CUM TREBUIE SA POSTIM , CA SA NE FOLOSIM DE POST...

CUM TREBUIE SA POSTIM CU ADEVARAT,CA SA NE FOLOSIM DE POST

Postitor adevarat este cel care se retine de la desfrânare, preadesfrânare si de la orice necuratie.

Postitor adevarat este cel care se stapâneste sa nu se mânie, sa nu se înfurie, sa nu faca rautate si sa nu se razbune.

Postitor adevarat este cel care îsi pune paza gurii sale si se abtine de la flecareli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguseli, minciuni si de la orice defaimare.

Postitor adevarat este cel care îsi înfrâneaza mâinile de la hotie, rapire, pradare, iar inima de la dorirea lucrurilor straine. Într-un cuvânt, adevarat postitor este cel care se îndeparteaza de la orice rau.

Iata, crestine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor si postul trupesc, pentru ca slujeste omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinta, pentru ca, fara el, nici postul trupesc nu este nimic.

Multi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Multi postesc de mâncare si bautura, dar nu postesc de gânduri, fapte si cuvinte rele. 

Si care le poate fi folosul din aceasta ?

Multi postesc o zi, doua sau mai mult, dar de mânie, de tinerea de minte a raului si de razbunare nu vor sa posteasca.

Multi se înfrâneaza de la vin, carne, peste, dar cu limba îi musca pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta?

Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mita, rapire si pradarea bunului strain – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevarat si curat este abtinerea de la orice rau. Daca vrei, crestine, sa-ti fie postul folositor, atunci, postind trupeste, sa postesti si duhovniceste si sa postesti întotdeauna. 
Cum pui frâu pântecelui tau, tot asa pune-l si gândurilor si patimilor tale celor rele.

Sa posteasca mintea ta de gândurile cele desarte.

Sa posteasca mintea ta de tinerea de minte a raului.

Sa posteasca voia ta de dorirea cea rea.

Sa posteasca ochii tai de vederea cea rea: întoarce-ti ochii tai ca sa nu vada desertaciunea (Psalm 118, 37).

Sa posteasca urechea ta de cântece spurcate si de soapte clevetitoare.

Sa posteasca limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate si de orice cuvânt desert si vatamator.

Sa posteasca mâinile tale de la bataie si de la rapirea bunurilor celor straine.

Sa posteasca picioarele tale de la a umbla întru rautate. «Fereste-te de rau si fa bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iata postul crestinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocaieste-te si te înfrâneaza de la orice cuvânt, fapta si gând rau, deprinde-te cu virtutile si întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(extrase din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovniceasca, din lume adunata, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Egumenita, 2008)

http://www.calauzaortodoxa.ro


Doamne ajuta...

ATMOSFERA CEREASCA SI ATMOSFERA IADULUI

Staretul Tadei de la Manastirea Vitonita


Părtăşia cu Dumnezeu

Omul va afla Impărăţia lui Dumnezeu in sine. Pogoară în inima ta vei afla acolo scara pe care să urci la impărăţia lui Dumnezeti, ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul.

Sfânta Scriptură Invaţă că Impărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace si bucurie intru Duhul Sfănt (Romani 14:17). Pasul cel dintâi către părtăşia cu Dumnezeu este deplina incredinţare de sine in mainile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu este Cela ce lucrează, si nu omul.

Părtăşia cu Dumnezeu inseamnă: Dumnezeu să se sălăşluiască in noi, El să lucreze in noi; cu El să se Inveşmânteze sufletul nostru si El să ne călăuzească cugetul, voia si simţirile. Atunci, noi sântem, de bună voie, armă in mâinile Sale El ne va mişca gândurile, dorinţele, simţămintele, in cuvintele si lucrarea noastră.

Cum se păzeşte de măndrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească inaltă?

Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a indepărtat pe om de această viaţă si de aceea el trebuie să o recâştige. In fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.

Vederea duhovnicească

Când impărăţia lui Dumnezeu se sălăşluieşte in inima omului, Dumneezeu îi descoperă acestuia taine. "Invaţă" impreună cu Dumnezeu care este fiinţa lucrurilor şi inţelege taina lor.

Toată cunoaşterea este la Dumnezeu, şi când Domnul voieşte, după mila Sa descoperă omului taine. Astfel, si un monah simplu si neinvăţat, prin mila lui Dumnezeu cunoaşte taine mari: despre viaţă, despre moarte, despre rai si iad, cunoaşte si cum este orânduită lumea aceasta.

Când Impărăţia lui Dumnezeu s-a sălăşluit in inima omului, Dumnezeu sfaşie neştiinţa minţii ca pe un văl. Omul va inţelege atunci nu doar tainele Zidirii, ci si taina propriei sale persoane, si in cele din urmă, intr-o clipită sfântă, Dumnezeu, după nespusa Sa milă, si se va descoperi pe Sine, iar omul Îl va privi pe impăratul Slavei aşa cum priveşte soarele in apa limpede. Atunci omul este una cu Dumnezeu şi Dumnezeu lucrează in el. Acesta trăieşte numai cu trupul pe pământ, iar cu duhul este in Impărăţia cerurilor, impreună cu Ingerii si Sfinţii,si Il contemplă pe Domnul.

Adeseori, când puneam vreo intrebare părintelui Tadei, el imi răspundea scurt, după care adăuga: Despre asta a scris cutare şi cutare Sfânt Părinte. Să merg să iau cartea să citim.'Fireşte că incuviinţam bucuros, iar preţ de o clipă părintele răsfoia cartea si citea fragmentele respective, iar apoi vorbea de la sine. Nu am mai intalnit un om care să se descurce cu atâta iuţeală in aceste cărţi.

Despre asprime

Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri inaintează numai până la o anumită măsură si rămân la nevoinţa trupească. In purtarea cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, ingăduitori.

Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis anume al său:

Abia adormisem, şi visez că am murit. Doi tineri m-­au dus intr-o incăpere si m-au aşezat pe un suport, intre ei. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. in spate, la stânga, cineva mă invinovăţea si grăia astfel: iată, acesta este cel care nu se poate inţelege cu nimeni! Am tăcut mirat. Atunci, acelaşi glas, din colţ, a repetat aceste cuvinte. Tânărul care se afla In partea mea dreaptă imi spune: Nu te teme! Nu-i adevărat că nu te poţi intelege cu nimeni! Doar pe tine insuţi nu te poţi "inţelege!

Atmosfera cerească şi atmosfera iadului

Omul care poartă in sine Impărăţia lui Dumnezeu răspândeşte in jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeieşti. Impărăţia lui Dumnezeu făureşte in noi atmosfera Impărăţiei cerurilor, spre deosebire de atmosfera de iad a cugetului, pe care o răspândeşte in jur omul ce poartă in inima sa iadul. Rolul creştinilor in lume este să curăţească atmosfera in lume si să lărgească impărăţia lui Dumnezeu.

Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti in noi, căci de vom pierde impărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru nu ne vom mantui nici noi si nici semenii noştri. Cel ce poartă in lăuntrul său impărăţia lui Dumnezeu, acela o va impărtăşi in chip nevăzut şi celor­lalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea si căldura noastră, vor dori să fie impreună cu noi şi, treptat, atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să vorbim oamenilor despre asta - cerul va izvori din noi şi in tăcere, sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri - acesta străluceşte din noi chiar si fără ca noi să ne dăm seama de asta.

In cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Impărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va voi intotdeauna să se facă voia lui si nu voia lui Dumnezeu. In impărăţia cerurilor nu sânt cu putinţă impărăţii in impărăţie. Asta au vrut "duhurile căzute si de aceea au căzut de la Domnul, Impăratul Slavei.

Sufletul care a căzut in cercul vălmăşagului gân­durilor, in atmosfera iadului, sau care doar s-a atins de ea, incearcă chinuri drăceşti. De pildă, citim ziarele sau ne plimbăm pe străzi şi apoi, dintr-odată, simţim că s-a tulbu­rat ceva in lăuntru, in sufletul nostru, simţim un gol, o mahnire. Aceasta se intâmplă din pricină că, citind diferite lucruri, am pierdut concentrarea, mintea unită, ne-am imprăştiat, şi atmosfera iadului "se pogoară" (părintele Tadei intrebuinţa des acest cuvânt) asupra noastră.

Despre propovăduire

Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt. Să nu atacaţi niciodată, nu fiţi potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduieşte vrea să-i intoarcă pe oameni de la vreun rău, să o facă cu blândeţe, smerenie si mare frică. de Dumnezeu.

Despre smerenie

Cum este un om smerit?

Cei smeriţi socotesc pe orice om mai presus decât ei - nu numai pe om, ci şi toată făptura.
Cum putem socoti o faptură mai presus de noi, clacă Dumnezeu ne-a impodobit cu minte, ne-a numit fii ai Săi?

Dacă veţi pune mâna pe inimă si veţi fi sinceri cu voi inşivă, veţi inţelege că sânteţi mai mici decât multe făpturi. Luati aminte la albină, cum zoreşte si trudeşte. Se dăruieşte fără cruţare şi fără oprelişti. Albina trăieşte, cu totul, o lună si o jumătate de zi, si adesea piere muncind, pe câmp, şi nu se mai intoarce la stupul ei. Si cât se gândeşte omul la sine si cât işi plânge de milă. Sau priviţi furnica, cum nu osteneşte să poarte neincetat ceva. Iar atunci când îi cade sarcina, o ridică si işi continuă munca cu răbdare. Iar noi, dacă nu apucăm irnediat ceva în mâini, ne luăm degrabă mainile de pe acel lucru.

Eram de fată, odată, când o bunică l-a intrebat pe părintele Tadei ce să facă ca nepoţii ei să fie credincioşi. Trebuie ca bunica lor să fie totdeauna blândă, bună, să nu se supere niciodată, să fie totdeauna binevoitoare, să asculte totul - când, iată, nu vor să o asculte. Poate că acum nepoţii nu vor fi credincioşi, dar cândva, mai târziu, işi vor aminti de bunica lor şi amintirea ei îi va face mai buni...

Din cartea: Staretul Tadei de la Manastirea Vitonita - Cum iti sant gandurile asa iti este si viata, Predania, 2005