SFANTUL IOAN RUSU 27mai 2013 PREDICA PARINTELE LEONTIE FUSA

Va redau o un cuvant de folos cu viata Sfantului Ioan Rusu din Evia Grecia atat iubit si de catre crestinii romani,predica Parintele Ieromonah Leontie Fusa..

Predica audio

Poate o sa va placa si asta..
http://paisiee.blogspot.ro/2013/05/acatistul-sfantului-ioan-rusu-din-evia.html

Doamne ajuta..

SUNTEM CU HRISTOS IN PATIMI...ORI SUNTEM IMPOTRIVA LUI PRIN VIATA NOASTRA..

Fii împreună cu Hristos în Patimi și nu împotriva Lui!

Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.

Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mana ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?

Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţeleplângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.

Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.

Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.

Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.

Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt.Închipuie-ți că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi iţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi intru El.

Oare cu cat mai dulce va fi învierea cu El şi intru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.

Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei şti dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El iţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!


(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania, București, 2010, pp. 23-25)



Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvant-de-folos/fii-impreuna-cu-hristos-patimi-nu-impotriva-lui

Doamne ajuta..cu pasi repezi spre invierea Domnului..

IN NUMELE CUI V-ATI BOTEZAT?

Va redau o predica frumoasa a Parintelui Leontie Fusa la sfarsitul saptamanii a treia din postul mare la Sfantul Maslu vineri 5aprilie 2013..

Doamne ajuta..

LUPTA PENTRU MANTUIRE..ACUM, SI NU MAINE

Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit. Cu adevărat, nu există om mai vrednic de plâns decât acesta. Nu numai din cauză că va fi dat iadului pentru totdeauna, dar mai ales pentru că va fi dat iadului fiindcă aşa a voit el. Omul păcătos merge de bunăvoie pe drumul păcatului, iar necredinciosul se desparte de bunăvoie de Dumnezeu şi îl urmează pe diavol fără să fie silit de nimeni. Vai de cei care au soarta unui asemenea om! Este sau nu este acesta vrednic de plâns? Şi Domnul nostru Iisus Hristos a plâns pentru Ierusalimul care era acoperit de necredinţă (Luca 13, 31-35).
Din nenorocire, astăzi necredinţa este stăpână pretutindeni, fiind mai mare decât pe vremea lui Iisus în
Ierusalim.

Cu toţii suntem vrednici de plâns, pentru că am căzut din fericire, din bucurie, din slavă, din strălucire, din bunătate, sau aşa cum spune Apostolul Pavel, din cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9).
Cercetaţi cu atenţie ce spune Apostolul. El nu afirmă simplu că bunătăţile cereşti sunt mai mari decât cele pământeşti, ci că mintea omenească nu le poate cuprinde în înţelegerea ei. Şi cu adevărat: cum ar putea încăpea în creierul mic al omului tainele nesfârşite ale lui Dumnezeu?

Dumnezeu ne-a creat din nimic, ne-a aşezat în Paradis, ne-a învrednicit să comunicăm cu El şi ne-a făgăduit o viaţă fericită, cu toate că noi nu I-am dat nimic în schimb. Aşadar, ce nu va dărui celor care cu bună ştiinţă se nevoiesc şi se jertfesc la tot pasul pentru numele Său? L-a dat la moarte pe singurul Său Fiu pentru mântuirea noastră, chiar dacă noi eram vrăşmaşii Săi. Atunci ce nu va face pentru noi dacă Îi vom fi prieteni? Dar în mod straniu, în vreme ce El caută în orice chip să ne câştige prietenia, noi nu ne îngrijim cu râvnă să o dobândim. În vreme ce El ne cheamă să moştenim bunătăţile Sale, noi suntem leneşi şi indiferenţi.

Să răspundem, fraţii mei, la chemarea lui Dumnezeu, ca să ne bucurăm de roadele iubirii Sale. În ce fel? El însuşi ne spune: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14). O, Doamne! Pe noi, neînsemnaţii, neputincioşii şi păcătoşii ne numeşti prietenii Tăi? Tu, Care eşti mare, atotputernic şi Dumnezeu fără de păcat, Creatorul şi Domnul universului? Ce nu se cade, deci, să facem şi să îndurăm pentru Dumnezeu, dacă de multe ori, pentru prietenia omenească, ne punem viaţa în primejdie?
Şi cu toate acestea, nimic nu vrem să suferim pentru Dumnezeu, nu ne luptăm deloc şi nici o poruncă a lui Hristos nu punem în lucrare. Cu adevărat, trebuie să plângem şi să jelim pentru starea în care am ajuns.
Ne-am lipsit de bunăvoie de nădejdea mântuirii. Dumnezeu ne-a chemat la cer, dar noi rămânem în iad. Ne-am arătat nevrednici de cinstirea pe care ne-a făcut-o. După toate binefacerile pe care le-am primit de la El, suntem nemulţumitori şi fără minte. L-am lăsat pe diavol să ne despoaie de toate bunătăţile cereşti.
 Şi astfel, noi, care ne-am învrednicit să fim copii, fraţi şi moştenitori ai lui Dumnezeu, nu ne deosebim cu nimic de vrăşmaşii Săi, care îşi bat joc de măreţia Sa şi Îi nesocotesc legile. Vai mie, strig împreună cu proorocul Miheia. Om cucernic nu mai este în ţară şi nici un om drept pe pământ (Mih. 7, 1-2).

Ştiu că mulţi vor socoti cuvintele mele exagerate. Alţii poate că vor râde. Atât de nebuni suntem, încât râdem de ceea ce ar trebui să plângem. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18). Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare (Ps. 49, 3-4). Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Ps. 96, 3).
Nimeni nu dă importanţă acestor proorocii din Scripturi. Cuvintele înfricoşătoare ale proorocilor sunt socotite a fi poveşti. Cum credeţi că ne vom mântui? Cum vom scăpa de dreapta osândă? Am ajuns de râsul şi de batjocora necredincioşilor, a idolatrilor şi a demonilor. Diavolul se mândreşte şi se bucură. Îngerii noştri păzitori sunt ruşinaţi şi mâhniţi. Preoţii care ne cheamă zadarnic, în fiecare zi, la pocăinţă sunt dezamăgiţi de indiferenţa noastră şi ajung să strige, ca proorocii lui Israel, lucrurilor fără viaţă, care cu toate că nu au suflet, se supun fără greş legilor firii: Ascultă,cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: „Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1, 2).

Aceste cuvinte sunt despre noi. Noi ne-am răzvrătit împotriva Creatorului şi Binefăcătorului nostru. Noi ne-am făcut mai fără suflet decât lucrurile neînsufleţite, încălcând legile fireşti şi sfinte. Este, dar, vremea să ne pocăim! Este vremea să ne venim în fire. Cei sănătoşi să-i ajute pe cei bolnavi. Cei care sunt în picioare, să le întindă mâna celor căzuţi. Cei care păşesc cu stăruinţă pe drumul mântuirii să-i tragă şi pe cei care rătăcesc prin prăpăstii şi prin locuri de pierzanie. Să nu ne pese numai de noi, ci şi de fraţii noştri. Cu toţii ne îngrijim să sporim câştigul nostru şi nimeni nu se gândeşte să-i ajute pe cei care sunt în nevoie. Cu toţii întindem mâna să luăm, şi nimeni ca să dea. Cu toţii ne gândim cum să prelungim viaţa noastră pământească, dar nimeni nu se gândeşte să-şi mântuiască sufletul. Cu toţii ne temem de nefericirea de pe pământ, dar nimeni nu tremură gândindu-se la chinurile iadului. Nespusă este durerea sufletului meu pentru nepăsarea noastră. O, cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu? (Ier. 9, 1).
Poate că unii dintre voi vor spune cu nemulţumire: „Ăsta vorbeşte numai despre lacrimi şi suferinţă; pe toate le vede negre şi murdare”. Nu aş vrea una ca asta, credeţi-mă. Aş vrea să simt numai bucurie şi desfătare şi să pot aduce numai cuvinte de laudă. Dar nu este vremea cuvintelor frumoase. Cum să nu plâng, dacă suntem vrednici de plâns? Cum să nu jelesc, dacă faptele noastre sunt înfricoşătoare? Va supără plânsul meu? Dar de ce nu vă supără păcatele voastre? 

Cuvintele mele sunt dureroase? Dar dureroasă nu este şi viaţa voastră lipsită de Dumnezeu? Dacă vreţi să nu plâng, nu vă mai îndreptaţi spre iad. Dacă vreţi să nu jelesc, nu vă mai distrugeţi sufleteşte. Dar văzând cum vă pierdeţi, nu pot să nu jelesc. Sunt părintele vostru duhovnicesc, care vă iubeşte. Iată ce spune Pavel: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Gal. 4, 19). Nici o femeie aflată în durerile naşterii nu strigă cuvinte mai pline de durere ca ale Apostolului.
O, dacă aţi putea înţelege durerea mea, dacă aţi vedea focul care-mi arde inima, v-aţi da seama că sufăr mai mult decât femeia proaspăt căsătorită, care îşi pierde bărbatul, şi decât tatăl care îşi pierde fiul. Sufăr pentru că nu sporiţi duhovniceşte. Sufăr pentru că viaţa voastră este plină de minciună şi răutate, de neînţelegeri şi de ură, de nedreptăţi şi furturi, de preacurvie şi desfrânare, de răutăţi şi de omoruri. Sufăr pentru că şi cei care nu fac asemenea păcate îşi judecă în fiecare zi aproapele şi îl vorbesc de rău. Cred despre ei înşişi că sunt creştini, dar nu se îngrijesc să fie bine-plăcuţi lui Hristos şi nu fac nimic să-şi tămăduiască sufletul de patimi. Se preocupă de alţii, pe care îi osândesc ca nişte judecători neînduplecaţi. „Cutare este nevrednic de preoţie”, zic ei. „Acesta nu se poartă cuviincios”. „Cutare este prefăcut”. „Acela este hoţ”. „Celălalt îşi urmăreşte interesul”. În loc să ne pară rău şi să ne pocăim pentru propriile noastre păcate, îi judecăm pe semenii noştri. Şi chiar dacă nu am face păcate şi am avea toate virtuţile şi dacă am fi mai presus de toţi oamenii, tot nu am avea dreptul să judecăm pe nimeni.

Sfântul Apostol Pavel întreabă în prima Epistolă a sa către Corinteni: Cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4, 7). Cu atât mai mult, de vreme ce săvârşim păcate în fiecare zi şi în orice chip, nu avem dreptul să scoatem din gura noastră nici un cuvânt rău la adresa fratelui nostru. Iată ce mai spune înţeleptul Pavel: Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Rom. 2, 1-3).
Ai atâtea neajunsuri sufleteşti. Atunci de ce te ocupi cu neajunsurile fratelui tău? De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul meu? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 3-5).

Înainte să spui: „Cutare este viclean şi înşelător”, vezi cum eşti tu însuţi. Gândeşte-te la patimile tale. Astfel, te vei căi pentru ceea ce voiai să spui despre fratele tău. Dacă cineva ar vrea să cântărească vorbele noastre de fiecare zi, pornind de la blândeţea lor, între vorbe goale de zece mii de talanţi, cu greu ar găsi o frază duhovnicească de o sută de dinari, ca să folosesc banii din parabola evanghelică a slugii celei rele. Vă aduceţi aminte ce a făcut sluga aceea? L-a rugat pe domnul său, căruia îi datora zece mii de talanţi – o sumă foarte mare – să îl păsuiască până anul următor, ca să-i dea înapoi banii. Dar stăpânului i s-a făcut milă de el şi l-a iertat de toată datoria. Puţin mai târziu, sluga aceea s-a purtat neomeneşte cu o altă slugă care îi datora o sută de dinari – o sumă foarte mică. L-a prins pe acela de gât şi i-a strigat: Plăteşte-mi ce eşti dator. Atunci, datornicul său i-a căzut la picioare şi l-a rugat: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Dar sluga aceea fără inimă nu l-a iertat, ci l-a băgat în închisoare, până când avea să-i dea înapoi cei o sută de dinari. Când a aflat stăpânul său, l-a chemat la el şi i-a spus: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? (Mat. 18, 23-34). Şi mâniat, l-a pedepsit pe el cu asprime.

Aşa ne va pedepsi şi pe noi Tatăl ceresc, dacă va vrea să ne judece după dreptate. De aceea, să fim miloşi faţă de semenii noştri, să nu-i judecăm pe cei care păcătuiesc şi să-i iertăm pe cei care ne greşesc. Relele pe care ceilalţi le îndreaptă asupra noastră fac o sută de dinari, pe când păcatele pe care le săvârşim noi dinaintea lui Dumnezeu fac zece mii de talanţi.
Ştim, cu siguranţă, că gravitatea păcatelor noastre depinde de valoarea persoanelor împotriva cărora le săvârşim. Ce înseamnă aceasta? Cel care înjură un om simplu, păcătuieşte, dar nu atât cât păcătuieşte cel care înjură un om cu funcţie mare în stat. Cel care înjură un om cu funcţie mare în stat nu păcătuieşte atât de mult cât cel care îl înjură pe omul care se află în fruntea ţării. Fapta este aceeaşi în toate cazurile, dar nedreptatea este mai mică sau mai mare, după persoana împotriva căreia este săvârşită. Aşadar, dacă cel care îl înjură stăpânitorul pământesc, muritor, este pedepsit, câtă pedeapsă se cuvine celui care Îl înjură pe Împăratul ceresc?

Aşadar, păcatul îndreptat împotriva oamenilor nu este la fel de mare ca acelaşi păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Cu cât este Dumnezeu mai presus faţă de oameni, cu atât mai mare este şi păcatul pe care îl săvârşim împotriva lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, ne temem, respectăm şi ne este ruşine mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Îţi voi demonstra acest lucru prin exemple.
Cel care se hotărăşte să săvârşească păcatul preacurviei, cu toate că ştie că este văzut de Dumnezeu, Îl dispreţuieşte pe Creatorul său. Dar dacă ştie că îl vede un om, nu mai săvârşeşte păcatul. La fel şi hoţul – el ştie că răpind lucruri ce sunt ale altuia, este văzut de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu îi pasă. Face însă tot ce poate ca fapta sa să nu fie văzută de oameni. La fel face şi cel care vorbeşte de rău, ucigaşul sau orice alt om fără de lege. Vedeţi că îi cinstim mai mult pe oameni decât pe Dumnezeu? Vedeţi că ne temem mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Vedeţi că ne e ruşine mai mult de oameni decât de Dumnezeu?
Vă spun des toate aceste lucruri. Şi ştiu că vă oboseşte faptul că le tot repet. „Iar cu din astea?”, spuneţi voi pe la spate. Iar vin cu din astea, pentru că nu încetaţi să păcătuiţi. Obosiţi să-mi tot ascultaţi îndemnurile, dar nu obosiţi să spuneţi toate răutăţile. Cuvintele mele vă amărăsc, dar nu vă pasă că Îl amărâţi pe Dumnezeu cu faptele voastre.

Bine ar fi să fie minciuni spusele mele. Aş vrea din toată inima ca în ziua Judecăţii să se dovedească că v-am mustrat pe nedrept. Aş vrea mai degrabă să mă osândească pe mine Domnul ca vorbitor de rău, decât să vă osândească pe voi pentru faptele voastre. De aceea tot timpul vă îndemn şi vă rog să vă pocăiţi şi să vă luptaţi pentru mântuirea voastră. Să aveţi dragoste şi bunătate în suflete. Să-i iertaţi pe cei care vă fac rău sau vă vorbesc de rău. Să-i ajutaţi pe cei care au nevoie. Să fiţi smeriţi. Să vă curăţaţi des de murdăria păcatelor, prin spovedanie. În felul acesta, vă veţi mântui sufletele. În felul acesta veţi câştiga Împărăţia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus (Tit 2, 11-13).

Sfantul Ioan Gura de Aur
Problemele vietii...

Doamne ajuta...

MOSII DE VARA..Predica Pr.LEONTIE FUSA

Inainte de Duminica Rusaliilor sunt "Mosii de vara", sarbatoare dedicata pomenirii mortilor. Cu aceasta ocazie, in toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuti la cele vesnice.

Biserica Ortodoxa a consacrat sambata, ca zi de pomenire a mortilor. Doua dintre sambetele din cursul anului bisericesc sunt dedicate in chip special pomenirii generale a mortilor: Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne (a Infricosatei Judecati) si Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor).
Ambele zile poarta in popor si denumirea de "Mosi" (cea dintai: "Mosii de iarna", cealalta "Mosii de vara"), pentru ca in ele facem pomenirea parintilor, mosilor si stramosilor nostri cei adormiti.

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne se face pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se sarbatoreasca Infricosata Judecata, la care ne vom infatisa cu totii in lumea de apoi. De aceea, intrucat multi dintre dreptii Vechiului Testament au adormit fara sa vada pe Mantuitorul fagaduit si asteptat si multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru ei.

In Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor sau "Mosii de vara"), Biserica face din nou pomenirea generala a mortilor, rugandu-se pentru ei, prin rugaciunile si cantarile inscrise in slujba zilei din Penticostar, pentru ca si ei sa se bucure de darurile Sfantului Duh, a Carui pogorare este praznuita in duminica urmatoare.

predica audio Pr.LEONTIE FUSA

Doamne ajuta..

VIATA VESNICA..Predica Pr.LEONTIE FUSA

In articolele 11 si 12 din Simbolul Credintei ni se arată invătătura Sfintei Biserici despre «invierea mortilor si viata veacului ce va să fie». Ea ne încredintează că trupurile celor morti vor învia; nu poate fi vorba despre o înviere a sufletelor, căci sufletele sunt nemuritoare.

Moartea este încetarea vietii pământesti a trupului, adică despărtirea sufletului nemuritor de trupul cel muritor, cum lămurit citim în Sfânta Scriptură, că trupul «ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat» (Ecclesiastul XII, 7), ca să-si primească răsplata pentru faptele sale.

Pricina mortii este păcatul săvarsit de protopărintii nostri, Adam si Eva. Căci «precum printr-un om a intrat păcatul in lume si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V. 12).

Ceasul mortii nu ne este cunoscut. Si aceasta pentru ca să fim totdeauna pregătiti de moarte, sa fim în orice clipă împăcati cu semenii nostri si cu Dumnezeu; să priveghem, totdeauna gata fiind de călătorie spre patria cerească. «Luati aminte '' ne grăieste Domnul '' privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 33) ; să nu ne lenevim la gândul că moartea este departe, dar nici să nu ne ingrozim la gândul că ea este aproape.

Predica audio.Pr.LEONTIE FUSA

Doamne ajuta...

SFANTUL SILUAN ATHONITUL

 tropar..

Propoveduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite,

între cuvântătorii de Dumne­zeu cel prea duios,

căci pre Cel smerit şi blând ai văzut, şi inima Aceluia ai cunoscut;

pentru aceasta, cu graiu­rile tale toţi luminându-ne, Siluane de Dumnezeu însuflate,

proslăvim Du­hul, Carele pre tine-au proslăvit.

Cuviosul Siluan

(Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc."
De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci."
Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.
În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .
Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.
Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.
Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.

 condac..

Precum mult ai iubit, şi mult ai aflat,

Harul cel dumnezeiesc al Duhului, Si­luane, de la Hristos;

pentru aceasta neamurile strigă ţie:

Bucură-te Părin­te, podoaba Părinţilor.

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-şi "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor".
"Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".
Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."
Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte".
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul...
"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."

Doamne ajuta...

BUCURIILE IN VIATA VIITOARE

FERICIREA RAIULUI

Dacă ai fi chemat să te faci împărat şi, pentru a ajunge în oraşul în care s-ar săvârşi încoronarea ta, ai fi nevoit să-ţi petreci o noapte într-un han mizerabil, plin de fum, murdărie, gălăgie, zgomote, o mie şi una de greutăţi şi deranjuri, n-ai face asta cu bunăvoinţă, având în minte tronul împărătesc?
Este drept, aşadar, ca cel sortit a deveni împărat să rabde fără murmur toate greutăţile, luând putere din aşteptarea nădăjduitoare a stemei împărăteşti, iar cel ce urmează să intre în împărăţia cerească şi veşnică să se teamă şi să se tulbure din pricina necazurilor care îl cuprind aici, în adăpostul nostru trecător?

Da, adăpost trecător şi casă de oaspeţi şi han este viaţa noastră pământească. Sfinţii lui Dumnezeu, ca să arate acest adevăr, spuneau că sunt străini şi trecători pe pământ. Voiau în felul acesta să ne înveţe că trebuie să nesocotim, şi chiar să batjocorim atât bucuriile cât şi necazurile vieţii acesteia, că trebuie să urcăm mai sus de pământ şi să ne agăţăm sufletul de cer.

„Voi v-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu”, scrie apostolul Pavel, „de Ierusalimul ceresc şi de zeci de mii de îngeri în sărbătorească adunare, şi de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu Judecător al tuturor, şi de duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire, şi de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament, şi de un sânge de stropire care grăieşte mai bine decât acela al lui Abel” (Evrei 12, 22-24).

Priviţi prin câte elemente se arată superior Noul Testament faţă de cel Vechi. În locul Ierusalimului pământesc a pus: „cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, Ierusalimul ceresc”. În locul lui Moise l-a pus pe Iisus: „V-aţi apropiat… de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament”. În locul poporului i-a pus pe îngeri: „V-aţi apropiat… de zeci de mii de îngeri”. Ce vrea să spună, însă, prin cuvintele: „v-aţi apropiat… de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri?” Care sunt întâi-născuţii scrişi în ceruri? Sunt toţi credincioşii. Pe aceştia, pe credincioşi, îi caracterizează şi ca „duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire”. Dar nu vă neliniştiţi, vă veţi învrednici şi voi să ajungeţi lângă ei.

„Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi”, scrie psalmistul David, „puneţi-vă inimile voastre întru puterea lui şi străbateţi palatele lui, ca sa povestiţi neamului ce vine, că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului; El ne paşte pe noi pe veci.” (Psalmi 47, 12-13).
Din ce motiv oare ne îndeamnă să înconjurăm cetatea, să socotim turnurile, să fim atenţi la clădiri, să-i vedem puterea şi frumuseţea? Explicaţia ne este dată chiar de psalmist, prin ultima lui propoziţie: „ca să puteţi povesti neamului de după voi”.

Aşadar e ca şi când ne-ar spune: „umpleţi-vă de desfătare, bucurie, entuziasm! Îngrijiţi-vă să învăţaţi nu numai provizoriu, ci în de-amănunt, puterea ei”.

Întrucât Ierusalimul fusese pustiit, întrucât fusese distrus în întregime (în anul 587) de către împăratul babilonian Nabucodonosor (al II-lea, 605-562 î.H), care i-a făcut robi pe iudeii din Babilon, întrucât omeneşte nu exista nici o nădejde de reconstrucţie a lui, şi în ciuda tuturor acestora, când împăratul perşilor, Cirus (al II-lea, 558-529), care a cucerit statul babilonian, le-a îngăduit iudeilor să se întoarcă în patria lor, au reconstruit-o, şi desigur mai mare, mai strălucitoare, mai slăvită, psalmistul vrea să spună poporului: „Iată, această cetate, pustiită şi deznădăjduită, şi-a regăsit vechea ei slavă. Priviţi, aşadar, uitaţi-vă bine la clădirile ei, la strălucirea, la măreţia sa, ca să aflaţi astfel puterea lui Dumnezeu şi să povestiţi urmaşilor voştri nesfârşita bunătate şi neadormita pronie a Lui”. Povestirea aceasta îi va face şi pe urmaşi să filozofeze în jurul dumnezeirii, să-L cunoască pe Dumnezeu, să se nevoiască pentru păzirea poruncilor Lui. De aceea deci îi îndeamnă să umble prin cetate, ca să poată povesti măreţia ei generaţiilor următoare.
Dar avem şi noi un Ierusalim.

Este împărăţia cerurilor, raiul. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumuseţile ei. Este marea cetate, capitala împărăţiei veacurilor. Acolo se găsesc sufletele drepţilor, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale tuturor sfinţilor. Acolo toate sunt liniştite şi netulburate, neclintite şi continue, netrecătoare şi nedescrise, veşnice şi nestricăcioase.

Cine o va moşteni, cine se va desfăta în toate acestea? Doar aceia care au nesocotit şi s-au lepădat de bogăţia stricăcioasă, de desfătările trecătoare şi de plăcerile vătămătoare de suflet ale lumii acesteia. Doar aceia care se nevoiesc zilnic pentru virtute, dragoste, iubire de fraţi, de străini şi de săraci. Doar aceia care iartă din toată inima lor pe cei care i-au nedreptăţit.

Un vis este viaţa de aici, cu bucuriile şi desfătările ei trecătoare, dacă o comparăm cu viaţa viitoare şi cu odihna ei nesfârşită. Ceea ce este un vis în comparaţie cu un veac, aşa este viaţa de acum în comparaţie cu cea de dincolo. Sau poate şi mai mult. Ceea ce este o picătură de apă în comparaţie cu oceanul infinit, aşa este o mie de ani din lumea noastră în comparaţie cu slava şi veselia netrecătoare a împărăţiei cereşti.

Ce altceva am putea spune? Starea viitoare a fericirii nu are sfârşit. De aceea oamenii virtuoşi, chiar dacă suferă mult aici, ascund în ei nădejdea bună a mântuirii, năzuinţa raiului, care le dăruieşte plăcere nevinovată şi mulţumire neschimbătoare. Şi plecând din viaţa aceasta învolburată, merg în cea liniştită şi netulburată, unde nu există tristeţe, nici durere, nici suferinţă.

Apostolul Pavel, scriind către noi, cei care ne aflăm încă pe pământ, zice: „Bucuraţi-vă întotdeauna” (I Tesaloniceni 5, 16). Dacă aici, unde există boli, răni, morţi timpurii, calomnii, invidie, tristeţe, ură, dorinţe viclene, atacuri nenumărate, griji neîncetate şi răutăţi repetate, care ne provoacă mii de necazuri, Apostolul a spus că putem să ne bucurăm întotdeauna, gândiţi-vă, care va fi bucuria celui ce a plecat pregătit, cum vrea Dumnezeu, spre viaţa de dincolo, acolo unde toate relele au fost desfiinţate, la fel ca şi bolile, patimile, păcatele, întristările, „al meu” şi „al tău”, pricinile atâtor nenorociri şi atâtor războaie.
De aceea îl fericesc pe omul care lasă cetatea aceasta şi merge în cealaltă, cetatea lui Dumnezeu. Lasă această Biserică, dar merge în cea a întâi-născuţilor copii ai lui Dumnezeu, ale căror nume au fost scrise în ceruri. Lasă aceste sărbători, dar merge la praznicele îngerilor.

Când este sărbătoare aici pe pământ, se adună mulţime de oameni, care aduc nenumărate mărfuri – grâu, orz şi tot felul de roade, turme de oi şi cirezi de vite, haine, veşminte şi altele asemenea. Unii vând şi alţii cumpără. Există asemenea lucruri în ceruri? Nu, există însă unele mai importante.
Nu găsim acolo grâu, orz sau alte roade ale pământului, prisosesc însă roadele Duhului, iubirea, bucuria, pacea, fericirea, bunătatea, blândeţea. Nu se găsesc acolo turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor, care au ajuns la desăvârşire, şi suflete împodobite cu virtuţi. Nu se află acolo haine frumoase şi bijuterii strălucitoare, ci cununi mai preţioase ca aurul şi decoraţii şi daruri nenumărate, care sunt hărăzite biruitorilor luptelor duhovniceşti.

Dar şi mulţimea celor care participă la praznic este mai importantă şi mai vrednică. Nu este alcătuită din oameni simpli ai oraşelor şi satelor, ci din îngeri, prooroci, mucenici, apostoli, drepţi, toţi cei care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Iar între ei se va afla Acela, Împăratul tuturor. Îl vor vedea şi se vor lumina şi se vor înfrumuseţa de strălucirea Lui.
Sărbătorile pământului uneori nu durează nici măcar o zi. La amiază se destramă. Însă sărbătoarea aceea va fi diferită. Nu se va sfârşi niciodată. Iar bunătăţile ei nu vor seca, nu se vor învechi, nu se vor ofili, ci se vor păstra pururea nestricăcioase şi nepieritoare.

La sărbătorile pământului există gălăgie, zgomote, tulburare, dezordine. La acea sărbătoare însă, va împărăţi buna-cuviinţă, ordinea şi cuminţenia. Îngeri şi oameni Îi aduc neîncetat Domnului cântări de slavă şi imnuri minunate, care întrec orice muzică şi parcă ies dintr-un instrument plin de armonie.

David psalmodiază: „În veac nu se va clinti cel ce locuieşte în Ierusalim” (Psalmi 124, 1). Tâlcuind alegoric această frază, să privim spre Ierusalimul ceresc, acolo unde vor ajunge pentru a trăi veşnic creştinii evlavioşi. Aceştia nu vor cunoaşte stricăciune în vecii vecilor. Nu vor întâmpina greutăţi şi probleme, scandaluri şi primejdii. Nu vor simţi regrete şi nelinişti, ispite păcătoase şi pofte viclene. Toate acestea vor dispărea acolo. Sufletele, ca în nişte sanctuare sfinte, în cereasca sfântă a sfintelor, vor participa la taine negrăite şi la dumnezeiasca jertfă.

Israeliţii, după Legea lui Moise, la praznicul Paştilor mâncau încinşi, cu toiagul în mână şi sandalele în picioare, gata de plecare, la fel ca atunci când au ieşit din Egipt şi au pornit spre pământul făgăduinţei.

La praznicul de astăzi al Paştilor, care constă în faptul că Hristos S-a jertfit pentru noi, dar şi de fiecare dată când ne împărtăşim, mâncând Trupul şi Sângele Său – când iarăşi prăznuim Paştile – trebuie ca şi noi să fim încinşi şi încălţaţi. De ce? Ca să fim pregătiţi, pregătiţi de ieşire, pregătiţi pentru a pleca dintr-un alt Egipt: viaţa de aici.

Nu privi spre Egipt, ci spre Ierusalimul ceresc. Ai în faţa ta un drum lung şi greu. Mănâncă deci Paştile încins şi încălţat. Aici se ascund două înţelesuri tainice. Primul, că trebuie să ieşi din Egiptul închipuit al patimilor şi păcatelor. Şi al doilea, că, oriunde ai locui, trebuie să te simţi ca un străin, pentru că noi suntem locuitori ai cerului. În toată viaţa noastră suntem datori să ne pregătim încât, îndată ce vom fi chemaţi de Dumnezeu, să rostim împreună cu psalmistul: „Gata este inima mea!” (Psalmi 107, 2).

Ce înseamnă să fie cineva încins? Înseamnă că sufletul lui este mereu pregătit şi treaz, după cum se arată în cuvintele pe cere Dumnezeu i le-a adresat dreptului Iov: „Încinge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare” (Iov 38, 3). Cel ce este încins poate sta bine şi poate ieşi biruitor din luptă. De aceea şi noi trebuie să ne încingem, căci după ieşirea noastră din viaţa aceasta vom întâlni vrăjmaşi. Îl vom întâlni pe diavol şi puterile lui, care ameninţă şi lovesc şi vor să-i omoare pe cei care s-au izbăvit din Egiptul închipuit şi au trecut Marea Roşie a vieţii.

Să nu ne temem însă. Călăuză pe calea noastră şi căpetenie în lupta pe care o ducem nu-l avem pe Moise, ci pe Hristos. Să avem grijă însă să nu păţim ce-au păţit israeliţii care au căzut în cârtire şi nemulţumire şi care au nesocotit pământul mult-dorit al făgăduinţei (Psalmi 105, 24). Dar cum l-au nesocotit, de vreme ce îl admirau şi-l doreau? L-au nesocotit pentru că au arătat moliciune şi trândăvie în luptă, pentru că nu voiau să trudească. Să avem grijă şi noi, ca nu cumva din acelaşi motiv să nesocotim patria noastră cerească.

Aceia au găsit în pământul făgăduinţei struguri uriaşi, dar nouă ne-a fost oferită roadă cerească, Duhul Sfânt. Roada aceasta n-a adus-o Caleb, fiul lui Iefon, nici Isus, fiul lui Navi, ci Iisus, Fiul Dumnezeului adevărat, Fiul Tatălui milelor. Acesta ne-a adus nouă din ceruri roade duhovniceşti. Acesta a adus pe pământ cântări îngereşti. Ne-a poruncit să cântăm aici jos, ceea ce cântă heruvimii acolo sus: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…” (Isaia 6, 3). Ne-a învăţat viaţa îngerilor; căci aşa cum îngerii nu se căsătoresc, la fel fac şi creştinii care îmbrăţişează viaţa feciorească, pe care a stabilit-o Hristos; şi aşa cum îngerii nu mor, la fel şi noi nu cunoaştem moarte, de vreme ce Hristos a desfiinţat-o.

Vezi roadele Ierusalimului ceresc? Şi cel mai minunat lucru este că toate acestea ni s-au oferit înainte de împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci războiul încă n-a izbucnit. Israeliţii se osteneau şi în pământul făgăduinţei, sau mai bine-zis se osteneau când nu făceau ascultare de poruncile Domnului. Când Îl ascultau pe Dumnezeu, ieşeau biruitori fără efort. Stăpâneau peste cetăţile Palestinei fără arme şi lupte, cum s-a întâmplat de pildă cu Ierihonul, pe care l-au cucerit nu luptân-   du-se, ci… dansând! Şi noi, când vom ajunge în pământul ceresc al făgăduinţei, nu ne vom mai război. Lupta noastră durează doar cât ne aflăm în această pustie, în această viaţă. Fiindcă, după cum spune Apostolul, „cel ce a intrat întru odihna lui Dumnezeu  s-a odihnit şi el de lucrurile lui, aşa precum Dumnezeu de ale sale (după facerea lumii)” (Evrei 4, 10).

Aici, oricum, trebuie să fim gata de război şi treji, pentru a-i învinge pe vrăjmaşi. Şi măcar de i-am învinge! Astfel, când Dumnezeu va împărţi cununile biruinţei, ne vom învrednici să dobândim cetatea cerească, unde lumina nu este stinsă niciodată de întuneric, unde ziua nu este sugrumată nicicând de noapte, unde lumina izvorăşte pentru totdeauna şi ziua împărăţeşte pururea.AMIN


Doamne ajuta.. 


http://www.ioanguradeaur.ro/

PROBLEME IN VIATA VIITOARE...

Chinurile iadului

Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?

Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”.

Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.

Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?
Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi.

Spuneţi şi voi, cei care aţi mers vreodată în Palestina, spuneţi, ca să audă şi cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, aşa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci şi vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase şi sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie şi-o sparge, doar praf şi cenuşă rămân în mâinile lui. Găseşti aşadar acolo pomi şi fructe, dar în realitate nu sunt pomi şi fructe. Găseşti aer şi apă, dar n-au nici o legătură cu aerul şi apa pe care le ştim. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată şi înfăţişează urgia viitoare. Nu cumva şi cele pe care vi le-am spus sunt simple ameninţări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri.

Dar, îmi veţi zice, toate acestea despre care ne povesteşti, despre Sodoma şi Gomora şi despre nimicirea lor, sunt grele. Dar şi ceea ce spuneţi voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur şi simplu ne ameninţă, nu sunt grele? Dacă voi aţi fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existenţa iadului.

În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoşător. Doar unul. Şi pentru acesta au fost pedepsiţi. În ţara noastră astăzi se săvârşesc nenumărate păcate, şi ca acela al sodomiţilor şi chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească şi n-a ţinut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar şi pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiţilor desfrânaţi ca să salveze cinstea trimişilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire şi amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistenţa iadului.

Vrei să-ţi aduc şi alt exemplu? Aminteşte-ţi cum l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliţi, înecându-l în Marea Roşie şi pe el şi oastea lui, şi toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Şi într-adevăr aşa a fost. Dar îţi voi arăta cum au fost pedepsiţi alţii, care credeau şi se aflau aproape de Dumnezeu.

Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliţi şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, aşa cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, aşa cum au cârtit unii din ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Aşadar dacă desfrânarea şi cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre?

Şi să nu te amăgeşti, văzând că acum Dumnezeu nu pedepseşte imediat. Aceia au fost pedepsiţi atunci în acelaşi ceas pentru că nu ştiau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândeşte-te şi la următorul lucru: Dacă pe israeliţi, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Aşa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar şi pentru aceleaşi păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Aşadar de vreme ce suntem cuprinşi nu numai de aceleaşi păcate ca ale lor, ci de unele şi mai mari şi mai grave, cum vom rămâne nepedepsiţi?

Voi spune şi altceva, şi să nu creadă cineva că-i laud sau că-i iert pe israeliţi. Departe de mine acest gând! Când Dumnezeu pedepseşte, cel ce are o părere diferită cugetă ca diavolul. Nu, nu-i laud, nici nu-i iert. Dar vreau să arăt răutatea noastră. Aceia deci, au căzut în desfrâu, dar abia ce ieşiseră din Egiptul cel păcătos. Nici nu auziseră bine ce lucru rău este desfrâul. Nouă însă ne-au fost predate învăţăturile mântuitoare ale Evangheliei. Prin urmare merităm chinuri mai mari pentru decăderile noastre.
Vrei să auzi şi alte necazuri care i-au aflat pe israeliţi – foamete, boli, războaie, luări în robie – în anii babilonienilor, asirienilor, macedonilor, ai lui Adrian, ai lui Vespasian? Aş vrea să le povestesc, dar să nu mă întind prea mult. Mă limitez la a povesti ceva cutremurător din Scriptură.

Odată era mare foamete în Samaria. Într-o zi împăratul umbla pe zidurile cetăţii. Atunci s-a apropiat de el o femeie şi, arătând spre o alta, a spus: „Această femeie mi-a zis: – Dă-l pe fiul tău, şi-l vom mânca astăzi, iar pe fiul tău îl vom mânca mâine. Aşa că l-am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar a doua zi i-am spus: – Dă-l pe fiul tău, ca să-l mâncăm!… Dar ea şi-a ascuns fiul” (IV Regi 6, 28-29). Ce nenorocire! Atât de mare era foametea, încât mamele ajunseseră să-şi mănânce proprii copii! Şi în altă parte proorocul Ieremia scrie: „Femei cu inimi calde şi duioase, cu propriile mâini şi-au fiert copiii; din ei mâncare şi-au făcut…” (Plângerile lui Ieremia 4, 10). O asemenea grea pedeapsă a căzut pe capul iudeilor. Peste noi, aşadar, nu va cădea pedeapsă şi mai mare?

Vrei să auzi şi alte nenorociri ale iudeilor? Citeşte mai bine cărţile scrise de istoricul Iosip, şi vei afla toată tragedia nimicirii Ierusalimului (anii 70 d.H.). A fost şi atunci o foamete cumplită, încât au fost nevoiţi să-şi mănânce şi curelele, şi veşmintele, şi alte lucruri mai scârboase. „Nevoia făcea ca toate să fie mâncate”, notează undeva Iosip. Dar nu s-au oprit aici. Au ajuns iarăşi să-şi mănânce proprii lor copii!

Poate că aşa te voi convinge că există iad. Gândeşte-te: Dacă aceia au fost supuşi atâtor chinuri, noi cum vom scăpa de chinurile iadului? N-ar fi ceva nelalocul lui, de vreme ce noi facem atâtea păcate grele? Lucrul e simplu: nu suntem pedepsiţi acum pentru că ne aşteaptă iadul veşnic.

Păcatul şi iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepţi şi păcătoşi sunt chinuiţi şi aici, înainte de a fi chinuiţi în iadul veşnic.
Vezi un om care se desfată cu mese bogate, poartă haine scumpe, umblă pe cal însoţit de slujitori, se făleşte în piaţă. Nu te opri la cele care par. Dacă ai putea privi în inima lui, ai observa acolo multă tulburare provenită din păcate, din grele sentimente de vinovăţie, din frică mare. Ai vedea cum conştiinţa lui stă pe un scaun de judecată, şi cugetele stau alături ca nişte călăi, strigând puternic şi biciuindu-i mintea şi rănindu-l fără milă pentru păcatele săvârşite. Şi toate acestea nu le vede nimeni în afară de Dumnezeu.
Dacă cineva cade, de exemplu, în păcatul adulterului, oricât de bogat ar fi, chiar dacă n-ar fi nimeni care să-l învinovăţească, nu poate scăpa de părerile de rău. Plăcerea lui a fost trecătoare, dar durerea sa va fi veşnică. De pretutindeni îl înconjoară temeri şi bănuieli. Îi e frică de uliţele strâmte, este bănuitor cu slujitorii lui, tremură chiar şi de umbra sa, se cutremură de tulburare ca nu cumva păcatul lui să se facă cunoscut soţiei înşelate. Oriunde s-ar duce, poartă cu el, ca pe un osânditor necruţător, conştiinţa. Se îneacă în cugetele de vinovăţie, nu mai poate respira. În pat şi la masă, la piaţă şi acasă, zi şi noapte, chiar şi în visele lui, păcatul pe care l-a făcut stă în faţa ochilor lui. Trăieşte viaţa lui Cain, suspinând şi tremurând, la fel ca acela. Poartă în el un foc, fără ca cineva să ştie asta.

Aşa sunt chinuiţi şi hoţii, şi jefuitorii, şi criminalii, şi beţivii şi alţii, în general, cei care trăiesc în păcat. Căci este cu neputinţă ca tribunalul conştiinţei să fie desfiinţat.

Nu trăim în virtute? Vom suferi. Trăim în răutate? Imediat ce încetează plăcerea păcătoasă, începe durerea sufletească.

Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moştenească împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăţi nespuse?

Ştiu că mulţi se gândesc la iad cu spaimă şi groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanţă că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaştem, de altfel, ce fericire dăruiesc acele bunătăţi, încât să înţelegem şi ce tristeţe provoacă lipsa lor. Apostolul Pavel, însă, care s-a învrednicit să cunoască toate acestea, ne încredinţează că cea mai mare nenorocire pentru un om este căderea lui din slava lui Hristos. O vom pricepe şi noi, dar numai dacă o vom încerca în faptă. Să nu păţim însă niciodată asemenea necaz, Doamne! Să nu gustăm nicicând înfricoşătorul iad!

Deşi nu este uşor să descrie cineva mărimea acestui rău, mă voi strădui, atâta cât îmi este cu putinţă, să vi-l prezint printr-un exemplu.
Să ne închipuim că există un copil minunat, care are toate virtuţile şi toate bunătăţile lumii. Atât de mare este bucuria şi bunătatea lui încât, celui care se apropie de el, îi provoacă iubire infinită, blândeţe şi admiraţie. Ia gândiţi-vă acum, ce n-ar da tatăl copilului acestuia ca să nu-l piardă? Câte necazuri mari sau mici ar fi gata să rabde ca să-l păstreze lângă el? Ceva asemănător să simţim şi noi pentru slava cerească. Iubirea şi dorul părintelui pentru copilul său, oricât de bun ar fi el, nu se compară cu dorul de rai, dorul de a pleca din lumea aceasta şi de a trăi viaţa veşnică împreună cu Hristos.

Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoşător. Şi totuşi, mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea acelei slave dumnezeieşti, cu despărţirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să vedem faţa Celui preasfânt alungându-ne şi ochii Lui liniştiţi privindu-ne.

Nu vezi ce se întâmplă în societatea noastră? Unii s-au înecat în suferinţe pe când alţii trăiesc în belşug. Unii ucigaşi sunt osândiţi, iar alţii scapă de pedeapsă. Unii răufăcători sunt întemniţaţi, iar alţii rămân liberi. Câţi tâlhari, câţi hoţi, câţi înşelători nu umblă printre noi nepedepsiţi? Aşadar când vezi oameni care au făcut păcate asemănătoare sau poate şi mai mari, rămânând nepedepsiţi, vrând-nevrând eşti nevoit să admiţi că există iad, pentru că fireşte, Dumnezeu nu este nedrept şi nu face deosebiri. Ar fi nedrept dacă i-ar lăsa pe atâţia păcătoşi nepedepsiţi şi pe atâţia virtuoşi în suferinţă, dacă n-ar fi pregătit şi pentru unii şi pentru alţii o altă stare, viitoare.

Chiar şi filozofii idolatri, scriitori sau poeţi, dar în general şi toţi oamenii care au trăit înainte de Hristos, şi-au pus probleme în legătură cu răsplata viitoare şi au vorbit despre pedepsele care vor fi date în iad. N-au putut, desigur, să descrie cu precizie câte se întâmplă în viaţa de după moarte, căci nu aveau decât idei confuze şi „frânturi” ale dogmelor noastre adevărate. Cu toate acestea însă alcătuiseră o oarecare imagine a judecăţii şi a osândirii păcătoşilor. Astfel, vorbesc despre râuri de foc, despre tartar, care se află la o depărtare egală cu cea a pământului de cer, şi despre alte feluri de iaduri.

Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepseşte aici pe păcătoşi?” Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răbdare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăinţă. Fiindcă, dacă pedepsea şi omora îndată ce se săvârşea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel şi Petru, apostolii şi iluminatorii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâţia alţii?

Aşadar, de aceea nici aici nu-i pedepseşte pe toţi, nici acolo. Pe unul îl pedepseşte aici, încât prin această pedeapsă să-i trezească pe cei nesimţitori, iar pe altul acolo, încât prin nepedepsire să ne facă să aşteptăm veşnica Sa împărăţie.

Astfel, vezi cum mulţi sunt pedepsiţi în viaţa aceasta, la fel ca cei care au fost zdrobiţi în turnul lui Siloam, la fel ca galileenii pe care i-a înjunghiat Pilat în vreme ce aduceau jertfă la templu, ca şi corintenii care au murit pentru că împărtăşeau cu nevrednicie, la fel ca Faraon care a fost înecat cu armatele lui în Marea Roşie, la fel ca atâţia alţii şi atunci, şi acum, şi pururea.

Alţii iarăşi, care au făptuit multe păcate, au plecat din viaţa aceasta fără să fie pedepsiţi, precum bogatul din parabola evanghelică.

Toate acestea, desigur, sunt lucrări ale înţelep-ciunii lui Dumnezeu, care doreşte ca pe de o parte să-i trezească la credinţă pe cei care nu cred în cele viitoare iar pe de altă parte să-i facă pe credincioşi mai binevoitori în lupta pentru dobândirea virtuţii. Căci „Dumnezeu este judecător drept şi tare”, totodată însă este şi „îndelung-răbdător şi se mânie în fiecare zi” (Psalmi 7, 11). Dacă, iarăşi, vom nesocoti îndelunga-răbdare a Lui, va veni vremea când îşi va arăta dreapta judecată.

Să nu ne aruncăm, aşadar, în trândăvie şi în desfătări păcătoase, şi astfel pentru o clipă – căci toată viaţa noastră pământească nu-i decât o clipă – să ajungem în iadul veşnic. Dimpotrivă, să ne ostenim şi să ne nevoim o clipă, ca să câştigăm cununa slavei veşnice. Nu vedeţi ce se întâmplă şi în această viaţă a noastră? Cei mai mulţi oameni aşa gândesc. Preferă efortul mic pentru o desfătare mare, deşi lucrurile vin uneori de-a-ndoaselea.

Spuneţi-mi, deci, ce răspuns vom da, când în cele lumeşti ne ostenim pentru o desfătare trecătoare – sau poate pentru nici una de vreme ce viitorul este nesi- gur – pe când în cele duhovniceşti arătăm nesârguinţă şi lene? Nu există îndoială că suntem fără de răspuns şi vom ajunge în iadul cel fără de fund. De aceea vă rog pe toţi, ridicaţi-vă, chiar şi într-un târziu, din această amorţeală! În ceasul judecăţii nimeni nu va putea să ne izbăvească, nici părinte, nici frate, nici prieten. Dacă lucrările noastre sunt vicioase, vom fi osândiţi şi vom pieri negreşit.

Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât le-au rugat şi acele fecioare pe tovarăşele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Şi astfel n-au putut să intre la praznicul nunţii.

Să ne gândim, aşadar, la acestea şi să arătăm râvnă în viaţa duhovnicească. Pentru că toate eforturile şi toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătăţile cerului. Dar şi chinurile trecătoare, oricât de înfricoşătoare ar fi – fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva – sunt ca nişte umbre în faţa chinurilor viitoare. De primele scăpăm uşor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferinţe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci nu sunt doar foarte mari, ci şi veşnice. În iad „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Şi auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material.

Căci focul material îl arde şi-l nimiceşte pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veşnic. De aceea se şi numeşte „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).

În viaţa viitoare şi păcătoşii vor fi nestricăcioşi, însă nu pentru a fi slăviţi împreună cu Hristos, ci spre a fi chinuiţi pururea împreună cu diavolul. Cuvântul nu are puterea de a arăta cât de înfricoşătoare este această stare, cu toate acestea însă putem culege o mică idee din câteva exemple.

Dacă vreodată ai intrat într-o baie şi ţi s-a întâmplat să te dogoare mai mult decât trebuie, gândeşte-te cum va fi focul iadului. Şi dacă vreodată te-ai îmbolnăvit şi ai avut febră foarte mare, închipuie-ţi cum va fi flacăra care nu se stinge niciodată. Băile fierbinţi te chinuiesc? Febra mare te face să suferi? Ce vei face când te vei afla în râul de foc, râul care va curge în ziua înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos?

Auzi cum vorbesc proorocii despre ziua judecăţii: „Ziua Domnului vine fără putinţă de scăpare, zi de mânie şi de urgie” (Isaia 13, 9). Niciunde nu vei vedea atunci faţa liniştită şi blândă a lui Iisus. Nu va fi nimeni care să te ajute. Dar, aşa cum cei care sunt osândiţi să muncească în mină sunt supuşi poruncilor aspre şi nu le mai văd pe nici una din rudele lor, ci doar pe acei oameni duri, la fel se va întâmpla atunci şi cu noi – sau poate că se va întâmpla ceva mult mai rău. Căci aici e posibil ca împăratul, dacă-l rugăm, să se îndure de osândit şi să-l scape de pedeapsă, acolo însă nu există o asemenea posibilitate. Acolo nu există iertare.

Fiecare osândit arde veacuri nesfârşite şi are dureri a căror pătrunzime nu poate fi exprimată în cuvinte, dureri care nu pot fi comparate cu cele trupeşti. În cele din urmă, aici omul suferă pentru puţin şi după aceea moare, acolo însă arde fără să se strice şi fără să se topească.
Ce vom face aşadar, acolo? O spun şi pentru mine. Poate că cineva va zice: „Dacă tu, care ne înveţi, mergi în iad, eu nu trebuie să fac nici o strădanie pentru a scăpa de el. Ce-i mai firesc decât să ajung şi eu în iad?” Nu cugetaţi, rogu-vă, astfel de mângâieri nefolositoare, care nu vă aduc nici o uşurare.

Spuneţi-mi, diavolul n-a fost înger? Nu era mult mai înalt decât oamenii? Şi totuşi, a căzut. Aşadar se poate mângâia cineva cu gândul că voi merge în iad împreună cu el? Nu, desigur!

Mare amăgire este ca cineva să se mângâie cu gândul că ceilalţi vor merge în iad împreună cu el, spunând: „Mă duc şi eu acolo, ca toţi ceilalţi”. Însă de ce să mă refer la iadul viitor? Gândiţi-vă la cei care suferă aici de dureri puternice şi se vaită de ne stârnesc mila. Dacă le veţi arăta pe alţii, care suferă mai mult ca ei, nu vor da nici o atenţie. Durerea lor nesuferită nu-i lasă să cugete la cei care se găsesc într-o stare şi mai rea şi nu-şi găsesc mângâiere în asta.

Aşadar să nu ne facem nădejdi înşelătoare. Cineva se poate mângâia văzând nefericirea semenului său, atunci când suferinţa lui nu este foarte serioasă. Însă când îl află o nenorocire mare, când durerea sa este negrăită, când mintea lui este întristată şi sufletul plin de tulburare, atunci nimic nu-l poate mângâia.

Groaza iadului nu poate fi descrisă. Acolo este întuneric adânc, scrâşnetul dinţilor, viermele neadormit, lanţuri încătuşate, foc nestins, suferinţă, întristare şi flăcări care provoacă durere crâncenă, după cum citim în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Vom plânge, dar nimănui nu-i va fi milă de noi. Vom jeli, dar nimeni nu va căuta să ne împace. Vom suspina, dar nimeni nu ne va da atenţie. Vom privi în jur cu nelinişte, dar de nicăieri nu vom afla mângâiere. În ce stare mai mizerabilă şi mai vrednică de milă ar putea să se afle sufletele noastre?

Dacă vizităm vreodată o temniţă şi-i vedem acolo pe osândiţii palizi şi neputincioşi, închişi în celule întunecate sau încătuşaţi în lanţuri de fier – cum se întâmplă cu cei mai periculoşi criminali –, nu numai că ne emoţionăm şi simţim durere în suflete, dar facem totul pentru a nu încerca şi noi o asemenea suferinţă şi chin.

Ce vom face însă când vom fi conduşi legaţi spre suferinţele iadului? Legăturile acelea nu vor fi făcute din fier, ci din foc, foc nestins. Iar temnicerii nu vor fi oameni ca noi, care uneori se îmbunează şi arată compătimire, ci îngeri severi şi înfricoşători, pe care nimeni nu-i poate nici măcar privi, îngeri plini de urgie pentru nesocotirea pe care am arătat-o Domnului şi sfintelor Lui porunci. Şi nici un om bun nu vine acolo, cum se întâmplă aici, ca să ofere bani sau să aducă hrană sau să spună două vorbe de mângâiere celor osândiţi.

Acolo nu există mângâiere, nu există îndurare. Chiar şi sfinţii – dreptul Noe, mult-încercatul Iov, proorocul Daniel şi alţii – dacă au rude printre cei din iad, nu vor putea să-i mângâie ori să-i ajute. Căci atunci nu va mai exista compătimirea firească, care caracterizează legăturile pământeşti dintre oameni. Se va întâmpla ca părinţii virtuoşi care se vor mântui să aibă copii păcătoşi, care vor intra în iad, şi invers. Răul, vedeţi, nu se datorează naturii sau rudeniei, ci intenţiei fiecăruia. Aşadar pentru ca cei virtuoşi să se desfete neîmpiedicat cu bunătăţile raiului şi să nu fie tulburaţi de compătimirea faţă de cei din iad, Dumnezeu îi va lipsi de simţământul compătimirii. Astfel, se va pierde chiar şi cel mai profund sentiment părintesc. Dacă chiar şi în viaţa aceasta unii părinţi, văzând cum copiii lor aleg calea păcatului şi a crimei îi alungă şi se îndepărtează de ei, cu mult mai mult se va întâmpla aşa în viaţa de dincolo.

Arzi de flacăra poftei trupeşti? Bagă-te cu mintea în flacăra veşnică a iadului şi focul trupului se va stinge imediat.

Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor, şi gura îţi va rămâne închisă.

Vrei să-ţi însuşeşti un lucru străin? Auzi-L în minte pe Judecătorul care spune: „Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară!” (Matei 22, 13) şi ţi se va potoli această dorinţă.

Eşti sever şi nemilostiv? Adu-ţi aminte de acele fecioare ale căror candele s-au stins pentru că nu aveau untdelemn – untdelemnul simbolizează milostenia şi îndurarea – şi de aceea au rămas afară de la praznicul nunţii, şi astfel vei deveni iubitor de oameni.

Îţi plac distracţiile, chefurile şi beţiile? Adu-ţi aminte de bogatul care l-a rugat din focul iadului pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i răcorească limba uscată şi a cărui cerere n-a fost primită, şi te vei izbăvi degrabă de patima aceasta.

Dacă înfruntăm în felul acesta dorinţele noastre păcătoase nu vom întârzia să scăpăm de răutate şi să dobândim virtutea, să stingem din inimile noastră dragostea pentru cele de acum şi să aprindem iubirea pentru cele viitoare.

Cele pe care vi le-am spus despre iad, nu le-am spus pentru a vă obosi şi a vă înfricoşa sufletele, ci pentru a vi le odihni şi cuminţi.
Şi eu aş vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vreme ce fiecăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniştesc pentru voi toţi, pentru atâtea suflete pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să mă izbăvesc de iad.

Să credem aşadar în iad, ca să nu-l cunoaştem. Cel ce nu crede nu se nevoieşte duhovniceşte; şi cel ce nu se nevoieşte, va ajunge negreşit în iad.
Dacă vă veţi aduce aminte de cele pe care vi le-am spus despre iad, va fi ca şi când aţi folosi un leac amar, foarte amar dar şi foarte lucrător, care vă va aduna sufletul, va izgoni dorinţele viclene şi vă va curăţi de toată răutatea.

Să folosim, aşadar, acest leac, aducerea aminte de iad, pentru curăţirea inimii noastre, pentru mântuirea sufletului nostru, pentru desfătarea cu bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Să ne învrednicim cu toţii a ne desfăta cu aceste bunătăţi ale cerului, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slavă, mărire şi cinstire, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Doamne ajuta...

poate va place si asta..
 http://crestiniisecolului21.blogspot.ro/2011/09/chinurile-iadului-placerea-pacatului.html?utm_source=BP_recent

sursa.http://www.ioanguradeaur.ro/