tropar..
- Propoveduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite,
- între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios,
- căci pre Cel smerit şi blând ai văzut, şi inima Aceluia ai cunoscut;
- pentru aceasta, cu graiurile tale toţi luminându-ne, Siluane de Dumnezeu însuflate,
- proslăvim Duhul, Carele pre tine-au proslăvit.
Cuviosul Siluan
(Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866
într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi -
din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă
credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în
viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani -
ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul".
Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de
Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există
Sfinţi, înseamnă că
Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc."
De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19
ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere
interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă
categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te
duci."
Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a
părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă
asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia
fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece
prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat
atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.
În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la
viaţa monahală
începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de
glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat.
Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit
Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .
Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea
serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care
avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru
trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu.
Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat
radical.
Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în
batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire
paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi.
Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde
trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile
sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in
ispită.
Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui
Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.
condac..
- Precum mult ai iubit, şi mult ai aflat,
- Harul cel dumnezeiesc al Duhului, Siluane, de la Hristos;
- pentru aceasta neamurile strigă ţie:
- Bucură-te Părinte, podoaba Părinţilor.
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale:
Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela
monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului
Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită:
rugăciunea singuratică la
chilie, lungile slujbe în
biserică,
posturi,
privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi
ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a
rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului,
dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la
sine, fără încetare.
Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în
chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră
sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a
cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în
paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei
Mântuitorului, Îl vede pe
Iisus Hristos
Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt,
o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer.
Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care
primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a
harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci
sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu
puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de
fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare,
acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate,
după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi
bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde
harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon
(devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot
părea incredibile.
Păstrându-şi "ascultarea" de econom (responsabil administrativ)
al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc
în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între
vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o
înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan
cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa.
Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude
glasul Domnului: "Cei
mândri suferă pururea din pricina demonilor".
"Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".
Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."
Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de
bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră;
că rădăcina ultimă a păcatului stă în
mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe;
mândria
- această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii
omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi
concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui
Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o
suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de
Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe
marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte".
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost
arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul
Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în
profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin,
în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l
cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug,
rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi
îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui
Hristos pentru toată omenirea.
Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris
experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată
aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii
sale îl descoperă
Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la
fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o
scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în
rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva -
între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce
în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul,
Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea
experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea
Părintele
Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul...
"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele
său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi
zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui
Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile
sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat:
"Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru
s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în
scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au
fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea
ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i
supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o
privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi
bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai
apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire
nesfârşită, nepătrunsă..."
Doamne ajuta...
