DE CE TREBUIE SA NE RUGAM?

Fără rugăciune ne aflăm departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori deznădăjduiţi şi deseori neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla pacea din sufletul nostru.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să ne rugăm. Sfinţilor Săi apostoli, care căutau cu sârguinţă rugăciunea adevărată, Mântuitorul Iisus Hristos le arată cum ar trebui să se roage pentru a dobândi harul lui Dumnezeu: „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri.” Oamenii din zilele noastre trebuie să înţeleagă că este mai important să se roage aşa cum ştiu ei, decât să înveţe cum să se roage. Din păcate oamenii neglijează complet rugăciunea şi trec cu uşurinţă peste această sfântă lucrare a rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în Epistola sa către Romani: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.”

Cât de des ar trebui să mă rog? Nu sunt prea ocupat pentru a mă mai ruga? Cred cu adevărat că Dumnezeu mă va ajuta dacă mă rog Lui?

Omul zilelor noastre este ocupat cu tot felul de activităţi. Din păcate rugăciunea nu mai este căutată de om cu nerăbdare atunci când este într-un impas, când are o ispită, un necaz sau o boală. Comerciantul se trezeşte dis de dimineaţă şi se grăbeşte să ajungă la afacerea sa. Luptă din răsputeri să-şi vândă bunurile, să învingă concurenţa. În acelaşi timp cumpărătorul şi el luptă să găsească un preţ bun şi nicicum nu se gândeşte că ziua ar trebui începută cu rugăciunea şi nu cu dorinţa aceasta nebună după câştig. Şi uite aşa ora de rugăciune este „furată” de grijile vieţii.

Acest lucru se întâmplă cu toţi oamenii, nu numai cu cei care au afaceri, ci şi cu meseriaşii, judecătorii, oratorii şi cu cei care sunt judecaţi. Aceştia toţi îşi pun nădejdea în ei înşişi, în propriile lor puteri şi uită cu totul de lucrarea rugăciunii. Dar uită şi de faptul că Dumnezeu este Cel care le-a dat două mâini pentru a lucra, pentru a-şi câştiga traiul. Asemenea şi oratorii uită că Dumnezeu este Cel care le-a dat grai şi înţelepciune pentru a-i învăţa pe alţii.

Omul se îngrijeşte numai de cele lumeşti, materiale şi uită de cele cereşti, dumnezeieşti. Acesta este şi motivul pentru care viaţa lor este înghiţită de păcat şi de „afaceri lumeşti”. Lăcomia intră imediat în sufletul omului prin aceste „afaceri”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola sa către Coloseni: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5).

Trebuie să învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi care zice că omul trebuie „să se roage întotdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Unitatea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine doar prin rugăciune. Sfântul Grigorie de Nyssa încearcă să ne spună că rugăciunea este esenţială pentru o viaţă de virtute. Fără rugăciune ne aflăm departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori deznădăjduiţi şi deseori neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla pacea din sufletul nostru.

SURSA

CA SA NE MANTUIM..NU NE AJUNG NUMAI FAPTELE BUNE...

Nu ajung numai faptele bune

 Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeii

Printre oamenii care trăiesc în jurul nostru există oameni care nu cred în Dumnezeu și totuși fac fapte bune. Adeseori aud următoarea întrebare:

- Aceasta nu este suficient? Acești oameni nu se vor mântui pentru faptele lor bune?

Și trebuie neapărat să le dau răspunsul:

- Nu! Nu se vor mântui numai cu faptele bune.

- Și de ce nu se vor mântui?

- Pentru că așa a spus Domnul și Dumnezeu nostru Iisus Hristos când „un învăţător de Lege, ispitindu-L, L-a întrebat: «Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?», iar El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta… Aceasta este marea şi întâia poruncă». Iar a doua, la fel ca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»” (Mt. 22, 35-39).

Dacă credința în Dumnezeu și dragostea față de El este întâia și cea mai mare poruncă a Legii, dacă a doua poruncă despre dragostea față de aproapele izvorăște din prima și dacă dragostea față de aproapele își ia puterea din dragostea pentru Dumnezeu, atunci aceasta înseamnă că, pentru a se mântui cineva, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima sa, pentru că aceasta este întâia și cea mai importantă poruncă a Legii.

Dar ce înseamnă mântuirea? 

 A se mântui cineva înseamnă să moștenească viața veșnică, să intre în Împărăția lui Dumnezeu și să devină cetățean al acestei Împărății. 

Dar ce este Împărăția lui Dumnezeu și ce este viața veșnică?

Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos le-a spus evreilor un cuvânt minunat. Cum că toți trebuie să mănânce Pâine cerească, iar Pâinea cerească este Trupul Său, pe care El îl dă pentru mântuirea lumii și pentru ca să aibă viață. „Amin, amin zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

- Care viață?

- Viața cea veșnică. Nu veți avea viață veșnică, nu veți deveni cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu și nu se va mântui sufletul nostru. Poate exista ceva mai clar decât acest cuvânt?

 Dacă nu credem cu toată inima în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, atunci nu există mântuire pentru noi. Vedeți că numai faptele bune nu ajung?

Știm că și necredincioșii fac fapte bune și drepte. Dar atunci se naște întrebarea:

 Cum vom judeca faptele bune pe care le fac necredincioșii? Care este valoarea lor? Desigur, toate faptele bune pe care le fac acești oameni au valoarea lor și ea este mare.

 Suntem de acord cu aceasta, dar trebuie să știm că există o diferență între faptele bune pe care le fac necredincioșii și cele pe care le fac oamenii care cred în Dumnezeu cu toată inima lor.

- Dar care este diferența?

- Diferența este următoarea: Există o mulțime de oameni, oameni foarte puternici, care le jertfesc pe toate, chiar și viața lor, de dragul poporului lor. Au existat mulți oameni de acest fel, chiar și în vremea noastră. Au existat mulți oameni care și-au dat viața pentru binele poporului lor și al neamului lor. Există de asemenea oameni care-și jertfesc viața pentru poziția lor.

- Dar care este caracteristica comună a tuturor acestor fapte bune?

- Această dragoste a lor pentru poporul lor oricât de bună ar fi, este o dragoste numai pentru poporul lor, iar pentru oamenii altor popoare și neamuri există ură. Însă dragostea adevărată și curată, cea plăcută lui Dumnezeu, nu poate avea ură, ci ea îi îmbrățișează pe toți și pe toate, este sobornicească.

 Pentru a face binele este trebuință de asceză, osteneală; trebuie să ne silim pe noi înșine să facem binele. Trebuie să ne scârbim de rău, de orice nedreptate și să ne întoarcem spre adevăr.

Ca să săvârșim fapte bune este trebuință de nevoință. Numai atunci când, cu mari și stăruitoare osteneli, ne vom curăța inima și astfel vom atrage Harul lui Dumnezeu, care va aprinde în inima noastră dumnezeiasca dragoste, dragoste față de toți oamenii care nu urăște pe nimeni, numai atunci această dragoste ne va deschide calea către Împărăția lui Dumnezeu.

Așadar, nu sunt suficiente numai faptele bune și nu ajunge numai viața morală, ci este trebuință și de credință.

  Deoarece numai credința în Dumnezeu și comuniunea cu El ne dau puterea să săvârșim fapte bune, curate și plăcute lui Dumnezeu. Iar această putere nu o poate da viața morală și mare greșeală fac cei care cred că pot înlocui Credința cu o oarecare învățătură morală.

Fie ca dumnezeiescul Har să se sălășluiască în inima noastră, ca să devină biserică a Preasfântului Duh! Amin.

sursa..http://www.marturieathonita.ro/category/duhovnicesti/

Doamne ajuta...

24 DE ANI DE LA MUTAREA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA,CATEVA CUVINTE DE FOLOS..

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.

Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea. 

Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru martiraj.

Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.

Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.

Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.

 

CUVINTE DE FOLOS

Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.

•Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.

La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.

•Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.

•De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.

•Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.

•Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.

•Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.

•Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.

•Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.

•Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,
silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.

•Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.

•Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.

•În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.

•Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.

•Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.

•Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

•Să cultivăm energia voinţei.

•Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.

•Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.

•Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.

•Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

•Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.

•Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.

•Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.

•Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poţi lua “la trântă” cu el fără “Doamne Iisuse.”, şi nu poţi zice “Doamne Iisuse.” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.

•Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.

•Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.

•Dacă uiţi să zici “Doamne Iisuse.”, zi: “Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.

•Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.

•Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.

•Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.

•Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.

•Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.

•Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.

•Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.

•Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.

•Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.

•Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.

•Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.

•Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.

•Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.

•Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.

•Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.

•Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.

•Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.

•Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

•Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.

•Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.

•Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.

•Pe vârful limbii călăreşte satana.

•Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.

•Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.

•Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.

•Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.

•Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.

•Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Formele în care se dezvoltă Şi se înmulţeşte mândria în suflet

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei. Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet.

Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate. Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?

În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu.

Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa.
Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră.
Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte.
 Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat.
 Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

articol apărut in nr. 4 al Revistei Atitudini

Sursa: http://www.arsenieboca.ro

Doamne ajuta..

PREDICA PS LONGHIN( PR.MIHAIL JAR ) LA CONSTANTA 29 IUNIE 2013

Un sfat si cuvinte de folos pentru preoti cat si mireni de la IPS LONGHIN ca invitat de onoare a IPS TEODOSIE de ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel la Constanta..

Doamne ajuta...

SFANTUL IOAN RUSU 27mai 2013 PREDICA PARINTELE LEONTIE FUSA

Va redau o un cuvant de folos cu viata Sfantului Ioan Rusu din Evia Grecia atat iubit si de catre crestinii romani,predica Parintele Ieromonah Leontie Fusa..

Predica audio

Poate o sa va placa si asta..
http://paisiee.blogspot.ro/2013/05/acatistul-sfantului-ioan-rusu-din-evia.html

Doamne ajuta..

VORBIREA CU GANDURILE..PERICOL DE INSELARE

Gândul vine ca un hoţ, iar tu îi deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi dicuţia cu el şi după aceea acela te fură.

- Părinte, sufăr atunci când îmi vine un gând de mândrie.


- Îl ţii înlăuntrul tău?

- DA

- De ce îl ţii? Închide-i uşa. Dacă îl ţii înlăuntrul tău, te vatămi. Gândul vine ca un hoţ, iar tu îi deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi dicuţia cu el şi dupa aceea acela te fură. Discută cineva vreodată cu hoţul? Nu numai că nu discută, ci încuie şi uşa ca să nu intre înlăuntru. Se poate să nu discuţi cu el, dar de ce îl laşi să intre înlăuntru? Să dăm un exemplu; nu spun că ai astfel de gânduri, dar să presupunem că îţi vine un gând că puteai să fii tu stareţă. În regulă, a venit gândul. Cum a venit, spune-ţi ţie: "Foarte bine. Vrei să fii stareţă? Fă-te mai întâi stareţă pentru tine", şi aşa imediat tai discuţia. Ce, vom discuta cu diavolul? Vezi, atunci când diavolul s-a dus să-L ispitească pe Hristos, El i-a spus: "Mergi înapoia Mea, satano". Dacă Hristos i-a spus diavolului "haide, pleacă...", noi ce să discutăm cu el?



- Părinte, este rău să discut cu un gând de-a stânga ca să văd de unde vine?



- Răul este că nu discuţi cu gândul, aşa cum crezi, ci cu tangalachi. În clipa aceea simţi plăcere, dar după aceea te chinuieşti. Să nu discuţi deloc cu astfel de gânduri. Apucă grenada şi arunc-o în duşman, ca să-l omori. Grenada este astfel construită încât să nu explodeze imediat, ci după 2-3 secunde. Tot aşa şi gândul cel de-a stanga, nu te poate vătăma daca îl alungi imediat. Dar tu de multe ori nu eşti trează, nu spui rugăciunea şi nu te poţi apăra. Vine telegrama diavolului de afară, o iei, o citeşti, o reciteşti, eşti de acord cu ea şi o pui în arhivă. Aceste dosare le va prezenta diavolul la Ziua Judecăţii, ca să te acuze.



- Părinte, când devine cădere atacul unui gând de-a stanga?



- Vine gândul şi-l alungi imediat. Asta nu este cădere. Vine şi discuţi cu el. Asta este cădere. Vine, îl primeşti puţin şi apoi îl alungi. Asta este o jumătate de cădere, pentru că şi în cazul acesta te vatămi, fiindcă diavolul ţi-a întinat mintea. Adică este ca şi cum ar veni diavolul şi tu i-ai spune: "Bună ziua. Ce faci? Bine? Ia loc, să te cinstesc cu ceva. A, eşti diavolul? Pleacă." Dacă ai văzut că este diavolul de ce l-ai băgat înlăuntru? L-ai cinstit şi va reveni.



(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa Duhovnicească)


sursa..  http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvinte-duhovnicesti/vorbirea-cu-gandurile

Doamne ajuta..

PARINTILOR MANTUITI-VA COPIII predica Parintele Gheorghe Anitulesei

Doamne ajuta..

SFATURI..DESPRE POCAINTA SI SPOVEDANIE..Pr.EFREM FILOTEITUL

* Taina pocăintei este cea mai mare si mai binecuvântată taină, care ne pregăteste minunat pentru
ceruri... Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit si pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeste... Dumnezeu este multumit si Îsi află odihnă în omul care se pocăieste, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinta este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieste doar mărturisirea greselii. De aici înainte se sfârsesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie si spovedania aduce curătia, iar curătia aduce vederea lui Dumnezeu.

* Lacrimile sufletului pocăit curătesc inima, mintea, sufletul, trupul, viata, cuvântul, curătesc chiar si fiecare gest al omului.

* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea si ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieste viata, aceasta constituie o garantie a lui Dumnezeu că ne asteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui... Hristos ne asteaptă, nu trebuie să întârziem si să amânăm.

* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori... Nepăsarea si trândăvia împiedică bunătătile lui Dumnezeu să vină spre noi.

* Postul Mare este perioadă de curătie, lacrimi, rugăciune si apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru si, printre alte leacuri, ne oferă si leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei si al Sfintei Împărtăsanii.

* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitocesti pe care le avem si este mereu de folos sufletului si trupului.

* Toti suntem păcătosi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toti avem nevoie de pocăintă si de întoarcere la Dumnezeu, si doar prin pocăintă sinceră si spovedanie ne vom curăti. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său - duhovnicul.

* Oricât ne-am murdări si oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăintă curată si mărturisire adevărată, e cu neputintă să nu primim iertare de la Dumnezeu.

* Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare si se sterg, si cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greseală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este stearsă si omul trece cu bine.

* Virtutea pocăintei niciodată nu ajunge la desăvârsire.

* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt si Învierea lui Hristos, si la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea mintii, a inimii si a trupului. Când această lucrare se înfăptuieste, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele si nu le lăsăm să se apropie de noi. Si fiecare cuget rău este o muscătură a diavolului. Si fiecare muscătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveste inima cu licoarea plăcerii pătimase. Otrăveste, de asemenea, si cugetul, căci fiecare imagine scârboasă contine în ea chiar această otravă.

* Când cugetele rele ne înteapă cu otrava plăcerii si le alungăm, când alungăm imaginea rea,păcătoasă, pătimasă si scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat.

Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui
Dumnezeu, de iad, de rai, de vesnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această
libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârbosenie, si în continuare pierzanie. Dar când
suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia si priveghem pentru sufletul nostru,
atunci oprim tot acest sir de păcate.


* Cartea curată a faptelor noastre se pregăteste de aici, precum pasaportul... Când pasaportul sufletului nostru va fi bine întocmit fată de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vamesii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înăltimi.

* Omul care-si plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna si frica dumnezeiască din viata sa. Lacrimile pocăintei sunt o îmbăiere a sufletului.

* Pocăinta sinceră si adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu totii, ca niste păcătosi.

* Constientizarea stării de păcătosenie i-a ajutat pe multi să devină mai smeriti si smerenia este cea
care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.

* Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufletesti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.

* Pocăinta îndurerată sterge păcatele si Dumnezeu le uită, ca si când nu ar fi avut loc.

* Deoarece noi, oamenii, suntem păcătosi, avem dreptul să ne pocăim si să ne sfintim. Păcatele sunt
ale noastre, sfintirea este a lui Dumnezeu.

* Să alergăm cu totii, ca păcătosi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem si să ne mântuim fără plată.

* Încrederea în sinele nostru este egoism si mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se sterge. Lacrimile spală greseala, oricât de rea, murdară, învrăjbită,cruntă si plină de ură ar fi ea. Greseala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăintei si omul revine la starea lui de dinainte.

* Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinteste mintea, inima si gura omului... Lucrul de care suntem chemati să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.

* Orice ne-ar face, să-i iertăm si să ne rugăm pentru vrăjmasii nostri, pentru toti. Dar dacă ne rugăm
doar cu buzele si în interior avem ură si nu iertăm, nu facem nimic.

* Să ne nevoim acum si să facem pregătiri pentru Cer. Căinta de după moarte nu ne va folosi deloc.

* Când omul se pocăieste de păcate si se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îsi întinde bratele si-l îmbrătisează pe omul păcătos care se întoarce, si oricâte murdării si pete ar avea, se curăteste si devine porumbel neprihănit... Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtutii si se mântuieste.

* Sfintii Părinti erau severi cu ei însisi, dar cu altii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.

* Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credintă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L întelegem.

* Nu există suflet de crestin ortodox pentru care, atunci când acesta îsi plânge păcatele, Dumnezeu
să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseste căi si mijloace ca să atragă
mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.

* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinta lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinta, cu
atât se bucură Dumnezeu si îsi află odihnă în omul pocăit.

* Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăintă
profundă, si totodată pentru a se folosi si ceilalti...

* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu
să ne dea pocăintă, întoarcere, dorintă de mântuire, si să ne arate cum să ne ispăsim păcatele noastre încât ele să ne fie sterse si să găsim milă.

* Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greselile, nu se va cutremura în fata dreptătii lui Dumnezeu.

* Sfintii plângeau si noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie,si acestui lucru foarte important, pregătirii si aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atentie.

* Să ne rugăm ca ochii linistiti ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecătii.
Să ne privească cu veselie si să ne dea de veste că El Îsi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru
numele si iubirea Sa.

* Frumusetea Fetei dumnezeiesti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!... Chinurile,ispitele, necazurile si durerile vietii de acum sunt nimicuri în comparatie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!

* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara constiintei. Iar povara constiintei începe cu
fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu tine poruncile Lui? Când
constiinta lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeste mare binecuvântare când se împacă cu
Dumnezeu prin pocăintă adevărată si spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepretuită.

* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească si fie ca lucrarea curătiei să fie mai rodnică, taina pocăintei să se întindă pretutindeni si sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare,
să se curătească, să devină neprihănite si să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru
toti oamenii care suferă trupeste si sufleteste.

Parintele Efrem Filoteitul se roaga cu rugaciunea lui Iisus in Arizona

Doamne ajuta..
sursa..cartea Credinta si Mantuire

LUPTA PENTRU MANTUIRE..ACUM, SI NU MAINE

Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit. Cu adevărat, nu există om mai vrednic de plâns decât acesta. Nu numai din cauză că va fi dat iadului pentru totdeauna, dar mai ales pentru că va fi dat iadului fiindcă aşa a voit el. Omul păcătos merge de bunăvoie pe drumul păcatului, iar necredinciosul se desparte de bunăvoie de Dumnezeu şi îl urmează pe diavol fără să fie silit de nimeni. Vai de cei care au soarta unui asemenea om! Este sau nu este acesta vrednic de plâns? Şi Domnul nostru Iisus Hristos a plâns pentru Ierusalimul care era acoperit de necredinţă (Luca 13, 31-35).
Din nenorocire, astăzi necredinţa este stăpână pretutindeni, fiind mai mare decât pe vremea lui Iisus în
Ierusalim.

Cu toţii suntem vrednici de plâns, pentru că am căzut din fericire, din bucurie, din slavă, din strălucire, din bunătate, sau aşa cum spune Apostolul Pavel, din cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9).
Cercetaţi cu atenţie ce spune Apostolul. El nu afirmă simplu că bunătăţile cereşti sunt mai mari decât cele pământeşti, ci că mintea omenească nu le poate cuprinde în înţelegerea ei. Şi cu adevărat: cum ar putea încăpea în creierul mic al omului tainele nesfârşite ale lui Dumnezeu?

Dumnezeu ne-a creat din nimic, ne-a aşezat în Paradis, ne-a învrednicit să comunicăm cu El şi ne-a făgăduit o viaţă fericită, cu toate că noi nu I-am dat nimic în schimb. Aşadar, ce nu va dărui celor care cu bună ştiinţă se nevoiesc şi se jertfesc la tot pasul pentru numele Său? L-a dat la moarte pe singurul Său Fiu pentru mântuirea noastră, chiar dacă noi eram vrăşmaşii Săi. Atunci ce nu va face pentru noi dacă Îi vom fi prieteni? Dar în mod straniu, în vreme ce El caută în orice chip să ne câştige prietenia, noi nu ne îngrijim cu râvnă să o dobândim. În vreme ce El ne cheamă să moştenim bunătăţile Sale, noi suntem leneşi şi indiferenţi.

Să răspundem, fraţii mei, la chemarea lui Dumnezeu, ca să ne bucurăm de roadele iubirii Sale. În ce fel? El însuşi ne spune: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14). O, Doamne! Pe noi, neînsemnaţii, neputincioşii şi păcătoşii ne numeşti prietenii Tăi? Tu, Care eşti mare, atotputernic şi Dumnezeu fără de păcat, Creatorul şi Domnul universului? Ce nu se cade, deci, să facem şi să îndurăm pentru Dumnezeu, dacă de multe ori, pentru prietenia omenească, ne punem viaţa în primejdie?
Şi cu toate acestea, nimic nu vrem să suferim pentru Dumnezeu, nu ne luptăm deloc şi nici o poruncă a lui Hristos nu punem în lucrare. Cu adevărat, trebuie să plângem şi să jelim pentru starea în care am ajuns.
Ne-am lipsit de bunăvoie de nădejdea mântuirii. Dumnezeu ne-a chemat la cer, dar noi rămânem în iad. Ne-am arătat nevrednici de cinstirea pe care ne-a făcut-o. După toate binefacerile pe care le-am primit de la El, suntem nemulţumitori şi fără minte. L-am lăsat pe diavol să ne despoaie de toate bunătăţile cereşti.
 Şi astfel, noi, care ne-am învrednicit să fim copii, fraţi şi moştenitori ai lui Dumnezeu, nu ne deosebim cu nimic de vrăşmaşii Săi, care îşi bat joc de măreţia Sa şi Îi nesocotesc legile. Vai mie, strig împreună cu proorocul Miheia. Om cucernic nu mai este în ţară şi nici un om drept pe pământ (Mih. 7, 1-2).

Ştiu că mulţi vor socoti cuvintele mele exagerate. Alţii poate că vor râde. Atât de nebuni suntem, încât râdem de ceea ce ar trebui să plângem. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18). Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare (Ps. 49, 3-4). Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Ps. 96, 3).
Nimeni nu dă importanţă acestor proorocii din Scripturi. Cuvintele înfricoşătoare ale proorocilor sunt socotite a fi poveşti. Cum credeţi că ne vom mântui? Cum vom scăpa de dreapta osândă? Am ajuns de râsul şi de batjocora necredincioşilor, a idolatrilor şi a demonilor. Diavolul se mândreşte şi se bucură. Îngerii noştri păzitori sunt ruşinaţi şi mâhniţi. Preoţii care ne cheamă zadarnic, în fiecare zi, la pocăinţă sunt dezamăgiţi de indiferenţa noastră şi ajung să strige, ca proorocii lui Israel, lucrurilor fără viaţă, care cu toate că nu au suflet, se supun fără greş legilor firii: Ascultă,cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: „Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1, 2).

Aceste cuvinte sunt despre noi. Noi ne-am răzvrătit împotriva Creatorului şi Binefăcătorului nostru. Noi ne-am făcut mai fără suflet decât lucrurile neînsufleţite, încălcând legile fireşti şi sfinte. Este, dar, vremea să ne pocăim! Este vremea să ne venim în fire. Cei sănătoşi să-i ajute pe cei bolnavi. Cei care sunt în picioare, să le întindă mâna celor căzuţi. Cei care păşesc cu stăruinţă pe drumul mântuirii să-i tragă şi pe cei care rătăcesc prin prăpăstii şi prin locuri de pierzanie. Să nu ne pese numai de noi, ci şi de fraţii noştri. Cu toţii ne îngrijim să sporim câştigul nostru şi nimeni nu se gândeşte să-i ajute pe cei care sunt în nevoie. Cu toţii întindem mâna să luăm, şi nimeni ca să dea. Cu toţii ne gândim cum să prelungim viaţa noastră pământească, dar nimeni nu se gândeşte să-şi mântuiască sufletul. Cu toţii ne temem de nefericirea de pe pământ, dar nimeni nu tremură gândindu-se la chinurile iadului. Nespusă este durerea sufletului meu pentru nepăsarea noastră. O, cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu? (Ier. 9, 1).
Poate că unii dintre voi vor spune cu nemulţumire: „Ăsta vorbeşte numai despre lacrimi şi suferinţă; pe toate le vede negre şi murdare”. Nu aş vrea una ca asta, credeţi-mă. Aş vrea să simt numai bucurie şi desfătare şi să pot aduce numai cuvinte de laudă. Dar nu este vremea cuvintelor frumoase. Cum să nu plâng, dacă suntem vrednici de plâns? Cum să nu jelesc, dacă faptele noastre sunt înfricoşătoare? Va supără plânsul meu? Dar de ce nu vă supără păcatele voastre? 

Cuvintele mele sunt dureroase? Dar dureroasă nu este şi viaţa voastră lipsită de Dumnezeu? Dacă vreţi să nu plâng, nu vă mai îndreptaţi spre iad. Dacă vreţi să nu jelesc, nu vă mai distrugeţi sufleteşte. Dar văzând cum vă pierdeţi, nu pot să nu jelesc. Sunt părintele vostru duhovnicesc, care vă iubeşte. Iată ce spune Pavel: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Gal. 4, 19). Nici o femeie aflată în durerile naşterii nu strigă cuvinte mai pline de durere ca ale Apostolului.
O, dacă aţi putea înţelege durerea mea, dacă aţi vedea focul care-mi arde inima, v-aţi da seama că sufăr mai mult decât femeia proaspăt căsătorită, care îşi pierde bărbatul, şi decât tatăl care îşi pierde fiul. Sufăr pentru că nu sporiţi duhovniceşte. Sufăr pentru că viaţa voastră este plină de minciună şi răutate, de neînţelegeri şi de ură, de nedreptăţi şi furturi, de preacurvie şi desfrânare, de răutăţi şi de omoruri. Sufăr pentru că şi cei care nu fac asemenea păcate îşi judecă în fiecare zi aproapele şi îl vorbesc de rău. Cred despre ei înşişi că sunt creştini, dar nu se îngrijesc să fie bine-plăcuţi lui Hristos şi nu fac nimic să-şi tămăduiască sufletul de patimi. Se preocupă de alţii, pe care îi osândesc ca nişte judecători neînduplecaţi. „Cutare este nevrednic de preoţie”, zic ei. „Acesta nu se poartă cuviincios”. „Cutare este prefăcut”. „Acela este hoţ”. „Celălalt îşi urmăreşte interesul”. În loc să ne pară rău şi să ne pocăim pentru propriile noastre păcate, îi judecăm pe semenii noştri. Şi chiar dacă nu am face păcate şi am avea toate virtuţile şi dacă am fi mai presus de toţi oamenii, tot nu am avea dreptul să judecăm pe nimeni.

Sfântul Apostol Pavel întreabă în prima Epistolă a sa către Corinteni: Cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4, 7). Cu atât mai mult, de vreme ce săvârşim păcate în fiecare zi şi în orice chip, nu avem dreptul să scoatem din gura noastră nici un cuvânt rău la adresa fratelui nostru. Iată ce mai spune înţeleptul Pavel: Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Rom. 2, 1-3).
Ai atâtea neajunsuri sufleteşti. Atunci de ce te ocupi cu neajunsurile fratelui tău? De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul meu? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 3-5).

Înainte să spui: „Cutare este viclean şi înşelător”, vezi cum eşti tu însuţi. Gândeşte-te la patimile tale. Astfel, te vei căi pentru ceea ce voiai să spui despre fratele tău. Dacă cineva ar vrea să cântărească vorbele noastre de fiecare zi, pornind de la blândeţea lor, între vorbe goale de zece mii de talanţi, cu greu ar găsi o frază duhovnicească de o sută de dinari, ca să folosesc banii din parabola evanghelică a slugii celei rele. Vă aduceţi aminte ce a făcut sluga aceea? L-a rugat pe domnul său, căruia îi datora zece mii de talanţi – o sumă foarte mare – să îl păsuiască până anul următor, ca să-i dea înapoi banii. Dar stăpânului i s-a făcut milă de el şi l-a iertat de toată datoria. Puţin mai târziu, sluga aceea s-a purtat neomeneşte cu o altă slugă care îi datora o sută de dinari – o sumă foarte mică. L-a prins pe acela de gât şi i-a strigat: Plăteşte-mi ce eşti dator. Atunci, datornicul său i-a căzut la picioare şi l-a rugat: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Dar sluga aceea fără inimă nu l-a iertat, ci l-a băgat în închisoare, până când avea să-i dea înapoi cei o sută de dinari. Când a aflat stăpânul său, l-a chemat la el şi i-a spus: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? (Mat. 18, 23-34). Şi mâniat, l-a pedepsit pe el cu asprime.

Aşa ne va pedepsi şi pe noi Tatăl ceresc, dacă va vrea să ne judece după dreptate. De aceea, să fim miloşi faţă de semenii noştri, să nu-i judecăm pe cei care păcătuiesc şi să-i iertăm pe cei care ne greşesc. Relele pe care ceilalţi le îndreaptă asupra noastră fac o sută de dinari, pe când păcatele pe care le săvârşim noi dinaintea lui Dumnezeu fac zece mii de talanţi.
Ştim, cu siguranţă, că gravitatea păcatelor noastre depinde de valoarea persoanelor împotriva cărora le săvârşim. Ce înseamnă aceasta? Cel care înjură un om simplu, păcătuieşte, dar nu atât cât păcătuieşte cel care înjură un om cu funcţie mare în stat. Cel care înjură un om cu funcţie mare în stat nu păcătuieşte atât de mult cât cel care îl înjură pe omul care se află în fruntea ţării. Fapta este aceeaşi în toate cazurile, dar nedreptatea este mai mică sau mai mare, după persoana împotriva căreia este săvârşită. Aşadar, dacă cel care îl înjură stăpânitorul pământesc, muritor, este pedepsit, câtă pedeapsă se cuvine celui care Îl înjură pe Împăratul ceresc?

Aşadar, păcatul îndreptat împotriva oamenilor nu este la fel de mare ca acelaşi păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Cu cât este Dumnezeu mai presus faţă de oameni, cu atât mai mare este şi păcatul pe care îl săvârşim împotriva lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, ne temem, respectăm şi ne este ruşine mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Îţi voi demonstra acest lucru prin exemple.
Cel care se hotărăşte să săvârşească păcatul preacurviei, cu toate că ştie că este văzut de Dumnezeu, Îl dispreţuieşte pe Creatorul său. Dar dacă ştie că îl vede un om, nu mai săvârşeşte păcatul. La fel şi hoţul – el ştie că răpind lucruri ce sunt ale altuia, este văzut de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu îi pasă. Face însă tot ce poate ca fapta sa să nu fie văzută de oameni. La fel face şi cel care vorbeşte de rău, ucigaşul sau orice alt om fără de lege. Vedeţi că îi cinstim mai mult pe oameni decât pe Dumnezeu? Vedeţi că ne temem mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Vedeţi că ne e ruşine mai mult de oameni decât de Dumnezeu?
Vă spun des toate aceste lucruri. Şi ştiu că vă oboseşte faptul că le tot repet. „Iar cu din astea?”, spuneţi voi pe la spate. Iar vin cu din astea, pentru că nu încetaţi să păcătuiţi. Obosiţi să-mi tot ascultaţi îndemnurile, dar nu obosiţi să spuneţi toate răutăţile. Cuvintele mele vă amărăsc, dar nu vă pasă că Îl amărâţi pe Dumnezeu cu faptele voastre.

Bine ar fi să fie minciuni spusele mele. Aş vrea din toată inima ca în ziua Judecăţii să se dovedească că v-am mustrat pe nedrept. Aş vrea mai degrabă să mă osândească pe mine Domnul ca vorbitor de rău, decât să vă osândească pe voi pentru faptele voastre. De aceea tot timpul vă îndemn şi vă rog să vă pocăiţi şi să vă luptaţi pentru mântuirea voastră. Să aveţi dragoste şi bunătate în suflete. Să-i iertaţi pe cei care vă fac rău sau vă vorbesc de rău. Să-i ajutaţi pe cei care au nevoie. Să fiţi smeriţi. Să vă curăţaţi des de murdăria păcatelor, prin spovedanie. În felul acesta, vă veţi mântui sufletele. În felul acesta veţi câştiga Împărăţia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus (Tit 2, 11-13).

Sfantul Ioan Gura de Aur
Problemele vietii...

Doamne ajuta...

CUM TREBUIE SA POSTIM , CA SA NE FOLOSIM DE POST...

CUM TREBUIE SA POSTIM CU ADEVARAT,CA SA NE FOLOSIM DE POST

Postitor adevarat este cel care se retine de la desfrânare, preadesfrânare si de la orice necuratie.

Postitor adevarat este cel care se stapâneste sa nu se mânie, sa nu se înfurie, sa nu faca rautate si sa nu se razbune.

Postitor adevarat este cel care îsi pune paza gurii sale si se abtine de la flecareli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguseli, minciuni si de la orice defaimare.

Postitor adevarat este cel care îsi înfrâneaza mâinile de la hotie, rapire, pradare, iar inima de la dorirea lucrurilor straine. Într-un cuvânt, adevarat postitor este cel care se îndeparteaza de la orice rau.

Iata, crestine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor si postul trupesc, pentru ca slujeste omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinta, pentru ca, fara el, nici postul trupesc nu este nimic.

Multi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Multi postesc de mâncare si bautura, dar nu postesc de gânduri, fapte si cuvinte rele. 

Si care le poate fi folosul din aceasta ?

Multi postesc o zi, doua sau mai mult, dar de mânie, de tinerea de minte a raului si de razbunare nu vor sa posteasca.

Multi se înfrâneaza de la vin, carne, peste, dar cu limba îi musca pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta?

Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mita, rapire si pradarea bunului strain – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevarat si curat este abtinerea de la orice rau. Daca vrei, crestine, sa-ti fie postul folositor, atunci, postind trupeste, sa postesti si duhovniceste si sa postesti întotdeauna. 
Cum pui frâu pântecelui tau, tot asa pune-l si gândurilor si patimilor tale celor rele.

Sa posteasca mintea ta de gândurile cele desarte.

Sa posteasca mintea ta de tinerea de minte a raului.

Sa posteasca voia ta de dorirea cea rea.

Sa posteasca ochii tai de vederea cea rea: întoarce-ti ochii tai ca sa nu vada desertaciunea (Psalm 118, 37).

Sa posteasca urechea ta de cântece spurcate si de soapte clevetitoare.

Sa posteasca limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate si de orice cuvânt desert si vatamator.

Sa posteasca mâinile tale de la bataie si de la rapirea bunurilor celor straine.

Sa posteasca picioarele tale de la a umbla întru rautate. «Fereste-te de rau si fa bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iata postul crestinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocaieste-te si te înfrâneaza de la orice cuvânt, fapta si gând rau, deprinde-te cu virtutile si întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(extrase din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovniceasca, din lume adunata, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Egumenita, 2008)

http://www.calauzaortodoxa.ro


Doamne ajuta...

TOTI SUNTEM CRESTINI...OARE TOTI AVEM CREDINTA??

De multe ori, iubiţii mei, mă întreb pe mine însumi, îi întreb pe ceilalţi şi acum vă întreb şi pe voi: Suntem creştini? Curios, veţi zice. Slavă lui Dumnezeu, toţi am ieşit din cristelniţa Ortodoxiei. Cum ne pui o astfel de întrebare? Din nefericire, iubiţii mei, suntem creştini cu buzele. Cum zice profetul Isaia: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8; Marcu 7, 6).




Prilejul de a pune această întrebare mi-l dă pericopa evanghelică de astăzi, care se citeşte întru pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cele şase Sinoade Ecumenice. Această pericopă este o oglindă duhovnicească şi ne cheamă pe toţi să ne cercetăm profund pe noi înşine, dacă suntem într-adevăr creştini. Şi vom fi, dacă păzim poruncile Domnului.



Iubiţii mei, dacă veţi spune unuia din cei mulţi, care se consideră creştini, că este păcătos şi că trebuie să se spovedească, va refuza. Problema e dacă dintr-o sută de creştini, unul s-a spovedit. Şi aici, în biserică, există unii care le fac pe toate celelalte, dar care nu s-au spovedit niciodată în viaţă. Părul li s-a albit, se apropie de mormânt şi sunt în pericol de a pleca nespovediţi. Dacă, deci, îi veţi spune unuia ca aceştia că este nevoie să se spovedească, pentru că este păcătos, vă va spune: Eu păcătos? Eu sunt cel mai bun creştin. N-am făcut nici un rău. N-am omorât, nu m-am dus în tribunal, n-am intrat în casa altuia să-i necinstesc femeia, nu am furat, nu… Dar prin aceste „nu-uri” nimeni nu se mântuieşte. Nu este atât de uşor să-ţi iei bilet pentru rai. Poarta este „strâmtă” şi calea care duce acolo „plină de necazuri” (Matei 7, 14), o Golgota în urcuş. Este nevoie de o mare străduinţă, de luptă pe viaţă, de un război piept la piept. Domnul a spus: „Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12).

Spun aceştia că n-au făcut niciun rău, că au păzit poruncile, chiar poruncile mari. În afară de poruncile în cazul cărora se laudă că le-au păzit, cele care interzic uciderea, adulterul, jurământul mincinos şi altele, există şi alte porunci ale Evangheliei. Lumea le consideră mici. Şi Domnul, astăzi în Evanghelie, din smerenie şi nevrând să pară imperativ, le numeşte “prea mici”. Cu toate acestea, păzirea lor este indispensabilă pentru mântuire. Cine, zice, încalcă una din aceste smerite porunci ale Mele, pe care lumea le dispreţuieşte şi le consideră lipsite de importanţă, „foarte mic se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu” (idem 5, 19), adică nu va vedea faţa lui Dumnezeu.

Poruncile mari, grele, le ştim. Care sunt însă poruncile „mici”, pe care din nefericire le încălcăm şi cu toate acestea credem că suntem creştini şi că ne vom mântui?

Ah, fraţii mei! De ne-ar lumina Dumnezeu să înţelegem ce răspuns vom da, ne-am îngriji să păzim şi poruncile „mici”.

Care sunt acestea? O glumă pe care o spunem şi râdem, dar îl face pe celălalt de se întristează. O minciunică din cele pe care le spunem zilnic şi le considerăm sarea şi piperul vieţii. Un gest pe care-l facem, chipurile nevinovat, care însă dă prilej altuia să se smintească. Un fel de a te comporta nepotrivit, un cuvânt necuviincios. Şi mai mult, un gând care trece necontrolat prin mintea noastră: gând de mândrie, gând de răutate, gând de osândire, gând de invidie, gând de viclenie, gând de necredinţă, gând de deznădejde… De la gânduri începe răul. De aceea, astfel de gânduri, astfel de cugete, sunt un păcat. În grădină nu lăsăm să intre găina vecinei, ca să nu ne facă vreo stricăciune, dar lăsăm păsările de pradă ale gândurilor rele în mintea noastră să distrugă fără încetare florile lui Dumnezeu. Toate acestea sunt considerate mici. Însă sunt păcate, de vreme ce le interzice legea lui Dumnezeu. Deschideţi Evanghelia la Predica de pe Munte (Matei, capitolul 5 şi celelalte). Spune acolo Hristos că vină nu are doar acela care face ucidere, ci şi acela care se judecă, care se mânie cu nedreptate împotriva fratelui său; nu doar cel care săvârşeşte adulterul, ci şi acela care îşi aruncă privirea păcătoasă şi doreşte femeie străină; nu doar acela care îşi încalcă jurământul, ci şi cel care se jură chiar adevărat; nu doar acela care se răzbună pe duşmanul său, ci şi acela care nu-l iubeşte şi nu-l iartă. Ne spune Domnul că creştinul, înainte de a trece pragul la biserica, trebuie să lase afară ura, să aibă iertare, iubire, inimă largă ca şi marea şi ca cerul; altfel, mii de lumânări să aprindă, nu se mântuieşte.



Aşadar, aceste porunci „mici” Domnul le interzice. Şi câtă dreptate are! Pentru că este o realitate că din cele mici încep cele mari. Menţionez două exemple şi câteva imagini.



Aţi auzit de regele David. A fost un om al lui Dumneze, cu simţăminte nobile şi a scris cântecele lui nemuritoare, psalmii. Şi cu toate acestea a căzut în două mari păcate, uciderea şi adulterul, pentru care s-a pocăit. Cum s-au întâmplat aceste păcate? Prilejul l-a dat o privire. Din ea s-a aprins tot acest pârjol care l-a ars. De pe terasa de foc. A poftit-o. A plănuit uciderea soţului ei şi astfel a luat-o. O, voi, femeilor, pe care vă atrage curentul modei, dacă aţi fi stat să vă gândiţi ce rău vă faceţi vouă înşivă şi celorlalţi pe care îi smintiţi. Tu, care ieşi goală pe stradă, ar fi fost mai bine să fi luat un vas cu cărbuni aprinşi şi să-i arunci în dreapta şi în stânga, să aprinzi copaci şi case, decât ceea ce faci. Prin goliciune aprinzi focuri, îi provoci pe oameni să păcătuiască.

Un alt exemplu, care ar trebui să ne înfricoşeze, este Iuda. L-a iubit şi L-a urmat pe Hristos, a devenit apostol şi ar fi fost până astăzi în această poziţie. Nu a fost însă atent la cele „mici”. A început să ia din punga de obşte câte o sumă mică, s-a îndulcit astfel cu furtul, şi încet-încet sufletul său a fost prins în plasa iubirii de arginţi. Şi ca să câştige aur L-a vândut pe Hristos. A început de la cele mici, ca să ajungă la uriaşul său păcat, care se numeşte trădarea lui Hristos.



De aceea, şi noi să fim foarte atenţi. Acum, vara, ajunge o scânteie, o ţigară, ca să ardă întreaga pădure. Nu e multă vreme de când un avion din America a căzut şi au murit zeci de oameni; şi o companie a căutat şi a găsit că accidentul a provenit – de unde? – de la un mic şurub care era stricat. De la o ţigară arde o pădure, de la un şurub se distruge întregul avion şi de la o scândură putrezită poate să se înece întreaga corabie. Dar şi în sănătatea noastră, de multe ori o bubiţă, dacă nu eşti atent la ea, se dezvoltă în cancer şi mori.



Iată cum din cele mici ajungem la cele mari. Aşa sunt şi în Evanghelie poruncile „mici” pe care le dispreţuim. O privire, un gând, un gest nelalocul lui şi altele sunt ca sămânţa. Dintr-o sămânţă mică iese un platan; şi de la un gând rău poate să reiasă cele mai mari crime.

Să luăm, iubiţii mei, o sită şi să ne cernem mintea de gândurile rele, simţurile noastre de necurate, imaginaţia noastră de imaginile vătămătoare, inima noastră de dorinţele ruşinoase, limba noastră de cuvintele veninoase. Să luăm aminte nu doar la poruncile mari, ci şi la acestea care sunt considerate mici. Să fim atenţi în viaţa noastră la toate.

Să încercăm să imităm pe sfinţii noştri, şi astăzi pe sfinţii pe care îi sărbătorim. Aceştia au împlinit toată legea morală, poruncile mari şi „mici”. Au păzit voia lui Dumnezeu până la moarte. Le-au pus cuţitul la gât şi nu s-au lepădat de Hristos. Înaintea noastră sunt pildele noastre. Să-i urmăm. Fiecare din noi să spună: Prefer să mor decât să încalc orice poruncă a lui Dumnezeu, fie mică, fie mare.

Şi atunci când Dumnezeu ne va dărui un sfânt entuziasm să păzim toate poruncile Lui, atunci vom deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, a căror pomenire o săvârşim astăzi. Amin.

                                                             † Episcopul Augustin



(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe N. Psihikou – Atena, 15-7-1972)


Doamne ajuta

CUM TREBUIE SA FIE VIATA IN HRISTOS..SFATURI DE LA PARINTELE EFREM FILOTHEITUL

OMILIA a IX a

Sfaturi practice in lupta de zi cu zi...

Iubitii mei fii,
Din adancul sufletului ma rog bunatatii lui Dumnezeu sa va daruiasca mantuirea. Asa cum iarna aduce zapada care acopera iarba,insa n-o usuca,ci mai mult,o pastreaza si o inviaza primavara,cand neaua piere si aceasta devine infloritoare,la fel se intampla si in lupta duhovniceasca.Iarna ispitelor si a grijilor vietii vine sa inghete zelul duhovnicesc.Fiecare fortare duhovniceasca,insa,care are drept scop ajutorul duhovnicesc,raspandirea samantei,a cuvantului lui Dumnezeu,pe care cu harul Lui ii slujim ca niste robi nevrednici,viaza iarba duhovniceasca,adica zelul nevoitor pentru marea mantuire,pentru dobandirea Imparatiei lui Dumnezeu.
  Samanta se arunca si dupa pamantul care o va primi si care o va germina va fi si aparitia plantei,cantitatea si calitatea rodului.Asa este si cuvantul lui Dumnezeu,care se rosteste,in functie de inimile care-l vor primi si-l vor prelucra,va inapoia binecuvantarea cea mare,ca sa dobandim viata cealalta.
  Pentru a ne castiga mantuirea ,va trebui sa ne punem viata in ordine,pentru ca acolo unde este randuiala este pacea si Dumnezeu.Neoranduiala si confuzia sunt lucrarea diavolului.Ca sa intram insa in randuiala,trebuie sa urmam indrumarile parintelui duhovnicesc.Fiecare om pacatos care s-a bucurat de marea binecuvantare, ca sa vina doctorul fara de arginti care se numeste Sfanta Spovedanie,va trebui sa tina indrumarile si regulile impuse de duhovnic ca sa se indrepte,sa pastreze si sa-si intareasca sanatatea sufleteasca.Un doctor consulta bolnavul,pune diagnosticul, ii da medicamentele si indrumarile medicale,pe care acesta trebuie sa le pastreze cu sfintenie ca sa dobandeasca vindecarea.Si precum neglijarea cea mai mica a acestei prescriptii medicale aduce dupa sine lipsa rezultatului asteptat al vindecarii,tot asa medicul duhovnicesc da reteta duhovniceasca pentru vindecare,si credinciosul este dator sa tina regulile si randuielile.Acestea sunt rugaciunea,mataniile,studiul,in special ,al Noului Testament si al intregii Sfintei Scripturi.
  Noul Testament este harul cel nou al lui Hristos si binecuvantarea intregii Sfintei Treimi,in timp ce Vechiul Testament este doar o umbra.
In continuare,vorbim despre post si ganduri.

Pe acestea sa nu le primim,ci sa le alungam pe loc,de la nastere,pentru ca daca le lasam vor naste multe buruieni ,care,de cele mai multe ori,sunt adanc inradacinate,iar omul sangereaza si, de obicei,aduc cancerul.
  Dumnezeu ne-a invrednicit sa ne sculam unii de dimineata,altii in zori si altii mai tarziu.Primul lucru pe care il avem de facut,grija principala,izvorata din indatorirea crestineasca si nevoia sufleteasca pentru mantuire,este sa ingenunchem,sa inaltam mainile noastre catre Dumnezeu si sa ne rugam.Cat de frumoase sunt rugaciunile Bisericii noastre,atat de diferite de cele ale vietii!,,Sculandu-ne din somn,cadem catre Tine,Bunule,si cantare Iti aducem,Puternice,impreuna cu ingerii''.
Deci,dupa ce ne-am sculat si am cazut la bunatatea lui Hristos,trebuie sa-i multumim ca ne-a invrednicit sa trecem cu bine vremea noptii.
  Somnul este o imagine a mortii,pentru ca adormim si nu stim unde ne aflam timp de mai multe ore si iarasi ne ridicam si devenim oameni vii,cu constiinta.Dupa ce am multumit lui Dumnezeu din toata inima ca ne-a facut vrednici sa vedem lumina zilei,sa-l rugam sa ne ierte pacatele.
  Sa ne rugam pentru vrajmasii nostri,pentru cei care ne batjocoresc,ne osandesc,ne alunga si ne indeamna la pacat.Aceasta este primul lucru pe care trebuie sa-l facem,pentru ca daca nu iertam,nici Dumnezeu n-o va face cu noi.Aceasta este iubirea cea mai vie fata de aproapele,atunci cand cineva se roaga pentru altuldin toata inima,nu din obisnuinta,ca asa zice Dumnezeu ,ci din suflet.
  Sa iertam si sa iubim pe vrajmasi,care,in definitiv,sunt binefacatorii sufletului nostru. Cel care ne ispiteste,ne osandeste,ne produce o stare nefericita devine instrumentul diavolului,pe de o parte,si al lui Iisus,pe de alta parte.Sfintii Parinti spun ca el este instrumentul lui Iisus,cel care arde egoismul si mandria,ca sa primim vindecarea.
  Acesta o face din rautate,dar noi sa altoim ,insa,maslinul salbatic intr-unul roditor si vom produce roade folositoare pentru viata noastra.De aceea,este un mare folos sa-i acceptam pe oamenii potrivnici.
  Cei care ne lauda,desigur,daca o fac din iubire sunt vrednici de cinste pentru ca poarta iubirea lui Hristos.
  Acesta,insa,ne zice:,,Daca iubiti pe cei care va iubesc,ce folos veti avea?Aceasta fac si pacatosii si vamesii,si primii si ultimii.Eu insa va zic: sa iubiti pe vrajmasii vostri,pe cei care va fac rau,care va prigonesc si va pun la chinuri''.Pentru Dumnezeu,Parintele ceresc,asa face,rasare soarele si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti,peste cei rai si peste cei buni.El este Acelasi pentru toti si face acestea si fiilor Lui,care-l iubesc din tot ,sufletul si celor care-l blesteama si se arata necredinciosi fata de El.
  Nu face exceptie cu nici unul,ca nici un om sa n-aiba raspuns de aparare.Asa si noi,rugandu-ne pentru acei oameni,pe de o parte,ne indreptatim inaintea lui Dumnezeu,iar pe de alta parte,ii ajutam sa se lumineze,pentru ca este posibil ca ei sa nu-si aminteasca de Dumnezeu,sa nu faca rugaciune,nici chiar cruce.Cine ii va ajuta pe acestia?Asadar ,au nevoie absoluta de rugaciunile noastre,ca Dumnezeu sa-i ierte si sa-i sfinteasca si,in acelasi timp,ii vom ajuta sa vina la pocainta.
  Mare lucru este iubirea aceasta!Sfintii Parinti ne spun ca ,daca vrei sa-i faci rau vrajmasului tau,trebuie sa te rogi pentru el,pentru ca rugaciunea ta il va forta pe Dumnezeu sa intervina dupa dreptatea Lui,iar tu vei fi indreptatit prin iubirea ta.
  Femeile sa se roage pentru barbatii si copiii lor,barbatii pentru femei si copii,acestia pentru parinti si,asa,uniti in rugaciune,sa propasim in viata duhovniceasca.
  Rugaciunea sa o facem dimineata,impreuna cu mataniile pe care duhovnicul ni le-a randuit si,daca suntem sanatosi,sa facem chiar mai multe.Matania inseamna inchinarea lui Dumnezeu,lucru pe care vrajmasul nostru diavolul,nu-l face,nu-si pleaca capul,nu ingenuncheaza,nu se inchina.
  Toti oamenii lui Dumnezeu se inchina Lui si-l urasc pe diavol,de aceea mataniile au o mare importanta.Sa ne nevoim mai mult,ca sa primim plata de la Dumnezeu.Putinele matanii pe care le batem se aduna incet la Jertfelnicul din ceruri si,cand vom urca la cele de sus,le vom gasi inmultite.Aceasta ne va ajuta in raspunsul de aparare din ceasul infricosator cand vom fi judecati.Deci sa facem rugaciunea noastra dimineata,asa cum suntem datori,pentru ca ea ne va lumina ziua si vom pleca la munca,la scoala sau in calatorie altii.
  Nu trebuie sa-l uitam niciodata pe Dumnezeu si, rugandu-ne dimineata,primim harul Lui,puterea,binecuvantarea,pe ingerul nostru,si inaintam in truda zilei.
  Deci sa ne amintim mereu de El cu ,,Doamne Iisuse Hristoase,miluieste-ma''.Pomenindu-l si cerand iertare,Dumnezeu ne va invrednici sa ne intoarcem cu bine la casa noastra.Treburile noastre cer luare aminte.
  Acolo unde lucram,multi oameni spun ,,verzi si uscate'',cuvinte urate,pentru ca sunt patimasi si nu iau seama la nimic,decat la cele trecatoare,vremelnice,la placerile vietii.
  Omul care se roaga nu ia aminte la acestia,nu se face partas si nu-i urmeaza,ci simte mila si se roaga pentru ei,ca Dumnezeu sa-i lumineze si sa nu mai traiasca intr-o asemenea atmosfera inabusitoare duhovniceste,ci,odata,sa vina la curatie,la ziua si la aerul curat.

Si dupa amiaza,inainte de somnul de seara sa ingenunchem si sa oferim rugaciunile noastre lui Dumnezeu.In ceasurile zilei si ale noptii sa deschidem Noul Testament si sa citim cel putin un capitol pe zi.Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca diavolul fuge din casa in care exista Sfanta Scriptura.Zilele,anii si veacurile trec ca umbra si fiecare dintre noi mergem spre sfarsit.
  Viata fiecarui om este o carte si fiecare zi o pagina.Toate cartile au un sfarsit,ca si viata omului,si fiecare pagina consemneaza unele sau altele,faptele luminoase sau intunecate ale omului.Si cand viata se incheie,atunci se deschide aceasta carte inaintea lui Dumnezeu,si pe baza celor scrise acolo,omul va fi judecat.Sa ne rugam cat putem ca atunci cand plecam din aceasta viata sa nu avem pacate mari si grele,ci cat mai putine si neinsemnate.Mijloacele Bisericii,Liturghiile Dumnezeiesti,parastasele,rugaciunile de dezlegare,milosteniile si atatea altele ne vor ajuta foarte mult,astfel incat pacatele cele mici pe care le avem,pentru ca nimeni nu este fara de pacat,sa se bucure de iertarea lui Dumnezeu,fara primejdie.Cele care pun in pericol imediat mantuirea noastra sunt pacatele noastre in numar foarte mare.
  Cand ducem,insa,o viata cumpatata,pacatele acestea lipsesc din viata omului.Asa cum un bolnav,vizitat des de doctorul lui,care tine prescriptiile acestuia,isi pastreaza sanatatea,in timp ce daca le neglijeaza se pune in pericol.De aceea,vizitele dese la medicul duhovnicesc,sub orice forma,ne ajuta direct sa pastram sanatatea noastra sufleteasca,lucrul cel mai pretios din lume.Lumea intreaga nu are valoarea unui suflet nemuritor,pentru ca aceasta va trece,dar sufletul niciodata.

  Un tropar al Bisericii noastre vorbeste despre priveghere.Acesta se canta in fiecare zi la slujba miezonopticii,in Biserica si in special la manastiri.,,Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind,iar nevrednica este aceea pe care o va afla lenevindu-se.''
  Privegherea este cea care-l tine pe om in stare de trezvie si doar cel care se afla in aceasta stare se pazeste pe sine,ia aminte la calea lui si are caderi mai putine.Cel care traieste fara luare aminte cade usor si sufera rani a caror cauza de cele mai multe ori este neglijenta fata de indatoriri.Neluarea aminte este un semn ca zelul s-a molesit.

Un parinte ne spune ca Dumnezeu n-are nevoie de rugaciunile noastre,de matanii,de postiri,de toate acestea,dar in lipsa lor noi suntem cei care permitem intrarea duhurilor rele in sufletul nostru.Cand omul nu-si ia medicamentele,ingaduie bolii sa revina mai cu putere.
  Noi,lipsindu-ne de indatoririle noastre,ingaduim diavolilor sa intre,sa se amestece din nou in viata noastra,sa ne deschida ranile,plagile,durerile,sa ne puna in primejdie.
  De aceea,n-avem voie sa fim neglijenti pentru ca nu stim daca maine va mai fi pentru noi o zi.
  Nici o clipa nu este in stapanirea noastra,toate sunt trecatoare,nesigure si viata si parintii si toate rudele,sanatatea,banii si tot ce avem,le pierdem intr-o clipa.
  Lucrul cel mai sigur este moartea care ne urmareste la tot pasul.Nici un om de pe pamant nu poate sa evite acest pod pe care ne trece dincolo,in viata cealalta,si trebuie sa ne preocupe foarte serios.Sanatatea,banii si copiii,alte lucruri ne preocupa foarte serios si le dam o importanta mare,ne ostenim pentru a le avea,dar ar trebui,cel putin in aceeasi masura,sa ne intereseze si lucrul cel mai sigur,MOARTEA,cea care ne duce direct la Dumnezeu.Domnul a zis:Am iesit de la Tatal Meu si am venit in lume,iar las lumea si Ma intorc la Tatal (Ioan 16,28).
  Aceeasi cale va urma sufletul omului.Este stiut faptul ca omul este un ipostas compus din suflet si trup.Sufletul omului,care a fost creat de Dumnezeu prin Fiul si Duhul Sfant,dupa moarte se va desparti vremelnic de trup si va merge la Dumnezeu.
  Dupa A Doua Venire,trupul va invia,sufletul se va uni cu el si omul se va arata intreg inaintea judecatii infricosatoare a lui Hristos,ca sa fie judecat.
  Sa ne nevoim cu toata puterea sufletului nostru,in lumina cereasca a Evangheliei,pentru Imparatia Cerurilor,ca sa fim aflati intr-o stare morala buna in acel ceas infricosator.Nu l-am trait si doar cine a facut-o,poate sa marturiseasca despre seriozitatea acestui lucru.Toti vom trece prin aceasta poarta stramta si pe aceasta punte a suspinelor,de aceea avem nevoie de curatenie.
  Sufletul nostru va trebui sa dobandeasca trasaturile de fiu al Tatalui ceresc,altfel,daca nu le are pe acestea,le va avea pe ale diavolului.Deci sa ne curatim pe noi insine cat putem de mult si sa ne punem in ordine gandurile ce pot deveni cauza caderii din harul lui Dumnezeu.
  Domnul ne-a spus ca un gand razlet al unei patimi rele ne arata vinovati,si multi oameni,prin cugetele lor,au pierdut Imparatia Cerurilor.Domnul cunoscand aceasta slabiciune,a sadit lumina si leacuri tamaduitoare la radacina raului.

  Aceasta radacina sunt cele cinci simturi care alimenteaza intelectul si inima.Ochii dezvolta imaginatia,iar diavolul misca ochii sufletului sa ia seama la ceea ce prezinta acest ,,fotograf'' rau.Astfel,inima devine atat de murdara,incat Hristos nu mai poate sa vina sa locuiasca in ea.Domnul a zis in predica de pe munte:Fericiti cei curati cu inima,ca aceia vor vedea pe Dumnezeu(Matei 5,8).Deci inima necurata nu poate sa-l vada pe Hristos,El nu apare ca ceva sensibil,ci Se face cunoscut prin iubirea,dragostea,intelepciunea Lui Divina,bunatatea,pacea care covarseste toata mintea.Oamenii cred ca pacea inseamna lipsa gandurilor.Este si aceasta o pace,dar Sfintii Parinti cand ne vorbesc de pacea duhovniceasca intelegem arvuna imparatiei cerurilor.
  Crestinul care a gustat din pacea divina isi iese afara din sine,caci ea inseamna,omeneste vorbind,pregustarea Imparatiei cerurilor.Pacea aceasta hraneste si sufletul si trupul omului.Cu mare grija in suflet,va sfatuiesc si va spun ca trebuie sa ne nevoim . Ceea ce ati primit sa nu risipiti,sa nu pierdeti,ci sa pastrati adanc in inima voastra ,sa transformati in viata,ca sa aflati folosul si sa gustati frumusetea Imparatiei lui Dumnezeu.
  Cand dobanditi sanatate sufleteasca,bucuria si multumirea voastra fata de Dumnezeu sa n-aiba limite.Ceea ce vreau sa va spun la sfarsit este sa va rog din nou sa pastrati aceste putine lucruri pe care harul lui Dumnezeu ni le-a dat sa le spunem aici.Sa le tineti spre folosul pe care l-ati primit prin taina sfintei pocainte,sa va luptati s-o cresteti si s-o raspanditi si celor din jur.Iar cand Dumnezeu ne va invrednici sa ne aflam din nou aici,sa va gasim intr-o stare sufleteasca mai buna.Samanta a fost foarte saraca si foarte smerita pentru ca noi,nefericitii,am fost saraci cand am spus-o spre folos.
  Ma rog sa inmultiti ceea ce ati primit si sa va rugati pentru noi pacatosii,ca harul Sfantului Duh sa ne tina pe noi smeriti sufleteste si trupeste si sa ne invredniceasca de mantuire spre slava Tatalui si a Fiului si Sfantului Duh,acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.



sursa..cartea..Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul.. Mestesugul mantuirii..Omilii

Doamne ajuta.

SPOVEDANIA SINCERA A UNUI PACATOS

SPOVEDANIA UNUI PACATOS

1. Mantuirea noastra incepe prin renuntarea la lumea aceasta pacatoasa si desfranata sau prin dispretuirea a tot ceea ce iubesc si lauda oamenii lumesti; prin indiferenta fata de bunurile pamantesti, care nu au nici un pret, spre deosebire de cele vesnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, caci iubesc banii, confortul, lauda, slava, imbracamintea frumoasa, distractiile si dansurile, desi stiu ca dupa acestea, ca dupa focul de paie, nu mai ramane nimic, in afara de scrum si cenusa. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; slabeste si raceste in mine dragostea pentru lumea aceasta si, fie daca vreau sau nu, du-ma pe calea mantuirii.


2. Indiferenta fata de lumea aceasta pacatoasa si desfranata inseamna intoarcerea sufletului catre desavarsirea spiritula, iar primul pas catre aceasta este pocainta sincera si cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui in fata lui Dumnezeu, parerea de rau cu lacrimi pentru pacatele savarsite si atentia incordata totdeauna asupra faptelor mantuirii. Cel care se pocaieste sincer isi marturiseste faradelegile, isi plange ratacirile si, ne cautand la pacatele sale din fiecare zi, nu deznadajduieste si nu paraseste faptele bune, ci le exerseaza si mai mult pentru ca, de acum inainte, sa schimbe pacatele cu faptele mantuirii.


Dar eu cateodata ma judec aspru, insa de cele mai multe ori imi scuz pacatele; cateodata imi pare rau pentru acestea, dar din ochii mei nu picura acea apa sfanta care spala necuratia sufleteasca; cateodata tind sa ma impac cu Dumnezeu si cu constiinta, fara a face vreun bine pentru aceasta. Daca m-am lenevit peste masura, nu muncesc de doua ori mai mult. Daca m-am imbuibat, nu postesc. Daca am suparat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Daca dau dovada de zgarcenie, nu fac mila indata. Daca m-am mandrit, nu ma smeresc. Intr-un cuvant, nu aprind lumina in intunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si da-mi darul pocaintei adevarate.



3. Cine incepe sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte printre toate ocupatiile sale zilnice ca Dumnezeu cel Atotprezent si Atoatevazator il vede ca pe un vas de sticla si constiinta, aceasta il retine de la a minti, a supara, a fi parsiv si de la alte pacate, impingandu-l spre faptele bune.

Dar eu cand fac ceva nu ma gandesc ca ma vede Dumnezeu, ci la ceea ce vad oamenii si la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu pomeni uitarea mea de cele sfinte si de Numele Tau cel sfant, spus lui Avraam: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fa ce-i placut inaintea mea si fii fara prihana” (Facerea 17,1)




4. Cine vrea sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte zilnic de moarte si de judecata Infricosatoare, fara a se teme de moarte, care este schimbata cu invierea. Aceasta tinere de minte il opreste pe om de la a cadea in patimi si il apara de pacatele de moarte*, dupa cuvantul Domnului: “tine minte sfarsitul tau si nu vei pacatui in veci” (Ecclesiastul 8)

Dar eu, chiar daca ma gandesc la moarte, o fac fiindca mi-e frica sa mor; si aceasta frica demonstreaza ca sufletul meu nu este curatit da lacrimile pocaintei si nu are acea dragoste fata de Dumnezeu care i-a inaripat pe mucenici spre Imparatia Cerurilor. O Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, caci eu stiu ca Tu esti Dumnezeul celor vii, nu al celor morti. Ajuta-ma, Doamne, sa inving aceasta cu harul Tau si da-mi o picatura din aceasta dragoste cu care Te iubeau sfintii mucenici.



5. Cel care isi mantuieste sufletul traieste cumpatat si isi struneste trupul prin posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.

Dar eu traiesc fara a ma abtine de la ceva, ma imbat si nu postesc, ca unul rupt de fratii si surorile mele intru Domnul, iar daca postesc, fac acest lucru doar in ceea ce priveste mancarea, neinfanandu-mi patimile, injurand, fara a ma impaca cu aproapele si fara a gandi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si neascultatorului de Biserica Ta cea sfanta! Fa-ma sa postesc postul cel placut Tie.



6. Este de ajutor omului pentru mantuirea sufletului sau sa se departeze de societatea celor care gandesc cele necurate si de cei imorali.

Dar eu ma intalnesc cu unii ca acestia si cateodata chiar ma indeletniscesc cu invataturile si exemplele lor. O, Doamne, judec in fata Ta aceasta indeletnicire a mea si Te rog sa ma izbavesti de orice om rau.



7. Este de ajutor pentru mantuirea sufletului sa citesti Evanghelia si Epistolele apostolice cu inima curata.

Dar eu nu citesc Scriptura, ci niste carti care imi adapa inchipuirea necurata si imi starnesc patimile pierzatoare de suflet. O, Doamne, indreapta pasii mei dupa cuvantul Tau, ca sa nu fiu stapanit de vreo faradelege



8. Este de ajutor pentru mantuire sa te rogi in Biserica lui Dumnezeu, in partasie cu ceilalti crestini, ca sa dai slava lui Dumnezeu.


Dar eu ma lenevesc si nu merg la Biserica, iar cand merg acolo, uit pentru ce m-am dus si unde ma aflu, vorbind urat, gandindu-ma la altceva sau uitandu-ma aiurea, iar daca ma inchin cu semnul Sfintei Cruci si ma rog, o fac din obisnuinta, rece, fara a ma gandi prea mult sau pentru a ma inalta sufleteste. Nu sunt obisnuit sa ma rog in partasie cu ceilalti, in acelasi cuget si simtire. Atunci cand se face vohodul cu Evanghelia, si eu ar trebui sa zic: Mantuieste-ma, Doamne, dupa mare mila Ta,curateste faradelegea meaTie unuia am gresit, dare eu nu zic nimic, fiindca nici nu stiu acest psalm. Are loc vohodul cu Cinstitele daruri, si eu ar trebui sa zic in mintea mea: Pomeneste-ne, Doamne, intru Imparatia Ta, dar eu in aceste momente nu ma gandesc nici la Domnul si nici la Imparatia Lui. Aud ecfonisul: Sa multumim Domnului, si nu-I multumesc Domnului pentru toate bunurile de care m-a invrednicit. Aud cantarea de biruinta: Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot, si nu ma rog Lui ca sa ma sfintesc prin faptele bune. In clipele cele mai de taina ale slujbei, cand se canta: Pre tine te laudam, cand se invoca Duhul Sfant peste noi si peste Darurile ce sunt puse inainte, nu cant Domnului din adancul sufletului meu: inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele; nu ma lepada de la fata Ta si Duhul tau cel Sfant nu-l lua de la mine. Iar in clipele cand se canta: Vrednica esti, cu adevarat si cand se face rugaciunea pentru cei adormiti si pentru mantuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe parintii mei care au adormit in credinta si nici nu ma rog pentru cineva. Cand se zice catre mine si catre toti cei de fata: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta sa va apropiati!, eu nu raspund prin: Cred, Doamne si marturisesc ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; iarta-mi pacatul indiferentei si invata-ma sa ma inchin Tie in duh si adevar, impreuna cu fratii mei credinciosi.



9. Crestinul adevarat nu ia in desert numele Domnului, tinand minte porunca Mantuitorului: “Ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da, si ceea ce este nu, nu” (Matei 5,37)

Dar eu injur de Dumnezeu, ma jur, cateodata fara a tine cuvantul dat. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si scrie pounca aceasta direct in inima mea.



10. Crestinul adevarat nu minte

Dar eu mint foarte des si prin minciunile mele imi acopar faptele rele sau ma feresc de reprosurile pe care le merit sau, mintind, barfesc pe altii, despre care spun lucruri rele pentru a-i face de ras. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu pomeni minciuna mea, fie aceasta cu mintea beata, fie rautacioasa, ci umple inima mea de frica Ta si de dragostea pentru adevar.



11. Crestinul adevarat este curat cu inima si cu sufletul. Curatia inimii sau a sufletului este deprinderea de a vorbi si de a actiona sincer, fara prefacere si minciuna, fara vreun gand ascuns si rautacios.



Dar eu nu am o astfel de deprindere, ci, dimpotriva, nu spun ceea ce simt, mint, ma prefac a fi bun, dar in sufletul meu nutresc ganduri rele. Laud pe unii pentru a-i indeparta de mine si a-i da pe mana altora; vorbesc despre oameni in diferite feluri pentru a le lua locul pe care il ravnesc. O, doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta prefacatoria mea, fatarnicia, inselatoria si rautatea, rugandu-Te sa ma cureti de toata aceasta rautate si sa ma faci ca pe un prunc fata de cele rele.



12. Crestinul adevarat are tot timpul in minte ca omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu si nu ponegreste pe nimeni cu cuvinte rele, dupa cum a spus Domnul: “Eu insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda; si cine va zice fratelui sau: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22)



Dar eu, mai ales in rautate fiind vars asupra chipului lui Dumnezeu toate cuvintele rele si josnice ale umanitatii. O, Doamne, iarta-ma pe mine pacatosul, caci am murdarit darul Tau cel sfant al cuvantului si am dispretuit chipul Tau cu cuvinte pe care le interzice legea Ta.



13. Crestinul adevarat nu judeca pe aproapele sau, dupa porunca Domnului: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7, 1), iar cand este nevoit sa vorbeasca despre acesta, atunci el judeca pacatul sau patima, nu si pe pacatos.

Dar eu le pun altora in carca patimi, chiar daca nu stiu ca acestia le-ar avea; judec slabiciunile altora, fara a le vedea pe ale mele si uitand ca cel pe care il judec poate ca s-a pocait, s-a indreptat intre timp si a fost iertat de Mantuitorul. Doar Dumnezeu are dreptul sa-l judece pe pacatos, dar eu, fara de minte, Ii iau acest drept Domnului. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si iarta-mi vorba cea rea care imi ingreuneaza constiinta si binecuvanteaza-ma ca sa iubesc pe toti oamenii cu neajunsurile lor.



14. Crestinul adevarat este modest si smerit. Acesta nu are nevoie de laude si, chiar daca este laudat, nu spune tuturor despre aceasta, iar pentru injosirile de care are parte nu se supara; se bucura in liniste; vorbeste fara a jigni pe cineva prin vreo vorba veninoasa; se poarta frumos intotdeauna si cu toti cei pe care ii intalneste; mania celorlalti o stinge prin tacere sau prin tandrete.


Dar eu, cand sunt laudat, trambitez despre aceasta tuturor, adaugand si ceea ce nu a fost laudat la mine, dar mie mi se pare ca ar fi trebuit.

Insa atunci cand sunt preferati altii on locul meu, ma supar si tip nervos. Veselia mea este zgomotoasa, convorbirile barfitoare, iar comportamentul fata de ceilalti este de cele mai multe ori unul rautacios. Mania celuilalt o aprind si mai tare cu a mea si, de multe ori, chiar ma bat din aceasta cauza. O, Doamne, iarta-mi aceasta manie si daruieste slugii Tale modestie, smerenie si tacere binecuvantata.



15. Crestinul adevarat nu asculta doar de stapanire, ci si de orice om intelept.

In convorbirile cu acestia nu isi impune parerile; obiectiile si atentionarile lor le asculta linistit, argumentarile le primeste cu placere, la nevoie contrazicand pasnic si smerit, din dorinta de a cunoaste adevarul, si nu aratandu-si iubirea de sine sau desteptaciunea.

Dar eu ma consider mai destept decat toti oamenii; nu rabd sa fiu contrazis, vreau sa mi se acorde dreptate intotdeauna, cu incapatanarea care imi este proprie. Atunci cand sunt sigur ca am dreptate, ma intrec in a continua dezbaterile cu infocare, chiar jignindu-mi interlocutorii, cu toate ca nu am nimic de castigat din disputa sau din jignirea proferata, dezvaluindu-mi si mai mult mandria si incapatanarea. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si pune paza gurii mele, daruind robului Tau ascultarea cea inteleapta si smerita.



16. Crestinul adevarat are masura in toate. El nu este delasator, dar nici foarte aspru cu sine insusi, nu este prea milostiv, dar nici rau. El este drept, fara a fi crud si da fiecaruia ale sale, iar importanta personalitatii sale o acopera cu smerenia, pentru a nu intarata iubirea de sine a altcuiva.



Dar eu nu sunt astfel. Eu ori ma uit printre degete la orice as face ori caut orice maruntis in vreun lucru. Pe unii ii laud pana cand se satura cu totul de mine, iar pe altii sunt suparat mai mult decat ar trebui si astfel trece ziua si eu tot suparat raman pe aceea persoana; sunt invidios pe darurile pe care le primesc altii si injosesc pe cei care primesc distinctii. Imi place sa dezvalui in toti oamenii punctele lor slabe si sa-i arat cu degetul pentru acestea, si inabus pe oricine este mai slab decat mine cu ceea ce am eu superior. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta abaterea de la cinste, dragoste si dreptate. Pune-ma din nou in mediul sanatos al celor egali, ca sa nu ma fac mai mare decat altii vreodata si sa nu ma mustre constiinta ca fac ceva cu cap, dar nedrept, sau drept, dar fara mila.


17. Crestinul adevarat nu jigneste pe nimeni, iar jignirile care ii sunt adresate le iarta, fara a le lua in seama sau ase supara, chiar daca a fost de fata.



Dar eu jignesc si supar pe multi oameni, iar cand cineva ma jigneste pe mine, ma supar foarte tare si amenint cu razbunarea, daca se poate, iar de nu, ma prefac a rabda in societate, iar in sinea mea tin minte toate cuvintele rele, zambetul ironic, expresia cu intelesuri ascunse si altele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta aprinderea mea, razbunarea, fatarnica marinimie si tinerea de minte a raului, rugandu-Te ca prin harul Tau sa imprimi in mine chipul Mantuitorului Atotmilostiv, Care S-a rugat pentru vrajmasii Sai, si daruieste robului Tau bunatate si marinimie sincera, pentru a putea trece peste jigniri.



18. Crestinul adevarat iubeste pe vrajmasii sai.



Dar eu ii urasca si sunt gata sa le fac rau oricand as avea ocazia. In mine este o dospitura a rautatii. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ajuta-mi cu harul Tau sa iubesc vrajmasii, caci am nevoie de ei. Acestia ma ajuta sa-mi cunosc puterea rautatii mele innascute si necesitatea iubirii celei harice, fara de care nu se poate ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, Soarele care straluceste asupra celor buni si a celor rai.


19. Evanghelia le spune celor care patimesc: “Bucurati-va si va veseliti, caci plata voastra multa este in ceruri”., dandu-le acestora de inteles ca cel mai bine este sa patimesti inaintea lui dumnezeu, Care le vede pe toate si Care ti-a pregatit plata, iar nu sa te plangi de cei care iti provoaca durerile.



Dar eu ma plang tot timpul de cei care ma fac sa sufar, dorind astfel sa-mi treaca, dar, de fapt, mai rau imi fac, caci pacatuiesc si ii fac sa cada pe cei carora ma plang. Caci spunandu-le lor despre suferintele mele, ii fac si mai groaznici pe raufacatorii mei in ochii prietenilor si atunci simt si mai mult durerea ranilor inimii mele; ma indreptatesc, de parca eu nu as avea nici o vina, punand greutati mari pe umerii altora, iar compatimirea care se naste in ascultatori se transforma adesea in acuzarea si judecarea partii adeverse. Cate fapte rele sunt in actiunea mea?! Si toate acestea dovedesc ca nu se poate gasi printr-o astfel de cale linistea si ca trebuie sa stiu si cum sa ma plang. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si binecuvanteaza-ma sa sufar in liniste, zicand rugaciunea Mantuitorului: “daca este posibil, sa treaca acest pahar de la Mine, iar daca nu se poate, faca-se voia Ta”.



20. Dupa cuvantul Evangheliei, stim ca sunt fericiti facatorii de pace, caci acestia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Dar eu, blestematul, ma cert cu multi si pe altii ii fac sa se certe: pe sot cu sotia, pe frate cu sora, pe sef cu angajatul. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si imblanzeste naravul meu cel rau si crud.



21. Crestinul adevarat ii iubeste pe toti cei care sunt aproape de el: rudele, prietenii si cunostintele. Ii iubeste in Dumnezeu, iubeste chipul lui Dumnezeu din acestia si acel har al Domnului care le este dat lor dupa masura credintei lor; ii iubeste cu neajunsurile lor, datorita virtutilor pe care le au, si de aceea dragostea pentru acestia, desi nu neaparat inflacarata, este totusi continua.

Dar dragostea mea este inabusitoare si imediata si nu tine mult deoarece nu este decat dragostea mea largita pentru mine insumi, fiindca in ceilalti eu ma iubesc pe mine si ceea ce as putea obtine de la ei. Atunci cand observ ca nu sunt ceea ce vreau eu sa fie, ori nu ma compatimesc in necaz, ori sunt prea severi, ori isi pun sperante desarte in mine, ori ma dezamagesc, ma racesc la inceput, apoi nu ii mai iubesc deloc, iubindu-ma doar pe mine insumi sau caut printre ceilalti pe unii care sa ma laude pentru vrednicia mea. O, Doamne, Care miluiesti pe cei iubitori si pe cei ce nu Te iubesc, iarta-mi nestatornicia iubirii.

Intelepteste-ma si binecuvanteaza-ma sa-i iubesc pe toti datorita Tie, Creatorului si Mantuitorului lor, si datorita unor trasaturi bune pe care acestia le au. Slabeste iubirea mea de sine, cea care imi cauta inchinatori si admiratori si care nu se satura cu nici un fel de tamaie adusa, ca sa nu ajung pana la acel moment cand oamenii nu mai iubesc pe aproapele, ci se ocupa doar de ei. Mi-e frica de un astfel de viitor, fa ca aceasta frica sa fie totdeauna in mintea mea.


22. Crestinul adevarat nu este interesat de bunurile altuia si nu invidiaza;este compatimitor fata de cei nenorociti, milostiv cu cei sraci si bun cu cei care-l inconjoara.
Pe prietenii sai ii iubeste sincer si ii apara intotdeauna, iar favorurile acestora le recompenseaza cu darnicie. Nici iubirea de sine, nici mandria, nici asteptarea cu infrigurare a onorurilor nu-i alunga curatia si bunatatea, deoarece el savarseste toate faptele bune in numele lui Dumnezeu, care este Iubire.


Dar eu, de nu fur bunurile altcuiva, atunci fac avere in mod necinstit sau invidiez bunastarea aproapelui meu. Eu sunt bogat, dar zgarcit; chiar daca imi pare rau de cei saraci, nu ii ajut sau le dau foarte putin, traind mai mult pentru placerea mea. Le dau saracilor ajutor doar intamplator, nu am o suma anuala pe care ar trebui s-o dau celor care sunt in nevoi. Nu-i recompensez asa cum se cuvine pe cei care ma inconjoara si care si-au petrecut tineretea ca sa ma creasca. Iau apararea prietenilor apropiati fara tragere de inima, ca sa nu mi se intample mie ceva rau, ingrijindu-ma de linistea mea.

Se intampla sa le dau multe daruri strainilor, iar rudelor mele apropiate foarte putin.
Se intampla ca ,mila mea sa nu dea roade din cauza lenei, a supararilor, a mandriei ori a judecarii celui sarac. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, caci nu am o inima buna si curata, ci curateste-o Tu si intareste-o spre fapte bune.



23. Sotul credincios isi iubeste sotia, dupa cum Hristos iubeste Biserica. Se roaga pentru ea, o respecta ca pe un dar dumnezeiesc si ca pe o impreuna mostenitoare a vietii celei vesnice; nu o insala, se comporta cu ea retinut si frumos, fara a-si permite sa faca ceva care ar contraveni timiditatii feminine si maternitatii; evita sa o supere, iar neajunsurile i le ascunde de altii si le indreapta cu intelepciune; o priveste ca pe un ajutor de nadejde si ii cere sfatul si acordul in treburile casnice; primeste sfaturile intelepte, iar pe cele neintemeiate le respinge, dar cu mare tact, aratandu-i partile pe care ea nu le vede, fara a o jigni insa. Fiind cap al familiei, sotul se ingrijeste de bunastarea acesteia prezenta si viitoare, tinand casa cu cinste si fapte bune, precum Biserica in care este slavit Tatal ceresc. Astfel este sotul credincios.



Dar eu, pacatosul, desi stiu ca trebuie sa fiu astfel, nu imi implinesc datoria. Dragostea mea fata de sotie nu se sfinteste prin rugaciunea pentru ea, nici prin privirea ei ca pe chip al lui Dumnezeu, ca pe un dar al Tatalui ceresc, ca pe impreuna mostenitoarea vietii vesnice cu Hristos., si de aceea o insel, o supar cu nerabdarea mea care dauneaza nasterii de prunci binecuvantate, imi permit diferite lucruri nerusinate si, de acele mai multe ori, o necajesc prin gelozie, mandrie, zgarcenie, batai, ii spun ce neajunsuri are atunci cand ar trebui sa le acopar cu dragoste si rabdare. Sotia mea este mai degraba o sclava, decat un ajutor pentru mine. Ea ma sfatuieste sa fac totul cat mai bine, dar eu nu o ascult, ci chiar o jignesc. Se intampla sa ma infurii chiar si pe tacerea ei intelepata. Dar cel mai mare pacat al meu este lipsa de grija pentru casa, pentru educarea copiilor in frica lui Dumnezeu. In loc sa fac acestea, eu cheltui banii pe placerile mele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.



24. Sotia credincioasa isi iubeste sotul intotdeauna; il respecta ca pe chipul lui Dumnezeu si se roaga pentru el; il asculta ca pe capul sau, deoarece Dumnezeu i-a poruncit sa faca astfel; se teme ca nu cumva sa piara dragostea si ii este credincioasa si nu-l lasa singur decat daca este nevoita; rabda izbucnirile de moment ale sotului si incetul cu incetul le vindeca prin smerenie, tacere sau lacrimi. Sotia credincioasa tine minte intotdeauna ca cele mai bune podoabe ale ei sunt cinstea, faptele bune si niste copii bine educati, iar nu impletirea parului, aurul, pietrele scumpe sau hainele distinse, desi nu se fereste neaparat nici de aceste podoabe exterioare, atunci cand le are in surplus (I Timotei 2, 9-10). Dar imediat cum este nevoie pentru altceva, renunta la podoabele ei fara a cracni. Sotia credincioasa este bine placuta lui Dumnezeu, ajuntor sotului, copiilor, dar da si celor ai casei exemplu de curatenie si moralitate. Ii este placut sa implineasca porunca randuielii bune in casa (I Timotei 5,14). Astfel este sotia credincioasa.



Dar eu sunt nestatornica; astazi sunt tandra, iar maine furioasa si rece in relatie cu sotul. Uneori chiar ma indoiesc daca il mai iubesc sau nu asa cum se cuvine. Se intampla sa fac lucrurile numai dupa capul meu, desi as putea sa-l intreb si pe el. De multe ori imi supar sotul prin izbucniri, galceava, incapatanare si barfe. Am putina rabdare si sunt ispitita sa nu fiu fidela. Nu traiesc intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu si de aceea nu am putere sa indrept slabiciunile sotului. Placerea de a ma infrumuseta este cel mai mare dusman al meu, caci nu imi iese moda din cap, iar la infrumusetarea cu virtuti nu ma gandesc. Nu fac cele bineplacute lui Dumnezeu si imi place sa ma consider deasupra sotului, facand lucrurile asa cum mi se pare mie ca e bine, desi vad ca din aceasta cauza se clatina pacea si linistea in familie. Ii iubesc pe copii nostrii, numai ca nu le dau exemplu de virtute si de aceea se supara pe mine Dumnezeu, Cel care i-a creat. Nu ma ocup de gospodarie si fac pacate. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.



25. Tanarul educat dupa legea crestina este plin de frica de Dumnezeu si infraneaza orice pornire patimasa, asculta de parinti, de invatatori si de cei mai mari ai lui, cinsteste pe cei mai in varsta, este modest, rusinos si neprihanit.


Dar eu nu am frica de Dumnezeu, si de aceea imi fac doar voia mea, nu ascult de nimeni, rad mult, sunt indraznet peste masura, cred, rau, fara rusine si nu sunt fecior. Ma pocaiesc, o, Doamne! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.


26. Tanara fecioara educata in legea crestineasca stie si-si aduce aminte des ca ea apartine Domnului, si de aceea trebuie sa fie sfanta la trup si la suflet. Fecioria o pazeste ca pe o aroma bineplacuta, pusa intr-un vas casabil, si de aceea se foloseste de orice loc si intamplare in care ar putea cadea in pacat, abtinandu-se de la a rade prea mult, de manie si iritare, ca sa nu se nelinisteasca in van. Se ocupa cu lucrul de casa, ca sa nu cada in visare. Sufletul ei este atent si pastreaza decenta, astfel incat un cuvant tandru sau raspicat, o privire furioasa sau amabila, un salut din inima si un ramas bun prietenos sa nu provoace, dar nici sa nu respinga in ceea ce priveste relatiile cu barbatii.

O astfel de fata nu este obisnuita cu insinuari patimase sau cu vorbe urate, ci vorbeste smerit, intelept, astfel incat toti o respecta pentru curatia limbii, care oglindeste curatia sufletului. Fecioara crestina intampina si respecta pe orice om ca pe chipul si asemanarea lui Dumnezeu; iubeste mintea agera, darurile, meritele, virtutile, iar nu papusile frumoase.

Cand isi face prieteni, are grija ca acestia sa-i ramana prieteni si in ceruri. Cand se arata in societate, o face astfel incat ceilalti sa tanjeasca dupa neprihanire datorita prezentei ei deosebite. Gaseste placere in discutiile duhovnicesti cu oamenii intelepti, deoarece stie ca de la acestia va capata credinta clara, cunostinte folositoare si vorbe bune. Calitatile fecioarei crestine sunt, in afara neprihanirii, smerenia, modestia, blandetea, ascultarea, compatimirea si atentia la rugaciune.

Dar eu sunt mandra, vorbareata, incapatanata, visatoare, neatenta, rea, lenesa, rad mult si ma aprind repede de furie, astfel incat dau ocazia barbatilor sa se poarte libertin cu mine. Imi place mai mult la barbati felul in care arat exterior, decat virtutile pe care le au in suflet. Despre prietenie se spune ca este pe jumatate dragoste, iar cealalta jumatte curatie; eu nu pot spune ca am prietenii curate. Aparitia mea cu alte fete la baluri starneste patimile in barbati, in loc sa-i duca cu mintea la neprihanire. In prezenta oamenilor duhovnicesti si intelepti sunt atenta si imi stapanesc patimile, dar cand sunt singura ma pierd in pacate. Judec comportamentul meu schimbator. Marturisesc ca sunt lenesa in a ma ruga Domnului. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.


27. Parintele meu duhovnicesc, sunt mic, dar deja pacatuiesc, caci nu urmez Mantuitorului meu, caci El, dupa cum scrie in Evanghelie, crestea si se intarea cu duhul, dar eu lenevesc si nu invat. El asculta de mama si de tatal Sau (Luca 2, 40) dar eu nu ascult de parinti intotdeauna. Pe Mantuitorul toti Il iubeau (Luca 2, 52), dar pe mine nu ma iubesc toti, deoarece eu mint, injur si ma incapatanez, nu imi cer iertare, provoc suparari, ma bat, fur, invidiez, ascund adevarul de parinti si de invatatori, ma inchin si ma rog neatent. Marturisesc aceste pacate ale mele si ma pocaiesc de ele, dorind sa fiu destept si bun. Doamne, primeste aceasta marturisire si dorinta a mea, lumineaza-ma si ma mantuieste.



28. Stapanitorii cei drepti tin minte intotdeauna ca cei care sunt sub ei sunt oameni, creati dupa chipul lui Dumnezeu, ca sunt fratii si surorile lor intru Hristos si ca Dumnezeu le va cere socoteala. Avand acestea in minte, acesti stapanitori sunt blanzi, milostivi si compatimitoti, crutandu-le puterile si miluindu-i cu daruri, ca sa poata avea cele necesare vietii.



Dar eu ma port urat cu angajatii, nu am grija de ei si, dupa demisie, nu le dau bani ca sa le ajunga pana isi gasesc alt serviciu, desi am aceasta posibilitate.



29. Crestinii servitori stiu ca Insusi Domnul Iisus Hristos le slujea altora (Matei 20.28; Marcu 10.45) si ca pentru munca lor vor primi rasplata cuvenita, caci si-au facut datoria cu credinta si din inima. Ei stiu acest lucru si lucreaza in casa ca si cum ar sluji Domnului Insusi (Efeseni 6,5; I Timotei 6, 1-2; I Petru 2, 18-19), indeplinind toate cate le-au fost incredintate constiincios, corect, avand grija de proprietatea celor la care slujesc ca si cum ar fi a lor.



Dar eu nu lucrez din inima, nu-mi pare rau de bunurile proprietarilor si chiar fur, ii judec si le spun altora despre slabiciunile lor, eu insumi fiind un mare pacatos.

30 Crestinul desavarsit este neprihanit. El stie ca trupul lui este templu al Duhului Sfant si ca sufletul lui va trai vesnic printre ingeri. Stiind acestea, crestinul desavarsit lupta impotriva placerilor trupului (daca nu este casatorit), cerand Domnului darul curatiei (Intelepciunea lui Solomon, cap 8); nu da frau liber imaginatiei, aducerilor-aminte pacatoase, gandurilor de placere, nu se imbuiba, ci munceste ziua, iar noaptea, inchinandu-se, se lasa in paza Ingerului si, luptand pana la batranete, atinge o astfel de de desavarsire incat nu se mai aprinde trupeste de patimi, nici macar cu mintea, ci priveste frumusetea fara a cadea, asa cum privesti o floare sau un tablou, iar in suflet da slava lui Dumnezeu, Celui care a creat o astfel de faptura. Iar cand cade datorita neputintei trupesti, dar se ridica, precum desfranata din Evanghelie, isi plange caderea, se indreapta, spre Mantuitorul si, aruncandu-se in marea milei Lui, cu lacrimi si cu parere de rau primeste o picatura din scump Sangele Sau. Atunci acest om devine mai curat decat unul care nu si-a pierdut fecioria, dar si-a manjit sufletul cu ganduri desfranate si nu l-a curatit cu lacrimile de pocainta. Asa este crestinul neprihanit.



Dar eu nu am in mine nici macar o umbra din asemenea desavarsire. Eu fac doar placerea trupului. Traiesc patimas si din cauza desfranarii pierd banii, avutia, sanatatea, cinstea, iar in schimb am parte de boala, de imbatranire inainte de vreme, de minte desarta si goliciune in suflet, devenind astfel demn de mania lui Dumnezeu si de chinurile cele vesnice, ca un pacatos care nu s-a pocait. Eu, netrebnicul, sunt deja mort, dar inca pacatuiesc amintindu-mi desfanarile de demult si desfranandu-ma cu aceste amintiri.

Desi sunt fecior cu trupul, in sufletul meu este murdarie din cauza gandurilor desfranate, a intentiilor si dorintelor trupesti. O, Doamne, nu indraznesc sa ridic ochii mei catre cer, unde nu va intra nimic necurat, ci Te rog din tot sufletul miluieste-ma dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea; iarta-mi caderea in pacat si daruieste robului Tau neprihanire.



31.Crestinul desavarsit are in afara de neprihanire si alta mare comoara – sfanta smerenie.
Aceasta este puterea de a simti care este neputinta noastra sufleteasca si de a constientiza pacatosenia noastra; constiinta faptului ca faptele noastre bune sunt ale lui Dumnezeu, tinerea de minte a milelor Lui pe care ni le-a dat si ascultarea de Voia Sa cea sfanta si inteleapta. Cel care are o astfel de virtute nu este judecat de nimeni, acela nu se socoate mai presus de cineva, nu alearga dupa slava, nu se lauda cu mintea sa, este tandru, modest, pasnic, bun la suflet si multumit ca un sarac care primeste orice i se da; este ascultator, intelegator si voitor de bine.



Dar eu sunt mandru, increzator in mine, ma laud cu cunostintele mele, cu ce am muncit, cu faptele bune, iubesc doar laudele si nu rabd atentionarile, suparandu-ma. Spun foarte rar: “cum va da Domnul…,aveti incredere in Dumnezeu…” si de cele mai multe ori spun ca asa am vrut eu, ca eu voi face asa si asa, ca toti ar trebui sa aiba incredere in mine, de parca eu as fi Dumnezeu si nu un om slab, muritor, care astazi este puternic, iar maine nu reprezinta nimic; astazi viu, iar maine mort. Iata ce fel de roade face sufletul meu ! Doar marire de sine, manie, invidie, injuraturi, suparare, certuri, nemultumire, fatarnicie si, ceea ce este mai rau, incantarea de comportamentul meu. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, ca sunt ca un mormant varuit. Judec in fata Ta increderea mea in sine si mandria cu toate cele care decurg din acestea si ma rog Tie: alunga acestea din inima mea si sadeste in mine smerenia cea datatoare de har.



32. Crestinul desavarsit este plin de frica de Dumnezeu. Aceasta frica este evlavia sfanta a sufletului care simte pretutindeni prezenta lui Dumnezeu si care este uimit de maretia Lui, consternat de sfintenia si de dreptatea Lui. Acestea il retin pe crestin de la incalcarea poruncilor, incatusindu-i patimile si samavolnicia.



Dar eu nu am frica de Dumnezeu, nu am nici teama de a calca legea Domnului. Eu fac ceea ce imi poruncesc patimile si deprinderile rele. Si doar atentionari deosebite, cum ar fi bolile, lipsurile, nenorocirile, bataile, ma fac sa ma gandesc la Dumnezeu, dar si aceasta nu pentru mult timp.

Dupa ce trec problemele, ma indepartez din nou de Dumnezeu, savarsind faradelegi, deorece nu am frica de Dumnezeu in suflet. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta uitarea iertarilor pe care mi le-i daruit, samavolnicia mea si lipsa de evlavie in fata maretiei Tale, rugandu-Te sa-mi dai frica de Tine.



33. Un crestin desavarsit are tendinta de a implini poruncile lui Dumnezeu si setea de a fi indreptat prin credinta in Mantuitorul, caci stie ca, dupa firea noastra, nu putem implini toate poruncile, iar daca le implinim, nu facem aceasta intotdeauna cu convingere.



Dar in mine este o tendinta continua de a incalca poruncile lui Dumnezeu si daca astept indreptare, aceasta se intampla doar atunci cand ma pregatesc de spovedanie, iar in celelalte zile pacatuiesc din nou. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si primeste-mi pocainta, ajutandu-ma sa pun inceput bun prin implinirea a trei, doua, sau macar a uneia dintre poruncile Tale, iar credinta in Mantuitorul mi-o intareste, ca sa ramana macar aceasta in mine, ca un vlastar al vietii crestine care, cu timpul, sa aduca roadele sale.



34. Crestinul desavarsit are o lumina interioara care arata toate ascunzisurile inimii lui ajutandu-l sa-si cunoasca starea sufletului pentru desavarsirea continua. Aceasta este chibzuinta duhovniceasca care testeaza conformitatea cu poruncile divine si probeaza curatia gandurilor, a dorintelor, a inclinatiilor si a actiunilor si da 0 directie cat mai buna in viata crestinului Cu ajutorul acestei lumini, crestinul vede si stie daca, pe langa cele duhovnicesti, in el se aduna si cele trupesti sau nu, de exemplu: daca alturi de milostivire sau prietenie se adauga si dragostea necurata; daca pe langa ospitalitate se adauga si dorinta proprie de a se inveseli; daca pe langa chibzuinta se adauga viclenia; pe langa dreptate, cruzimea; pe langa smerenie, lipsa de dorinta in a sluji aproapelui; pe langa speranta, lenevia; pe langa neprihanire, egoismul sau mania; pe langa marinimie, mandria; pe langa toate, vanitatea. Crestinul desavarsit stie toate acestea si se straduieste ca, pe cat este posibil, sa desparta cele duhovnicesti de cele trupesti, pentru ca sufletul sa-i fie curat si luminat. Cercetandu-se pe sine insusi, el stie ce il impinge cel mai mult catre o viata duhovniceasca: frica de nesfarsitele chinuri, nadejdea in fericirea vietii vesnice sau dragostea sincera Pentru Dumnezeu si bine. El stie acestea si, adunand virtutile ca pe niste ancore, trece cu bine de marea involburata a vietii, incredintand corabia sa Proniei lui Dumnezeu. Ispitindu-se pe sine, acesta stie de unde ii pot veni ispitele, ca niste furtuni: de la desfatarea trupului, de la iubirea de arginti sau de la mandrie, si dinainte indreapta panzele unde trebuie, ca sa nu pluteasca in furtuna pacatului. Cand la lumina judecatii interioare reiese ca pacea lui, ascultarea, modestia, milostivirea, umilinta nu sunt calitati naturale, ci dobandite prin efortul mintii, atunci el recunoaste smerit ca daca Dumnezeu nu l-ar fi creat astfel, atunci nu s-ar fi mantuit si, multumind Domnului pentru mila pe care i-o arata, pastreaza ceea ce i s-a dat in dar, facand toate lucrurile in starea in care l-a asezat Domnul. Dar cand reiese ca victoria asupra inclinatiilor rele a fost dobandita in urma unor eforturi extraordinare ale mintii si vointei si ca viata aspra a inceput in urma acestei victorii, atunci crestinul este foarte atent la tot ce i se intampla in viata mergand inainte pe calea credintei si a faptelor bune, temandu-se ca nu cumva, dupa atatea eforturi, sa cada din nou si sa ramana doar cu amintirea biruintei asupra pacatului.

O astfel de experienta interioara il face pe crestin mai ingaduitor fata de sufletele slabe care au drept bogatie doar credinta in ajutoarele Mantuito-rului. Aceasta atentie pe care si-o acorda siesi, aceasta cunoastere de sine si testare a puterilor ii descopera starea sufletului.



Dar eu, din pacate, nu sunt atent cu mine insumi. Singura mea comoara este sufletul meu, dar si de acesta nu ma ingrijesc. Nici macar nu-i cunosc starea, nu stiu ca, daca sunt lenes in ce priveste faptele bune, inseamna ca, dupa cuvintele sfintilor, nu am in suflet frica de Dumnezeu si de aceea fac doar ceea ce vreau eu. Nu stiu ca inrairea inimii mele si inradacinarea in fapte rele isi au izvorul in indiferenta fata de ceea ce este dumnezeiesc, frumos, maret, fata de credinta si Biserica. Nu stiu ca iritabilitatea si incapatanarea mea isi au sursa in iubirea de sine. Nu meditez la viata mea si nu fac o socoteala zilnica a gandurilor, dorintelor si actiunilor mele. Daca as sti mai bine ca lipsurile, necazurile, nenorocirile sunt mai de folos sufletului meu decat fericirea continua, atunci nu as carti impotriva lui Dumnezeu, Care conduce cu un bici cu ghimpi; caci daca as fi fost fericit, nu as fi fost nici macar cum sunt acum. Daca as cunoaste mai bine necuratia sufletului meu, nu m-as mai lauda cu realizariIe pe care le am. Dar eu nu ma cunosc. 0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta ignoranta mea fata de mine insumi si Te rog: ajuta-ma cu harul Tau sa recunosc amestecul dintre duhovnicesc si trupesc in mine, sa deosebesc pornirile, sa prevad ispitele si sa ma feresc de acestea din timp, sa pastrez cele mai bune calitati naturale ale mele, sa dezradacinez pornirile si deprinderile rele si sa desavarsesc cele duhovnicesti dinauntrul meu.



35. Pentru un crestin desavarsit, rugaciunea este unirea dulce cu Dumnezeu, exprimarea dragostei pentru El si a nadejdii in El, mangaierea in necazuri, intalnirea neputintei cu harul Sfantului Duh, chemarea sufletului din toate puterile ei: veniti sa ne inchinam Imparatului nostru Dumnezeu. Rugandu-se, acesta preamareste pe Dumnezeu, Ii multumeste pentru milele Sale, I se ofera in intregime si toate cate are, spune parerea de rau pe care o are pentru pacatele savarsite si in numele Mantuitorului, Ii cere iertare si toate cele bune si de folos pentru suflet, har luminator, pace lumii si unitatea credintei. Crestinul desavarsit se roaga cu speranta, iar in minutele de rugaciune sufletul lui arde si in aceasta ardere a rugaciunii, el are sapte cereri: sfinteasca-Se numele Tau … faca-se voia Ta … painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua … iarta greselile noastre … nu ne duce pe noi m ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Aceste putine dar fnflacarate cereri sunt mai puternice decat multime de cuvinte, rostite rece, fara participarea inimii.

Daca va inalta trei rugaciuni catre Dumnezeu cu lacrimi sau cu inima zdrobita: “nu intoarce fata Ta de la mine si Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine … inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele … da-mi bucuria mantuirii Tale si cu Duh stapanitor ma intareste”, atunci aceste rugaciuni vor fi mai eficace decat multe cuvinte rostite fara umilinta. Daca va Spune doua cuvinte: “Doasne, miluieste!”, de cateva ori, cu credinta, dragoste, nadejde si umilinta atunci acestea, treptat, vor ajunge acolo unde neputinta omului intampina harul Domnului. Daca in timpul rugaciunii ii apar ganduri nechemate, amintiri nepoftite, visari aievea care sa-l ia prin surprindere, el nu se tulbura de acestea, ci va continua sa se roage cu .putere mai mare, stiind ca doar ingerii nu se tulbura din contemplarea lui Dumnezeu. In ceasul de rugaciune, daca se va aprinde in el vreo simsire, parere de rau, multumire sau dedicarea sinelui voii lui Dumnezeu , el va tine in sine aceasta dorinta, repetand aceeasi rugaciune de mai multe ori, dupa care va incepe sa ceara altceva Domnului, .caci o astfel de aprindere a simtirii arata prezenta Ingerului pazitor alaturi de el la rugaciune. Daca se plange Domnului stiind ca nu are nimic pe constiinta, atunci face acest lucru cu smerenie cerand mila pentru el si pentru cei care l-au nedreptatit. Daca cere pentru sine sau pentru altcineva vreun bine si Dumnezeu nu-l asculta, nu carteste si nu pierde nadejdea, stiind ca nu i-a fost auzita rugaciunea deoarece nu era la timpul potrivit sau nu era el vrednic sau cei pentru are se roaga ori pentru ca implinirea grabnica a rugaciunii ar fi putut duce la caderea sa sau a celui pentru care se roaga. Rugaciunea crestinului desavarsit corespunde starii sale duhovnicesti. Daca a gresit cu limba se roaga Domnului sa-i puna straja gurii. Daca si-a scuzat vreo slabiciune vreun pacat, atunci se roaga inf1acarat sa fie iertat de acestea. Daca este suparat, Ii spune Domnului sa-i ierte pe cei care i-au provocat suparare, caci nu stiu ce fac. Daca vrea sa faca ceva important, il roaga pe Dumnezeu sa-i dea intelepciunea care sta langa tronul Sau. Astfel se roaga crestinul desavarsit si rugaciunea il directioneaza in viata tot timpul.



Dar eu nici nu stiu bine ce este rugaciunea. Fac metanii, citesc diferite rugaciuni, multi psalmi dar ca si cum as fi mort, fara inflacararea inimii, din obisnuinta, si de aceea nu ma indrept. Amintirile sau visarile din timpul dedicat rugaciunii le retin in minte si incetez atunci a ma mai ruga. Toate sentimentele mele si cererile de rugaciune sunt trecatoare si pier ca niste nori. Ma pocaiesc lui Dumnezeu de pacatele mele, dar nici o lacrima nu curge din ochii mei. Ma plang Domnului de cineva, dar eu insumi nu-i pot ierta si nici nu vreau sa-I cer sa fie iertat. Astept bunurile cerute in rugaciune si, far a a rabda destul, cartesc ca un copil fara minte care nu intelege cauza refuzului parintesc. Fiindca nu ma cunosc bine pe mine insumi, nu pot sa ma rog pentru nevoile pe care le am. Sunt mandru si nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea smerenie; sunt lenes in a face fapte bune si nu rog pe Domnul sa-mi dea frica de Dumnezeu; sunt senzual si nu ma indrept spre Mantuitorul; sunt bogat si nu cer Domnului bogatii duhovnicesti; sunt intunecat la minte si nu cer intelepciune; sunt crud si iritabil, dar nu cer bunatate de la Domnul.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ma invata sa ma inchin Tie” ,in duh si in adevar.

Dar eu, blestematul, ma rog rar; doar atunci cand boala ma baga in pat si cand ma trasneste fulgerul. Ca si cum nu as fi crestin, nu ma rog Domnului.

O, Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecusinteaza-ma sa incep a ma ruga macar cu rugaciunea “Tatal nostru” sau macar cu “Doamne, miluieste!”.



36. Crestinul desavarsit crede si marturiseste ca Dumnezeu cel Intreit si Unul a creat toate cele vazute si nevazute si conduce toate dupa legea firii si cea morala; ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumneseu celui Viu, este Mantuitorul tuturor oamenilor si modelul vietuirii sfinte; ca Duhul Sfant este datatorul celor duhovnicesti, fiecaruia dupa masura credintei sale. Crede si marturiseste asa cum invata Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostolica. Dar credinta lui este o putere vie, care produce in el evlavia si smerenia in fata maretiei lui Dumnezeu, ascultare fata de voia Lui, incredere in intelepciunea si bunatatea Lui, multumirea pentru toate bunatatile pe care i le da, unirea cu Hristos, imitarea vietii lui Hristos si setea dupa darurile Duhului Sfant.



Dar in mine aceasta credinta nu este decat ca o schita a unui tablou frumos, fara culori, fara expresie, asttfel ca, daca vreun eterodox sau unul slab in credinta se va uita inlauntrul meu si ar compara ceea ce cred cu ceea ce fac eu, nu ar putea indragi nici credinta mea si nici pe mine. Se fntampla sa-mi fie rusine sa marturisesc credinta in fata fiilor lumii acesteia si chiar sa ma prefac a fi necrendincios, pentru ca sa se zica despre mine: este destept! 0 astfel de fatarnicie imi produce si mie scarba. Se intampla sa ma indoiesc de dogmele credintei doar pentru ca nu le pot pricepe cu mintea mea, ca si cum Dumnezeu nu ar trebui sa faca ceea ce eu nu pot intelege. De cele mai multe ori se intampla sa nu ma gandesc deloc la adevarurile de credinta, deoarece traiesc in dezmat si nu ma ingrijesc de mantuirea sufletului.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si asaza in mine acea credinta pe care o au crestinii desavarsiti, caci doar aceasta ma va indreptati in fata Ta, aratandu-mi calea cea adevarata in viata.



37. Crestinul desavarsit, crezand in Dumnezeu cel Atotputernic, Atoatevazator, Atotintelept, Milostiv, Vesnic si datator de nemurire sufletelor, se increde tot

Timpul in El. Nadejdea acestuia este asteptarea cea inteleapta a ajutorului dumnezeiesc, a dreptatii si a milei in toate situatiile din viata contemporana si asteptarea vie a fericirii celei vesnice. Avand in sine aceasta putere duhovniceasa, crestinul face lucrurile asa cum poate el, dar in asa fel incat Dumnezeu sa-l opreasca de la unele, pentru altele sa-i dea puteri, iar altora sa le schimbe mersul in dependenta de faptele celorlalti oameni si de mantuirea personala, deoarece doar Dumnezeu le stie pe toate acestea. Daruindu-se Domnului in totalitate crestinul nu are indoieli, frica, temeri in ceea ce priveste succesul sau insuccesul actiunilor sale, nu merge la vrajitori ca sa-i intrebe cum are sa-i mearga sau daca ar trebui sau nu sa faca ceva anume nu isi face programul dupa superstitii, vise si ghicire in Evanghelie sau Psaltire, nu face promisiuni superstitioase in fata lui Dumnezeu pentru a primi bunul cerut, iar cand il primeste, dupa credinta si nadejdea sa, atunci multumeste Domnului asa cum poate.

Crestinul savarseste orice cu intelepciune, trezvie, liniste pastrand puterile celor care muncesc impreuna cu el si lasa multe in grija Proniei lui Dumnezeu. Daca este sarac crestinul munceste pana cand poate, sperand ca Dumnezeu si oamenii buni nu-l vor lasa nici pe el, nici pe apropiatii lui sa piara la timpul batranetii, cand au secat puterile. Daca este injosit pe nedrept, crestinul se intristeaza, dar nu lancezeste, asteptand de la Domnul schimbarea sortii lui incurajandu-se ca parerea oamenilor nu inseamna nimic, atunci cand vina sau lipsa acesteia o vede Dumnezeu. Daca este suparat pe comportamentul celor la care tine, crestinul se poarfa cu acestia ca si cu niste bolnavi, lasand in seama Domnului mantuirea lor si tinand minte cuvantul adevarat al lui Dumnezeu: “Acolo unde s-a inmultit pacatul, a prisosit si harul”. Daca este lovit de boala sau de nenorociri, crestinul rabda ca Iov, unindu-si patimile cu ale Domnului, si asteapta cununa pregatita celui ce va rabda pana la capat. Daca este chemat la o slujba grea in cadrul statului sau al Bisericii, crestinul o primeste fara a socoti voia sa mai presus decat voia puterii lumesti si asteapta ajutor de la Dumnezeu Daca traieste ca un om bogat, avand tot ce ii trebuie, si reuseste sa duca toate la bun sfarsit, ii multumeste pentru aceasta lui Dumnezeu si, socotindu-se un trecator pe pamant, se straduieste sa-si agoniseasca bogatie duhovniceasca, ca sa se prezinte cu aceea in Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta conform fagaduintei lui Dumnezeu. Astfel este crestinul care se increde in Dumnezeu.

Dar eu, desi nadajduiesc in mila Domnului, nu fac aceasta pe deplin, nu am tarie in nadejdea mea si nici curatie. Ma ingrijesc de prea multe ma incred in puterile mele, crezand ca voi reusi sa fac tot ce mi-am propus, si de aceea nu am liniste trupeasca si nici sufleteasca, caci stau tot timpul de veghe, agitat, ca sa termin ce doresc. Astfel, mai mult ma chinuiesc, iar lucrurile nu merg asa cum as vrea si pe deasupra acestor multe griji ale mele, mai adaug diferite ghicitorii si credinte in superstitii, vise si preziceri ale vrajitorilor si al prietenilor diavolului, care invart mesele si piuie, astfel injosindu-mi mintea, slabind credinciosia fata de Dumnezeu. Astfel ma fac obiect de joaca in mainile oamenilor nebuni si ale dracilor. In afara de aceasta pacatuiesc, promitand ca voi aprinde o lumanare, ca voi ajuta biserica, ca voi merge la slujbe, dar ma duc la biserica nu pentru a-mi implini datoria de crestin si enorias, ci pentru a primi darurile Domnului de care am nevoie. Astfel, il oblig pe Dumnezeu sa astepte daruri de la mine, chiar daca El nu are nevoie de nimic. Dar, in cazul in care eu nu primesc cele pentru care m-am rugat, imi pierd credinta si nadejdea in El. Pacatuiesc greu, fiindca uneori ma arunc in marea disperarii din cauza saraciei mele, ca si cum Dumnezeu nu ar avea grija de vaduva, de orfan sau de cel sarac. Pacatuiesc mult cand ma intristez peste masura in timp ce sunt umilit fara a avea vreo vina sau din cauza pierderii vreunui prieten sau apropiat, ca si cum Dumnezeu nu are putere sa indreptateasca pe cel nevinovat si nici nu ar avea grija de cel adormit. Pacatuiesc mult suparandu-ma tare pe aproapele meu cand acesta cade in desfranare si ma port cu el ca si cum as fi Mantuitor, ca un judecator. Cartesc pe patul de boala sau cand ma ajung nenorociriIe neputand sa-mi unesc suferintele cu cele ale Mantuitorului. Marturisesc si ca din sfiiciune refuz slujirea care mi-a fost acordata, ca si cum Dumnezeu i-ar ajuta pe toti, numai pe mine nu.

Eu, avand toate bunurile, mananc, beau, ma veselesc fara a ma gandi la ceasul mortii, la iad sau la rai si aman pocainta pentru zilele batranetii cu speranta in mila lui Dumnezeu, Care l-a mantuit pe talharul de pe cruce ca si cum mantuirea data acestuia intr-un minut, atunci, pe cruce, poate fi data mie sau altora, celor care am trait in pacat si veselie si de parka as sti cu siguranta ca voi ajunge la batranete.

O, Doamne, Dumnezeul meu ! Judec in fata Ta aceste pacate ale mele, grija si increderea prea mare in mine care mi-a ros trupul, dar si sufletul frica de pericolele inchipuite, superstitie, deprimarea, mahnirea, disperarea, carteala, timiditatea neglijenta fata de mantuire si amanarea nebuna a momentului pocaintei pana la batrranete, rugandu- Te: miluieste-ma pe mine, pacatosul, si daruieste-mi increderea in Tine pe care o au crestinii desavarsiti.



38. Crestinul desavarsit il iubeste pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul sau, ca pe Creatorul, Mantuitorul, Luminatorul si Datatorul nemuririi si al vietii vesnice fericite. Dragostea pentru EI este 0 ravna sfanta, pe care acesta o intretine cat de mult poate prin raspandirea credintei adevarate acolo unde aceasta nu este vestita sau nu da roade, si nu este doar aceasta ravna, ci si aceea de a implini poruncile Domnului. Schimbarea sufletului dupa chipul si asemanarea Lui, indumnezeirea si unirea cu Domnul se petrec astfel incat ele se inradacineza i inima lui, incat acesta gandeste, simte, actioneaza, se linisteste si este fericit.

Dar eu, pacatosul, nu am 0 astfel de dragoste. Nu dau nici un ban celor care merg sa boteze necredinciosii in Siberia, ca si cum lumina lui Hristos este doar pentru mine. Imi Inchipui ca II iubesc pe Dumnezeu, dar nu lmplinesc poruncile Lui asa cum fac pentru un om pe care il iu-

besc. Nu urmez pilda lui Hristos, Mantuitorul meu, cel smerit si bland milostiv si drept, iertator de vrajmasi, necartitor, curat, rabdator, lmplinitor al voii Tatalui Ceresc, patimitor fara a cracni. Toata viata mea traiesc, simt, gandesc ca si cum as fi separat de Dumnezeu, fara a ma gandi la El.

0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului! Judec In fata Ta nepasarea mea fata de raspandirea credintei adevarate, samavolnicia mea, faptul

ca nu urmez lui Hristos si ca nu-mi aduc aminte de Tine, Datatorul vietii al Intelepciunii, virtutii, nemuririi, si ma rog Tie: inflacareaza In mine dragostea desavarsita pentru Tine, dragoste care striga din adancul sufletului: Avva, Parinte!, ca sa spun cu Petru: Doamne, Tu stii ca Te iubesc.



39. Toate virtutile crestine, de la pocainta pana la dragostea de Dumnezeu; infrumuseteaza sufletul sfant, asa cum infrumuseteaza stelele cerul. Iar coroana acestora este pacea interioara. Aceasta este armonia tuturor puterilor sufletului, adica a imaginatiei, memoriei, mintii,vointei si constiintei, dar si asezarea acesteia in Dumnezeu, datorita simtirii vii a iubirii divine fata de ea, dupa ce s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Hristos Mantuitorul. 0 astfel de pace interioara se dobandeste in urma multor trude, in urma implinirii poruncilor si a virtutilor. Daca ratiunea ar domina sentimentul in sufletul omului sau invers, acesta nu ar avea liniste. Daca sufletul nu ar recunoaste in sine mania lui Dumnezeu uneori si facerea Lui de bine alteori, atunci nu ar avea pace. Aceasta pace este ultimul dar pe care Dumnezeu il da unui suflet sfant. Darul acesta I-au avut doar putini alesi ai lui Dumnezeu. Asadar, merit oare eu, pacatosul, sa primesc asa ceva cand ratiunea mea nu se intelege deloc cu ce-mi spune inima, iar fapte bune ori nu am, ori sunt putine, da si acelea indoite cu mandrie si iubire de sine?! Poruncile, de asemenea, nu Ie implinesc. Daca m-ar invrednici Domnul aa am pace sufleteasca macar dupa spovedanie, si aceasta ar fi un mare bine pentrumine! Astept aceasta pace din tot sufletul meu si strig catre Tine, Dumnezeule, Mantuitorul meu: milostiv fii mie, pacatosului, primeste pocainta mea sincera, iarta-mi pacatele cele cu voie si cele fara de voie, vindeca-mi sufletul meu cel bolnav si da-i macar o picatura din impacarea cu Tine. Amin.

Mergi cu pocainta, caci Domnul este gata sa te primeasca.

Tu, cel caruia ii sunt placuti cei ce se pocaiesc, binevoieste si spre mine, pacatosul. Hraneste-ma cu faramituri de la masa Ta cea mare si nu lasa ca viafa mea sa piara in intunericul dinafara si ca dreptatea Ta sa caute spre necuratiile mele in dimineata cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.

Bucuria acestei lumi este amara. Vai de cel care o gusta pe deplin! Viata mea se cutremura ca o corabie in valurile marii; bucuria desarta este inrobita de privelistea placerilor . Tu insa fii carmadul meu si indreapta-mi corabia spre limanul Tau in dimineata cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.

Dumnezeu il iubeste pe pacatosuI care se pocaieste; pe cel care, cu ochii plini de lacrimi, striga catre EI:

Doamne, izbaveste-ma de focul vesnic! Te rog, primeste lacrimile nimicniciei mele.

Am gresit de buna voie in fata Ta dar de buna voie ma si pocaiesc.

Asadar, intra cu indrazneala, pacatosule; usa este deja deschisa si gata sa te primeasca. Adu Domnului drept jertfa lacrimile tale si mergi cu incredere spre El. Caci Domnul nu cere daruri si nu cauta la fata omului; milostiv este fata de oameni si iarta pacatele celor ce se pocaiesc.



Cu dragoste crestina,

un frate


EPISCOPUL PORFIRIE USPENSKI
Editura:Cartea Ortodoxa 2006

SA FIE CU FOLOS SI SPRE MANTUIREA SUFLETELOR NOASTRE

AMIN !


Doamne ajuta...