ADEVARUL DESPRE REIHUMAREA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU..MONAHUL TEODOT

“Puneți strajă la mormânt ca sa nu fie rătăcirea de pe urmă mai mare decât cea dintâi.” asta au spui arhiereii acum 2000 de ani..asta o spun si arhiereii din zilele noastre..monahul Teodot

 

SURSA..

 

 

HRISTOS A INVIAT..

UN FOST CATOLIC.. BOTEZAT SI FACUT CRESTIN... IN BISERICA ORTODOXA ...

Gânduri care m-au condus la Ortodoxie. De ce cred că fiecare om ar trebui să fie creștin ortodox

Părintele Rafail, fost catolic, originar din Ungaria, astăzi preot ortodox în județul Mureș, alături de prietenul lui, Csaba – viitorul Pavel, în pelerinaj la Athos

Prin ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu şi al Maicii Sale am fost condus spre Ortodoxie deşi m-am născut într-o familie cu tradiţie protestantă, într-un sat maghiar ardelean. De mic am fost crescut de părinţi şi bunici cu frică de Dumnezeu şi am învăţat să mă rog, să merg la biserică. Întotdeauna m-am străduit să fiu un bun creştin şi eram bucuros când mergeam la biserică şi îmi plăcea şi gândul că toate lucrurile au fost create de Dumnezeu. Nu mi-am pus întrebarea ce este cu celelalte religii.
Eu credeam că fiecare trebuie să urmeze calea familiei în care s-a născut şi că acest fapt nu se mai poate schimba şi să facă tot ce poate ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Citeam Sfânta Scriptură şi mă străduiam să urmez cât puteam învăţăturile din ea. Dacă greşeam, fiind protestant, mă gândeam că mă va ierta Dumnezeu dacă de data viitoare nu mai greşesc. De aceea, din când în când mă încordam şi încercam să fiu un om mai bun, să aflu mai multe. Credeam că pot exista minuni, dar că timpul marilor minuni ca cele din Biblie a trecut.
Din întâmplare, odată, m-am uitat la câteva minute dintr-un film vechi care prezenta o întâmplare din viaţa oamenilor dintr-un sat. Am văzut în scena aceea că era o statuie a Maicii Domnului într-o scorbură şi că personajul feminin principal, fiind la câmp, voia să ajungă acasă, pentru că începuse o ploaie torenţială. Atunci s-a rugat Maicii Domnului, în faţa statuii, ca ploaia să se oprească. Deşi filmul nu era despre religie şi minuni, ploaia s-a oprit şi personajul bucuros a mulţumit Maicii Domnului şi şi-a văzut de drum. Scena aceasta mi-a rămas întipărită în minte exact ca o minune adevărată şi eram convins că Maica Domnului ar fi făcut aceasta şi în realitate. De atunci, mereu am avut un gând de bucurie şi de încredere faţă de Maica Domnului, căci ştiam că ea poate întoarce lucrurile spre bine.
Cu timpul am realizat că ceea ce citesc în Biblie nu este întotdeauna în concordanţă cu ce aud în predici, la biserica protestantă unde mergeam, lucru care mă deranja, dar îmi închideam urechile la astfel de predici şi încercam să ciugulesc numai ceea ce era conform cu ce citisem. Mai târziu, am început să citesc scrieri ale unor oameni cu viaţă îmbunătăţită şi sfinţită (la început numai romano-catolici, pentru că prima dată de ei mi-a fost dat să aud). Pentru că eram închis în lumea protestantă, aveam impresia ca în curând nu o să mai am de la cine învăţa şi aceasta nu pentru că nu ar fi printre ei oameni mai buni ca mine, ci pentru că simţeam că teologia de acolo este şubredă.
Ştiam că nu am reuşit să fiu un bun creştin şi că fără ajutor şi exemple nici nu voi putea reuşi, deşi mă străduiam. Evanghelia îmi era de ajutor, dar nu înţelegeam toate cele scrise acolo, este adevărat că nici acum nu înţeleg tot, iar perfecţiunea de acolo era greu de urmat, deci simţeam că îmi trebuie o scară să urc până acolo. Atunci mi-am adus aminte că a fost un părinte care prevăzuse sfârşitul comunismului în România şi speram că dacă citesc despre el, o să mai pot învăţa ceva. Nu ştiam cine este, dar am căutat pe internet, aşa am ajuns la numele părintelui Arsenie Boca. Începând de aici, a fost apoi o explozie de informaţii, am aflat de un loc numit Athos (Sfântul Munte), unde trăiesc numai călugări şi am aflat că acolo au vieţuit o mulţime de sfinţi şi că, prin tradiţia vie de acolo, cu siguranţă trăiesc şi astăzi sfinţi.
Mi-am dat seama că în lume trăiesc trei feluri de oameni: ortodocşii, care erau cei ce au păstrat drumul drept dumnezeiesc şi apostolic, dovada era aceea că ei aveau sfinţi în cel mai puternic sens al cuvântului. Sfinţii fiind fructele Ortodoxiei, îmi aminteau că „pomul după fructe îl cunoşti”. Nu m-a interesat că nu toţi ortodocşii sunt oameni sfinţi, era de ajuns să ştiu că nu demult au trăit oameni ca părintele Paisie Aghioritul şi ca părintele Porfirie şi că mulţi oameni care trăiesc astăzi, i-au întâlnit şi pot povesti experienţele lor personale cu ei.
Urmau ceilalţi oameni credincioşi, indiferent din care religie, între care eram şi eu. Am căutat „fructe” asemănătoare şi aici, dar balanţa înclina greu spre Ortodoxie; mai auzisem la romano-catolici de câteva minuni, dar în rest nu ştiu să fii auzit. Fapt care îmi punea un mare semn de întrebare.
Şi mai erau şi ateii, care pentru mine erau de neînţeles, nu pricepeam cum nu îşi pun întrebarea de unde sunt şi încotro merg şi dacă şi-o pun, cum se poate, chiar dacă toată istoria omenirii este încărcată de religie, ei nici măcar nu încearcă să caute un om despre care alţii spun că are viaţă sfinţită şi să încerce să discute cu el şi să îl întrebe, până când îşi lămuresc punctul lor de vedere, care cu siguranţă se va dovedi greşit.
Oricum, ştiu că „credinţa este darul lui Dumnezeu” şi că dacă un moment m-ar părăsi Dumnezeu, mi-aş pierde şi eu credinţa aceasta puţină pe care o am. Deci, pe atei îi văd ca pe cei care au pierdut prima luptă spre sfinţenie şi o mână rea îi tot loveşte în jos şi îi ţine departe de Adevăr, dar cred şi că războiul nu s-a terminat şi că în orice moment se poate ivi o împrejurare, poate chiar banală, care să îi propulseze pe atei mult înainte pe drumul credinţei în Dumnezeu, căci voia Lui este ca toţi să se mântuiască şi la cunoaşterea Adevărului să vină.
M-am gândit mult cum aş putea să îi atrag pe atei spre credinţă, măcar să îi preocupe gândul la ea. Şi de câte ori am ocazia, le spun să se gândească la ceva, la vreo dorinţă bună, care dacă s-ar împlini, ar fi de ajuns pentru ei să creadă, că şi ei au un suflet şi sunt creaţia lui Dumnezeu. Eu sunt convins că dacă cineva are în mod sincer un astfel de gând, atunci Dumnezeu va avea grijă şi îl va împlini. Cred, de asemenea, că fiecare om este la un pas de a fi sfânt, numai că nu ştie unde şi cum să pună pasul.
Există şi oameni care cred că există un Dumnezeu care veghează asupra lor, dar din diferite motive ei nu sunt ortodocşi; ei depun un efort, după cum le este obiceiul şi conform cu religia lor, am fost şi sunt sigur că Dumnezeu îi iubeşte mult şi pe ei. Deci m-am întrebat dacă Dumnezeu este mulţumit în totalitate de acest efort, pentru că, în acest caz, ei pot continua liniştiţi să meargă pe drumul urmat de familie sau în cel care s-au născut.
Dar imediat îmi apărea problema cu pomul care are fructe şi pomul care nu are fructe. De ce în Biserica Ortodoxa au fost şi sunt sfinţi până astăzi, iar la alte confesiuni, în ciuda efortului depus de fiecare, nu prea se pot auzi astfel de cazuri. Întrebarea asta m-a frământat mult. Şi aşa am început să merg înapoi în timp, să văd ce s-a întâmplat. Şi am aflat că după Înălţarea la cer a Mântuitorului, prin Sfinţii Apostoli, care au primit pe Duhul Sfânt, s-a format o Biserică creştină sfinţită de Hristos.
Această Biserică este viţa-de-vie plantată de Dumnezeu, care cu timpul s-a ramificat în aşa fel că fiecare ramură nouă apărea prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci nimic nu a fost la întâmplare, din deşteptăciune sau din iscusinţă omenească. Fiecare preot era sfinţit, dacă era considerat apt pentru aceasta, prin punerea mâinilor unui Sfânt Apostol sau mai târziu ale unui episcop. Şi aşa se transmitea Duhul Sfânt şi aşa a crescut Biserica. Dar au apărut oameni care, poate nu din rea voinţă, dar din lipsa harului dumnezeiesc, au venit cu păreri proprii şi aşa au început să apară grupuri de oameni cu păreri contradictorii în sânul Bisericii.
Am aflat că pentru clarificarea părerilor apărute în Biserică au fost şapte sinoade ecumenice, la care au participat episcopi între care erau şi sfinţi în toată puterea cuvântului. Sfinţi care şi azi fac minuni, consemnate în cărţi sau povestite de oameni obişnuiţi, care au fost ajutaţi în diverse probleme. Deci sfinţii aceştia au fost cei care prin har au apărat şi au curăţat Biserica Ortodoxă de erezii şi ne-au lăsat-o moştenire aşa cum este ea azi, păstrând natura ei iniţială de inspiraţie divină şi nu amestecată cu păreri bazate pe logica omenească.
La fiecare Sinod Ecumenic au fost îndepărtate ramurile care, de fapt, s-au tăiat singure de la tradiţia apostolică de inspiraţie divină, din cauza reprezentanţilor lor care au încercat să introducă idei care s-au dovedit a fi false de către aceste sinoade. Unele ramuri, până să fie tăiate s-au dezvoltat foarte mult. Aşa s-a întâmplat la un moment dat, în anul 1054, cu Biserica apuseană.
Probabil că aşa cum, dacă tăiem o ramură de vie, acesta poate fi verde şi mai poate avea câţiva ciorchini sănătoşi şi mai poate părea că e o viţă sănătoasă încă o zi, aşa şi biserica apuseană de acum poate da oamenilor obişnuiţi impresia că este încă legată în mod direct de trunchiul iniţial. O mie de ani înaintea lui Dumnezeu sunt ca o zi. Deci, probabil datorită faptului că ziua lui Dumnezeu este lungă, aceste ramuri nu s-au veştejit imediat, ci au rămas, ca şi cum ar fi vii, şi poate chiar mai pot fi văzute şi fructe pe aceste ramuri. Dar acestea nu sunt datorită faptului că, uite, şi aşa tăiată, ramura este bună, ci datorită faptului că via a fost odată legată în mod direct de rădăcina care este Hristos şi că tot ce este atins de mâna lui Dumnezeu, primeşte viaţă şi putere divină care nu se pierde.
Deci ramura aceasta trăieşte din moştenirea ei iniţială, dar ea e sortită veştejirii, dacă nu va fi realtoită. Aşa cum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi, după căderea lui, omul a decăzut şi poate ar fi fost de aşteptat să fie din ce în ce mai rău… totuşi după Adam au existat sfinţi, ca Maica Domnului, care a făcut posibilă Întruparea lui Dumnezeu. Aceasta nu se datorează căderii lui Adam, ci iubirii imense cu care Dumnezeu a atins omul când l-a creat, iubire care lucrează de atunci în fiecare om.
Deci, aşa văd eu şi celelalte religii care dacă mai au ceva strălucire, se datorează faptului că ele odată au fost legate de Biserica apostolică şi nu datorită îmbunătăţirilor introduse prin iniţiativa omenească şi care sunt opuse voinţei lui Dumnezeu. Mai ştiu şi că Dumnezeu a ales deja o zi pentru judecată şi că toţi vom fi prezenţi acolo. Deci, din această perspectivă, de ce ar mai trebui ca unii să rămână înfipţi în nişte ramuri tăiate, care sunt sortite veştejirii? De ce să nu revină toţi la trunchi? Motivele sunt superficialitatea, confortul, rudele, anturajul, obişnuinţa, tradiţia formată. Dar sunt temeinice aceste motive? Bineînţeles că nu sunt. Dar cine este legat de ele ştie că acestea au o putere foarte mare.
Ele pot lăsa omul să se depărteze puţin să se uite în jur, dar ca un lanţ strânge tare şi provoacă o durere foarte mare în momentul când noi am vrea să îl rupem. Deci trebuie să vină un moment când închidem ochii, întoarcem puţin capul, să nu ne sară vreo scânteie în ochi, şi lovim lanţul cu toata puterea şi numai după aceea ne uităm să vedem ce s-a întâmplat. Este posibil ca lovitura să ne fi rănit uşor şi pe noi şi pe ceilalţi care se află la celălalt capăt al lanţului… Dar n-avem de ales. Dacă nu lovim atunci, rămânem unde am fost, pe acelaşi drum
După aceea, poate ne întrebăm: Am făcut bine? Da, am făcut bine, dacă vrem să fim în aceeaşi barcă cu sfinţii şi cu Dumnezeu! Pentru că atunci când vechiul lanţ se rupe, el este imediat înlocuit cu lanţul de aur al iubirii lui Dumnezeu, care nu face răni, ci vindecă şi care este atât de plăcut, că omului îi vine să îl sărute în fiecare clipă şi să tragă de el încontinuu, ca să ajungă cât mai repede la celălalt capăt, unde este Dumnezeu.
După aceasta, mereu să avem grijă să scuturăm acest nou lanţ şi prin aceasta să dăm semnal că avem nevoie de ajutor şi vom primi răspuns de la celălalt capăt. Când alunecam şi cădem, iarăşi avem lanţul, ne ţinem de el şi ştim că nu putem da greş, pentru că lanţul vine în mod direct de la bunul Dumnezeu şi nu se interpune nimic între noi şi El.
Deci, după gândurile acestea Dumnezeu m-a pus şi pe mine în faţa alegerii şi mi-a spus prin cineva: Ar trebui să te botezi, să fii ortodox! Am avut una-două secunde timp de gândire, că eram în mijlocul unei discuţii. Şi Dumnezeu mi-a dat putere şi gând curat şi am închis ochii şi am lovit lanţul… şi apoi am răspuns: Bine! Mă voi boteza! Atunci nu ştiam ce va urma şi nici cum trebuie să fie un ortodox. Dar ştiam că vreau şi atunci numai asta a contat. Poate m-ar întreba cineva: Şi ţi-a părut rău? Aş răspunde că-mi pare rău numai de timpul pierdut până atunci şi de timpul pe care îl pierd şi acum cu tot felul de lucruri neimportante.
Au fost totuşi probleme după aceea cu familia mea, dar nu mari, cele mai multe poate le-am provocat eu din lipsa mea de experienţă şi din prea mult entuziasm. Ştiu însă că în felul acesta o să pot să ajut mult mai mult pe cei dragi mie, deşi aparent m-am îndepărtat de ei. Dar acum, prin Dumnezeu, Maica Domnului, sfinţi, preoţi, monahi şi simpli credincioşi, adică prin Biserica Ortodoxă, eu pot fi mai aproape de oricine îmi doresc. Am fost primit şi sunt primit cu multă dragoste de ortodocşi, fie ei români, greci, sârbi, ruşi şi unguri, indiferent în ce loc m-am dus.
Rămâne ultima problemă: am rezolvat tot, totul este gata? Nu… acum doar începe! Omul s-a născut de la Dumnezeu, care l-a creat cu voinţă liberă, dar ca să facă voia Lui cu ajutorul Lui. Omul a căzut, dar trebuie să găsească drumul de întoarcere şi să meargă pe el, ca să se împlinească dorinţa Mântuitorului: „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ!” şi atunci Dumnezeu îşi va face loc de odihnă în creaţia Lui, adică în om.
Să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Sa, împreună cu toţi sfinţii, să reuşim şi noi toţi în aceasta!

Pavel din Ungaria

P.S. – Vă rog ca în rugăciunile voastre să vă aduceţi aminte şi de poporul maghiar, ca Dumnezeu să îl lumineze şi să se întoarcă în număr cât mai mare la Biserica Ortodoxă. Cred, de asemenea, că Ortodoxia, calea rugăciunii, este cea care poate rezolva toate problemele, chiar dacă de multe ori ni se propun tot felul de alte soluţii. Şi cred că Biserica Ortodoxă este de fapt cea mai mare comoară pe care noi o avem.

sursa

IN ATENTIA IERARHILOR ORTODOCSI DESPRE FALSA UNIRE ASA ZISE ,,BISERICI,, ECUMENISTE

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.

„Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”

Cei care vorbesc cu atâta uşurinţă despre unirea bisericilor ar trebui să înţeleagă că
unitatea Bisericii este un dar tainic al prezenţei Dumnezeieşti. Nu este ceva care se decide la
conferinţe, ci este ceva care ori există, ori nu există. Nici o decizie a oamenilor nu îl poate
constrânge pe Dumnezeu.
Bineînţeles, este posibil ca unirea să se înfăptuiască în exterior, şi toţi - protestanţi,
catolici şi ortodocşi - putem afirma că suntem în cele din urmă o unică biserică, şi îl putem
comemora pe Papa de la Roma, iar Papa de la Roma îl poate comemora pe Patriarhul
Constantino-polului. Dacă putem cădea cu toţii de acord în privinţa unui „minimum de
adevăr”, în privinţa unui crez simplificat şi dacă găsim o soluţie pentru alte câteva probleme,
unirea poate exista. Va fi, în exterior, un sistem valid din punct de vedere juridic, dar va fi un
sistem fară nici o legătură cu Biserica lui Hristos, chiar dacă toate aparentele exterioare îl fac
să semene cu Biserica. „Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”. Când condiţiile prezenţei Lui nu
există în oameni, Dumnezeu nu vine la oameni.
Biserica lui Hristos nu a fost niciodată un sistem pământesc. Biserica s-a născut, nu a
fost făcută. Discuţiile oamenilor pot face ceva căruia îi pot da numele de „Biserică”. Dar acest
produs va fi lipsit de viaţă. Biserica cea vie nu va avea nici o legătură cu el. Ea va exista
undeva departe de toate aceste născociri, neschimbată, plină de adevăr şi lumină, nepângărită
de compromisuri false, Sfântul Duh luminându-i paşii şi învăluind-o asemenea luminii
soarelui şi călăuzind-o triumfal către „deplinătatea adevărului”.
Cât despre numărul creştinilor adevăraţi, acesta nu are nici o importanţă, chiar dacă ei
pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Ei vor fi purtătorii Tradiţiei, pe care nu doar că o vor
fi învăţat, ci o vor fi şi trăit cu adevărat, avându-i experienţa mereu vie. Creştinii trăiesc în
Tradiţie ca în elementul lor, aşa cum peştii trăiesc în apă.
Fie ca toţi cei ce-L caută cu adevărat pe Dumnezeu să nu mai vorbească despre
„unirea bisericilor”.
  Biserica nu acceptă unirea, întrucât ea nu a fost dezbinată niciodată în
esenţa ei mistică. Oamenii o părăsesc, chiar dacă păstrează multe dintre trăsăturile ei
exterioare. Fie ca toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se întoarcă la Biserică şi să se
smerească spre a putea intra, căci poarta ei e îngustă şi trebuie să te pleci foarte jos ca să poţi
trece.

. Criteriul infailibil

În haosul şi ipocrizia lumii contemporane nu este însă uşor să desluşeşti Biserica lui Hristos şi să
 te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o Biserică să se numească ortodoxă
pentru ca ea să fie literalmente aşa. Din păcate, apostazia există chiar şi sub sutana ortodoxă,
şi sub cupolele ortodoxe, şi în rândul ortodocşilor practicanţi. Acesta nu este însă un lucru
nou, Biserica îl cunoaşte de la începuturile ei; doar că acum a atins dimensiuni neobişnuite.
Trebuie să învăţăm să desluşim Biserica în spatele aparenţelor. In ceea ce priveşte
aparenţele, astăzi în Biserica Ortodoxă prevalează confuzia şi haosul în exterior. Fiecare -
instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios - are propria sa opinie despre ceea ce este
Creştinismul sau Ortodoxia, şi îşi susţine opinia cu fanatism. Ori, în această furtună, este cu
neputinţă să-ti găseşti calea fară o busolă.

Există însă un criteriu infailibil:  continuarea Tradiţiei.
Pretutindeni unde Tradiţia este păstrată vie si nepângărită, fără perturbări sau modificări, aşa cum era pe vremea Apostolilor,căci mulţi credincioşi - episcopi, preoţi şi mireni - trăiesc
 şi transmit această Tradiţie, acolo este Biserica Ortodoxă, şi credincioşii ei, mulţi sau puţini, alcătuiesc 
Trupul lui Hristos.
 Toţi ceilalţi, preoţi sau mireni, care doresc să fie numiţi ortodocşi fară să urmeze Tradiţia vie a
veacurilor, nu sunt altceva decât intruşi; sunt neghine în câmpul lui Hristos.
În ziua de azi, neghinele sunt foarte multe, iar spicele de grâu sunt foarte puţine; dar
câmpul este câmpul lui Dumnezeu, si deşi neghinele sunt de multe feluri, grâul rămâne acelaşi
din generaţie în generaţie, din sămânţă în sămânţă, la fel cu grâul cel dintâi pe care Sfântul
Duh l-a semănat în acelaşi câmp ceresc, în ziua de Rusalii.
Tradiţia cea vie nu a fost niciodată întreruptă, căci Hristos însuşi a făgăduit că „porţile
iadului nu o vor birui”. Şi Dumnezeu nu minte. Cei ce încearcă să găsească Tradiţia Bisericii
Creştine din primele secole sau din secolele de dinaintea schismei, pentru a o urma,
mărturisesc că, în fapt, au pierdut continuitatea Tradiţiei. Dar ei o vor găsi negreşit, căci
Tradiţia este ceva viu şi se transmite, la fel ca viaţa, de la cei vii la cei vii. Nu este ceva ce se
descoperă cu ajutorul unor studii erudite, nici ceva ce se dobândeşte în mod intelectual.

Biserica ascunsă, dar vie

Acele milioane de neghine care au răsărit în ultima vreme în sânul Bisericii Ortodoxe
au adus cu ele un spirit secular, astfel încât nici o Biserică ortodoxă nu a putut să-şi păstreze
trăsăturile exterioare neschimbate. Până si susţinătorii vechiului calendar, care în problema
calendarului au păstrat direcţia bună, în cazul iconografiei au trădat în mod evident Tradiţia.
Acesta este un păcat comun tuturor Bisericilor ortodoxe în ultimul timp.
Din fericire, abaterile de la Tradiţie pe care le-am prezentat nu au desprins până acum
din rădăcini Bisericile ortodoxe. Copacul rămâne în viaţă, viguros, în pofida tuturor
zorzoanelor care i se adaugă. Bisericile ortodoxe nu s-au veştejit, aşa cum s-a întâmplat cu
„Bisericile” Apusului. Dacă scuturi praful pe care l-a presărat peste ele spiritul secular, ai să
găseşti frunzele proaspete ale Tradiţiei autentice. Tradiţia nu a încetat să trăiască şi să fie în
vigoare în sfera Ortodoxiei, încă mai există călugări care trăiesc viaţa monahală ortodoxă,
încă mai există teologi care nu au pângărit adevărul, ci îl păstrează strălucitor si pur, departe
de orice amestec străin, încă mai există corişti bizantini şi adevăraţi purtători ai tradiţiei
iconogra-fîce ortodoxe, încă mai există preoţi asemenea celor din vechime, dedicaţi funcţiei
lor sfinte, a căror legătură constantă cu Dumnezeu nu le îngăduie să se frământe în privinţa
bărbilor lungi sau a vesmintelor negre, ci mai degrabă face ca aceste lucruri să răspândească
sfinţenie, încă mai există oameni simpli vrednici să vadă mari minuni.

Aşadar, adevărata Tradiţie - viaţa, experienţa duhovnicească, învăţămintele
Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi din toate timpurile, aceste urme ale Duhului Sfânt în inimile
creştinilor - există şi stăruie vie între cei vii, neîntreruptă din vremurile apostolice. Există, aceasta este regula de aur în funcţie de care fiecare trebuie să-si măsoare gândurile şi faptele,
văzând dacă se află înlăuntrul sau în afara Ortodoxiei. Semnele exterioare pot crea impresia că
această continuitate a fost perturbată sau întreruptă, dar de va privi cineva cu luare-aminte, va
observa că ea încă înfloreşte şi îi însufleţeşte pe cei ce o caută.
Tradiţia există şi va continua să existe până la sfârşitul lumii, dar, pe zi ce trece, ea
este tot mai greu de descoperit. Fiecare zi adaugă tot mai multe zorzoane copacului
Ortodoxiei, şi în felul acesta oamenii sunt dezorientaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.

Arca Ortodoxiei

Mai devreme sau mai târziu, nimeni nu ştie cu exactitate când, „bisericile” şi religiile
se vor uni, în acel haos al falsităţii, până şi cei aleşi se vor afla în primejdia de a se rătăci. Va
fi vremea Antihristului.
Cum şi când va veni Antihristul, nimeni nu poate spune. Şi nu se ştie câţi vor fi în
stare să-l recunoască, întrucât el va veni în chip de binefăcător al omenirii. Deocamdată, un
lucru se poate spune cu siguranţă: toate aceste mişcări către unire în rândul naţiunilor şi al
bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformizare a umanităţii produsă treptat
sub cilindrul compresor al culturii tehnologice netezesc calea pentru venirea Antihristului.
Potrivit criteriilor lumii, această evoluţie a umanităţii este minunată. Dar potrivit criteriilor
creştine, ea este o evoluţie către distrugere.

Acest lucru nu îl surprinde, nici nu îl sperie pe creştin. El ştie că lumea şi-a semnat
condamnarea. Şi de aceea a refuzat Hristos să se roage pentru lume. „Nu pentru lume Mă
rog”. Cârmuitorul acestei lumi este diavolul, iar diavolul „de la început a fost ucigător de
oameni”.
Moartea va găsi lumea în culmea gloriei ei, în culmea trufiei, pe vârful Turnului
Babel, când omul îşi va fi înfăptuit străvechea tentativă de a deveni zeu prin propriile-i puteri,
departe de Dumnezeu. Când Fiul Omului va veni, El îl va găsi pe om în toată splendoarea
amăgitoare a nebuniei lui satanice.
Dumnezeu nu îi cere creştinului să mântuiască lumea. Orice încercare a creştinilor de
a schimba cursul lumii ar fi inutilă şi ridicolă. Lumea este o corabie care se scufundă, şi se
scufundă deoarece propria ei structură este putrezită. Dumnezeu nu îi cere creştinului să
mântuiască corabia, ci să mântuiască cât mai mulţi naufragiaţi îi stă în putinţă.
Noua Arcă a lui Noe, Biserica lui Hristos, se apropie de locul naufragiului. Oricine
doreşte să fie salvat trebuie să-şi caute adăpostul în ea. Dar, pentru a găsi adăpost, ei trebuie
să se lepede de lume, nu atât din punct de vedere geografic, cât din punct de vedere al esenţei.
„De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).

Dar aici încep dificultăţile. Cum te poţi lepăda de lume când întreaga ta viaţă este
cuprinsă în ea? Răspunsul la această întrebare nu se află în această carte. El se găseşte în
Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi. De altminteri, întreaga viaţă în Hristos este o încercare
de eliberare din lume, din „Egiptul” patimilor, şi de refugiere în Arca Bisericii.
Dar, când vremea Antihristului va fi aproape, până si Arca Bisericii va fi greu de
desluşit. Mulţi vor spune: „Iată, aici este Hristos” şi „Acolo este Hristos”, dar ei vor fi
prooroci mincinoşi. Orice lucru va fi acceptat în mod oficial, întrucât Biserica, trădând încetul
cu încetul comorile Tradiţiei, va fi fost asimilată de amestecul indescifrabil, fals unificator,
care va retine majoritatea trăsăturilor exterioare ale Bisericii cu o dibăcie satanică.

 Ici-colo,grupuri mici de credincioşi, cu preotul lor în frunte, vor menţine încă vie adevărata Tradiţie.
Dar cine va putea să recunoască Biserica lui Hristos în acele grupuri mici şi dispreţuite
de credincioşi cărora le lipseşte orice splendoare pământească? Totuşi, la sfârşitul veacurilor,Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească va fi tocmai în acele mici parohii
uitate, dezbinate în aparenţă, care probabil nici nu vor şti unele de existenţa celorlalte, dar
care vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului în Sfântul
Duh, laolaltă cu Credinţa si Tradiţia pe care ele le vor păstra nepângărite.
În acele zile, până şi cei aleşi vor fi în pericolul de a se abate de la calea cea dreaptă.
Este nevoie de mult curaj ca să iei partea celor puţini şi să mergi împotriva curentului lumii,
cu riscul de a fi ridiculizat de cei „inteligenţi” si bruscat de cei puternici. Este nevoie de multă
înţelepciune să vezi adevărul exact acolo unde întreaga lume nu vede decât absurditate şi
prostie, în plus, adepţii minciunii vor avea miracolul de partea lor, minunea pe care diavolul Ia
cerut-o lui Hristos în pustiu, semnele şi minunile proorocilor si hristoşilor mincinoşi. „Căci
se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Câţi vor fi în stare să
găsească drumul, când toate semnele vor fi înşelătoare? Atunci, „cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui”.

Măştile ecumenistilor

Fie ca toţi cei ce doresc să trăiască lângă Hristos să se silească să dobândească
înţelepciune, pentru a-i putea recunoaşte dinainte pe proorocii şi pe hristoşii mincinoşi; şi fie
ca ei să poarte armura credinţei astfel încât să-i poată birui pe aceia si pe adepţii lor.
Căci vremurile acestea sunt vremuri viclene, în care minciuna este deghizată şi otrava
este oferită în înveliş de zahăr, în care drumurile sunt pline de capcane şi de gropi bine
camuflate. Oricine se lasă înşelat de aparenţe este pierdut.

Trebuie să învăţăm să deosebim Biserica de lume, căci menirea Bisericii este una, iar
menirea lumii este alta. Trebuie să avem pe câtă neîncredere în lume, pe atâta credinţă în
Biserică, pe câtă ură faţă de lume (nu faţă de oameni, ci faţă de lume), pe atâta dragoste pentru
Biserică, şi pe cât pesimism faţă de lume, pe atât optimism pentru Biserică.
Lumea este tabăra, mentalitatea şi intenţiile celor care au respins prinosul lui
Dumnezeu, care s-au întors cu spatele când El a vrut să le vorbească, care s-au separat de El
pentru totdeauna. Aceşti oameni au preferat moartea în locul vieţii. Ei nu sunt pedepsiţi, la fel
cum nici demonii nu sunt pedepsiţi, căci nimeni nu le doreşte nici un rău. Nesiliţi de nimeni
au ales moartea, nesiliţi de nimeni au ales să fie duşmanii lui Dumnezeu şi să rămână foarte
departe de El.

Această alegere se face în timpul vieţii, în adâncul inimii noastre, şi este irevocabilă.
Libertatea separă fiinţele spirituale în două tabere. Există două feluri de oameni, aşa cum
există două feluri de îngeri: prieteni ai lui Dumnezeu şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Libertatea nu constă în acţiunile individuale, ci în întreaga fire a omului, în răspunsul
final, pozitiv ori negativ, pe care acesta îl dă la chemarea lui Dumnezeu. Libertatea constă în
sensul general al vieţii omului, iar nu în detaliile acelei vieţi. Detaliile sunt înşelătoare: ele tac
în aşa tel încât fariseii şi cărturarii să pară prieteni ai lui Dumnezeu, iar tâlharul, femeia
păcătoasă, vameşul şi Saul [Pavel] să pară duşmanii Lui.
Trebuie să fim în stare să recunoaştem, sub măştile făţărniciei şi ale slăbiciunii, pe
adevăraţii duşmani şi pe adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu.

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.
Duşmanii care nu poartă mască - ateii, materialiştii, comuniştii - nu pot păcăli pe
nimeni. Ei sunt cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Însă ceilalţi - patriarhi,
episcopi şi arhiepiscopi „ortodocşi”, lideri ai organizaţiilor creştine, teologi şi profesori de teologie 
- , toţi cei care vorbesc cu o prefăcută dragoste creştină faţă de „fraţii” noştri eretici şi
care răspândesc mesajul unirii, toţi aceşti purtători de măşti poate nu ucid trupul, dar ucid cu
siguranţă sufletul. De aceea, lupta împotriva lor trebuie să fie necruţătoare.

extras din 

 

Doamne ajuta.. sa stam bine sa luam aminte...

24 DE ANI DE LA MUTAREA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA,CATEVA CUVINTE DE FOLOS..

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.

Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea. 

Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru martiraj.

Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.

Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.

Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.

 

CUVINTE DE FOLOS

Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.

•Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.

La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.

•Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.

•De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.

•Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.

•Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.

•Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.

•Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.

•Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.

•Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,
silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.

•Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.

•Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.

•În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.

•Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.

•Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.

•Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

•Să cultivăm energia voinţei.

•Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.

•Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.

•Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.

•Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

•Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.

•Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.

•Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.

•Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poţi lua “la trântă” cu el fără “Doamne Iisuse.”, şi nu poţi zice “Doamne Iisuse.” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.

•Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.

•Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.

•Dacă uiţi să zici “Doamne Iisuse.”, zi: “Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.

•Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.

•Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.

•Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.

•Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.

•Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.

•Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.

•Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.

•Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.

•Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.

•Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.

•Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.

•Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.

•Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.

•Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.

•Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.

•Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.

•Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.

•Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

•Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.

•Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.

•Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.

•Pe vârful limbii călăreşte satana.

•Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.

•Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.

•Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.

•Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.

•Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.

•Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Formele în care se dezvoltă Şi se înmulţeşte mândria în suflet

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei. Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet.

Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate. Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?

În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu.

Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa.
Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră.
Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte.
 Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat.
 Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

articol apărut in nr. 4 al Revistei Atitudini

Sursa: http://www.arsenieboca.ro

Doamne ajuta..

DUMINICA ORBULUI,predica Parintele Leontie Fusa 2013

O predica despre orbirea noastra sufleteasca si trairea crestinului in lume dupa evanghelie..mai multe aveti predica audio de la Parintele Ieromonah Leontie Fusa

poate o sa va placa si astea..

http://paisiee.blogspot.ro/2012/07/indiferenta-clericilor-pentru-mantuirea.html?utm_source=BP_recent

http://paisiee.blogspot.ro/2012/07/indiferenta-clericilor-pentru-mantuirea.html?utm_source=BP_recent

Doamne ajuta.

OGLINDA UNDE PUTEM VEDEA PACATELE SI DEFECTELE NOASTRE...

Fiecare dintre noi duce o luptă veşnică împotriva ispitei păcatului. Cel mai greu este să ne recunoaștem slăbiciunea, să dobândim o viziune limpede asupra defectelor și lipsurilor astfel încât să le putem depăși. De obicei putem reuşi singuri aceasta printr-o introspecție interioară. Alteori, cele care ne atrag atenția asupra slăbiciunilor vor fi persoanele din jur, iar in acest caz trebuie să avem grijă să nu reacționăm necontrolat ci să acceptăm sfatul primit ca pe un dar de la Dumnezeu.

Un ucenic al părintelui Paisie l-a întrebat dacă este posibil să vrem să ne cunoaștem sufletul cu adevărat și să nu reușim. Răspunsul acestuia a fost: Bineînţeles. Dacă încercarea noastră izvorăște din mândrie, nu vom reuși niciodată aceasta. Avem nevoie de un dram de smerenie pentru a izbuti să ne descoperim pe noi înșine și pentru a putea începe lupta spre urcușul spiritual. Pentru asta putem folosi o oglindă bună.

Părintele Paisie ne sfătuiește ca până reușim să smulgem defectele ce s-au înrădăcinat adânc în noi, ar trebui să ne oglindim în defectele altora. Acesta mărturisește că oamenii din jur sunt oglinda în care ne putem vedea propria reflexie.

Considerați că oamenii tind să vadă mai ușor defectele altora, iar când trebuie să le descopere pe ale lor întâmpină dificultăți?

Atunci când părintele Paisie a fost întrebat despre aceasta a subliniat faptul că vedem adesea boala altora, dar nu o putem vedea pe a noastră. Este unul din cele mai întâlnite cazuri.

Dacă ne-am cunoaște propria boală, n-am mai vedea-o pe cea a altora. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze durerea sau suferința lor, ci că nu ar trebui să ne preocupe greșelile aproapelui. Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora. Dacă ne concentrăm asupra sinelui, vom ajunge să ne cunoaștem pe noi, iar așa îi vom cunoaște și pe ceilalți. Altfel, ajungem să îi judecăm pe alții din prisma presupunerilor greșite pe care le facem despre noi.

În spusele sale există două puncte cheie. Primul este acela că ne putem vedea greșelile prin faptele altora dacă nu suntem orbiți de mândrie. Efortul pe care îl facem atunci când ne concentrăm pe defectele altora ne împiedică să le vedem pe ale noastre din cauza mândriei. Cel de-al doilea este că odată ce ne vedem greșelile în cele ale aproapelui nu îl vom mai judeca pentru că le-am cunoscut și noi. Le-am conștientizat în noi, și astfel ne vom concentra pe cele proprii fără să îi mai judecăm pe ceilalți.

Data viitoare când vă găsiți judecând sau criticând comportamentul celor din jur opriți-vă și gândiți-vă ce anume din personalitatea dumneavoastră se reflectă în faptele lor, oare nu fac și eu același lucru fără să-mi dau seama? În cazul în care găsiți acel defect și la dumneavoastră, observați dacă nu cumva se schimbă perspectiva din care îl priviți acum pe cel care mai înainte îl condamnați. Cel mai probabil veți descoperi că nu mai aveți timp să faceți asemenea critici întrucât sunteți ocupat să vă desăvârșiți pe sine.

Potrivit părintelui Paisie, atunci când ne descoperim punctele slabe, nu avem nevoie decât de voința de a le schimba. Procesul este la fel ca în cazul unei boli. Trebuie să acceptăm tratamentul pentru ca mai apoi să ne facem bine și să îl aplicăm în continuare.

Părintele Paisie spunea:

De aceea, punctul de început nu este acela de a ne rușina ci de a ne conștientiza de bună voie boala şi propriile greșeli. După aceea trebuie să acceptăm tratamentul necesar, medicamentele potrivite și să fim recunoscători față de medicul nostru, duhovnicul sau părintele, și să nu ne opunem lor.

Când vedem că îi judecăm pe alții, să încercăm să ne oprim și să vedem mai întâi dacă nu cumva găsim acea slăbiciune şi la noi. Să ne prefacem că ne privim într-o oglindă. Folosindu-i pe alții ca oglindă putem pătrunde mai adânc în sufletul nostru. Cu ajutorul duhovnicului vom găsi vindecare pentru ele și vom vedea că odată cu noi se schimbă şi relația cu aproapele și cu Dumnezeu.


sursa..http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvant-de-folos/oglinda-pentru-pacate

Doamne ajuta..

MINUNEA CU ICOANA MAICII DOMNULUI PORTARITA SI MANASTIREA IVIRULUI..

Din vremea dreptcredinciosului şi pururea pomenitului împărat Constantin a început a înflori credinţa noastră, şi a creşte prin darul Domnului nostru Iisus Hristos. Iar capiştile idolilor se dărâmau, cetele monahilor se înmulţeau şi se zideau biserici şi jertfelnice prin toate cetăţile şi oraşele.
Deci, trecând mulţi ani la mijloc, a fost un bărbat cinstitor de Dumnezeu şi cu fapte bune, Petru cu numele, care dorea să afle un loc liniştit şi pustiu, unde să se depărteze de lume, şi să petreacă viaţă liniştită.
Şi rugând pe Dumnezeu ca să-i descopere unde să se ducă, văzu în vedenie pe Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, care îi zise: „Părinte, în Muntele Atonului  este odihna ta; acest loc l-am cerut ca moştenire de la
Fiul şi Dumnezeul meu, ca să-l aibă scăpare toţi câţi se depărtează de grijile şi tulburările lumii să se pregătească pentru fapta bună, petrecând o viaţă îmbunătăţită spre a dobândi fericirea cea veşnică. Eu foarte mult am dorit muntele acesta şi în puţină vreme are să se umple de călugări din toată ţara şi locul.
Iar mila mea şi ajutorul Fiului meu nu va lipsi de la dânşii, ci îi voi acoperi şi păzi rugand pe Fiul meu pentru mântuirea lor”.
Deci după ce s-a deşteptat sfinţitul Petru,mulţumind Domnului cu prisosinţă şi pururea Fecioarei
Maicii lui, s-a dus în muntele acela; şi asupra dracilor bărbăteşti nevoindu-se, de multe vedenii şi vederi de
îngeri s-a învrednicit a vedea prin mijlocirile Maicii lui Dumnezeu; şi făcându-se mare făcător de minuni, s-a dus către Domnul. Iar după vreo câţiva ani, a venit şi părintele nostru Atanasie, cel care a zidit Lavra cea
mare.

În acea vreme, trăia şi părintele nostru Ioan,lăcaşul cel prea curat — cu adevărat — al Preasfântului
Duh, Ivirean de neam, din sânge împărătesc şi bogat; care lăsând slava, bogăţia şi toate cele ce erau ale lui, s-a dus la o mănăstire şi dezbrăcându-se de hainele lui cele strălucite, s-a îmbrăcat în rasă proastă şi sărăcăcioasă.
Auzind el însă de vestea Sfântului Munte şi de Cuviosul Atanasie s-a dus la el, şi aflându-l, au început a se nevoi amândoi ca nişte fraţi, nevoinţa cea bună şi mântuitoare.
Iar după puţin timp, înştiinţîndu-se cum că fiul lui Eftimie a venit în Vizantia. pentru pace, s-a dus spre
căutarea lui şi, aflându-l, s-au întors amândoi la liniştea cea dorită către marele Atanasie; de la care învăţând toată filosofia, s-a făcut un nou Gură de Aur, tălmăcind toate Scripturile din greceşte în limba Ivirilor.

Iar după trecere de puţină vreme, a venit şi marele Tornichie de s-a făcut călugăr. Acesta era voievod al
împărăţiei Ivirilor, care făcuse multe vitejii şi purtase multe biruinţe în războaie asupra vrăjmaşilor; şi pentru
ale lui neobosite osteneli a dobândit multe semne de biruinţe.

În vremea aceea, neamurile cele fără de Dumnezeu ale Perşilor, auzind de moartea împăratului
Romano, s-au ridicat cu oaste asupra cetăţii Ţarigradului(Constantinopol). Şi având în frunte un voievod, cu
numele Siliar, au alergat către răsărit, robind cetăţile şi oraşele neaflând pe nimeni care să le stea împotrivă,
întrucât fiii împăratului erau mici şi nevârstnici.
Iar împărăteasa avea multă mâhnire şi necaz,auzind că s-au apropiat barbarii, şi neavând altă nădejde,
şi-a adus aminte de Tornichie, zicând: „De nu va veni la noi voievodul Ivirilor, nu avem pe nimenea care să ne stea în ajutor”. Deci a trimis la Sfântul Munte scrisori poruncitoare la Atanasie şi la Ioan, rugându-i să trimită pe Tornichie . Însă acesta n-a voit, dar de nevoie s-a supus, ca să nu se împotrivească sfinţilor, şi s-au dus la Vizantia.

Iar împărăteasa văzându-l pe el mult s-a bucurat şi arătându-i pe fiii săi, i-a zis lui: „De bunătatea ta,
cinstite părinte, atârnă viaţa sărmanilor acestora”. Deci Tornichie luând oastea şi ducându-se au tăiat toată oastea barbarilor, şi pe mulţi ostaşi luându-i robi, s-au întors cu biruinţă la împărăţie. Atunci tot singlitul l-au întâmpinat pe dânsul, şi foarte l-au cinstit şi mai ales împărăteasa,tare i-a mulţumit după cum se cădea şi i-a dat mulţi bani,dar el n-a vrut să-i ia, ci a zis: „Eu, stăpână, am lăsat pe aimei pentru Domnul, şi acum să adun bani străini?

Însă dacă binevoieşte stăpânirea, zideşte o mănăstire în Munte, ca să aibă neamul nostru al Ivirilor o mângâiere a străinătăţii lor”.

Iar împărăteasa cu bucurie a primit şi a trimis boieri cu mare mulţime de aur, poruncindu-le să săvârşească lucrul acesta cu aşa sârguinţă, încât să nu se afle altul mai frumos, şi aşa s-a şi făcut. Şi a împodobitbiserica cu vase de argint şi de aur dăruind acestei sfinte mănăstiri şi o cetăţuie, metoace şi sate spre sufleteasca ei
pomenire. Deci făcând închinarea cuvântului pentru mănăstire, să începem a spune pentru sfinţita icoană
Portăriţa.

Pe vremea când împărăţea împăratul Teofil, era multă prigonire asupra sfintelor icoane, din care cauză i s-a zis „luptătorul de icoane”. Căci acel urâtor de Hristos a surghiunit pe mulţi drept-credincioşi şi cu multe feluri
de munci i-a chinuit, poruncind să pogoare toate icoanele de prin biserici şi să le distrugă.

A trimis, încă, şi ostaşi prin toate cetăţile şi oraşele cu poruncă ca să cerceteze şi toate icoanele pe care le vor afla să le pogoare de prin biserici şi de princase şi să le ardă. În acel timp era o văduvă cu fapte bune
în părţile Niceei, care avea numai un singur fiu şi care a zidit o biserică aproape de casa ei şi avea o icoană a
Maicii lui Dumnezeu, pe care o cinstea foarte mult şi ca o a doua Ana cu adevărat o cinstea.

Deci căutând ostaşii împăratului în fiecare loc, au venit şi în casa acelei iubitoare de Dumnezeu femei,unde, căutând cu multă iscodire, de pe o fereastră a Bisericii au văzut înăuntru acea sfântă icoană, şi s-au bucurat nădăjduind că prin aceasta vor căpăta mulţi bani.
Şi au zis către femeie: „Ori ne dai nouă bani, ori îndeplinim porunca împăratului de a te omorî prin felurite munci”. Iar înţeleaptă văduvă cu smerit chip a răspuns: „Vă voi da mulţi bani însă nu azi, ci mâine, căci
nu-i am în casă”.

Acestea auzind ei, au plecat. Iar ea în noaptea aceea, s-a dus împreună cu fiul ei în biserică, unde plecând genunchii, au înălţat la cer mâinile şi ochii şi sau rugat mult timp udând pământul cu lacrimi; după care,
ridicându-se cu multă frică şi evlavie, au luat icoana. Şi ducând-o la malul mării, iarăşi s-au rugat, zicând:

„Stăpână şi Doamna lumii! darul Tău ca o Maică a lui Dumnezeu, având Stăpânire şi putere peste toate făpturile să ne izbăvească şi pe noi de urgia împăratului celui fără de lege şi pe icoana Ta din ape”.

Acestea zicind şi punând icoana-n mare, o!minune! nu a căzut de-a latul, ci de-a lungul stătea dreaptă, în sus, pe deasupra apei mergea, îndreptându-se către apusul soarelui

Deci văzând femeia această minune şi înspăimântându-se a mulţumit lui Dumnezeu şi Maicii lui, după cuviinţă. Şi întorcându-se către fiul său i-a zis acestea cu lacrimi: „Prea iubitul meu fiu! Acum se va
pune la încercare dragostea, credinţa către Dumnezeu şi evlavia cea către sfânta icoană a Maicii Lui. Eu, prea scumpul meu fiu, sunt femeie şi nu pot să fug în ţară depărtată; de aceea voi sta aici şi mă voi ascunde, iar dacă mă vor găsi, sunt gata să mor pentru dragostea Maicii lui Dumnezeu. Tu însă, plecând, du-te în părţile Eladei ca să nu-ţi facă rău”.

Acestea zicând şi sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit vărsând lacrimi. Şi s-a dus tânărul spre
Tesalonic, iar de-acolo în Sfântul Munte, unde mergând la cinstita mănăstire a Ivirilor, acolo s-a făcut călugăr, cu cuviosie petrecând până ce s-a dus către Domnul, pe Care l-a dorit.

A fost dumnezeiască rânduială ca să se ducă tânărul acolo, pentru ca să vestească de pricina icoanei,
care a istorisit şi cele ce am scris despre ea până acum.

Deci icoana pururea Fecioarei a stat în loc ascuns,neştiută de nimeni mulţi ani, pe uscat sau poate în mare,
lucru ştiut de unul singur. Acela ce ştie toate lucrurile slăvite şi înfricoşate. Şi după trecere de multă vreme,
oarecare sfinţi bătrâni din mănăstirea Ivirilor, pe când stăteau de vorbă despre mântuirea sufletului, văzură
deodată în mare aşa ca o flacără, ca şi cum ar fi fost un stâlp de foc, cu vârful ajungând până la cer.

Aceasta văzând ei s-au ridicat strigând: Doamne miluieşte-ne! Şi adunându-se toţi fraţii, se uitau la priveliştea aceea şi se minunau, însă care anume era nu puteau să înţeleagă nicidecum. Iar aceasta nu numai ziua se arăta, ci şi noaptea când strălucea cu mult mai frumos decât soarele.

Şi toţi călugării cei din Sfântul Munte, văzând un lucru de mirare ca acesta, s-au adunat la Mănăstirea Ivirului cu luntrii din Lavra de la Vatoped şi de la alte mănăstiri, şi apropiindu-se au văzut sfânta icoană a Maicii lui
Dumnezeu. Şi pe cât ei se duceau mai aproape, pe atâta se depărta. Atunci, superiorul mănăstirii a poruncit de sau adunat toţi în biserică, unde rugând ei cu lacrimi pe Domnul ca să-i învrednicească să poată lua din mare icoana Maicii lui, ca să o aibă spre mângâiere a străinătăţii lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea şi au
dobândit cererea lor. Iar aceasta s-a întâmplat în acest chip.

Era în acel timp, acolo în mănăstire, un oarecare călugăr, Gavril, ivirean de neam, din fire cam simplu,
iubind viaţa singuratică şi lui Dumnezeu îndeosebi neîncetat rugându-se. Vara şedea în părţile cele mai înalte
ale Muntelui pentru linişte, iar în vremea iernii, din cauza zăpezii prea mari, se pogora în părţile cele mai de jos.
Îmbrăcămintea lui era de păr, hrana lui buruieni sălbatice,iar ca băutură numai apă. Avea fericită simplitate ca şi toţi ai neamului lui şi în adevăr înger pământesc şi om ceresc.

Acest călugăr, rugându-se şi puţin dormitând,văzu pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu slavă
multă strălucind, care-i zise lui: „Du-te la mănăstire şi vesteşte superiorului şi monahilor, că voiesc să le dau
icoana mea, spre acoperământul şi ajutorul lor. Deci fără de îndoire tu să intri în mare, şi să umbli pe ape, ca să o primeşti pentru ca să cunoască toţi dragostea şi purtarea de grijă ce o am către mănăstire, căci am venit într-adins aici pentru ajutorul vostru”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută, iar dumnezeiescul bărbat, sârguindu-se, s-a pogorât la mănăstire şi a vestit superiorului cele văzute.

Iar acela a poruncit să se adune toţi călugării la biserică,unde aprinzând făclii, au plecat cu tămâeri şi cu evlavie rugându-se. Şi ajungând la malul mării, a intrat Gavril în mare şi umbla (o minune!) pe deasupra apelor.

Atunci şi icoana apropiindu-se, a luat-o pe dânsa în braţe, şi a cântat bucurându-se. Deci superiorul alergând, l-a întâmpinat pe sfântul bătrân. Şi ieşind la uscat, s-au umplut de bucurie mare şi veselie toţi călugării, trei zile priveghind şi cântând. Apoi, zidind ei o bisericuţă lîngă malul mării, au slujit Liturghie, în cinstea Preasfintei.

După aceea, aducând sfânta icoană în biserica cea mare,au pus-o în partea cea mai dinăuntru a jertfelnicului, şi iarăşi priveghind toată noaptea şi dumnezeiasca Liturghie săvârsind s-au dus fiecare la mănăstirea lui.
Iar a doua zi, aprinzătorul de candele intrând în ceasul Utreniei ca să pregătească după rânduială, spre
citirea pravilei, n-a aflat icoana în locul unde ştia că a fost pusă; deci căutând pretutindenea a aflat-o tocmai
deasupra porţii mănăstirii, în zidul cetăţii, şi luând-o pe dânsa a dus-o la locul cel mai dinainte: Însă ea iarăşi s-a mutat în poartă şi tot asemenea s-a întâmplat nu numai de două-trei ori, ci chiar de mai multe ori. Iar călugării nedumerindu-se de aceasta nu ştiau ce să facă.
Atunci Stăpâna s-a arătat iarăşi monahului Gavril, zicându-i;
„Mergi la mănăstire şi spune călugărilor să nu mă mai supere, că eu n-am venit aici ca să mă păziţi voi, ci
pentru ca să fiu eu păzitoare vouă, nu numai acum, ci şi în veacul cel ce va să fie. Câţi călugări petrec aici în
muntele acesta cu frica lui Dumnezeu, cu evlavie, şi nu se lenevesc după putere la toată fapta bună, să aibă
îndrăzneală şi nădejde la milostivirea Fiului şi Stăpânului meu, de la care am cerut-o şi pe care am şi căpătat-o. Şi dau vouă semnul acesta, că până ce veţi vedea în mănăstire icoana mea, nu va lipsi de la voi darul Fiului Meu şi mila”:
 Acestea auzindu-le purtătorul de Dumnezeu Gavriil s-a pogorât la mănăstire şi a vestit superiorului, iar acela, de bucurie nemărginită umplânduse,a adunat toată frăţimea şi le-a spus lor cele auzite.

Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, în numele Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a Portăriţei, şi au pus-o acolo, iar poarta s-a făcut în altă parte, după cum şi până astăzi se vede, spre nemincinoasă mărturie a pricinii.

De atunci dar, în mănăstirea aceasta, se fac nenumărate minuni, cei îndrăciţi se vindecă, şchiopii umblă, orbii văd şi toată boala fuge de la cel ce pătimeşte. Iar din cele multe câte a săvârşit cea Atotputernică să spunem puţine oarecare, pentru ca sa credeţi şi pe celelalte.

Într-o vreme, când s-au războit neamurile cele păgâne ale perşilor asupra Ţarigradului pe uscat şi pe
mare, mulţime nenumărată, Amira voievodul lor,înştiinţându-se cum că în muntele Atonului sunt multe
mănăstiri, a luat cincisprezece corăbii de război şi ducându-se la acel munte au stat în Mănăstirea Ivirilor. Şi
îndată au sărit înconjurând-o ca nişte fiare sălbatice şi neîmblânzite. Iar călugării văzând mulţimea barbarilor şi urgia aceea fără de rânduială intrând în dumnezeiasca biserică, au luat sfintele vase şi pe prea cinstita icoană a Născătoarei de Dumnezeu şi le-au ascuns pe dânsele în turnul unde erau aşezate spre păstrare şi păzire odoarele mănăstirii, în care s-au ascuns şi ei.

Iar barbarii, neavând pe nimeni să le stea împotrivă, au făcut oarecare meşteşugire şi au intrat înmănăstire. Şi după ce au făcut câte au voit, au pustiit-o desăvârşit şi au prăpădit-o. Au luat funiile corăbiilor şi legând stâlpii bisericii i-au tras ca să surpe sfânta biserică şi n-au putut. Iar călugării văzând acestea şi auzind,
ziceau din adâncul inimii graiurile cele prooroceşti:
„Pentru ce dormi, Doamne, scoală-te şi nu ne pierde până în sfârşit. Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea ta, spurcat-au sfânta biserica ta. Degrabă ne întâmpină pe noi”, şi altele ca acestea. Şi cu lacrimi fierbinţi udând pământul şi pe sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu,pe aceasta înălţând-o ziceau: „O Stăpână! ce fel de făgăduinţe ne-ai făcut nouă? Au nu te-ai făgăduit ca să ne fii păzitoare şi ajutătoare? Ci să nu ne părăseşti pe noi până în sfârşit, deşi suntem păcătoşi şi nevrednici, pentru ca să nu zică vrăjmaşii noştri: unde este Dumnezeul lor?”.

Acestea călugării plângând le ziceau, iar Apărătoarea cea nebiruită, cea iute şi grabnică ajutătoare a celor ce o cheamă pe dânsa, pururea Fecioara Născătoarea de Dumnezeu, care da război înainte pentru a sa mănăstire, n-a trecut cu vederea rugăciunile lor, nici făgăduinţele nu le-a arătat mincinoase ci le-a împlinit, şi
la desăvârşită prăpădenie pe vrăjmaşi i-a dat.

Însă cine va fi în stare a spune minunile Fecioarei? Căci după ce a înnoptat, fără de veste s-a făcut înfricoşat vifor şi furtună pe mare, încât s-au sfărâmat toate corăbiile şi n-a rămas decât numai una, a lui Amira,şi aceasta, pentru ca să cunoască nebunul păcatul lui,după cum s-a şi întâmplat. Căci minunea urmă minunii.

Când s-a făcut ziuă, văzură călugării numai trupurile cele moarte ale barbarilor, ce zăceau grămadă la
malul mării şi toate corăbiile acelea sfărâmate. Atunci voievodul perşilor văzând şi el pierzarea corăbiilor, îşi
bătea faţa şi punând ţarină pe capul lui s-a apropiat cu chip smerit, făcându-se rugător binecunoscător, cel ce mai-nainte era fiară şi nu om, a zis către călugări:

„Rugaţi-vă robi ai adevăratului Dumnezeu, ca să nu pier şi eu”. Şi dându-le lor mulţime nenumărată de aur şi de argint, le-a zis: „Luaţi banii aceştia pentru ca să zidiţi zidurile mănăstirii voastre şi să le faceţi înalte pentru ca să nu mai poată vrăjmaşii ca să vă păgubească pe voi. Şi luând călugării banii, au făcut zidurile mănăstirii înalte,după cum şi până în ziua de astăzi se văd. Şi nu numai atunci mănăstirea lor a păzit-o fără de necazuri şi fără de primejdie Preacurata Stăpână, ci totdeauna, în toată vremea.

Aşa, odată, fiind lipsă mare de făină şi negăsinduse nicidecum, în supărare şi mare strâmtoare era stareţul.
Deci iar i s-a arătat Prealăudata în somn şi i-a zis lui :
„Ce te mâhneşti, fiule, pentru lipsa făinii? Du-te să vezi hambarul plin de făină până sus, pentru ca să cunoşti
milostivirea şi purtarea de grijă pe care o am pentru voi”.
Iar stareţul sculându-se s-a dus cu sârguinţă şi văzând hambarul plin de făină până sus, a adunat toată frăţimea şi le-a spus lor cele făcute. Iar ei, înspăimântându-se, au plâns de bucurie şi au slăvit pe Domnul şi pe pururea Fecioara.

Altă dată, iarăşi, având lipsă de vin, li s-a arătat Stăpâna şi le-a umplut toate vasele până sus încât se
vărsa pe deasupra, şi cu atâta dulceaţă şi gust încât fiecare cunoştea cum că era cu adevărat făcut cu minune,şi nu facere a firii.

Altă dată, iar li s-au umplut vasele de untdelemn,altă dată de legume şi altele multe faceri de bine şi
minuni s-au săvârşit şi se săvârsesc în fiecare zi în mănăstirea aceasta, prin cinstită Icoana aceasta. Şi în ziua
de astăzi, în chip nevăzut şi minunat acoperă şi păzeşte Stăpâna cea Atotputernică mănăstirea aceasta slăvită şi lăudată a Ivirilor, care este mai bogată decât toate mănăstirile Sfântului Munte.

Şi aceasta nu este din altă pricină, după cum socotesc, fără numai pentru multa milostenie care o dau
călugării la cei străini şi săraci. Căci deşi dau şi celelalte mănăstiri şi miluiesc pe mulţi, dar acelea fac numai un praznic în fiecare an. Ivirenii însă fac de trei ori pe an praznic: o dată la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, al doilea la Bobotează şi al treilea marţi în Săptămâna Luminată. La aceste praznice se adună mai mult de trei mii de suflete, şi îi ospătează pe străini până seara cum şi a doua zi. Şi nu numai în aceste zile ci şi în toate Duminicele de peste an nu lipsesc săraci în mare număr pentru că este în mijlocul muntelui şi aproape de târgul de la Careia şi toţi sunt îndestulaţi cu prisosinţa.

Fac milostenie şi mănăstirile lui Dionisie, Lavrioţii,Simon Petru, Vatopediţii cum şi celelalte mănăstiri, dar
la acestea nu se duce multă lume, că sunt aşezate cam de o parte, afară numai de cazul când se întâmplă să vină pe corăbii, la care toate dau milostenie pesmeţi şi îi ospătează. Cu toate că au şi mănăstirile lipsă din cauza grelelor datorii şi biruri pe care le plătesc în bani, totuşi fiecare dă milostenie după a lor putere. De asemenea, dau şi chinoviile precum şi chiliile cele mai mici şi nu se întorc niciodată dinspre săracul care vine, ca să-l lase să se ducă neajutat.

Şi acum, faţă de cele arătate până aici prin scurte cuvinte să aducem mulţumirea cu care suntem datori
împărătesei îngerilor celei prealăudate, purtătoarei noastre de grijă, mijlocitoarei celei neadormite şi
păzitoarei.

Deci, Tu, o! iubitoare de bine şi iubitoare de oameni, Stăpâna! Ceea ce ca o Maică iubitoare de fii şi
doritoare de noi, totdeauna ai purtare de grijă, mântuind,păzind şi chivernisind pe nevrednicii robii Tăi, noi în
locul acestora propovăduim darurile Tale, nu ascundemfacerile Tale de bine, cântăm cu mare glas minunile Tale,slăvim purtarea Ta de grijă, mărim pronia, lăudăm folosirea, preamărim milostivirea. Din vremile cele
trecute aducându-ne aminte de darurile Tale, din câte primejdii ne-am izbăvit prin Tine, mulţumirea aceasta
după datorie o aducem Ţie. Iar pentru cele din timpul de faţă care mult şi amar ne mâhnesc pe noi, ne rugăm
milostivirii Tale, să nu uiţi turma Ta aceasta, ci stai către Fiului Tău şi Stăpânul nostru rugătoare neadormită;
ajută-ne nouă, celor ce ne primejduim, izbăvindu-ne pe noi de nenorocirile cele neaşteptate.

Vezi, Stăpână, în câte primejdii am căzut. Ridică-ne pe noi, depărtând toate cele ce sunt pricinuitoare de
necazuri, risipeşte fricile cele ce ne cad asupră-ne,încetează smintelile, curmă războaiele, îmblânzeşte mînia
ce cu dreptate se porneşte asupra noastră, potoleşte tulburările şi sfezile şi pace tare şi temeinică ne dăruieşte nouă.

Aşa, mult Milostivă Stăpână, adaugă şi aceasta lângă celelalte faceri de bine ale Tale. Ca totdeauna şi
neîncetat propovăduind milele şi minunile Tale, să Te slăvim pe Tine, pe Dumnezeul cel ce s-a născut din Tine pe Cel fără de început al Lui Părinte, cum şi pe Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii
vecilor. Amin.

Doamne ajuta..

sursa..cartea MINUNILE MAICII DOMNULUI

IMPARTASIREA CU VREDNICIE ORI O IMITATIE DE CRESTINI

Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.

Fiecare creştin are o viaţă religioasă, cu o intensitate diferită, personală şi unică. Unii sunt creştini din an în Paşti, fascinaţi de lumina (a se citi mielul) de Înviere sau de colindele (porcul) de Crăciun, înfulecând evenimentele cu asezonări de plăcere, aşteptând un nou prilej de lenevire, îndopare sau abuz. Alţii cred – spun ei – în Dumnezeu, dar nu prea au timp de El. Ritmul liturgic e agasant, duminica este singura zi perfectă pentru pescuit, vegetare somnolentă la televizor, întâlnire cu prientenii sau hangover. Din când în când, mai ales la tragedii, boli, înmormântări ale celor dragi, mai dau pe la Biserică, bifează scurt o mentalitate de iarmarocsic est dau un pomelnic, şi pleacă mai departe în călătoria lor cât mai departe de porţile raiului. Unii oameni au o prezenţă relativ bună la Liturghia duminicală, însă sunt infectaţi iremediabil de superstiţie, adică de acea mentalitate magică, în care Dumnezeu e de cealaltă parte a tarabei celeste, aşteptând daruri şi dând cu camătă foloase, în funcţie de respectarea strictă a unor reguli inepte. Puţini oameni îşi pun sufletul în mâinile lui Dumnezeu, frângându-se ca nişte prescuri la fiecare Frângere a Pâinii, transformându-şi inima în altar şi jertfindu-şi viaţa pentru Hristos şi pentru fraţii Lui.



De multe ori, asistăm neputincioşi la o tendinţă statornică a acestei lumi de a pune hotare între noi şi Dumnezeu, de a fixa filtre valorice între sufletul mireasă şi Mirele Hristos. Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.



Există bineînţeles în Biserică realităţi simbolice, harice şi semnice care proorocesc şi confirmă – însă nu înlocuiesc nicidecum – prezenţa lui Dumnezeu în Trupul Său înviat până la Sfârşitul veacului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Icoana este prezenţa harică a teologiei vizuale a Întrupării, lucrătoare în sfinţi, ca lumină a eshatonului în istorie: „Dumnezeu S-a arătat în trup”. Cartea este purtătoarea Cuvântului lui Dumnezeu, Persoană vie, Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Cântarea este semnul apartenenţei noastre la regnul doxologic al universului, alături de îngerii care din veac psalmodiază Liturghia veşnică. Metania este plecarea până la pământ, pentru a da prin smerenie un alt sens pământului şi istoriei din noi, acela de mormânt al Celui înviat în iubire. Cădirea este semnul înmiresmării de har cu Duhul Sfânt, Mireasma cea veşnică a dăruirii şi Sfinţenia integrală, dar şi actul de purificare a materiei de miasma păcatului şi a morţii adusă de spirite şi suflete rele. Toate acestea nu sunt nişte metafore ale sacrului, ci semnele prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu în universul eclesial.



La începutul Bisericii lui Hristos, credinţa era atât de puternică, încât oamenii îşi vindeau averile şi le puneau la picioarele Apostolilor, se împărtăşeau zilnic şi trăiau fiecare clipă într-o dăruire integrală lui Dumnezeu. Dorul după Mirele iubit era atât de mare, încât oamenii nu puteau rezista fără Pâinea cea veşnică nici măcar o zi, îndrăgostiţi de nemurirea Celui care a murit şi a înviat pentru ei. Astăzi sunt oameni care nu simt foamea după Hristos nici măcar o dată pe an, atrofiindu-şi simţul de cer până la maximum. Un răspuns admirabil a fost dat de marele teolog Hieroteos Vlachos la conferinţa sa susţinută la Iaşi la întrebarea:Cât de des trebuie să ne împărtăşim? El a spus atunci magistral că sunt oameni pentru care o dată pe săptămână este prea rar şi oameni pentru care o dată pe an este prea des. Într-adevăr, sunt oameni care se spovedesc frecvent, poartă grijă mereu de stiharul de lumină al inimii, cercetează cu atenţie în căutarea fiecărei buruieni aciuată în pământului minţii, stropesc cu lacrimi florile virtuţilor şi pentru care Trupul şi Sângele lui Dumnezeu Cuvântul a ajuns Raţiunea de a fi a vieţii lor. Sunt însă alţii care şi-au rarefiat văzduhul inimii şi şi-au întors cu totul faţa spre pământ şi vorba Criteanului „mintea ţărână şi-au făcut-o”. Pentru aceştia Spovedania ca operaţie şi tratament cu har este şi prilejul unui diagnostic grav: cancer de suflet cu recidivă şi metastaze. Spre deosebire însă de medicina trupului, sufletul nu poate suferi de maladii incurabile. Totul poate fi vindecat de Duhul Sfânt, care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.



Aşadar intrarea noastră în Dumnezeu prin Euharistie depinde de dorul nostru după Dumnezeu şi de conştiinţa propriei nevrednicii de a ne hrăni cu Împăratul veacurilor. Aşa cum mama îşi dă trupul ei pentru formarea trupului de prunc, iar apoi devine hrană pentru bebeluş prin sân, aşa şi Dumnezeu îşi dăruieşte Trupul Său pentru formarea Bisericii şi o hrăneşte din Trupul Lui. Însă mama încetează de a fi viaţă şi hrană pentru copil, dându-i apoi roadele pământului spre hrană, însă Dumnezeu nu încetează până la sfârşitul veacurilor de a Se dărui ca viaţă şi ca hrană a nemuririi celor care-L iubesc.



Inima vieţii creştine este împărtăşirea din Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Însă oamenii datorită lipsei lor de iubire pentru Dumnezeu au imaginat tot felul de înlocuitori pentru marele moment de unire cu Cel veşnic. Acest lucru s-a accelerat atunci când credinţa a devenit una de stat, şi o mare mulţime de oameni, mulţi neaveniţi, au intrat în Biserică nu din vocaţie, ci prin legea vremii.



Spre exemplu, unii oameni pretind că nu au nevoie de Euharistie, deoarece dând pomelnic, sunt şi ei prezenţi prin miride pe Sfântul Disc şi apoi cufundaţi în Sfântul Potir în Sângele lui Hristos. Alţii consideră anafura ca pe o Împărtăşanie pentru leneşi. Alţii cred că participarea la Liturghie este un fel de împărtăşire duhovnicească care dăruieşte înţelegere şi pace. Toate acestea sunt adevărate doar dacă duc la Împărtăşirea propriu-zisă, nu şi dacă o înlocuiesc. Anafura este amintirea dorului nostru de cer prin Euharistie, prezenţa noastră în Biserică fără a ne împărtăşi trebuie să fie plină de tristeţea de a nu putea să împlinim chemarea Împăratului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă”. Pomenirea prin miride de la Proscomidie este o făgăduinţă a noastră că vom fi prezenţi trup şi suflet la Ospăţul cel euharistic al Trupului lui Dumnezeu. Toate cele de mai sus sunt trepte ale intrării nostre în Biserica Cerului, accesibilă prin Sfânta Împărăşanie, şi nu surogate ale lipsei noastre de simţire. Nimeni niciodată nu s-a săturat doar privind laMaster Chef, aşa cum comuniştii nu au reuşit să hrănească poporul prin reprezentanţi.



În acest sens, rugăciunea rostită de preot: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe tronul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”, rostită înaintea frângerii de Taină a Trupului lui Hristos, nu înseamnă nicidecum că poporul asistent se împărtăşeşte prin reprezentantul lui sacerdotal, ci faptul că preoţii au ca vocaţie supremă împărtăşirea concretă cu Sfintele Taine a întregului popor al lui Dumnezeu, pentru care vor da seamă la Tronul slavei Împărăţiei lui Dumnezeu.



Ferirea de Împărtăşanie şi lenevirea în propriile suficienţe, amânarea sine die a Spovedaniei ca act curăţitor şi taumaturgic al sufletului, găsirea de înlocuitori de Euharistie, oprirea la simboluri şi ignorarea lui Dumnezeu din sânul lor, viziunea metaforică golită de semnificat şi de prezenţa Celui veşnic, toate acestea sunt boli ale sufletului transmise de virusul spiritual care de la început n-a suportat prezenţa Infinitului iubirii şi s-a apucat să slujească sieşi, în întunericul cel mai dinafară.

pr. Ioan Valentin Istrati




Doamne ajuta..

Sursa: doxologia.ro

PRIGOANA CRESTINILOR ORTODOCSI A INCEPUT AZI IN SIRIA.. MAINE IN TOATA LUMEA...

Bisericile ortodoxe au suferit pagube incalculabile, iar sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în războiul civil din Siria, a avertizat episcopul Luca de Seydnaya din Patriarhia Antiohiei. Creştinii au fost alungaţi din casele lor, supuşi violurilor şi masacraţi sistematic de către forţele antiguvernamentale.



„Ucid oameni. Viaţa omenească nu are pentru ei nici o valoare”, a afirmat episcopul, subliniind că încă de la începutul conflictului creştinii ortodocşi au fost supuşi persecuţiilor. Opozanţii regimului Bashar al-Assad au organizat un adevărat masacru al creştinilor, au fost ucişi sute de oameni şi au fost înregistrate zeci de cazuri de violuri în oraşul Homs, din centrul ţării.

Are loc o distrugere sistematică a bisericilor ortodoxe, peste 140.000 de creştini fiind alungaţi din casele lor, a adăugat sursa citată, subliniind că „toate acestea se întâmplă legal”. „Distrugerile suferite de bisericile noastre sunt imense. Le dau foc, le sparg zidurile, le jefuiesc. Dacă nu le pasă de vieţile omeneşti, le va păsa de sfintele noastre lăcaşuri? Enoriaşii noştri sunt bătuţi, atacaţi. Şi toate acestea se întâmplă legal, pentru că există o revoltă şi nimeni nu reacţionează”, a atenţionat episcopul, care, în pofida acestor orori, îi numeşte pe musulmani „fraţi”.

Situat într-o regiune rurală nu departe de Damasc, oraşul Seydnaya, a fost sediul Patriarhiei Antiohiei vechi şi este considerat de mulţi al doilea loc după Ierusalim, ca importanţă religioasă, potrivit Agerpres.

DESPRE CUM SA NE EDUCAM COPIII..PARINTELE PORFIRIE KAFSOKALIVITUL

Educaţia copiilor începe din ceasul zămislirii lor.

Embrionul aude şi simte în pântecele maicii lui. Da, aude şi vede cu ochii mamei. Percepe mişcările şi simţămintele ei, deşi mintea lui încă nu s-a dezvoltat. Se întunecă chipul mamei, se întunecă şi el. Se enervează mama, se enervează şi el. Tot ceea ce simte mama – tristeţe, durere, teamă, nelinişte – trăieşte şi el. Dacă mama nu doreşte embrionul, dacă nu-l iubeşte, el simte şi se răneşte sufleţelul lui, iar aceste răni îl însoţesc toată viaţa. La fel se întâmplă cu simţămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic şi acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuţi.



De aceea trebuie ca mama să se roage mult în perioada sarcinii şi să iubească embrionul, să mângâie pântecele, să citească psalmi, să cânte tropare, să trăiască o viaţă sfântă. Acest lucru este aducător de folos şi pentru ea, dar este şi o jertfă de dragul embrionului, ca să devină copilul ei sfânt, să dobândească de la început trăsături sfinte. Aţi văzut ce lucru delicat este pentru o femeie să poarte în pântece un copil? Câtă răspundere şi câtă cinste!



O să vă spun ceva legat de alte fiinţe vii dar neraţionale, şi o să înţelegeţi puţin. În America au făcut următorul experiment: în două săli identice, cu aceleaşi temperaturi, acelaşi pământ şi aceeaşi umezeală, se plantează flori. Există, însă, o deosebire: într-una din săli pun o muzică liniştită, odihnitoare. Rezultatul? Ce să vă spun! Florile din această sală prezintă uriaşe diferenţe faţă de celelalte. Au altă putere de viaţă, culoarea lor este mai frumoasă, iar creşterea cu mult mai grabnică.



Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor. Părinţii trebuie să se dăruiască iubirii lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinţi prin blândeţe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însufleţire, înflăcărare şi iubire pentru copii. Iar bucuria ce le va veni şi sfinţenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra copiilor. De obicei, pentru purtarea rea a copiilor greşesc părinţii. Nu-i mântuiesc nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea. Dacă părinţii nu se sfinţesc, dacă nu luptă, fac mari greşeli şi transmit răul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă părinţii nu trăiesc o viaţă sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi chinuieşte pe părinţi prin împotrivirile copiilor. Iubirea, unirea într-un suflet, buna înţelegere dintre părinţi este tot ceea ce trebuie pentru copii. Mare pază şi ocrotire.



Purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinţilor. Când copiii sunt răniţi de faptul că părinţii se poartă rău unul cu altul, îşi pierd puterile şi pornirea de a lucra spre a spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduieşte să se prăbuşească clipă de clipă. Să vă dau şi două exemple.



Au venit două fete la mine, iar una dintre ele avea nişte trăiri foarte urâte, şi m-au întrebat de unde izvorăsc. Le-am zis:

- Sunt de acasă, de la părinţii voştri. Şi, „privind” pe una dintre ele, zic:
- Tu de la mama le-ai moştenit.
- Şi totuşi, părinţii noştri sunt oameni atât de desăvârşiţi. Sunt creştini, se spovedesc, se împărtăşesc, am trăit, cum se spune, înlăuntrul religiei. Fără numai… dacă greşeşte religia, a răspuns ea.

Le zic:

- Nu cred nimic din ce-mi ziceţi. Eu un singur lucru văd, că părinţii voştri nu trăiesc bucuria lui Hristos.

Legat de aceasta, cealaltă a zis:

- Ascultă, Maria, zice bine părintele, are dreptate. Părinţii noştri merg la duhovnic, la spovedanie, la împărtăşanie, da… Dar am avut noi vreodată pace în casă? Tata se ceartă mereu cu mama. Totdeauna ba unul nu mânca, ba celălalt nu voia să meargă undeva împreună. Are dreptate, deci, părintele.

- Cum îl cheamă pe tata? întreb. Mi-a spus. Cum o cheamă pe mama? Mi-a spus. Ei, zic, înlăuntrul tău nu eşti deloc bine cu mama.

Ascultaţi-mă acum. În clipa în care îmi ziceau numele, îl vedeam pe tata, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi ziceau numele mamei, o vedeam pe mama şi vedeam cum privea fiica pe mama ei.

Într-o altă zi, m-au vizitat o mamă cu fiica ei. Era strâmtorată. Plângea în hohote. Se simţea foarte nenorocită.

- Ce ai? o întreb.

- Sunt deznădăjduită cu fata mea cea mare, care şi-a izgonit soţul de acasă şi ne-a spus multe minciuni.

- Ce minciuni? îi zic.

- L-a izgonit de mult timp de acasă pe soţul ei şi nu ne-a spus nimic. O întrebam la telefon: „Ce face Stelios?”. „Bine, ne răspundea, tocmai s-a dus să-şi ia un ziar”. De fiecare dată găsea un motiv, aşa încât să nu bănuim nimic. Asta a ţinut doi ani. Ne-a ascuns că-l izgonise. Am aflat chiar de la el, întâlnindu-l din întâmplare în urmă cu câteva zile.

Îi zic, deci:
- Tu greşeşti. Tu şi bărbatul tău. Dar mai mult tu.

- Eu! Eu, care i-am iubit atât de mult pe copiii mei, care nu ieşeam din bucătărie, care nu aveam viaţă personală, care i-am călăuzit către Dumnezeu şi către Biserică şi i-am povăţuit spre bine!? Cum greşesc eu?

Am întrebat-o pe fată, care era de faţă:

- Tu ce zici?
- Da, mamă,are dreptate părintele, noi niciodată, dar niciodată, n-am mâncat pâine „dulce” din pricina certurilor pe care le-ai avut o viaţă întreagă cu tata.

- Vezi că am dreptate? Voi greşiţi, voi îi răniţi pe copii. Ei nu greşesc, ci pătimesc de pe urma voastră.

Se naşte în sufletul copiilor o anumită stare din pricina părinţilor lor, stare care lasă urme înlăuntrul lor pentru întreaga viaţă. Purtarea lor în viaţă, legătura cu ceilalţi atârnă nemijlocit de trăirile pe care le poartă din anii copilăriei. Se măresc, se formează, dar în adâncime nu se schimbă. Asta se vede şi în cele mai mici manifestări ale vieţii. De pildă, te apucă lăcomia şi vrei să mănânci. Ai luat, ai mâncat, vezi altceva, vrei şi din aceea, vrei şi din cealaltă. Simţi că ţi-e foame, ca şi când n-ai fi mâncat, te ia un leşin, un tremur. Ţi-e teamă c-o să slăbeşti. Este ceva psihologic, are o explicaţie. Poate, să spunem, că nu l-ai cunoscut pe tata, sau pe mama, că eşti înfometat şi sărac şi neputincios. Iar aceasta se răsfrânge din plan duhovnicesc ca o neputinţă a trupului.



În familie se află o mare parte a răspunderii pentru starea duhovnicească a omului. Pentru ca să scape copiii de feluritele probleme lăuntrice, nu sunt de-ajuns sfaturile, constrângerile, logica şi ameninţările. Mai degrabă înrăutăţesc lucrurile. Îndreptarea vine prin sfinţirea părinţilor. Deveniţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici o problemă cu copiii voştri. Sfinţenia părinţilor îi scapă pe copii de probleme. Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i înfricoşează, nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfinţenie şi rugăciune. Părinţilor, rugaţi-vă în tăcere, cu mâinile ridicate către Hristos, şi îmbrăţişaţi-i în taină pe copiii voştri. Şi, când fac neorânduieli, să luaţi ceva măsuri pedagogice, dar să nu-i forţaţi. În principal să vă rugaţi.

De multe ori, părinţii, şi mai ales mama, îl rănesc pe copil pentru neorânduiala pe care a făcut-o, şi îl ceartă peste măsură. Atunci acesta se răneşte. Chiar şi dacă nu-l cerţi în afară, dar îl cerţi înlăuntrul tău, şi te răzvrăteşti şi îl priveşti sălbatic, copilul îşi dă seama. Socoteşte că mama nu-l iubeşte. O întreabă pe mama:

- Mamă, mă iubeşti?

- Da, copilul meu.

Dar el nu este convins. S-a rănit. Mama îl iubeşte, apoi vrea să-l mângâie, dar el nu primeşte mângâierea, o socoteşte făţărnicie, căci a fost rănit.

Un alt lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare.

O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam „Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre mare. Ajungând, copilul i-a scăpat din mână şi a alergat către mare. Era acolo un val de nisip care cobora abrupt în mare. Mama s-a îngrozit, era gata să strige, să alerge, căci îl văzuse pe micuţ cu mâinile întinse, făcând echilibristică pe vârful movilei. Eu am liniştit-o, i-am spus să se întoarcă cu spatele, iar eu mă uitam pieziş către copil. Acesta, deznădăjduind că o va putea provoca iarăşi pe mama lui, înfricoşând-o şi făcând-o să strige ca de obicei, încet-încet a coborât şi s-a apropiat de noi. Asta era! Atunci a primit şi mama lecţia unei educaţii corecte.

O altă mamă se văita că singurul ei fiu nu mânca toate mâncărurile, şi mai ales iaurtul. Micuţul era de trei anişori, şi o chinuia zilnic pe mama. Îi zic:

„O să faci aşa: o să goleşti frigiderul de toate mâncărurile şi o să-l umpli cu oarecare cantitate de iaurt. O să vă chinuiţi puţin şi voi, părinţii, câteva zile. A venit ora mesei? îi dai lui Petru iaurt. N-o să-l mănânce. Seara la fel, ziua următoare la fel. Ei, o să flămânzească, o să încerce el să plângă, să strige. O să răbdaţi. Apoi, o să mănânce bucuros”. Aşa s-a întâmplat, iar iaurtul a devenit cea mai bună mâncare pentru Petru.

Nu sunt lucruri grele. Şi totuşi, multe mame nu le izbutesc şi dau o educaţie foarte proastă copiilor lor. Mamele care stau neîncetat pe capul copiilor şi-i strâmtorează, adică îi ocrotesc peste măsură, au dat greş în lucrarea lor. În vreme ce ar trebui să-l laşi pe copil singur să se îngrijească de sporirea lui. Atunci vei dobândi. Când stai tot timpul pe capul lor, copiii se împotrivesc. Dobândesc moleşeală, fragilitate, şi de obicei nu reuşesc în viaţă. Este un fel de ocrotire peste măsură, care îi lasă pe copii necopţi.

Înainte cu câteva zile a venit o mamă deznădăjduită pentru nereuşitele în lanţ ale fiului ei la examenele de admitere la Universitate. Strălucit elev în şcoala generală, strălucit în gimnaziu, strălucit în liceu. Apoi, nereuşite, dezinteres al copilului, împotriviri ciudate.

„Tu greşeşti, îi spun mamei, şi eşti şi cultivată! Ce să facă bietul copil? Împresurare, împresurare, împresurare toţi anii, «să fii primul, să nu ne faci de ruşine, să devii mare în societate…». Acum nu mai vrea nimic. Să pui capăt acestei împresurări şi ocrotiri peste măsură, şi o să vezi atunci că şi copilul are se aşeze. Atunci va înainta, când îl vei lăsa liber”.

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii. Copilul simte în adâncul sufletului său mângâierea duhovnicească pe care i-o trimite mama lui, şi este atras către ea. Simte pază şi ocrotire atunci când mama îl îmbrăţişează în taină pe copilul ei prin neîncetata, stăruitoarea şi fierbintea ei rugăciune, şi-l eliberează de tot ceea ce-l apasă.

Mamele ştiu să se neliniştească, să sfătuiască, să spună multe, dar să se roage n-au învăţat. Multele sfaturi şi mustrări fac foarte rău. Fără multe cuvinte copiilor. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Este nevoie de rugăciune, cu credinţă lipsită de frământări, dar şi de exemplu bun.

Într-o zi a venit aici la mănăstire o mamă deznădăjduită de fiul ei, Iorgu. Era foarte încurcat. Se întorcea noaptea târziu şi cu tovărăşii nu tocmai bune. Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Mama – plânsete şi zbucium, îi zic:

- Tu, nimic – nici un cuvânt, numai rugăciune. Am pus seara de la zece la zece şi un sfert o
rugăciune comună, i-am spus să nu vorbească şi să-l lase pe fiul ei să iasă la ce oră vrea, să nu întrebe „La ce oră ai venit?” ş.a., ci să-i spună aşa, cu multă iubire: „Mănâncă, Iorgu, ţi-am lăsat mâncare în frigider”. Şi să nu-i spună nimic altceva. Să se poarte cu iubire şi să nu lase rugăciunea.

Mama a început să le pună în faptă, iar după ce au trecut vreo douăzeci de zile, fiul i-a zis:

- Mamă, de ce nu-mi vorbeşti?

- Iorgu meu, eu nu-ţi vorbesc?
- Mamă, ai ceva cu mine. Nu-mi vorbeşti.

- Ciudat lucru îmi spui, lorgu meu. Cum nu-ţi vorbesc? Uite, acum nu-ţi vorbesc? Ce vrei să-ţi spun? Şi lorgu nu i-a răspuns. Apoi, mama a venit la mănăstire şi mi-a zis:

- Părinte, ce este aceasta pe care mi-a spus-o copilul meu?

- A reuşit metoda noastră!

- Care metodă?

- Pe care v-am spus-o: să nu-i vorbiţi, să faceţi numai rugăciune în taină, şi copilul o să-şi revină.

- Spuneţi că asta e?

- Asta e, îi zic. Vrea să-l mustri: „Unde ai fost, ce-ai făcut?”; iar el să strige, să se împotrivească şi să vină şi mai târziu.

- Măi, măi! zice. Ce taine se ascund!

- Ai înţeles? De vreme ce chiar faptele vorbesc de la sine. El te chinuia, căci voia să-l cerţi, iar el să-şi facă mofturile lui. Nu-l cerţi, se strâmtorează. În loc să te strâmtorezi tu când şi le face el pe ale lui, acum, când nu te strâmtorezi tu şi arăţi nepăsare, se strâmtorează el.

Într-o zi, acasă, Iorgu i-a anunţat că pleacă, îşi lasă lucrul şi pleacă în Canada. Îi spusese şi şefului său: „Plec, găseşte pe altul să mă înlocuiască la lucru”. Între timp, eu le-am zis părinţilor:

- Noi o să facem rugăciune.

- Dar e gata… I-arăt eu!, a spus tatăl.

- Nu, să nu-l atingi, îi zic.

- Dar pleacă copilul, părinte!

- Zic:Să plece. Voi să vă dăruiţi rugăciunii, şi eu împreună cu voi.

După două-trei zile, duminică, Iorgu le-a zis foarte de dimineaţă:

- Eu plec, mă duc cu prietenii mei.

- Bine, cum vrei, i-au zis.

A plecat. Şi-a luat prietenii – doi băieţi şi două fete, au închiriat o maşină şi au pornit spre Halkida. Au mers ici, colo… Apoi au mers la Sfântul loan Rusul, iar de acolo la Mantoudi, la Sfânta Ana, la Vasilika. Au mers, au făcut baie în Marea Egee, au mâncat, au băut, au chefuit. Apoi au apucat-o pe drumul de întoarcere. Se înserase, Iorgu conducea. Acolo, la Sfânta Ana, au lovit maşina de colţul unei case. Au stricat-o. Ce să facă acum? Au luat-o încet-încet şi au adus-o în Athena.

A ajuns în zori acasă. Părinţii nu i-au spus nimic. S-a culcat şi a adormit. După ce s-a sculat, le-a zis:

- Tată, asta şi asta… Acum trebuie să facem maşina şi trebuie bani mulţi.

Îi zice:

- Copilul meu, tu ştii. Eu am datorii, le am pe surorile tale… Ce-o să facem?

- Ce să fac, tată?

- Fă tot ce vrei. Eşti mare, ai minte. Du-te în Canada să faci bani, să…

- Nu pot, trebuie s-o reparăm acum.

- Nu ştiu, îi zice. Rânduieşte.

Deci, văzându-l aşa pe tata, a plecat. A mers, l-a găsit pe şeful lui. Zice:

- Şefule, am păţit asta şi asta. Nu mai plec. Nu lua pe altul.

Acela îi zice:

- Bine, bine, copilul meu.

- Da, dar vreau bani.

- Da, dar tu vrei să pleci. Trebuie să-mi semneze tatăl tău.

- Îţi semnez eu. Tata nu se amestecă. Mi-a spus-o. O să muncesc şi o să ţi-i dau înapoi.

Nu-i asta minunea lui Dumnezeu? Când a venit din nou mama, i-am spus:

- A izbutit meşteşugirea noastră şi rugăciunea a fost auzită la Dumnezeu. Şi accidentul a fost de la Dumnezeu, iar acum copilul va sta acasă şi se va înţelepţi.

Aşa s-a întâmplat prin rugăciunea noastră. S-a săvârşit o minune. Părinţii au postit cu rugăciune şi în tăcere, şi au izbutit. Mai târziu, copilul a venit la mine fără să-i vorbească despre mine nimeni dintre apropiaţii lui. Iorgu a devenit foarte bun, şi acum este la Aviaţie. Şi are şi o familie frumoasă.


Din cartea: Ne vorbeste Parintele Porfirie

(Sfantul Munte Athos)

Doamne ajuta..