“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

Se afișează postările cu eticheta ASCULTARE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ASCULTARE. Afișați toate postările

12.08.2014

SE MAI GASESC PREOTI CU VOCE SI CURAJ CARE INCEP SA SE DEZMORTEASCA DIN LASITATEA MARTURISIRI SI ASCULTARII DE IERARHI ECUMENISTI SI DAU GLAS ..ADEVARULUI

Cu multa durere in suflet, dar satul de tacerea, lasitatea, frica celor ce de mult trebuiau sa spuna cu voce tare aceste lucruri, scriu aceste cuvinte de o maxima importanta in vederea mantuirii fiecarui om in parte si mai ales al clerului ortodox chiar de pretutindeni.
Astazi, mai mult ca oricand, observam niste evenimente in masa ce au loc la nivel mondial, evenimente care daca nu ar duce la lepadarea crestinului de Dumnezeu ar fi mai usor de inteles nepasarea (frica, cel mai des) celor ce sunt in masura de a lua atitudine, insa din pacate ele duc la lepadare, la drumul cel mai scurt si sigur spre iad. Dintre aceste evenimente le mentionez in special pe cele mai grave si des intalnite astazi si anume ecumenismul si monstruoasa masonerie. A fi ecumenist sau mason, de cele mai multe ori sunt impreuna, inseamna in mod clar si fara alte interpretari naive a fi lepadat de Dumnezeu, lepadat de insasi taina Sfantului Botez primit la nastere, “nebotezati” dupa cum ii numea marele marturisitor parintele Ioanichie Balan. In sprijinul la cele spuse as vrea sa reamintesc ca ecumenismul a fost numit “panerezia acestui veac” de catre parintele Dumitru Stăniloaie iar masoneria a fost blestemata cu blestemul anatemei de mai multe sinoade inclusiv de cel al Romaniei in 1937.
Acum as vrea sa nuantez un pic efectele acestor lepadari prin ecumenism si masonerie mai ales in randul clericilor deoarece, din pacate, cei ce s-au lepadat deja prin cele spuse, raman in functiile in care erau, de parca totul ar fi bine, insa aici e marea durere, ca ei (clericii) s-au lepadat deja, e problema lor, dar ramanand in statutul de diacon, preot, episcop, patriarh…in fata oamenilor, nu si a lui Dumnezeu, ii duc si pe ceilalti pe drumul pierzarii, caci sa fie clar pentru toata lumea: un ecumenist sau mason cleric fiind nu mai are lucrare harica, in potir raman paine si vin, nu mai are valabilitate in fata lui Dumnezeu nimic din ce savarseste ca si cleric! A nu se uita aici canonul “ca o taina sa fie valida in fata lui Dumnezeu trebuie sa indeplineasca toate conditiile”, deci aviz celor naivi, lasi, care isi ascund necredinta dupa expresia “pentru credinta omului Dumnezeu va lucra…” nu este asa, la clericul lepadat lucrare harica nu mai gasesti pentru nici o credinta. Am auzit intamplari minunate, de pilda, inseland, niste oameni au adus un lemn vechi pretinzand ca este din lemnul Sfintei Cruci a Mantuitorului si nu mica le-a fost mirarea ca la acel lemn chiar se faceau minuni, in astfel de intamplari e valid cuvantul “pentru credinta omului…”, insa cand e vorba de lepadare, lucrurile stau cu totul altfel iar lucrare harica nu mai gasesti. De asemenea cu un cleric lepadat nu iti este permis sa slujesti nici un fel de Sfanta Taina, fiind coliturghisitor, te faci partas de pacatul lui, la fel si locasurile, in care slujesc acesti lepadati, se spurca, fiind ele chiar locasuri de cult, frecventarea lor nefiind de folos nimanui.
Realitatea este trista,de aceea trebuie multa trezvie, multa atentie si cercetare inainte de a ne pune nadejdea in cineva, sa fim atenti ca nu cumva sa fie ecumenist sau mason altfel ne va fi spre pierzare orice fel de contact cu acea persoana. Dupa cum elegant si plin de intensitate zicea si parintele Iustin Parvu “și neștiinta poate duce la lepădare…”, asa ca multa atentie si mereu cu Sfintele Canoane ca unitate de masura. Stiu si inteleg ca e greu, insa mantuirea sufletului va compensa orice nevointa dusa aici pe pamant. Insa pentru aceasta mantuire este nevoie ca fiecare in parte, nu numai clericii, sa ne revizuim viata dupa randuiala lui Dumnezeu, dupa Sfintele Canoane care nu sunt nici invechite nici depasite ci normative pentru mantuire.
Sunt multe de adaugat, insa ma opresc aici.
     Cu sufletul trist dar cu nadejdea mantuirii, semnez,
 
parintele Cristian
 
     Întreruperea comuniunii din motive de credinta este stabilita de Canonul 15 de la Sinodul I-II din anul 861: “cei ce pentru oarecare eres osândit de Sfintele Soboare, sau de Sfintii Parinti se despart de împartasirea cea catre întâiul statator al lor care predica eresul în public si cu capul descoperit îl învata în Biserica, unii ca acestia din pricina îngradirii de sine de împartasirea cu numitul episcop înainte de cercetarea Sinodiceasca, nu numai ca nu sunt supusi certarii canonice, ci si de cinstea cea cuvenita dreptslavitorilor se vor învrednici, caci n-au osândit episcopi, ci mincinosi-episcopi si mincinosi-învatatori; si n-au rupt unitatea Bisericii prin schisma, ci s-au silit [astfel] a izbavi Biserica de schisme si dezbinari.” (vezi Pidalion).
Notă admin:
 
Despre faptul că unii ierarhi sunt masoni, nu avem dovezi clare. Dar că sunt ecumenişti se vede cu ochiul liber.
Şi eu sunt de părere că e lepădare, în mod clar!
Numai că… mă gândesc că, aşa cum în ziua de azi aproape toţi episcopii români sunt ecumenişti, cu patriarhul în frunte, ar însemna că preoţii şi episcopii hirotoniţi de ei nu mai au Har. Ar însemna că succesiunea apostolică se pierde în Biserica Ortodoxă Română.
Îmi vine greu să cred acest lucru.
Cred, mai degrabă, că după iconomia lui Dumnezeu, Harul încă exista, la un episcop sau preot ecumenist, DEŞI ACESTIA SUNT LEPĂDAŢI DE FACTO.
 
sursa..http://danielvla.wordpress.com/2014/08/02/lepadarea-prin-masonerie-sau-ecumenism/
Doamne ajuta..
 

03.02.2014

Mănăstirea Petru Vodă: Precizări legate de Prea-cucernicul Mărturisitor al lui Hristos, Părintele Gheorghe Calciu



Precizări legate de Prea-cucernicul Mărturisitor al lui Hristos, Părintele Gheorghe Calciu
image



  1. Noi, Mănăstirea Petru Vodă, mărturisim, pe temeiul ortodoxiei, vieţii, mărturisirii, jertfei, pătimirii şi morţii lor, sfinţenia de care au dat şi dau dovadă şi de dincolo de mormânt Arhimandritul Justin Pârvu, Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Ştefan Marcu, Presbitera Elena Marcu, Toader Popescu, Radu Gyr, Florentina Gyr, Mihail Dumitrescu, Monahul Atanasie Ştefănescu, Monahia Heruvima Tănasă şi alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu care odihnesc în cimitirul mănăstirii noastre. Canonizarea sfinţilor se face la vremea rânduită de Dumnezeu de către ierarhia Bisericii, aşa cum a fost întotdeauna rânduiala în Biserica Ortodoxă, şi credem cu tot sufletul că tot astfel se va proceda şi cu mulţi dintre cei menţionaţi aici. Până atunci respectăm hotărârile soborniceşti ale Bisericii Ortodoxe prin deciziile sinodale, totodată cinstindu-i pe Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori cu toată dragostea şi recunoştinţa către Dumnezeu.
  2. Întrucât s-a contestat în presă autenticitatea testamentului Părintelui Gheorghe Calciu, facem cunoscut faptul că acesta a fost semnat pe patul de spital de sfinţia sa şi a fost adus Părintelui Stareţ Justin Pârvu de către Ieromonahul Amfilohie Brânză de la Mănăstirea Diaconeşti, a doua zi după ce a fost scris, adică în data de 29 octombrie 2006. Textul scrisorii testamentare a fost publicat în anul 2007, nefiind niciodată contestat. Pe baza autenticităţii sale Părintele Gheorghe a fost îngropat la Mănăstirea Petru Vodă în ziua de 3 decembrie 2006, precum exprimă limpede testamentul, respectat de Mănăstirea noastră, de familia sa şi de fiii săi duhovniceşti din America. Din moment ce s-a respectat dorinţa testamentară a îngropării, aceeaşi valoare de adevăr testamentar o au şi precizările referitoare la eventuala sa dezgropare (dorinţa ca, de va fi dezgropat şi va fi găsit neputrezit, să fie imediat reîngropat, iar lucrul să fie făcut cu cât mai multă discreţie). Evlavia noastră la sfinţenia Părintelui Gheorghe Calciu se dovedeşte prin cinstirea şi respectarea mărturisirii sale de o viaţă, a învăţăturilor şi a scrierilor sale, şi cu atât mai mult a testamentului său şi a sfintelor sale moaşte.
  3. Raportarea obştii noastre la cuvântul testamentar al Părintelui Gheorghe Calciu este nu doar ca la un text ce exprimă smerenia sa, cât mai ales ca la un cuvânt profetic, care s-a împlinit întocmai în urmă cu două luni (din păcate într-o manieră regretabilă). Statornicia Părintelui Gheorghe în adevărul lui Hristos şi al Bisericii Ortodoxe nu putea să îl facă vreodată să atribuie diavolului lucrările lui Dumnezeu. De altfel, în Biserica Ortodoxă criteriul sfinţeniei moaştelor nu îl reprezintă faptul că ele sunt sau nu întregi, ci faptul că ele aparţin unor plăcuţi ai lui Dumnezeu care au făcut dovada sfinţeniei şi ortodoxiei lor prin viaţa şi învăţătura lor, sfinţenie şi ortodoxie recunoscute de soborul întregii Biserici.
  4. Conform sinaxelor din data de 11 noiembrie 2013 şi din data de 18 noiembrie 2013, la care a participat integral Consiliul Duhovnicesc şi obştea, s-a hotărât prin vot deschis respectarea hotărârii testamentare a Părintelui Gheorghe, după cum urmează: la prima sinaxă a fost unanimitate de voturi împotriva dezgropării (prin vot deschis), iar la a doua sinaxă au fost 80 voturi (în scris, cu semnătură) împotriva faptei deja petrecute a dezgropării – pentru re-îngroparea sfintelor rămășițe ale Părintelui Gheorghe și pentru canonisirea celor vinovați –, şi 4 voturi pentru (aparţinând făptaşilor). Hotărârile sinaxei sunt în deplină conformitate cu legile bisericeşti, monahale şi civile.
  5. La cererea directă a Stăreţiei, precum prevede legea bisericească şi legea civilă, a fost contactat exclusiv în scris fiul părintelui, Dl. Avocat Andrei Calciu. Domnia sa poate da mărturie că nu a fost contactat telefonic, niciodată, de către nimeni din Mănăstirea noastră, nici nu a fost în vreun fel influenţat în hotărârea sa. Dacă domnia sa va dori, vom face publică respectiva corespondenţă şi/sau mărturia sa că nu a comunicat verbal cu nimeni din obşte.
  6. Prin urmare, toate atacurile pe acest subiect asupra deciziilor noastre consimţite în plen, asupra persoanei mele ca stareț, cât şi asupra persoanei monahului Filotheu, sunt atacuri împotriva întregii obşti a Mănăstirii Petru Vodă şi împotriva Consiliului Duhovnicesc, dar, dincolo de acestea, sunt acţiuni împotriva Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe şi a rânduielii ei stabilite de Sfinţi, pe care noi le cunoaştem şi le respectăm.
  7. Dorinţa noastră a fost şi este una singură, aceea de a păstra pacea Bisericii, pe cât este posibil. De aceea ieşirile noastre în mass-media şi precizările legate de acest caz au fost minimale, dorind mântuirea tuturor credincioşilor şi îndreptarea celor ce au greşit. Dacă există persoane care doresc să conteste hotărârile canonice ale Sfintei noastre Mănăstiri, le rugăm să se adreseze în scris, cu argumente aferente şi cu mărturii apostolice şi patristice, către instanţa Arhiepiscopiei Iaşilor, căreia ne supunem canonic şi care a aprobat până acum deciziile obştii noastre.

09.01.2014

UN CUVANT GREU PENTRU PREOTII DE MIR... IN GENERAL



Complexele unora dintre preoţii de mir

Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se incomod când le stai în preajmă. Şi nu sunt puţini.
Alţii mai "rigorişti", ştiutori de citate şi definiţii, posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde, sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!
Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti, socotiţi, aşadar, "oameni ai Bisericii", mulţi dintre aceştia rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri, neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşi "zilnic" în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiesc să-şi arate dispreţul faţă confraţi, dispreţ ce vizează îndeobşte aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, mai precis unele detalii ce ţin de "pravoslavnicia" sănătoasă dar anacronică a unui preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă (dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută, naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără ocolişuri, slujbe "lungi", "necenzurate", săvârşite cu cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori de ştiuta indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.
Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea studiilor superioare ("păcat capital"), atunci omul lui Dumnezeu e "depăşit", iremediabil "ratat" în ochii "doctoranzilor". Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi de preoţii monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi, arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă, eventual "înţelegându-i" cu superioară îngăduinţă. În opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie de inguşi trăitori în rezervaţii.
Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster, se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente "cultural-artistice", vorbesc nepretenţios, adoptând uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă "subţirii" înnoitori.
Mândria lumească şi mireneasca deşteptăciune este înaintea Mântuitorului Hristos – dispreţuit de emancipaţii gnostici, cândva numiţi "cărturari", acum "teologi" –, orgolioasa venerare a deducţiilor, silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale, simptome ale gnozei "încreştinate" de clerici deopotrivă cu scolastica atât de fecundă în facultăţile teologice, al fel ca şi în biserici.
Iscodirea umanistă, omeneasca mintoşenie antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură etc. într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul smereniei şi pocăinţei statornicite de sfinţi atât turmei, cât şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a devenit astăzi piatră de poticnire pentru "intelighenţia" ortodoxă (?!) prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul "marilor idei" slobozite în minţile tuturor de duhul trufiei şi al slavei deşarte.

Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire, naşte între clericii "emancipaţi" înşelarea potrivit căreia vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea "duhurilor", îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură, mintea omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai, Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară. Dacă, încă din primele veacuri creştine, cultura ar fi fost calea către cer, pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi, pustiurile ar fi fost transformate în academii, iar mucenicii s-ar fi jertfit "intelectual", murind teoretic, iar nu prin muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.
Datorită înşelătoarei "culturi duhovniceşti", proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin intermediul facultăţilor teologice.
"Compensând" lipsa ortodoxiei lăuntrice a viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci chiar şansa de a se "angaja" şi "munci" în ortodoxie ca funcţionar, respectiv "salariat" al vieţuirii duhovniceşti (îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit, înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le ştie fiindcă le-a învăţat.
Un astfel de cleric, complexat de sindromul instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie, galanterie etc; mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii, marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile înmănuncheate în ceea ce numim "cultură".
Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor (printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască confratele, care, conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii, nu iubeşte nimic din "frumuseţile" culturii şi odihna traiului înstărit – fapte pentru care va fi socotit nătărău, învechit, om de nimic.

Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind "fireşti" reţineri faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo unde este lăudată "mintea": la festivaluri, cenacluri, simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în mănăstiri.
Optând pentru titlul pretenţios de "personalitate culturală" şi om al "cetăţii" neştiutele virtuţi monahale ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui neîmpăcat cu cele lumeşti – virtute atât de rară între cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea «unde să-şi plece capul».
Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima vedere par "depăşiţi" de evenimente, "întârziaţi" ori "săraci cu duhul" având o înfăţişare deseori "ştearsă", "comună" în "simplitatea" lor ascund virtuţi ce scapă trufiei "cărturarilor", virtuţi care dacă ar fi etalate spre cinstire ar complexa cu siguranţă pe "înalţii cugetători". Monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor care îi privesc infatuat, cam "de sus" pe monahi adresându-li-se deseori ca unor slugi de casă prea-îndatorate înalţilor oaspeţi) în orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi nereproşând acestora "îndrăznelile necreştineşti şi de departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte, alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări declanşate în vremea când monahii se roagă ori se odihnesc în "liniştea" schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.). Monahul îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de "oameni", deşi la fel ca "domnii intelectuali" şi preoţii cu obraji catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii superioare, "slăvita" diplomă atât de des şi penibil invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi acceptându-şi împăcat umila şi neînsemnata treaptă de "rândaş" nebăgat în seamă. Iată dar suficiente motive pentru ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de "zgârcite" faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.

Ieroschimonah HRISTOSTOM

Doamne ajuta...

11.04.2013

CUM SA FIM MARTURISITORI AUTENTICI AI LUI HRISTOS?






În viața noastră de creștini există perioade în care suntem foarte râvnitori pentru cele bune și momente în care ne jenăm să-L mărturisim pe Hristos. Adevărata înțelepciune ne spune ca tot ceea ce lucrăm, din dragoste pentru Domnul, să fie și să rămână în taina inimii noastre.

Despre habotnicie, fundamentalism, „nebunia pentru Hristos”, despre râvna cea bună și râvna cea greșită, despre jena de a ne mărturisi credința și despre cum, cu discernământ, să fim mărturisitori autentici ai lui Hristos, am discutat cu Părintele Arhim. Nichifor Horia, starețul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași și exarh administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.


„Nebunii pentru Hristos înțeleg primejdia celui mai mic gând de mândrie”

Există anumite gesturi prin care Îl mărturisim pe Hristos. În societate, comportamentul creștinului ortodox este asociat în mod greșit uneori cu anumite cuvinte: fundamentalist, pietist, habotnic, ritualist, iar uneori se vorbește și despre sintagma „nebun pentru Hristos”. Prea Cuvioase Părinte, ce precizări trebuie făcute?

Înțelesul acestor cuvinte este total diferit. Una e când vorbim de habotnicie, alta este când vorbim despre o nebunie pentru Hristos. Nebunia pentru Hristos este ea însăși o experiență pozitivă în sensul că, dintr-o adâncă înțelepciune, sfinții (pentru că sfinților și oamenilor duhovnicești aflați pe culmi ale vieții spirituale li se dă aceasta) înțeleg primejdia celui mai mic gând de mândrie, celui mai mic gând de părere de sine și atunci aleg cu bună știință a se arăta pe ei înșiși controversați, ascunși în lucrarea lor lăuntrică, ferindu-se de aprecieri care îi pot răni sufletește. În Pateric avem un chip al Sfintei Isidora ce viețuia într-o mănăstire de maici care se prefăcea pe ea însăși bețivă, de lepădat. Iar maicile, deși o obște organizată și duhovnicească, nu se sfiau să-i arate disprețul cu prisosință pe cât îl cerea și ea în păruta ei nebunie. I s-a descoperit unui mare avvă, Avva Pitirun, că de fapt nebunia Isidorei era o nebunie pentru Hristos, izvorâtă din adevărata înțelepciune, aceea ca tot ceea ce lucrezi, din dragoste pentru Domnul, să fie în taina inimii tale. Așa cum cel ce iubește cu adevărat, în iubirea acestei lumi, iubire fie în căsătorie, iubire poate într-o prietenie frumoasă pentru Hristos, vrea ca aceasta să rămână în taina inimii lui. Ceea ce fac tinerii pe stradă când se sărută voluptos e de fapt un fel de a sfida pe cel din jurul lor, un fel de a nu-și înțelege cu adevărat dragostea. Însă dragostea adevărată are un caracter de taină. Legătura sufletească și dragostea noastră față de Dumnezeu, la fel.

„Prigoana și necinstea aceastei lumi, de am purta-o noi pe cât ne-o dă Dumnezeu”

Din dorința de a le rămâne tainică această slujire, nebunii pentru Hristos, cum îi numim, o lucrează în chip nevăzut. Este cazul celebrului Vasile Blajenii, rusul care devenise adevărat prooroc și mulți alții. Însă, părintele Nicolae Steinhardt are un cuvânt adânc prin care își manifesta rezerva lui față de nebunia pentru Hristos, pentru că aici pot apărea multe rătăciri.

Unii se cred nebuni pentru Hristos, dar nu știu că în această nebunie pentru Hristos poate fi o înșelare. Numai când în chip vădit duhovnicul ți-a dat o binecuvântare pentru acest lucru, numai când într-adevăr Dumnezeu te cheamă la aceasta, precum pe Andrei cel nebun pentru Hristos, putem acționa pe o asemenea muchie foarte, foarte subțire. Dar, în general, ea are un pericol.

Nu știu cât în vremurile noastre putem să lucrăm o asemenea nebunie pentru Hristos. De fapt, în orice timp ea are un risc și nu poate fi decât o chemare cu totul specială. Însă, în fiecare clipă, noi trebuie să ne lucrăm nevăzut smerenia inimii precum și-a lucrat-o Sfântul Siluan în Mănăstirea Panteleimon, și iată, prigoana și necinstea aceastei lumi de am purta-o noi pe cât ne-o dă Dumnezeu. Nu e nevoie să o căutăm și cu lumânarea.

„Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”

În ceea ce privește habotnicia, fundamentalismul, pietismul, aș adăuga și zelotismul, iată, și aici, tot atâtea nuanțe și distincții, toate cu înțelesul propriu. Într-o vizită pe care a făcut-o acum aproximativ doi ani Părintele Zaharia Zaharou s-a confruntat la un moment dat cu acest aspect zelotist când a fost abordat de cineva cu întrebări foarte rigide privind ecumenismul și deschiderea față de alte religii. Părintele a răspuns atunci că și în mănăstirea dânșilor, bunăoară, sunt primiți cei de alte credințe cu adevărată și dreaptă cinstire, așa cum trebuie să primim pe orice om, dar în același timp fără să ne deschidem spre o împreună rugăciune, nici nu se pune vorba de o împărtășire. Dar iată, cu o cinstire a omului, nu cu o încrâncenare, nu cu o respingere a lui, pe care zelotistul sau fundamentalistul o poartă ca o sămânță rea în gândul inimii lui. Sfântul Tadei de la Vitovnița spunea: Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața. Și acest gând lucrează. Eu degeaba îi spun unui prieten „bine ai venit!”, dacă în inima mea spun: „nenorocitul ăsta, nu l-aș mai vedea”. În momentul în care eu mă apropii de cel aflat într-o rătăcire sau într-o altă privință cu gând de necinstire și de respingere, acest lucru se comunică.

„Părinte, iartă-mă, dar nu faci bine ceea ce faci”

La Părintele Siluan venea un arhimandrit care lucra el însuși cu eterodocșii. Și-i povestea acestuia cu zbucium lăuntric, cu dispreț, cum își trăia această lucrare, și se vădea din predica lui demonstrativă și ostentativă o iritare, o încordare. Și Părintele Siluan îl întreabă:

- „Cred oamenii aceștia în Dumnezeu?

- Da, cred, dar credința lor este desfrânare pentru că așa și așa fac…!

- Dar merg la biserică?

- Merg, dar ce, aia e biserică?

- Dar cred ei că e bine ce a spus Scriptura?

- Da, dar o citesc total rătăcit.

- Dar cred ei că e bine să postești, bunăoară?

- Da, dar ce valoare are postul lor?”

În toate acestea, calmul lui lăuntric, dragostea pentru toată zidirea, Părintelui Siluan îi era în oglindă iritarea, nervozitatea, vrăjmășia pe care o purta acel arhimandrit. La care Sfântul Siluan, deloc contrariat, deșatat, îi spune: „Părinte, iartă-mă, dar nu faci bine ceea ce faci. Căci dacă le spui oamenilor că credința lor e desfrânare, că aceea și cealaltă sunt rele, n-or să te creadă, pentru că ei știu că e bine să crezi în Hristos, e bine să mergi la biserică, e bine să faci aceea și cealaltă. Și atunci, adevărata lucrare în Duhul Sfânt este să le spui că e bine să meargă la biserică, e bine să citească Scriptura, dar greșesc în punctul cutare, cutare și cutare. Abia așa poți construi ceva”.

„Duhul acesta zelotist este mai periculos în Biserică decât liberalismul”

Sigur că de multe ori nu încurajăm dialogul cu ereziarhii, cu cei care greșesc, pentru că nu oricine poate să poarte o asemenea luptă grea. Dar acest dialog nu poate porni de pe o sămânță a vrăjmășiei, a respingerii demonstrative și ostentative, ci numai într-un adevărat duh al dragostei care nu face compromisuri în ceea ce privește adevărul de credință.

De aceea, Părintele Zaharia, după experiența pe care a avut-o, spunea: „duhul acesta zelotist este mai periculos în Biserică decât liberalismul pentru că poate naște în omul respectiv înțepeniri fariseice care resping la modul absolut pe vameș, pe desfrânată, pe samarinean, pe toți ceilalți, oameni cu care Domnul a venit să aibă un dialog și a primit mai multă deschidere de la aceștia decât de la cei care erau încremeniți în dreptatea lor, în adevărul lor de credință”.

Așadar, trebuie să înțelegem că adevărul de credință este o moștenire pe care trebuie să o mărturisim cu prețul vieții, dar nu cu bădărănie, nu cu ostentație, nu cu fundamentalism, nu cu zelotism, ci să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze și noi să avem grijă să facem totul în duhul iubirii, pe care Dumnezeu ni-l poruncește. Iubire care, repet, nu face compromisuri în ceea ce privește adevărul de credință, dar nici nu rămâne țeapănă, grosolonă și nesimțitoare la celălalt.

„Când lipsește discernământul, toate se crispează în jurul nostru”

Habotnicia se poate manifesta în multe feluri. Ne povestea părintele Sofian Boghiu, Dumnezeu să-l odihnească, cât de mirat a fost, în sensul rău al cuvântului când, în săptămâna brânzei, îl întreabă pe un credincios la spovedanie dacă a mâncat brânză. El i-a răspuns: „Nu, Părinte, cum să mănânc brânză?” Părintele: „Dar de ce frate, că-i săptămâna brânzei?” Credinciosul: „Nu, părinte. Brânza se face cu cheag, cheagul acela poate conține o urmă, o picătură de sânge. Dar ce, să mă spurc în săptămâna brânzei?”

Iată, în aceasta se manifestă habotnicia, când suntem atenți, spre mirarea și a Domnului, cred, la tot felul de amănunte de acestea. Dacă am fi atât de atenți să nu rănim pe aproapele, să nu bădărănim față de el… Sigur, ar fi de lăudat să fim atenți și la lucrurile acelea, dar toate își au o dreaptă înțelegere. Când lipsește discernământul, toate se crispează în jurul nostru, toate devin țepene și lipsite de bucurie, de viață și de sens.

„Domnul nu ne poruncește să fim proști, înțepeniți în Lege, ci descurcăreți!”

Odată, fiind la Mănăstirea Sihăstria, am fosr surprins să văd un fapt. Părintele Cleopa a dat un cuvânt unor credincioși să citească acatistul Buneivestiri, lucru frumos și drept. Mai apoi, câteva credincioase s-au oprit la poarta Sihăstriei să aștepte autobuzul. În timpul acesta, una dintre ele are gândul să citească acatistul Buneivestiri, cum a spus Părintele Cleopa, lucru înțelept și frumos. De ce să stăm să bârfim dacă putem citi acastistul? Nenorocirea este că mai aveau vreo două icose și două condace când tocmai vine autobuzul și cea care a avut inițiativa nu voia să urce, că dracul a adus autobuzul atunci, că ele trebuie să termine acatistul, dacă l-au început, că este o ispită. Aici vedem rigiditatea și habotnicia. Ce le oprea să-și continuie fiecare în autobuz acatistul, dacă era chiar atât de mare crispare? Era mai bine să-l fi citit jos în acel caz, deși acatistul se citește stând în picioare.

Domnul are acest cuvânt la un moment dat: Să fiți înțelepți precum șerpii. Cuvântul, în greacă, are un înțeles mai nuanțat, adică să fiți descurcăreți, precum oamenii lumii acesteia, precum iconomul cel nedrept, care e descurcăreț. Știe să se folosească de orice pentru un interes, o necesitate imediată, la limită cu viclenia în lumea aceasta. Tot la fel, tu, omule, să fii descurcăreț! Domnul nu ne poruncește să fim proști, să fim înțepeniți, să luăm Legea ca o vedere absolută; nu să ne acoperim cu Legea, ci să intrăm în duhul acesteia.

„Să fim tot timpul atenți la ce se întâmplă în jurul nostru”

Altfel spus, eu cer unui frate, ca stareț, să-mi facă curat în cameră. Dar îi cer cu un anume înțeles. El stă și-mi
întoarce masa cu picioarele în sus, să vadă dacă nu-i vreun fir de praf, și altele, iar acest lucru arată o neînțelegere. Omul pătruns de adevăratul duh știe să facă ascultarea cu pace, cu rugăciune, pentru că e ceea ce vreau de la el ca stareț. Eu nu doresc să-mi curețe praful de pe piciorul mesei, ci s-o facă cu răbdare, cu ascultare, cu înțelegere. Dacă un frate lângă el cade pe scaun, să vadă ce are acela, să vină și să mă anunțe, să aibă grijă de fratele, nu să spună: „eu trebuie să fac curat în cameră, nu mă interesează altceva!”

Aici sunt aspecte ale habotniciei. Noi trebuie să fim tot timpul atenți la ce se întâmplă în jurul nostru și să avem această libertate, această subțirime a duhului. Nu întâmplător, atunci când în pustia Egiptului, mai mulți părinți voiau să vadă care este cea mai importantă virtute la care poate ajunge omul, Sfântul Antonie cel Mare descoperă cădiacrisis este aceasta – discernământul, dreapta socoteală care poate distinge între aceste nuanțe. Fără aceasta, mânați de intenții bune, putem avea tot felul de rigidități și s-o luăm hoarța pe câmp demult și să fi pierdut direcția.

E necesar să înțelegem că fără acest discenământ putem pica în habotnicie, fundamentalism, zelotism, iar omul se îndreptățește în ele: „Păi, dar eu vreau să împlinesc Legea, eu nu vreau să fiu cu ecumeniștii, e un lucru foarte bun și uite, oamenii mă prigonesc”. Și să nu pricepem că, de fapt, Duhul Sfânt vrea să-mi descopere prin starețul meu, prin episcopul meu, că eu nu-s pe-o cale bună.

„Starețul este totul; nici Scriptura, nici Duhul Sfânt”

Părintele Emilianos de la Simonopetra are un cuvânt aproape smintitor:„Starețul este totul;nici Scriptura, nici Duhul Sfânt”. Și aici te poți poticni. Ce a vrut să spună? Iar un părinte mi-a tâlcuit foarte bine. Îți vine începătorul în mănăstire, nu interpretează cuvântul Scripturii după capul lui, căci se poate rătăci, precum protestantul. Starețul este cel care îl va limpezi cum să trăiască în condițiile specifice monahismului cuvântul Scripturii, lucrarea Duhului în inima lui. Iar starețul atunci, nu că este neapărat măsura tuturor lucrurilor, parafrazând pe Protagoras, ci este cel care experimentând adevărata trăire poate să lămurească ucenicului când e cuprins de o râvnă înșelătoare sau de o delăsare paralizantă. Și lucrurile acestea sunt importante.

La fel și în viața fiecărui credincios: trebuie să știe cum interpretează mișcarea Duhului sau duhurilor înșelătoare în inima lui în inima lui și cum se poate înțepeni într-un pretext al Legii, precum o făceau fariseii: Să nu lucrăm sâmbăta?/ Da./ Spune omul acesta că se lucrează sâmbăta?/ Da./ Omoară-l! Aici ajungem cu habotnicia, cu fariseismul, cu așa-zisul zelotism.

„Să pot să iau aminte la modul în care îmi grăiește Domnul”

Prea Cuvioase Părinte, dar dacă omul respectiv nu-și dă seama că este în starea aceasta, cum pot interveni ceilalți, din afară: părintele duhovnicesc, cei apropiați? De exemplu, cineva care a descoperit Ortodoxia mai târziu, poate fi foarte zelos și crede că toți ceilalți sunt împotriva lui.

Eu cred că sunt stadii prin care trecem fiecare și în fiecare moment al vieții noastre va trebui să ne rugăm, să cerem Domnului să nu ne lase să ne înșelăm, să ne înțepenim într-o poziție și să fim deschiși. De multe ori, Domnul ne vorbește. Nu-l ascult pe duhovnicul meu, îmi vorbește printr-un părinte, printr-un om de pe stradă. Să am urechile deschise, să nu mă înțepenesc în argumentația mea liniară. Să pot să iau aminte la cum îmi grăiește Domnul,aceasta ar fi o soluție.

O râvnă de început este specifică fiecăruia și este o râvnă bună pe care nu trebuie să o înăbușim. Dar trebuie să o punem pe direcția cea bună. Omul trebuie să înțeleagă că, dacă disprețuiește pe celălalt, dacă-l vede cu duh de superioritate, dacă-l judecă tot timpul, dacă începe să se ivească o mândrie în inima lui, deja e pe o poziție greșită. Și râvna lui merge spre moarte. Zelul lui pentru Domnul deja începe să fie înșelător și atunci el trebuie să și-l orienteze ținând cont de rugăciunea particulară, de asceza și de nevoința lui în sincronizare, în rezonanță cu porunca iubirii, care nu înseamnă un sentimentalism sau emoții lăuntrice, ci jertfelnicie pentru celălalt și înțelegerea că și celălalt este chip al lui Dumnezeu pe care Dumnezeu îl iubește. Dacă nu avem aceasta, direcția noastră este greșită. Și ce faci cu o mașină care nu mai are direcție? Poate să aibă motorul bun, roți bune, totul bun; mai merge cineva cu ea?

„Să fim atenți să nu judecăm pe celălalt”

Oamenii mai puțin înduhovniciți asociază comportamentul celorlalți în biserică cu trăirea respectivilor. Ce ar trebui nuanțat aici? Măsurăm evlavia omului după câte închinăciuni face înaintea icoanelor ?

Suntem diferiți, și eu cred că Domnul primește și pe cel care face închinăciuni, și pe cel care nu face. Să spunem că a intrat în biserică un sportiv de performanță și are în el așa o energie; pentru el, metaniile respective sunt o lucrare. Altul a fost șoarece de bibliotecă toată viața lui. Lucrarea acestuia este legată de înțelegerea unui cuvânt patristic, filocalic. Își face metanii și el, dar altfel se raportează la asta. Și eu cred că Domnul, și de la unul, și de la altul primește mica osteneală. Într-un fel lucrează cu acela, în alt fel lucrează cu celălalt.

Noi trebuie să fim atenți să nu judecăm pe celălalt mărunt și de multe ori insidios, să nu ne lăsăm cuprinși de părerea de sine: „Aaa, păi uite ce fac eu. Grăsuțul acela nici metanii nu poate să facă.”

Cât timp ne luptăm cu orgoliile fine care ne sfâșie, eu cred că ne putem face lucrarea în continuare, așa cum putem, să o punem înaintea Domnului. Până la urmă Domnul, în Sfânta Scriptură, nu mi-a poruncit nici să fac metanii, nici rugăciuni de dimineață, nici rugăciuni de seară, nici toate catismele de la Psaltire sau ce mai cred eu că e de mare preț înaintea Domnului și sunt de mare preț, ci mi-a poruncit să rămân în dreapta credință, în adevărata raportare la El și în iubire a aproapelui.

„Omul care nu vrea să-și calce pe orgoliu s-a închis și față de Dumnezeu”

Să citim mai des Epistola Sfântului Ioan Evanghelistul și imnul dragostei de la Corinteni, fiindcă de multe ori îl uităm și de multe ori ne înțepenim în felul nostru de a privi lumea fără dragoste, fără prețuire a celuilalt și uităm iubirea vrăjmașului. Ne purtăm adeseori, creștini fiind, de parcă am fi primit porunca: Să urâți pe vrăjmașii voștri. Să stați departe de ei. Din păcate, mulți așa o trăim. Vedem soacră care aproape își urăște nora și-i spune: „să nu mai calci la mine în casă!” Și se împărtășește, e râvnitoare, își face metaniile, își ține postul, nu se culcă fără rugăciune, dar să n-o vadă pe noră-sa în față. Sau se ceartă cu vecina. Să n-o audă! Și i se pare că e perfect în regulă.

Aici e mult mai mult decât lipsa dragostei. Omul se blochează în relație cu celălalt pentru că nu vrea să sufere, pentru că nu vrea să-și calce peste orgoliul lui, peste dreptatea lui, și nu înțelege că în această blocare s-a închis față de Dumnezeu și e ca o plantă care nu mai primește ploaie. El se încăpățânează să crească, face tot felul de nevoințe, dar nu primește nimic.

„Scopul tău e să crești în Dumnezeu, în dragoste, în înțelegere”

Eu pot să mă nevoiesc dând cu târnăcopul în beton trei zile și jumătate, să transpir cumplit. Și se uită Domnul la mine și-mi spune: „Du-te, frate, un pas mai încolo că e pământ. Scopul tău e să faci groapă, nu să dai cu târnăcopul”. Scopul tău e să crești în Dumnezeu, în dragoste și în înțelegere, nu să faci metanii, nu să postești până la a te istovi. Acestea sunt căi prin care trecem către Domnul. Așadar, dacă eu mă înțepenesc în necinstirea omului, în lipsa dragostei, toate celelalte nevoințe sunt ca și cum torn cu avânt apă într-un butoi ciuruit. Nu se va umple butoiul. Repară mai întâi butoiul, apoi poți să torni apă și cu cana, nu-i necesar să te nevoiești chiar atât de mult, că ceva, ceva tot se va cunoaște.

Așa este. Pe de altă parte sunt oamenii caracterizați de alții ca „neduși la biserică” sau cei care manifestă o jenă în a-și manifesta credința lor.

Și aici sunt multe distincții. Din păcate, ne e greu să trăim într-o lume în care, într-adevăr, sunt oameni și frați ai noștri neduși la biserică, stăpâniți de multe alte duhuri. Cei care-i cataloghează așa, o fac de multe ori dintr-o suferință. Fiindcă ar vrea și ei să-și împărtășească bucuria lor față de alții, dar sunt primiți cu priviri stângace sau cu dispreț.

„Dacă Domnul îmi dă această cruce, nu-mi dă altele mai mari”

Sigur că da, nu putem împărtăși cu tot omul dragostea și râvna noastră curată. Iar aici purtăm într-un fel durerea Domnului, care ar fi vrut ca toți să primească puterea și cuvântul lui. Și n-au putut. Și nu putem. Va trebui să avem răbdare cu asemenea oameni și înțelegerea că oricât am dori noi, nu toți ne pot împărtăși cuvântul și trăirea. Să avem răbdarea pe care Domnul o are și ne-o poate da, fiindcă noi n-o avem, de multe ori. Eu n-am răbdare să suport zi de zi o mamă, o soție sau un copil tot timpul potrivnic la dorința mea de bine sau să privească cu dispreț: „Iar te duci, măi, la biserică? Parcă te-ai căsătorit cu biserica. Mai lasă-mă în pace, că m-am săturat de biserica ta”. Sigur că e o greutate aici. Aș vrea să fiu și în pace cu soția, aș vrea să-i împărtășesc dragostea mea și atunci aceasta este o cruce a răbdării pe care o am de dus, dacă e singura, dacă nu-s și altele mai grave; cruce care se manifestă și la servici, pe stradă și peste tot. Dar Domnul nu-i nedrept. Dacă-mi dă asta, nu-mi dă altele mai mari.

„Eu nu mănânc pentru că postesc, nu pentru că sunt bolnav”

Prea Cuvioase Părinte, care ar fi cauzele acestei jene de a-ți manifesta credința?

Și aici sunt cauze diferite. De pildă, trec pe lângă o biserică. Într-adevăr, dacă merg cu tramvaiul în Iași, pot fi zece biserici foarte aproape una de alta. Nu cred că este necesar, în chip mecanicist, să fac cruce de fiecare dată pentru, că pot fi privit ciudat. Nu e neapărat o lipsă de curaj a mărturisirii, ci și faptul de a nu irita neapărat în jurul meu. Dar poate fi o lipsă de curaj a mărturisirii atunci când, de pildă, în Postul Mare vine un coleg de-al meu și-mi aduce brânză și cașcaval. Și mă îndeamnă să mănânc. Și mă gândesc să fac un compromis - să nu zică că eu sunt altfel, nimeni de aici nu postește, mă fac de rușine. Acesta e un gând periculos, ca o lepădare de Hristos pentru că de fapt e rușinea de om, e rușinea că sunt privit altfel, că prea par eu credincios. Atunci, într-adevăr, este timpul pentru mărturisire.„Eu nu mănânc pentru că postesc. Nu pentru că țin dietă, nu pentru că sunt bolnav, nu pentru altceva.”

„Mărturia aceasta o cere și o primește Domnul”

Ce vreau să spun? Nu mă duc în fața colegilor de servici să scot alunele pe masă, să mă laud că postesc. Dar când sunt pus în fața acestui fapt, pentru mine aceasta devine mărturisire. Și mărturisesc lucrul acesta pentru că sunt fiu al Bisericii. Mărturia aceasta o cere și o primește Domnul. „Oricine se va lepăda de Mine, și Eu mă voi lepăda de el. Oricine va mărturisi pentru Mine, și Eu voi mărturisi pentru el.” Iar a nu mărturisi atunci, a mânca, deși n-aș mânca, sau a mă face că sunt bolnav, aceasta este o lipsă de evlavie de a-mi mărturisi credința.

O situație asemănătoare este atunci când sunt, de pildă, într-un grup de prieteni, și unul începe să facă bancuri cu popi. Și eu tac cuminte, să nu stric atmosfera. Aceasta e ca o lepădare.

„Oare nu cumva fratele acesta are dreptate?”

Prea Cuvioase Părinte, cum să fim mărturisitori autentici ai lui Hristos astfel încât să fim cu dreaptă socoteală, să fim pe calea cea dreaptă?

Fiind atenți tot timpul și rugându-ne, oricine am fi, și Părintele Nichifor, și tanti Aneta din biserică. Și să avem tot timpul gândul: „Oare nu greșesc? Oare nu-l rănesc pe celălalt?”

Vine la mine un frate, ultimul frate din mănăstire și-mi spune: „Părinte Nichifor, vreau să vă spun, să vă explic și eu un lucru.” Iar eu să-i răspund: „Hai, mai lasă-mă frate în pace, vii tu acum să mă înveți pe mine?” Eu tot timpul trebuie să fiu atent: „Oare nu cumva fratele acesta are dreptate?” Dacă eu pornesc cu gândul că fratele n-are cum să știe ce știu eu, n-are cum să mă învețe pe mine, deja sunt pe o poziție greșită și înțepenită. Și părinții să fie atenți: „Cum, poate Dumnezeu să-mi vorbească și prin Andrei al meu cel mic?/ Da, El poate.”



Maria Burlă
Sursa: doxologia.ro

10.03.2013

CUM TREBUIE SA POSTIM , CA SA NE FOLOSIM DE POST...






CUM TREBUIE SA POSTIM CU ADEVARAT,CA SA NE FOLOSIM DE POST







Postitor adevarat este cel care se retine de la desfrânare, preadesfrânare si de la orice necuratie.

Postitor adevarat este cel care se stapâneste sa nu se mânie, sa nu se înfurie, sa nu faca rautate si sa nu se razbune.

Postitor adevarat este cel care îsi pune paza gurii sale si se abtine de la flecareli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguseli, minciuni si de la orice defaimare.

Postitor adevarat este cel care îsi înfrâneaza mâinile de la hotie, rapire, pradare, iar inima de la dorirea lucrurilor straine. Într-un cuvânt, adevarat postitor este cel care se îndeparteaza de la orice rau.

Iata, crestine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor si postul trupesc, pentru ca slujeste omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinta, pentru ca, fara el, nici postul trupesc nu este nimic.

Multi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Multi postesc de mâncare si bautura, dar nu postesc de gânduri, fapte si cuvinte rele. 

Si care le poate fi folosul din aceasta ?

Multi postesc o zi, doua sau mai mult, dar de mânie, de tinerea de minte a raului si de razbunare nu vor sa posteasca.

Multi se înfrâneaza de la vin, carne, peste, dar cu limba îi musca pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta?

Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mita, rapire si pradarea bunului strain – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevarat si curat este abtinerea de la orice rau. Daca vrei, crestine, sa-ti fie postul folositor, atunci, postind trupeste, sa postesti si duhovniceste si sa postesti întotdeauna. 
Cum pui frâu pântecelui tau, tot asa pune-l si gândurilor si patimilor tale celor rele.

Sa posteasca mintea ta de gândurile cele desarte.

Sa posteasca mintea ta de tinerea de minte a raului.

Sa posteasca voia ta de dorirea cea rea.

Sa posteasca ochii tai de vederea cea rea: întoarce-ti ochii tai ca sa nu vada desertaciunea (Psalm 118, 37).

Sa posteasca urechea ta de cântece spurcate si de soapte clevetitoare.

Sa posteasca limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate si de orice cuvânt desert si vatamator.

Sa posteasca mâinile tale de la bataie si de la rapirea bunurilor celor straine.

Sa posteasca picioarele tale de la a umbla întru rautate. «Fereste-te de rau si fa bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iata postul crestinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocaieste-te si te înfrâneaza de la orice cuvânt, fapta si gând rau, deprinde-te cu virtutile si întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(extrase din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovniceasca, din lume adunata, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Egumenita, 2008)

http://www.calauzaortodoxa.ro


Doamne ajuta...

09.03.2013

PREDICA LA DUMINICA SEC DE CARNE..PR.LEONTIE FUSA





„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
 şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.



Ascultati aici o frumoasa predica la lasat sec de carne de la Parintele Leontie Fusa slujitor in catedrala din Slobozia



Doamne ajuta...

22.04.2012

MINUNATA PREDICA LA AJUN .. DUMINICA TOMEI PR.LEONTIE FUSA

                             

                              Predica la ajun la Duminica Tomei..predica parintele Leontie Fusa









Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica lui Toma

(Ioan 20, 19-31)



Iubiţii mei, astăzi este sărbătoare. Este Duminica a doua a Paştilor sau

Duminica lui Toma. Şi se numeşte Duminica lui Toma, pentru că astăzi

Biserica noastră a rânduit să se citească Evanghelia care vorbeşte

despre Toma.



***

Ce a fost Toma? Vreun bogat, vreun om de ştiinţă, vreo celebritate a acelor vremuri? Nimic din toate acestea. A fost un sărăcuţ analfabet. Şi totuşi a devenit cunoscut tuturor. Şi dacă oameni mari şi grozavi au fost uitaţi, el trăieşte în memoria tuturor. Ce s-o fi întâmplat? Ceva s-a schimbat în viaţa lui Toma şi sărăcuţul a devenit o mare personalitate. Ce s-a întâmplat?



Într-o zi a auzit că-l cheamă o voce. O voce mai dulce şi decât vocea mamei, o voce care se adresează întregii lumi şi fericiţi sunt toţi aceia care o aud. Este vocea Hristosului nostru. Hristos l-a văzut pe Toma şi a observat că în el se ascunde un diamant. Diamant era dispoziţia lui cea bună. Vino cu Mine, i-a spus Hristos. Şi imediat Toma a lăsat toate şi L-a urmat. A stat lângă el trei ani. A ascultat cuvintele Lui, cuvinte care nu se mai auziseră niciodată în lume. A văzut minunile Lui, care sunt nesfârşite – nenumărate. A văzut sfântă vieţuirea Lui. În felul acesta a crezut şi a spus: Acesta este Hristos, Cel despre care vorbesc profeţiile că va veni. A crezut că Nazarineanul va zdrobi legiunile Romei, îi va izgoni pe ocupanţi, va aşeza un mare tron, va întemeia un regat, cel mai mare imperiu şi va deveni împăratul umanităţii.



Acestea credea şi era bucuros. Dar când în noaptea Marii Joi, în Ghetsimani – era şi el acolo – a văzut că-L prind pe Hristos, că-L leagă fără ca El să arate cea mai mică împotrivire, că-L duc la Anna, la Caiafa, la pretoriu, că-L pălmuiesc, Îl scuipă şi în cele din urmă Îl conduc spre Golgota şi Îl răstignesc fără a arunca trăsnete – cum ar fi putut, Toma s-a nedumerit. Când a aflat că Şi-a dat duhul, că a spus „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30), şi că L-au pus în mormânt ca pe toţi oamenii obişnuiţi, atunci a încetat să mai creadă. Minciună au fost toate, s-a gândit. A plecat, s-a dus din nou la treburile sale şi a început să se preocupe de ele ca şi mai înainte. Stătea departe de ceilalţi ucenici. Într-o zi, când s-a întâlnit cu ei, i-au spus: – Toma, ai pierdut! – Ce-am pierdut? – Am văzut pe Domnul. A înviat. S-ar fi cuvenit să fi şi tu cu noi. – Nu cred nimic. – Nu ne crezi pe noi, pe care ne cunoşti de atâţia ani? Nu primeşti mărturia noastră? – Dacă nu voi pune degetul meu în semnele lăsate de cuie în mâinile Lui şi de suliţă în coasta Lui, „nu voi crede” (Ioan 20, 26). Nu voi crede, dacă nu-L văd, spune.



A trecut aşa o săptămână în care Toma se lupta între credinţă şi necredinţă, iar după opt zile, ucenicii – acum împreună cu Toma – erau iarăşi închişi în foişorul de sus. Deodată, „uşile fiind încuiate” (Ioan 20, 26), iată Hristos. – Toma, vino, îi zice. Toma se apropie şi pune degetul său – cum este zugrăvit în icoană – în coasta şi în mâinile lui Hristos, şi atunci strigă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 29). Aşa a încetat să mai fie necredincios, a devenit credincios şi afierosit lui Hristos.



De atunci, Toma nu L-a mai ascuns pe Cel în care a crezut, cum din păcate facem noi. O astfel de credinţă nu are valoare. Ceea ce crezi trebuie să ai curajul să spui pretutindeni, chiar dacă te-ai afla între mii de necredincioşi. Acum, am ajuns că şi cruce ne este ruşine să facem. În Tesalonic un sărăcuţ s-a dus la un restaurant să mănânce şi a considerat de datoria lui să-şi facă cruce. Când l-au văzut ceilalţi, au început să-şi bată joc… Toma nu s-a ruşinat, între necredincioşii şi închinătorii la idoli care Îl urau pe Hristos, să-L propovăduiască. S-a dus din sat în sat, din cetate în cetate, din ţară în ţară. Zbura ca un vultur. Şi pretutindeni spunea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Nu doar „Domnul şi Dumnezeul”. Acel „meu” are o importanţă. Vezi? Femeia zice „bărbatul meu”, mama zice „copilul meu”, bolnavul zice „doctorul meu”. Acest „meu” al lui Toma înseamnă că Hristos se cuvine să fie al meu, „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Că este Domnul întregii lumi este o realitate; dar se cuvine să fie şi al tău, să creezi o strânsă relaţie de afecţiune cu Hristos, atât de mult să Îl iubeşti.



În felul acesta, Toma a ajuns până în India. Acolo au crezut mulţi şi tot acolo el şi-a aflat moartea mucenicească. De aceea, creştinii din India se numesc creştinii lui Toma.



***

Acesta a fost Toma, care din necredincios a devenit credincios şi astăzi sărbătorim pipăirea lui. În zilele noastre există mulţi necredincioşi.O minciună, zic ei, este religia; popii îşi bat joc de oameni, exploatează poporul… Cred că în felul acesta vor şterge credinţa. Noi ce vom răspunde? Vom aminti câteva lucruri simple.



1.Apa. Omule nemulţumitor, bei apă? Te-ai gândit cine dăruieşte apa? Dacă vor seca izvoarele, vom cere apă. În anii de demult oamenii credeau. Am observat: înainte de a bea apă, îşi făceau semnul crucii. Aţi văzut acum pe cineva ca înainte de a bea apă să-şi facă cruce? Nimic! Cu înghiţitura în gură şi-L înjură pe Hristos. În timp ce păsărica bea apă şi îşi înalţă căpşorul ei la cer ca şi cum ar spune: „Hristoase, Îţi mulţumesc”. Tu de ce nu crezi?



2.Soarele. Auzi colo, zic unii, „prin uşile încuiate” să intre Hristos? Este de necrezut, inadmisibil… De necrezut? Când eram la şcoală, bunul nostru profesor ne spunea: Dezlegaţi enigma: „Îmi încui căsuţa şi hoţul este înăuntru”. Cine este hoţul? Ne întrebam unul pe altul şi acasă pe părinţi. Care era răspunsul? Soarele! Acesta trece prin geamuri fără să le spargă şi este în casă. Deci şi soarele strigă:„Hristos a înviat!”.



3. Aerul. Casa este închisă, dar aerul tot intră. Cum? Printr-o crăpătură. O găurică să găsească, trece şi ajunge până în cele mai de jos ale pământului. Aşadar, cel care a făcut aerul şi soarele, n-ar fi putut El însuşi să intre „prin uşile încuiate”?



4.Copacii. Iarna sunt goi – uscaţi, dar primăvara? „Astăzi primăvara miresmuieşte” (Exapostilarie la Duminica lui Toma). Fiecare frunză care iese, fiecare floare, fiecare fruct, toate strigă „Hristos a înviat!”.



5. Iată şi sămânţa. Plugarul o îngroapă în brazdă precum groparul pe cel mort. Sămânţa putrezeşte, şi după aceea înviază şi răsare. De fiecare dată când încolţeşte un spic – o tulpină, zice „Hristos a înviat”. Tu te îndoieşti?



6.Oul pe care îl împărţim de Paşti. Are o importanţă. De ce? În ou este îngropat, închis ca într-un mormânt cu placă de marmură, un puişor. Cloşca îl încălzeşte şi apoi – după 40 de zile – iată-l, cu cioculeţul lui sparge coaja; doar ce iese afară, e ca şi cum ar cânta ciripi „Hristos a înviat”.



7. În sfârşit, radioul şi televizorul. Toate sunt închise, dar numai printr-un buton casa se umple de voci şi de imagini de la marginile pământului. Cum se întâmplă, ce zice ştiinţa? Există aşa-numitele unde hertziene, cărora Dumnezeu le-a dat puterea de a aduce toate acestea în casă. Aşadar, zidirile pot să se mişte astfel, iar Creatorul nu poate?



***

Nu ascultaţi, fraţii mei, balivernele aşa-zişilor învăţaţi şi analfabeţilor. Să credeţi în Hristos precum strămoşii noştri, cu credinţă adâncă. Închideţi-vă urechile în faţa ateismului şi necredinţei. Păstraţi adânc în voi credinţa. Să spuneţi şi voi ca şi Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Nu vă temeţi, nu vă împuţinaţi deloc.



Dar credinţa voastră să nu fie moartă. Sfânta Scriptură spune: „Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (Iacov 2, 17). Credinţa voastră să fie vie. Să arătaţi pretutindeni că credeţi. Să arătaţi cu faptele. Aceasta înseamnă: În viaţa voastră nicio blasfemie, nicio înjurătură, niciun furt, niciun adulter, nicio desfrânare, niciun divorţ. Să împărăţească Hristos în casele voastre, în familiile voastre, în copiii voştri,peste tot.



Vă voi spune un cuvânt, ascultaţi-mă. Cred. Dacă n-aş fi crezut, aş fi rupt toiagul acesta pe care-l ţin şi m-aş fi făcut un meseriaş. Dar cred în Hristos, toate sunt minciuni, un singur lucru este adevărat. Sub stele nu există altul decât Iisus Hristos, pe Care copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.



+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Toma Zervis – Edessa, 7-5-1989)


Doamne ajuta...

FISIERELE MELE TRILULILU..