TOTI SUNTEM CRESTINI...OARE TOTI AVEM CREDINTA??

De multe ori, iubiţii mei, mă întreb pe mine însumi, îi întreb pe ceilalţi şi acum vă întreb şi pe voi: Suntem creştini? Curios, veţi zice. Slavă lui Dumnezeu, toţi am ieşit din cristelniţa Ortodoxiei. Cum ne pui o astfel de întrebare? Din nefericire, iubiţii mei, suntem creştini cu buzele. Cum zice profetul Isaia: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8; Marcu 7, 6).




Prilejul de a pune această întrebare mi-l dă pericopa evanghelică de astăzi, care se citeşte întru pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cele şase Sinoade Ecumenice. Această pericopă este o oglindă duhovnicească şi ne cheamă pe toţi să ne cercetăm profund pe noi înşine, dacă suntem într-adevăr creştini. Şi vom fi, dacă păzim poruncile Domnului.



Iubiţii mei, dacă veţi spune unuia din cei mulţi, care se consideră creştini, că este păcătos şi că trebuie să se spovedească, va refuza. Problema e dacă dintr-o sută de creştini, unul s-a spovedit. Şi aici, în biserică, există unii care le fac pe toate celelalte, dar care nu s-au spovedit niciodată în viaţă. Părul li s-a albit, se apropie de mormânt şi sunt în pericol de a pleca nespovediţi. Dacă, deci, îi veţi spune unuia ca aceştia că este nevoie să se spovedească, pentru că este păcătos, vă va spune: Eu păcătos? Eu sunt cel mai bun creştin. N-am făcut nici un rău. N-am omorât, nu m-am dus în tribunal, n-am intrat în casa altuia să-i necinstesc femeia, nu am furat, nu… Dar prin aceste „nu-uri” nimeni nu se mântuieşte. Nu este atât de uşor să-ţi iei bilet pentru rai. Poarta este „strâmtă” şi calea care duce acolo „plină de necazuri” (Matei 7, 14), o Golgota în urcuş. Este nevoie de o mare străduinţă, de luptă pe viaţă, de un război piept la piept. Domnul a spus: „Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12).

Spun aceştia că n-au făcut niciun rău, că au păzit poruncile, chiar poruncile mari. În afară de poruncile în cazul cărora se laudă că le-au păzit, cele care interzic uciderea, adulterul, jurământul mincinos şi altele, există şi alte porunci ale Evangheliei. Lumea le consideră mici. Şi Domnul, astăzi în Evanghelie, din smerenie şi nevrând să pară imperativ, le numeşte “prea mici”. Cu toate acestea, păzirea lor este indispensabilă pentru mântuire. Cine, zice, încalcă una din aceste smerite porunci ale Mele, pe care lumea le dispreţuieşte şi le consideră lipsite de importanţă, „foarte mic se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu” (idem 5, 19), adică nu va vedea faţa lui Dumnezeu.

Poruncile mari, grele, le ştim. Care sunt însă poruncile „mici”, pe care din nefericire le încălcăm şi cu toate acestea credem că suntem creştini şi că ne vom mântui?

Ah, fraţii mei! De ne-ar lumina Dumnezeu să înţelegem ce răspuns vom da, ne-am îngriji să păzim şi poruncile „mici”.

Care sunt acestea? O glumă pe care o spunem şi râdem, dar îl face pe celălalt de se întristează. O minciunică din cele pe care le spunem zilnic şi le considerăm sarea şi piperul vieţii. Un gest pe care-l facem, chipurile nevinovat, care însă dă prilej altuia să se smintească. Un fel de a te comporta nepotrivit, un cuvânt necuviincios. Şi mai mult, un gând care trece necontrolat prin mintea noastră: gând de mândrie, gând de răutate, gând de osândire, gând de invidie, gând de viclenie, gând de necredinţă, gând de deznădejde… De la gânduri începe răul. De aceea, astfel de gânduri, astfel de cugete, sunt un păcat. În grădină nu lăsăm să intre găina vecinei, ca să nu ne facă vreo stricăciune, dar lăsăm păsările de pradă ale gândurilor rele în mintea noastră să distrugă fără încetare florile lui Dumnezeu. Toate acestea sunt considerate mici. Însă sunt păcate, de vreme ce le interzice legea lui Dumnezeu. Deschideţi Evanghelia la Predica de pe Munte (Matei, capitolul 5 şi celelalte). Spune acolo Hristos că vină nu are doar acela care face ucidere, ci şi acela care se judecă, care se mânie cu nedreptate împotriva fratelui său; nu doar cel care săvârşeşte adulterul, ci şi acela care îşi aruncă privirea păcătoasă şi doreşte femeie străină; nu doar acela care îşi încalcă jurământul, ci şi cel care se jură chiar adevărat; nu doar acela care se răzbună pe duşmanul său, ci şi acela care nu-l iubeşte şi nu-l iartă. Ne spune Domnul că creştinul, înainte de a trece pragul la biserica, trebuie să lase afară ura, să aibă iertare, iubire, inimă largă ca şi marea şi ca cerul; altfel, mii de lumânări să aprindă, nu se mântuieşte.



Aşadar, aceste porunci „mici” Domnul le interzice. Şi câtă dreptate are! Pentru că este o realitate că din cele mici încep cele mari. Menţionez două exemple şi câteva imagini.



Aţi auzit de regele David. A fost un om al lui Dumneze, cu simţăminte nobile şi a scris cântecele lui nemuritoare, psalmii. Şi cu toate acestea a căzut în două mari păcate, uciderea şi adulterul, pentru care s-a pocăit. Cum s-au întâmplat aceste păcate? Prilejul l-a dat o privire. Din ea s-a aprins tot acest pârjol care l-a ars. De pe terasa de foc. A poftit-o. A plănuit uciderea soţului ei şi astfel a luat-o. O, voi, femeilor, pe care vă atrage curentul modei, dacă aţi fi stat să vă gândiţi ce rău vă faceţi vouă înşivă şi celorlalţi pe care îi smintiţi. Tu, care ieşi goală pe stradă, ar fi fost mai bine să fi luat un vas cu cărbuni aprinşi şi să-i arunci în dreapta şi în stânga, să aprinzi copaci şi case, decât ceea ce faci. Prin goliciune aprinzi focuri, îi provoci pe oameni să păcătuiască.

Un alt exemplu, care ar trebui să ne înfricoşeze, este Iuda. L-a iubit şi L-a urmat pe Hristos, a devenit apostol şi ar fi fost până astăzi în această poziţie. Nu a fost însă atent la cele „mici”. A început să ia din punga de obşte câte o sumă mică, s-a îndulcit astfel cu furtul, şi încet-încet sufletul său a fost prins în plasa iubirii de arginţi. Şi ca să câştige aur L-a vândut pe Hristos. A început de la cele mici, ca să ajungă la uriaşul său păcat, care se numeşte trădarea lui Hristos.



De aceea, şi noi să fim foarte atenţi. Acum, vara, ajunge o scânteie, o ţigară, ca să ardă întreaga pădure. Nu e multă vreme de când un avion din America a căzut şi au murit zeci de oameni; şi o companie a căutat şi a găsit că accidentul a provenit – de unde? – de la un mic şurub care era stricat. De la o ţigară arde o pădure, de la un şurub se distruge întregul avion şi de la o scândură putrezită poate să se înece întreaga corabie. Dar şi în sănătatea noastră, de multe ori o bubiţă, dacă nu eşti atent la ea, se dezvoltă în cancer şi mori.



Iată cum din cele mici ajungem la cele mari. Aşa sunt şi în Evanghelie poruncile „mici” pe care le dispreţuim. O privire, un gând, un gest nelalocul lui şi altele sunt ca sămânţa. Dintr-o sămânţă mică iese un platan; şi de la un gând rău poate să reiasă cele mai mari crime.

Să luăm, iubiţii mei, o sită şi să ne cernem mintea de gândurile rele, simţurile noastre de necurate, imaginaţia noastră de imaginile vătămătoare, inima noastră de dorinţele ruşinoase, limba noastră de cuvintele veninoase. Să luăm aminte nu doar la poruncile mari, ci şi la acestea care sunt considerate mici. Să fim atenţi în viaţa noastră la toate.

Să încercăm să imităm pe sfinţii noştri, şi astăzi pe sfinţii pe care îi sărbătorim. Aceştia au împlinit toată legea morală, poruncile mari şi „mici”. Au păzit voia lui Dumnezeu până la moarte. Le-au pus cuţitul la gât şi nu s-au lepădat de Hristos. Înaintea noastră sunt pildele noastre. Să-i urmăm. Fiecare din noi să spună: Prefer să mor decât să încalc orice poruncă a lui Dumnezeu, fie mică, fie mare.

Şi atunci când Dumnezeu ne va dărui un sfânt entuziasm să păzim toate poruncile Lui, atunci vom deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, a căror pomenire o săvârşim astăzi. Amin.

                                                             † Episcopul Augustin



(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe N. Psihikou – Atena, 15-7-1972)


Doamne ajuta

MINUNATA PREDICA LA AJUN .. DUMINICA TOMEI PR.LEONTIE FUSA

                             

                              Predica la ajun la Duminica Tomei..predica parintele Leontie Fusa

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica lui Toma

(Ioan 20, 19-31)

Iubiţii mei, astăzi este sărbătoare. Este Duminica a doua a Paştilor sau

Duminica lui Toma. Şi se numeşte Duminica lui Toma, pentru că astăzi

Biserica noastră a rânduit să se citească Evanghelia care vorbeşte

despre Toma.

***

Ce a fost Toma? Vreun bogat, vreun om de ştiinţă, vreo celebritate a acelor vremuri? Nimic din toate acestea. A fost un sărăcuţ analfabet. Şi totuşi a devenit cunoscut tuturor. Şi dacă oameni mari şi grozavi au fost uitaţi, el trăieşte în memoria tuturor. Ce s-o fi întâmplat? Ceva s-a schimbat în viaţa lui Toma şi sărăcuţul a devenit o mare personalitate. Ce s-a întâmplat?



Într-o zi a auzit că-l cheamă o voce. O voce mai dulce şi decât vocea mamei, o voce care se adresează întregii lumi şi fericiţi sunt toţi aceia care o aud. Este vocea Hristosului nostru. Hristos l-a văzut pe Toma şi a observat că în el se ascunde un diamant. Diamant era dispoziţia lui cea bună. Vino cu Mine, i-a spus Hristos. Şi imediat Toma a lăsat toate şi L-a urmat. A stat lângă el trei ani. A ascultat cuvintele Lui, cuvinte care nu se mai auziseră niciodată în lume. A văzut minunile Lui, care sunt nesfârşite – nenumărate. A văzut sfântă vieţuirea Lui. În felul acesta a crezut şi a spus: Acesta este Hristos, Cel despre care vorbesc profeţiile că va veni. A crezut că Nazarineanul va zdrobi legiunile Romei, îi va izgoni pe ocupanţi, va aşeza un mare tron, va întemeia un regat, cel mai mare imperiu şi va deveni împăratul umanităţii.



Acestea credea şi era bucuros. Dar când în noaptea Marii Joi, în Ghetsimani – era şi el acolo – a văzut că-L prind pe Hristos, că-L leagă fără ca El să arate cea mai mică împotrivire, că-L duc la Anna, la Caiafa, la pretoriu, că-L pălmuiesc, Îl scuipă şi în cele din urmă Îl conduc spre Golgota şi Îl răstignesc fără a arunca trăsnete – cum ar fi putut, Toma s-a nedumerit. Când a aflat că Şi-a dat duhul, că a spus „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30), şi că L-au pus în mormânt ca pe toţi oamenii obişnuiţi, atunci a încetat să mai creadă. Minciună au fost toate, s-a gândit. A plecat, s-a dus din nou la treburile sale şi a început să se preocupe de ele ca şi mai înainte. Stătea departe de ceilalţi ucenici. Într-o zi, când s-a întâlnit cu ei, i-au spus: – Toma, ai pierdut! – Ce-am pierdut? – Am văzut pe Domnul. A înviat. S-ar fi cuvenit să fi şi tu cu noi. – Nu cred nimic. – Nu ne crezi pe noi, pe care ne cunoşti de atâţia ani? Nu primeşti mărturia noastră? – Dacă nu voi pune degetul meu în semnele lăsate de cuie în mâinile Lui şi de suliţă în coasta Lui, „nu voi crede” (Ioan 20, 26). Nu voi crede, dacă nu-L văd, spune.



A trecut aşa o săptămână în care Toma se lupta între credinţă şi necredinţă, iar după opt zile, ucenicii – acum împreună cu Toma – erau iarăşi închişi în foişorul de sus. Deodată, „uşile fiind încuiate” (Ioan 20, 26), iată Hristos. – Toma, vino, îi zice. Toma se apropie şi pune degetul său – cum este zugrăvit în icoană – în coasta şi în mâinile lui Hristos, şi atunci strigă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 29). Aşa a încetat să mai fie necredincios, a devenit credincios şi afierosit lui Hristos.



De atunci, Toma nu L-a mai ascuns pe Cel în care a crezut, cum din păcate facem noi. O astfel de credinţă nu are valoare. Ceea ce crezi trebuie să ai curajul să spui pretutindeni, chiar dacă te-ai afla între mii de necredincioşi. Acum, am ajuns că şi cruce ne este ruşine să facem. În Tesalonic un sărăcuţ s-a dus la un restaurant să mănânce şi a considerat de datoria lui să-şi facă cruce. Când l-au văzut ceilalţi, au început să-şi bată joc… Toma nu s-a ruşinat, între necredincioşii şi închinătorii la idoli care Îl urau pe Hristos, să-L propovăduiască. S-a dus din sat în sat, din cetate în cetate, din ţară în ţară. Zbura ca un vultur. Şi pretutindeni spunea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Nu doar „Domnul şi Dumnezeul”. Acel „meu” are o importanţă. Vezi? Femeia zice „bărbatul meu”, mama zice „copilul meu”, bolnavul zice „doctorul meu”. Acest „meu” al lui Toma înseamnă că Hristos se cuvine să fie al meu, „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Că este Domnul întregii lumi este o realitate; dar se cuvine să fie şi al tău, să creezi o strânsă relaţie de afecţiune cu Hristos, atât de mult să Îl iubeşti.



În felul acesta, Toma a ajuns până în India. Acolo au crezut mulţi şi tot acolo el şi-a aflat moartea mucenicească. De aceea, creştinii din India se numesc creştinii lui Toma.

***

Acesta a fost Toma, care din necredincios a devenit credincios şi astăzi sărbătorim pipăirea lui. În zilele noastre există mulţi necredincioşi.O minciună, zic ei, este religia; popii îşi bat joc de oameni, exploatează poporul… Cred că în felul acesta vor şterge credinţa. Noi ce vom răspunde? Vom aminti câteva lucruri simple.



1.Apa. Omule nemulţumitor, bei apă? Te-ai gândit cine dăruieşte apa? Dacă vor seca izvoarele, vom cere apă. În anii de demult oamenii credeau. Am observat: înainte de a bea apă, îşi făceau semnul crucii. Aţi văzut acum pe cineva ca înainte de a bea apă să-şi facă cruce? Nimic! Cu înghiţitura în gură şi-L înjură pe Hristos. În timp ce păsărica bea apă şi îşi înalţă căpşorul ei la cer ca şi cum ar spune: „Hristoase, Îţi mulţumesc”. Tu de ce nu crezi?



2.Soarele. Auzi colo, zic unii, „prin uşile încuiate” să intre Hristos? Este de necrezut, inadmisibil… De necrezut? Când eram la şcoală, bunul nostru profesor ne spunea: Dezlegaţi enigma: „Îmi încui căsuţa şi hoţul este înăuntru”. Cine este hoţul? Ne întrebam unul pe altul şi acasă pe părinţi. Care era răspunsul? Soarele! Acesta trece prin geamuri fără să le spargă şi este în casă. Deci şi soarele strigă:„Hristos a înviat!”.



3. Aerul. Casa este închisă, dar aerul tot intră. Cum? Printr-o crăpătură. O găurică să găsească, trece şi ajunge până în cele mai de jos ale pământului. Aşadar, cel care a făcut aerul şi soarele, n-ar fi putut El însuşi să intre „prin uşile încuiate”?



4.Copacii. Iarna sunt goi – uscaţi, dar primăvara? „Astăzi primăvara miresmuieşte” (Exapostilarie la Duminica lui Toma). Fiecare frunză care iese, fiecare floare, fiecare fruct, toate strigă „Hristos a înviat!”.



5. Iată şi sămânţa. Plugarul o îngroapă în brazdă precum groparul pe cel mort. Sămânţa putrezeşte, şi după aceea înviază şi răsare. De fiecare dată când încolţeşte un spic – o tulpină, zice „Hristos a înviat”. Tu te îndoieşti?



6.Oul pe care îl împărţim de Paşti. Are o importanţă. De ce? În ou este îngropat, închis ca într-un mormânt cu placă de marmură, un puişor. Cloşca îl încălzeşte şi apoi – după 40 de zile – iată-l, cu cioculeţul lui sparge coaja; doar ce iese afară, e ca şi cum ar cânta ciripi „Hristos a înviat”.



7. În sfârşit, radioul şi televizorul. Toate sunt închise, dar numai printr-un buton casa se umple de voci şi de imagini de la marginile pământului. Cum se întâmplă, ce zice ştiinţa? Există aşa-numitele unde hertziene, cărora Dumnezeu le-a dat puterea de a aduce toate acestea în casă. Aşadar, zidirile pot să se mişte astfel, iar Creatorul nu poate?

***

Nu ascultaţi, fraţii mei, balivernele aşa-zişilor învăţaţi şi analfabeţilor. Să credeţi în Hristos precum strămoşii noştri, cu credinţă adâncă. Închideţi-vă urechile în faţa ateismului şi necredinţei. Păstraţi adânc în voi credinţa. Să spuneţi şi voi ca şi Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Nu vă temeţi, nu vă împuţinaţi deloc.



Dar credinţa voastră să nu fie moartă. Sfânta Scriptură spune: „Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (Iacov 2, 17). Credinţa voastră să fie vie. Să arătaţi pretutindeni că credeţi. Să arătaţi cu faptele. Aceasta înseamnă: În viaţa voastră nicio blasfemie, nicio înjurătură, niciun furt, niciun adulter, nicio desfrânare, niciun divorţ. Să împărăţească Hristos în casele voastre, în familiile voastre, în copiii voştri,peste tot.



Vă voi spune un cuvânt, ascultaţi-mă. Cred. Dacă n-aş fi crezut, aş fi rupt toiagul acesta pe care-l ţin şi m-aş fi făcut un meseriaş. Dar cred în Hristos, toate sunt minciuni, un singur lucru este adevărat. Sub stele nu există altul decât Iisus Hristos, pe Care copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.



+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Toma Zervis – Edessa, 7-5-1989)


Doamne ajuta...

ARMELE CRESTINULUI IMPOTRIVA CELUI VICLEAN

Predica Miropolitului Augustin de Florinala Duminica a X-a dupa Rusalii(Matei 17, 14-23)

ARME ÎMPOTRIVA CELUI VICLEAN
“Iar neamul acesta nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21)
Cine, iubiţii mei, cine nu vrea pacea? Toată lumea iubeşte pacea. Şi desigur atunci când îi lipseşte, atunci mai mult o caută. Dar, din nefericire, în pofida iubirii omenirii întregi pentru pace, lumea de multe ori a încercat – şi încă încearcă – focul războiului. Interese materiale şi egoisme omeneşti împing orbeşte spre catastrofă. Două războaie mondiale şi nenumărate alte războaie locale au împrăştiat şi împrăştie groază. Cei ce au trăit astfel de zile doresc ca ele să nu se mai întoarcă niciodată. Oameni iubitori de linişte, care în pofida voinţei lor au fost duşi la ucidere între ei, strigă din adâncul sufletului: Blestemat să fie războiul!
Dacă însă acest război este blestemat, există şi un alt război care este binecuvântat. Război binecuvântat? Dar ce sunt acestea ce le spui? - s-ar nedumeri cineva. Da, iubiţii mei, există şi un război binecuvântat. Este un război, la care creştinul este chemat să ia parte nu doar de voie, din proprie voinţă, ci şi cu tot sufletul, cu toată inima lui. Este un război împotriva răului şi, de aceea, este binecuvântat. Şi care este acest război? Este războiul împotriva celui mai mare vrăjmaş al nostru, împotriva diavolului.
Avem război deci. Duşmanul în acest război este diavolul. Şi arme? Cu ce arme poate cineva să lupte împotriva diavolului? Pentru că împotriva acestuia, desigur că nu poţi lupta cu tunuri şi care armate şi avioane sau chiar cu bombe atomice. De alte arme e nevoie aici. Despre armele împotriva diavolului ne vorbeşte Evanghelia astăzi. Să vedem deci, care arme împotriva celui rău ne recomandă pericopa evanghelică pe care am ascultat-o.

***
Un tată înghenunchiat înaintea Domnului, Îl roagă să-i vindece fiul, care pătimeşte de atacul unui duh viclean. Demonul îl aruncă pe copil când în foc, când în apă. Ucenicii lui Hristos, în ciuda bunei lor intenţii, nu au putut să-l izbăvească de tiranie. Dar Hristos cu un cuvânt al Său izgoneşte demonul şi salvează copilul imediat. Şi după ce a plecat lumea, ucenicii se apropie în particular de Învăţătorul şi Îl întreabă: “De ce noi n-am izbutit să-l scoatem?”. Şi Hristos răspunde: “Din pricina necredinţei voastre. Adevărat vă zic vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice acestui munte: pleacă de aici şi du-te dincolo, şi va pleca şi se va duce, şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Iar neamul acesta (al demonilor) nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 19-21). În aceste cuvinte Îl auzim pe Domnul arătându-ne trei arme împotriva celui rău: prima armă credinţa, a doua rugăciunea, iar a treia postul.
Prima armă este credinţa. Care credinţă? Credinţa fierbinte şi neclintită. Zice Hristos ucenicilor Săi: N-aţi putut să scoateţi demonul din pricina necredinţei voastre. Dar dacă aţi fi avut credinţă fierbinte şi puternică, cum fierbinte şi puternic este muştarul, aţi fi mutat chiar şi munţi. Prin credinţă cel rău este biruit. Să credem deci în Dumnezeu, care este Atotputernicul, căci diavolul înaintea Lui se teme şi tremură. Să credem în cuvântul Evangheliei, care confirmă că dacă ne împotrivim diavolului, acela va fugi biruit: „Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi” (Iacov 4, 7). Să credem în puterea lui Hristos, care şi munţii îi alungă şi-i strămută.
A doua armă este rugăciunea. „Iar neamul acesta nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Mare este puterea rugăciunii şi minunate urmările ei în ceasul ispitei. Însuşi Hristos, când trecea prin clipe de profundă agonie în grădina Ghetsimani, a înfruntat ispita cu rugăciunea: ”Şi fiind în agonie se ruga mai stăruitor”, zice evanghelistul (Luca 22, 44). În felul acesta a arătat că atunci când şi noi ne aflăm în ciclonul ispitei, aşa să înfruntăm atacul diavolului, prin rugăciune. Dar şi înainte de ciclon, în ceas de linişte şi înainte de a ne găsi ispita, Hristos ne-a recomandat: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40). De aceea să ne rugăm şi anticipat – preventiv. De altfel şi în rugăciunea domnească, cunoscutul „Tatăl nostru”, ne învaţă să zicem: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean” (Matei 6, 13).
Iar a treia armă, pe care o recomandă Hristos, este postul. Însuşi Domnul a postit în pustie şi a biruit cele trei ispite ale diavolului. Proorocii au postit, apostolii au postit, mucenicii au postit, cuvioşii şi pustnicii înainte de toate au postit. Postul subţiază simţurile, ajută în rugăciune, smereşte trupul şi cugetul trupesc, întăreşte duhul, face pe om disponibil sau osârduitor în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, atrage Harul lui Dumnezeu, alungă atacurile demonice, face minuni. Desigur că nu înţelegem postul doar de bucate; înţelegem postul şi de patimi. Aşadar, să nu dispreţuim şi această armă atât de decisivă.

***
Creştinul însă are şi alte arme împotriva celui viclean. După jertfa lui Hristos, prin care satana a fost biruit, pe lângă cele trei arme pe care le-am amintit, Biserica învaţă că Domnul ne-a dăruit şi o altă armă împotriva celui viclean. Şi aceasta este cinstita Lui Cruce. De aceea, într-o frumoasă cântare, noi ortodocşii cântăm: ”Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii i-a sculat şi moartea o a surpat. Pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii”. Zice: Ne-ai dat, Doamne, armă împotriva diavolului Cinstita Ta Cruce; şi, într-adevăr, diavolul se îngrozeşte şi tremură, nesuferind să vadă puterea ei. Pentru că Crucea înviază pe cei morţi şi zdrobeşte moartea. De aceea şi noi, Doamne, ne închinăm Îngropării şi Învierii Tale. Aşadar, să ne însemnăm cu semnul crucii zicând: „Iisus Hristos biruieşte”.
În sfărşit, să-l întrebăm şi pe unul din cei care au luptat cu diavolul şi l-au biruit. Să-l întrebăm, de pildă, pe Sfântul Antonie, să ne spună: Ce armă a folosit? Sfântul Antonie răspunde: „Am văzut” – zice -”cursele diavolului întinse pe pământ şi am zis înfricoşat: Cine poate să le învingă pe acestea? Şi atunci am auzit un glas: Cel care are smerenie”. Cel smerit se află sub umbrela ocrotitoare a harului dumnezeiesc şi respinge orice atac demonic.

***
Iubiţii mei creştini,
Să nu trăim în neştiinţă. Să nu trăim în nepăsare, nebănuind ce se întâmplă în lume. În jurul nostru şi în noi are loc o luptă, o luptă duhovnicească. „Războiul nevăzut”, cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în renumita sa carte cu acelaşi nume, pe care v-o recomand să o citiţi. Iar Apostolul Pavel lămureşte: ”lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Gloanţele ca ploaia. Cad capete! Duşmanii cei nevăzuţi întreprind atacuri în fiecare ceas şi în fiecare clipă. Suflete nemuritoare sunt în pericol. De aceea şi noi să fim priveghelnici. Nu la somn, ci la arme, la armele cele duhovniceşti! În această luptă Hristos nu ne-a lăsat fără arme. Duh este vrăjmaşul, duhovniceşti sunt şi armele împotriva lui. Am enumărat cinci arme, care constituie o desăvârşită panoplie duhovnicească: credinţa, rugăciunea, postul, smerenia şi Cinstita Cruce. Dacă vom folosi aceste arme, atunci vrăjmaşul va fi biruit şi se va împlini cu fiecare din noi acel cuvânt triumfător a lui Hristos:”Am văzut pe Satana ca pe un fulger ca un fulger căzând din cer”(Luca 10, 18). Amin.

(trad. din elină: M.L.; sursa: „Kyriaki”, Atena, 1998, p. 136)Our visitors also read the following:

Omilii şi predici ale Mitropolitului Augustin Kandiotis
Înaltpreasfinţitul Părinte Augustin, Arhiereul care a depăşit vârsta de 100 de ani, este unul din cei mai respectabili părinţi...