodată”. “Această mireasmă este buna mirosire a Sfîntului
Duh, răspunse sfîntul, şi această căldură nu este din afară, căci sîntem în
plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi,
după cuvîntul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai
mult timp şi, la sfîrşitul ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris
şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai
tîrziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o
răspîndire impresionantă. Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină şi
nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici,
cunoscînd încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea:
“Bucuria mea, cîştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mîntui în
preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobîndise cu preţul atîtor
trude, se răspîndea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfîntul Serafim
nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de
vieţuire.
Pe cînd era numai diacon, fondatoarea
mînăstirii din Diveievo, situată la cîţiva km de Sarov, i-a încredinţat
părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a
lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale
duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfîntul
Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dîndu-le drept
îndrumar cuvintele: “În tot timpul să aveţi mîinile ocupate cu lucrul şi buzele
cu rugăciunea”.
La porunca Maicii Domnului, el a mai
înfiinţat o a doua mînăstire, zisă a “Morii”, în care vieţuiau fiicele sale
duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire avînd în
centru “rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul
aţîţă un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să
ruineze renumele şi lucrarea Sfîntului Serafim; el închise “Moara”, călugăriţele
fiind supuse multor strîmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de
săvîrşirea călătoriei pămînteşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la
Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: “Maica Domnului va veni acum la
noi”. Curînd se auzi un sunet asemănător unui vînt violent în pădure, apoi
cîntări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de
lumină şi de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu în genunchi şi Maica Domnului
apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfîntul Ioan Teologul şi de
douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pămînt,
înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind duios cu
Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grija
sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi zise:
“Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi singuri, stareţul îi
mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut
parte.
Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind
cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul
Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu
faţa strălu-cind de lumină. La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el
s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzînd în faţa fiecăreia o
lumînare şi i-a binecuvîntat pe toţi fraţii, zicîndu-le: “Lucraţi pentru
mîntuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sînt pregătite”. Apoi, după ce merse
să-şi vadă mormîntul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi
cîntînd imnele Învierii, îşi dădu duhul în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi
noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strînse la
înmormîntarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să
viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi
vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să
sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta sa a fost încununată prin
canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a
numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din
toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a
poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate
atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au
confiscat, vrînd să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns
niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios,
în aşteptarea unor zile mai bune.
