MARTURISIREA UNUI PREOT ORTODOX DIN AMERICA...FOST LUTERAN SI CONVERTIREA SA LA ORTODOXIE

	Familia unui preot ortodox din america
Marturia preotului.. Copil fiind am crescut într-o casă cu credințe amestecate. Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea, membrii acestei părți a familiei mele sunt atei declarați. Bunicul meu credea în Dumnezeu și era și șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee și o socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea fratelui ei – iar fratele ei a fost numit după Karl Marx. Tatăl meu însuși este un ateist convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o femeie lesbiană. Am crescut cu aproape nicio influență evreiască: doar spuneam împreună, în fiecare an, o rugăciune Hanuka în ebraică atunci când aprindeam menora. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent sunt singurul dintre ei care crede într-un soi de divinitate. De cealaltă parte, dinspre mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Nu l-am întâlnit decât când era pe patul de moarte, pe când eram în liceu. Din cauza acestui amestec de religii, am fost și botezat și circumscris. Nașii de botez au fost evrei. Mergeam din când în când la o biserică luterană, în copilărie, dar asta nu era o parte importantă a vieții noastre. Credeam în Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El. Criză Părinții mei au divorțat când aveam zece ani și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în munții Catskill. La școală nu mă puteam integra așa că mama a avut o idee. Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat, dar biserica tot intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe care le auzeam. Pe când aveam 14 ani m-am împrietenit cu o fată de care m-am îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o biblie de la biserica luterană. Și am decis să fac o încercare: „Ce am de pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem însă că există și un Nou Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez. Am început să merg la cercul biblic în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori. Întreaga mea viață s-a schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și regretabil pentru mine acum, este că odată am fost foarte aproape să convertesc la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia să-i salvez! (așa credeam). Entuziasm După o vreme am început chiar să ajut la „slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune” cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea Unului”. Biserica făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care „vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică. Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam, băteam din palme, și credeam că simțim pe Sfântul Duh în timpul celor mai intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii credeam că simțim cum Dumnezeu ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva. Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și impulsurile omenești cu inspirația divină. După numai doi ani de când am început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim un mentor al tinerilor la biserica mea. Dădeam sfaturi altor adolescenți. Am fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze după s-a pocăit și L-a recunoscut în deplinătatea facultăților mintale pe Hristos ca Domn și Mântuitor. Îndoială și descoperire Însă în tot acest timp eram luptat de îndoială. Educația ateistă cu care am crescut m-a învățat să pun totul la îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul. Zile întregi petreceam într-o mare tensiune chinuit de gândul că religia mea este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și are o explicație psihologică? Însă, din fericire, am descoperit apologetica. Am aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat că un argument care tot apărea se rezuma la un cuvânt: tradiție. Citind cărți protestante precum Apărarea lui Hristos, a lui Lee Strobel, și lucrări apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi adevărată doctrina protestantă de sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta Scriptura poate fi crezută? Acest gând mi s-a strecurat în minte încet-încet. Într-o zi, ca o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu, oare, că biserica protestantă este adevărată când ea are cel mult 500 de ani?” Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată fiind așa de nouă, așa că am pornit în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă, și ea era deschisă numai jumătate de an, pentru grecii din orașul New York care veneau în vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar înainte de facultate. Nu după mult timp mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (Coptă, Armeană etc.). Am văzut că deși bisericile Ortodoxe și monofizite sunt despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica Catolică). Imaginați-vă un proces – doi martori, care nu sunt prieteni, chiar sunt ostili unul altuia câteodată, spun că același lucru s-a întâmplat, în timp ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Ați găsi că cei doi martori sunt mult mai credibili. Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum de Bisericile Ortodoxe și monofizite sunt atât apropiate ca doctrină fără să transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă acestea, vizita mea la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație! Ortodoxie și protestantism Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia. De exemplu: obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și a cinstirii Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu știam că aceste lucruri se întâmplau în acea perioadă. Protestanții sunt tot timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc pe vreun Sfânt Părinte; ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i inspiră. Pe când, dacă citesc scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107) văd că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul real și Sângele real ale lui Hristos. Iar dacă citesc Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386) văd credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea. Protestanții mai spun și că putem avea încredere numai în Biblie pentru că tradiția poate fi alterată. Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă în timp, de către sfinți episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului Atanasie cel Mare (†373) a fost Noul Testament pus în forma finală, conținând scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Biblia provine din tradiție, de ce protestanții condamnă tradiția? Un alt argument folosit frecvent de protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii niciodată nu au avut icoane. Însă în Vechiul Testament Dumnezeu le-a poruncit evreilor să facă draperii pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea 36, 8), și să facă Chivotul Legii, care avea imaginea unor heruvimi (Evrei 9, 5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles că evreii știau că cinstind Chivotul dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele. În sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, că sola scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și una nouă, făcută de oameni. Ortodox La începutul anului doi de facultate am fost primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia. Mulțumesc lui Dumnezeu că din cauza aceasta unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a botezat anul acesta în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea. Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon în 2011 și preot în 2013. Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie. Marturia preotesei... Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot aveam păreri greșite. Acum când Ortodoxia este în creștere în America, mulți protestanți află pentru prima dată despre ea. Am crescut într-o familie foarte religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor, devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă. În facultate am condus un cerc de studiere a bibliei, eram unul dintre cei care conduceau rugăciunile la biserica mea și am ajutat la organizarea unui grup protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali după ce îmi luam masterul în istorie. Ca o ironie a sorții, unul dintre catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință penticostală. Era de fapt un eveniment de o zi în care mii de oameni, înghesuiți într-un stadion de fotbal țineau post și se rugau pentru țară. Toți studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar. Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât, după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii creștini și ce credeau ei. În acel semestru am luat un curs intensiv cu lecturi despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți. M-am împrietenit și cu un alt student la istorie care era ortodox. Am început să dezbatem probleme de teologie ceea ce m-a făcut să încep strâng dovezi despre cum Ortodoxia nu era așa de corectă ca și penticostalismul. Ceea ce este interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că nu pot demonstra că penticostalismul este corect. De îndată ce am aflat despre Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în învățăturile primilor creștini am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală. Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam să mai accept marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și ceea ce Biserica Primară credea. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în amintirea lui Hristos. Ori eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni în Biserica Ortodoxă. Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri, unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor. Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune, având în continuare aceeași boală. Dacă chiar vrei ca Dumnezeu să te vindece, și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo? Am citit și scrierile Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să le citesc, ele conțineau destule argumente bune despre cum nu poți judeca o biserică după minunile pe care le are. Explica de asemenea că experiențele spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat experiențele. Acestea m-au încurajat mult. Am decis să devin catehumen. A fost greu pentru familia mea pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru că am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca aceasta să fie și mai tensionată este că pe când am decis să mă convertesc am început să mă întâlnesc cu studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți din jurul meu credeau că mă convertesc așa încât să pot fi împreună cu el. Nu era adevărat, dar în mod clar îmi era greu să explic. A trecut timpul de la acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am mutat în alt stat pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața spirituală ortodoxă este destul de slabă în comparație cu cea a penticostalilor. În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg, încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam să-mi dau seama. În bisericile penticostale, fiecare se poate „obișnui” să i se întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca pe bolnavi. Fiecare se simte bine când știe că este așa de important. Pe când în Ortodoxie numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai importante decât „facerea de minuni”. De asemenea, penticostalii adesea pun preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am devenit ortodoxă am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite – nu ceva pe care să îți fundamentezi viața spirituală. O altă diferență interesantă este cum penticostalii și ortodocșii văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu este un tată care te iubește atât de mult dar te va osândi la un veșnic iad dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți. Pentru noi iadul este a fi despărțit de Dumnezeu, și îl alegem noi, nu ne trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre. De când locuim pe lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o credință deplină. Diferențele doctrinare dintre protestanți sunt confuze, dar ele sunt explicate în Ortodoxie. Sunt așa de bucuroasă că am descoperit Ortodoxia. O iubesc atât de mult. sursa...     http://putna.ro/revista2014/articol19 Doamne ajuta..

O PREDICA PLINA DE MARTURISIRE A PREASFINTITULUI LONGHIN (PR MIHAIL JAR)14 IULIE 2014

O predica plina de marturisire de la un pastor inca nepatat de ecumenisti si de toate ereziile din jurul sau dupa cum si marturiseste si singur inainte de a veni la ortodoxie umbla in cautare de adevar mai pe la toti din jurul sau..dar negasind samanta buna in pamant bun,inca nu ajunsese sa incolteasca in inima sa iubirea de Hristos..acum cand a gasit ceia ce cauta cu atat dor si patos a ajuns sa fie un mare luptator dar si marturisitor spunand lucrurilor pe fata despre masoni,ecumenisti dar si despre crestinii doar cu numele si prezenta lor in biserica doar cu trupul si nu cu inima si sufletul..va las in continuare sa vizionati si sa ascultati aceasta predica ..

 

 

 

Doamne Ajuta...

 

IMPRESIONANT... PLANG ICOANELE MAICII DOMNULUI CAT SI DOMNULUI IISUS HRISTOS IN UCRAINA SI RUSIA

Ένα απίστευτο φαινόμενο συντελείται τις τελευταίες ημέρες σε Ορθόδοξους ναούς της Ρωσίας και της Ουκρανίας. Δεκάδες εικόνες… δακρύζουν ταυτόχρονα.

Όπως μεταδίδουν τοπικά Μέσα Ενημέρωσης, σε πολλούς Ναούς τόσο της Ρωσίας όσο και της Ουκρανίας, πολλές ιερές εικόνες, του Χριστού, της Παναγίας αλλά και άλλων Αγίων, έχουν αρχίσει να δακρύζουν, μετά την κρίση που έχει ξεσπάσει στην Ουκρανία.

Αρκετοί είναι αυτοί που κάνουν λόγο για «μήνυμα από τον ουρανό», το οποίο εκλαμβάνεται ως κακός οιωνός, ενώ δεν είναι λίγοι αυτοί που σπεύδουν να προσκυνήσουν τις εικόνες ζητώντας το έλεος του Θεού απέναντι στη μεγάλη κρίση.

Δεν λείπουν ωστόσο και εκείνοι που αντιμετωπίζουν με ιδιαίτερο σκεπτικισμό και επιφύλαξη το φαινόμενο αυτό.

Είναι γεγονός πάντως πώς πολλοί Ορθόδοξοι ναοί, Εκκλησίες και Μονές στην Ουκρανία, κυρίως γύρω από το Κίεβο έχουν μπει στο στόχαστρο εξτρεμιστών, με τους πιστούς να έχουν σχηματίσει «ασπίδα» προστασίας και τη Μόσχα να έχει προειδοποιήσει με επιχείρηση σε περίπτωση πώς καταστραφούν τα ιερά σύμβολα.

Προφανώς η Μεγαλόχαρη και ο Υιός της και Κύριός μας δεν θέλουν να δουν τα πνευματικά Ορθόδοξα παιδιά τους να σκοτώνονται μεταξύ τους από τις δολοπλοκίες Καθολικών και Προτεσταντών, που προκειμένου να βλάψουν την Ορθοδοξία συμμαχούν ακόμα και με το Διάβολο (Ισλάμ)

Un fenomen de necrezut se intampla in ultimele zile in Bisericile Ortodoxe din Rusia si Ucraina.
Zeci de icoane....plang toate deodata.
 Asa cum transmit cei de la stiri,in multe Biserici din Rusia cat si din Ucraina,foarte multe Sfinte Icoane ale Lui Hristos si Maicii Domnului dar si ale altor Sfinti au inceput sa lacrimeze,dupa criza ce a inceput sa fie in Ucraina.
Destui sunt cei ce vorbesc si zic ca este transmis un...<< mesaj din cer>>care aduce a semn rau,dar..destui sunt si din cei ce se inchina la icoane si cer ajutorul si mila lui Dumnezeu in criza si haosul ce sa creat.
Nu lipsesc nici din cei ce au o parere personala cu o pozitie sceptica la fenomenul acesta..
Faptul este  real ca multe Altare crestine,Biserici si Manastiri din Ucraina,mai ales in jurul Kievului au fost vizate de extremisti( islamisti),iar credinciosii au format ''un scut ''uman de protectie,iar Moscova a avertizat cu interventie militara in caz ca se vor distruge simbolurile sacre ale ortodoxiei.
 Se pare ca Fecioarei Maria si Fiului ei si Domnul nostru nu vor sa vada copii ei crestini sa se omoare intre ei,din intrigile catolicilor si a protestantilor care au scop in a face rau Ortodoxiei chiar luand aliati pe diavol care este( islamul)

traducere admin
http://crestiniisecolului21.blogspot.ro/

Va redau si un filmulet cu stirile din Ucraina 

SURSA
http://www.athensmagazine.gr/portal/newsnpeople/85282#.UxgTzM6KgjJ

Doamne ajuta..
admin

MAREA APOSTAZIE IN BISERICA CE VA URMA...PRIN EREZIA ECUMENISTA

„Sarea ne pătrunde” -

semnul apropierii sfârşitului

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei; împodobire de Dumnezeu insuflată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţii, roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.

Troparul Sfântului Ierarh Ignatie

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă - „sarea ne cuprinde”.[1] Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor ! Apar „lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. „Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!” Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc - îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 ( + 30 aprilie 1867).

Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Ori, anume în această privinţă - a totalei decăderi moral-duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un ”progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.

Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!

Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.

Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în „Experienţe ascetice”, „Predici ascetice”, „Scrisori către mireni”, „Prinos monahismului contemporan”, „Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai să ”filosofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.

Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.

Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la „Patericonul” său: „De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. „În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea răspuns al Prea Cuviosului Nifon). Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte ! Această mărturie este extraordinar de importantă ! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică - acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite - acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.

Şi ce este acolo?

Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon de Zadonsk.

„Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: „Teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre o purtare uşuratică... Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime patimilor”.

Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, şi dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.

A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul - înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea. Sfântul Ierarh Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi „stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; este cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii ”îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.

A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai felurite, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.

„Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât „din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ ?” (Luca 18,8). „Poporul lui Israel” - Biserica „va cădea de sabie” - zice Domnul Dumnezeu, „Mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38,18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.

Aceasta se va întâmpla din cauza că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.

„O, vremi  nenorocite !  O, stare nenorocită !  - exclamă Sfântul Ierarh Ignatie,  contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. „O, dezastru duhovnicesc, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale ! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie ! O nenorocirea nenorocirilor,  înţeleasă  numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde !”

Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie ! Ne aflăm, de pe acum, chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult „vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite ? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofa abătută asupra Patriei noastre Rusia, formarea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.

Însă majoritatea, asemenea unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: „Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.

Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, care se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem - printre ei aflându-se nu puţini clerici !), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se pe zi ce trece, împiedică tot mai mult „vieţuirea după Dumnezeu”.

Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul clar al apostaziei, care a început şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).

„Vieţuirea după Dumnezeu - spune Episcopul Ignatie - va deveni foarte anevoioasă, din pricina apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini (!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon de Zadonsk. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce...

În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat !) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către apostazie şi apostaţi în slujire satanei.

Cine, văzând ce se petrece acum in lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă ?

Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri: „În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh. se îndepărtează din mediul uman, fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!”

Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită „lumii deşertăciunii”, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.

De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauză că aceştia nu-i lasă să trăiască tihnit, cu plăcerile/patimile lor.

În continuare Episcopul Ignatie scrie: „Se împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestită de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.

Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă apostazia şi să tacă.

Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi că toate acestea „trebuie să fie” (Marcu 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul apostaziei.

Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: „Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri...”

Ce înseamnă aceasta ? înseamnă oare să ne împăcăm cu apostazia şi să ”ne integrăm” în ea ? Nu, desigur ! Iată însă cum trebuie să acţionăm: „Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să te poţi feri pe cât posibil de influenţa lui !

De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm.

Cu toate că nu ne stă în puteri „să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.

Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate - salvarea sufletelor omeneşti !

Să ne adresăm în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: „Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”

Oare noi nu observăm toate acestea ? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.

Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de  El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care Îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită  de  El, şi  adesea  - renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.

În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, pe care le vedem împlinindu-se sub ochii noştri: „Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă... Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor... Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.”

„Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească.   Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor grăbi căderea ei, decât s-o oprească.”

Aceste cuvinte parcă sunt copiate din realitatea zilelor noastre ! Chiar acum noi suntem martorii acestei „cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate - adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi „stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii,” adică din sfera pasiunilor umane, care nu tind către cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.

Unii vor zice: „Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos Care spune: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care „porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolului, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diaspora, sau oricare alta. Se spune simplu – „Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi „biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească ”biserică”.

Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre !

„Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” - scrie mai departe Episcopul Ignatie: „Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, ori, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, „căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.

Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.

Stareţul Isaia spunea: „Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.

Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.

„Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”

Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!

„Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!” - li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.

Conform Episcopului Ignatie, apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă,   este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos - Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului,  fiind  ”încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: „Despre minuni şi semne.”

Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a „înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, „a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.

Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai „mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume a „duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.

A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de „a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.

Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.

Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: „Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt.24, 24).

Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da „semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. „Venirea aceluia - spune Sfântul Apostol Pavel, se va face „prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2,9-10).

Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, - şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).

„Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).

„Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.

Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.

Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe „aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.

Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronizării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a „poftei trupeşti”, a „poftei ochilor” şi „trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).

Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi „aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.

Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, incapacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.

Viclenia şi făţărnicia - iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.

„Închipuirea omenească - scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie - este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului”.

„El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).

„La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).

„Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”

Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar „precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă ”în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al ”binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu ”binefăcătorii” şi de a se folosi de ”binefacerile lor! ”

Şi aceasta încă nu e totul! „Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a felurilor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului. Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.

„Semnele Antihristului se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).

„În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes. 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că Antihristul „va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.

Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar ”în văzduh”. „Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”

Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute ! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.

Toate acestea fiind comise sub cele mai ”plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi ”duşmani ai poporului”, ”duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca ”răzvrătiţi”, iar în biserică - ”schismatici”.

„Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).

Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar ”repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit „fiară” (Apoc. 13,1), în timp ce arhanghelul căzut este numit „şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul - făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, „i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.”

Dar cum şi de ce oamenii Îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist ?

Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: „Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.”

„Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu -Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.”

„Eu am venit în numele Tatălui Meu - a mărturisit iudeilor Domnul, - şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.

„Orice duh - spune Sfântul Ioan Teologul - care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”, în spirit (I Ioan, 4,3).

Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).

În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept. Îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.

Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se  necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume - în viaţa social-politică şi bisericească a omenirii - corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.

Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi ne vom lăsa ”duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori vom merge ”în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.

Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat !

„Sarea ne cuprinde” - Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine pseudobiserică, gata de a-l primi pe Antihrist ca ”Mesia”, în afară de „mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine „tot mai săracă şi mai săracă”. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.

Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm - unde suntem şi cu cine: în această „mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această „turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi (Luca 12,32) - cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său - Antihristul ?

Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!

---

[1] „Şi întinzând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a pătruns atunci satana în el” (Ioan 13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare.