O PILDA PENTRU CEI CE LE PLACE SA SE ARANJEZE DUPA TIPIC INAINTE DE A MERGE LA BISERICA..

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa :

“Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite.

 Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică.

 Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. 
Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… 

Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus popii. 

Popa a promis să se ocupe de problemă. 

Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:
“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”
“Nu ştiu părinte.”

“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”

“Bine părinte”

A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine.

 Popa îl întreabă:


“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”
 
“L-am întrebat, părinte.”

“Şi ce-a zis Dumnezeu.”

“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.”

Pr. Arsenie Papacioc avea o vorba frumoasa..TIPIC.. TIPIC...SI LA INIMA, NIMIC... NIMIC...

sa luam aminte Dumnezeu nu se uita la cum suntem imbracati in Biserica..ci se uita la inima noastra si la pocainta pe care o facem in Biserica..deci.nu haina face pe om..ci omul isi face haina..si pocainta nu se poate face intru slava..ci doar in smerenie si simplitate..

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Doamne ajuta 

SFATURI DESPRE MOARTE SI VIATA VIITOARE...RAI SI IAD... PR.PAISIE AGHIORITUL

 La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic

Morţii vinovaţi

– Părinte, atunci când omul moare, conştientizează imediat în ce stare se află?

- Da, îşi revine şi spune: “Ce am făcut? Dar ce folos!”. Precum un om beat, care, de pildă, îşi omoară mama, râde, cântă, deoarece nu-şi dă seama ce a făcut, iar atunci când se trezeşte plânge, se tânguieşte şi spune: “Ce am făcut?”, tot astfel şi cei care în această viată fac neorânduieli sunt ca nişte beţi. Nu-şi dau seama ce fac, şi nu-şi simt vinovăţia lor. Însă abia atunci când mor le pleacă această beţie şi îşi revin. Li se deschid ochii sufletului lor şi îşi conştientizează vinovăţia lor, pentru că sufletul, atunci când iese din trup, se mişcă, vede şi percepe totul cu o repeziciune foarte mare.
Unii întreabă când va fi a Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face într-un fel a Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care l-a aflat moartea.

- Părinte, cum sunt acum cei din iad?

- Sunt vinovaţi şi întemniţaţi, chinuindu-se potrivit cu păcatele pe care le-au făcut, şi aşteptând să se facă Judecata de Apoi. Există acolo condamnaţi cu pedepse mari, există însă şi vinovaţi cu pedepse mai uşoare.

- Dar Sfinţii şi tâlharul?

- Sfinţii şi tâlharul sunt în Rai, dar nu au primit încă slava desăvârşită, aşa cum nici vinovaţii din iad nu au primit osânda deplină. Deşi Dumnezeu a spus de atâtea veacuri: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, cu toate acestea adaugă timp, amânând sfârşitul, deoarece aşteaptă să ne îndreptăm. Dar noi rămânând în ticăloşiile noastre, îi nedreptăţim pe Sfinţi, pentru că nu pot primi slava desăvârşită pe care o vor lua după Judecata de Apoi.

Rugăciunea şi parastasele pentru cei adormiţi 

– Părinte, morţii vinovaţi se pot ruga?

- Îşi vin întru simţiri şi cer ajutor, dar nu se pot ajuta pe ei înşişi. Toţi cei care se află în iad numai un singur lucru şi-ar dori de la Hristos: să trăiască cinci minute pentru a se pocăi. Noi, cei care trăim, avem posibilităţi de pocăinţă, în timp ce sărmanii răposaţi, nu-şi mai pot îmbunătăţi ei singuri starea lor, ci aşteaptă ajutor de la noi. De aceea suntem datori să-i ajutăm cu rugăciunea noastră.
Îmi spune gândul că numai zece la sută din morţii vinovaţi se află în stare demonică şi acolo unde sunt îl hulesc pe Dumnezeu precum fac diavolii. Nu cer ajutor, dar nici nu vor să primească ajutor. Ce poate să mai facă Dumnezeu cu unii ca aceştia? Se aseamănă unui copil care se depărtează de tatăl său, îi risipeşte toată averea, iar pe deasupra îl mai şi înjură. Ei, atunci ce să-i mai facă tatăl său? Însă ceilalţi vinovaţi care au puţină mărime de suflet îşi simt vinovăţia lor, se căiesc şi suferă pentru păcatele lor. Cer ca să fie ajutaţi şi într-adevăr sunt ajutaţi de rugăciunile credincioşilor. Adică Dumnezeu le dă posibilitatea să fie ajutaţi mai înainte de a se face a Doua Venire. Şi precum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Sau îi poate muta chiar într-o “cameră”, sau într-un “apartament”.

Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare, etc, pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.
Dumnezeu vrea să-i ajute pe cei adormiţi, deoarece suferă pentru pierzania lor, dar nu o face pentru că are nobleţe. Nu vrea să-i dea diavolului dreptul să-I spună: “Cum îl mântuieşti pe acesta de vreme ce nu s-a ostenit?” Însă atunci când noi ne rugăm pentru cei adormiţi, îi dăm dreptul lui Dumnezeu să intervină. El se înduioşează mai mult atunci când facem rugăciune pentru cei răposaţi decât pentru cei vii.
De aceea şi Biserica noastră are rânduiala parastaselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad. Şi voi să faceţi la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiţi. Grâul are semnificaţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii parastas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.

- Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?

Atunci când intră cineva în temniţă, nu-i vine mai greu la început? Să facem rugăciune pentru răposaţii care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă ceva şi pentru ei. Şi mai ales când ştim că cineva a fost nemilostiv – vreau să spun că părea a fi nemilostiv, pentru că se poate să credem că a fost aşa, dar în realitate să nu fi fost  şi a avut o viaţă păcătoasă, atunci să facem mai multă rugăciune. Sfinte Liturghii, Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia şi să dăm milostenie săracilor pentru mântuirea sufletului său, pentru ca, rugându-se săracii “Dumnezeu să-l ierte“. Acela să fie înduplecat şi să-i miluiască. Şi astfel ceea ce nu a făcut acela facem noi pentru el. În timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut intenţie de a face bine, chiar dacă viaţa lui nu a fost creştinească, numai cu puţină rugăciune este ajutat foarte mult.
Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutaţi cei adormiţi de rugăciunea oamenilor duhovniceşti. Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus plângând: “Părinte, nu am făcut rugăciune pentru un oarecare cunoscut de al meu care a murit şi de aceea mi-a apărut în somn spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine. M-ai uitat şi acum sufăr». Şi într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile m-am luat cu diferite treburi şi nici pentru mine nu m-am rugat”.

- Părinte, atunci când moare cineva şi rudele lui ne cer să ne rugăm pentru el, este bine să facem în fiecare zi câte un şirag de metanii (o sută de rugăciuni) până la împlinirea celor patruzeci de zile?

- Dacă faci rugăciune pentru el, pune şi pe alţi adormiţi. De ce să meargă un tren la destinaţie numai cu un singur pasager de vreme ce mai încap şi alţii? Câţi răposaţi, sărmanii, nu au nevoie de ajutor, dar nu au pe nimeni care să se roage pentru ei! Unii fac parastase foarte dese, dar numai pentru vreun apropiat de-al lor. Dar în felul acesta nu este ajutat nici acela, pentru că rugăciunea lor nu este atât de bine plăcută lui Dumnezeu. Dacă tot fac atâtea parastase pentru acel suflet, să facă în acelaşi timp şi pentru străini.

- Părinte, mă preocupă uneori mântuirea tatălui meu, pentru că nu a avut nici o legătură cu Biserica.

- Nu poţi şti judecata lui Dumnezeu şi nici dacă acela nu s-a pocăit în ultima clipă. Dar când te preocupă aceasta? În fiecare sâmbătă?

- Nu am urmărit acest lucru. Dar de ce să mă preocupe în fiecare sâmbătă?
- Pentru că pe această zi o pretind cei morţi.

- Părinte, morţii care nu au oameni să se roage pentru ei sunt ajutaţi de rugăciunile celor care se roagă pentru toţi morţii în general?

- Desigur că sunt ajutaţi. Eu, atunci când mă rog pentru toţi cei adormiţi, îi văd în somn pe părinţii mei, pentru că şi ei se mângâie de rugăciunea pe care o fac. De fiecare dată când se face Sfânta Liturghie la Coliba mea, fac şi un parastas de obşte pentru toţi adormiţii, şi mă rog pentru împăraţi, arhierei, etc, iar la urmă spun “şi pentru cei ale căror nume nu s-au pomenit”.
Dacă vreodată nu fac rugăciuni pentru cei adormiţi, îmi apar înainte morţi cunoscuţi. Pe o rudă de a mea care a murit în război am văzut-o stându-mi înainte după Sfânta Liturghie, în vremea parastasului, pentru că numele ei nu-l pomenisem la parastas alături de numele celorlalţi adormiţi, deoarece fusese pomenită la Proscomidie împreună cu eroii care au căzut în luptă. Şi voi să nu daţi să se pomenească la Sfânta Proscomidie numai numele bolnavilor, ci şi numele morţilor, pentru că mai multă nevoie de ajutor au aceştia.

Cel mai bun parastas pentru cei morţi

Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. “Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică.
Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi.

Îndrăzneala drepţilor la Dumnezeu

- Părinte, în Epistola Sfinţiei Voastre către fraţii începători scrieţi: “Cu toate că adevăraţii monahi îşi dau seama că bucuria de care se desfată în această viaţă este doar o parte din bucuria Raiului şi că în Rai va fi mult mai multă, totuşi, din multa lor dragoste faţă de aproapele, vor să trăiască pe pământ pentru a-i ajuta pe oameni cu rugăciunea, ca astfel Dumnezeu să intervină şi lumea să fie ajutată”.

- Scrie: “Vor să trăiască pe pământ ca să pătimească împreună cu oamenii şi să-i ajute cu rugăciunea”.

- Părinte, dar oare în cealaltă viaţă un călugăr virtuos nu va putea ajuta cu rugăciunea sa pe oameni?

- Da, şi în cealaltă viaţă va putea ajuta cu rugăciunea, însă nu va suferi. În timp ce aici împreună pătimeşte, nu petrece în bucurie, cu faţa zâmbitoare şi privire veselă. Şi cu cât suferă mai mult pentru aproapele său, cu atât mai mult este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască, iar aceasta este într-un anumit fel şi vestirea că aproapele este ajutat. Această bucurie paradisiacă este răsplătirea dumnezeiască pentru durerea ce o simte pentru fratele său.

- Părinte, adică Sfinţii pe care îi chemăm să ne ajute nu suferă împreună cu noi?

- Acolo nu este durere, copilaşul meu! In Rai să sufere? Oare nu se spune: “Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”? Iar Sfinţii privesc numai la răsplata dumnezeiască pe care o vor primi toţi oamenii care se chinuiesc în această viaţă şi aceasta îi face să se bucure. Dar oare Dumnezeu, Care are atâta dragoste, atâta milostivire, cum suferă această mare durere a oamenilor? O suferă deoarece ştie cât de mare este răsplata dumnezeiască care îi aşteaptă. Aşadar cu cât mai mult se chinuiesc oamenii aici, cu atât mai multă răsplată le pregăteşte Dumnezeu în cer. In timp ce noi nu vedem toate acestea şi de aceea pătimim împreună cu cei ce suferă. Iar cel care vede puţin aceste lucruri nu suferă atât de mult.

- Părinte, atunci când îl rugăm pe Dumnezeu pentru un oarecare răposat care nu are nevoie, se pierde această rugăciune?

- Cum să se piardă? Atunci când spunem “odihneşte pe robul Tău cutare“, iar acela în cealaltă viată se află într-o stare bună, nu se supără, ci mai degrabă este înduioşat. “Ia te uită, spune el, eu sunt într-o stare bună, iar aceia se neliniştesc”. De aceea, cuprins de mărinimie, ne ajută mai mult, rugându-se lui Dumnezeu pentru noi. Dar de unde poţi şti în ce stare se află acela? În mod firesc, mai întâi faci rugăciune pentru cei despre care ştii că prin viata lor au mâhnit pe Dumnezeu numai după aceea te rogi pentru toţi cei adormiţi.

Judecata de Apoi

- Părinte, cum se curăţă sufletul?

- Când omul lucrează poruncile lui Dumnezeu, săvârşeşte o lucrare lăuntrică şi se curăţă de patimi atunci mintea i se luminează, ajunge la înălţimea contemplaţiei, iar sufletul străluceşte şi devine aşa cum a fost mai înainte de căderea celor întâi zidiţi. Dar în această stare se va afla după învierea morţilor. Însă omul îşi poate vedea învierea sufletului său mai înainte de învierea obştească dacă se va curăti cu desăvârşire de patimi. Trupul lui va fi atunci îngeresc, nematerialnic şi nu va mai dori hrana cea pămâtească.

- Părinte, cum se va face Judecata de Apoi?

- La Judecata de Apoi se va descoperi într-o clipă starea fiecărui om şi el se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie. Fiecare va vedea ca la televizor halul sufletului său şi starea duhovnicească a celuilalt.
Se va oglindi în aproapele său, după care va pleca capul şi va merge la locul lui. Atunci nu va putea spune, de pildă, o noră ce stătea picior peste picior înaintea soacrei ei care cu piciorul rupt îngrijea de nepoţelul ei: “Hristoase, de ce o bagi pe soacra mea în Rai, iar pe mine nu?”, deoarece îi va apărea înaintea ochilor ei acea scenă. Îşi va aduce aminte de soacra ei care deşi avea piciorul rupt îngrijea de nepoţel şi nu va avea îndrăzneala să meargă în Rai, căci nici nu va încăpea în el. Sau monahii vor vedea greutăţile, încercările pe care le-au avut mirenii şi cum le-au înfruntat şi, dacă nu au trăit cum trebuie, îşi vor pleca capetele şi se vor îndrepta singuri într-acolo unde vor trebui să fie. Şi monahiile care nu au plăcut lui Dumnezeu vor vedea acolo mame eroine, care nici făgăduinţe nu au făcut, nici binecuvântările şi posibilităţile lor nu le-au avut, dar care s-au nevoit şi au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Iar ele, călugăritele, se vor ruşina, văzând cu ce fel de lucruri josnice s-au ocupat şi s-au chinuit. Aşa îmi spune gândul că va fi Judecata. Adică Hristos nu va spune: “Tu, vino-ncoace! Ce ai făcut?” sau: “Tu vei merge în iad, iar tu în Rai”, ci fiecare se va compara pe sine cu celălalt şi se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie.

Viaţa ce va să fie

- Părinte, am adus dulciuri să le împărţiţi.

- Uită-te cum se bucură! În cealaltă viată vom spune: “De ce lucruri neînsemnate ne bucuram! Cât demult ne emoţionau acelea!”. În timp ce acum ne tresaltă inima văzându-le.

- Părinte, cum vom putea înţelege aceasta încă de acum?

- Dacă o veţi înţelege de acum, nu o veţi spune în cealaltă viată. Oricum, cei care se află acolo sus o duc bine. Ştii ce lucru de mână fac ei acolo sus în cer? Slavoslovesc pe Dumnezeu.

- Părinte, de ce trupului mortului i se mai spune şi “rămăşiţe pământeşti”?

- Deoarece este ceea ce rămâne de la om aici pe pământ, după moartea lui. Căci adevăratul om, care este sufletul, se suie la cer. La Judecata de Apoi Dumnezeu va învia şi trupul, deoarece cu el a trăit şi a păcătuit. In cealaltă viată toţi vor avea acelaşi trup – trup duhovnicesc – aceeaşi înălţime şi cei scunzi şi cei înalţi, aceeaşi vârstă şi tinerii şi bătrânii şi pruncii, deoarece sufletul este acelaşi. Adică va exista o vârstă îngerească.

- Părinte, în cealaltă viată cei care vor fi în iad îi vor vedea pe cei care vor fi în Rai?

- Ascultă, aşa cum în vreme de noapte cei care sunt afară în întuneric îi văd pe cei care sunt înlăuntrul unei camere luminate, tot astfel şi cei care se află în iad îi văd pe cei care sunt în Rai. Iar aceasta va fi pentru ei un iad şi mai mare. Şi iarăşi, precum cei care în timpul nopţii se află în lumină şi nu-i văd pe cei care sunt afară în întuneric, tot astfel cei care se vor afla în Rai nu-i vor vedea pe cei care sunt în iad. Fiindcă de i-ar vedea pe cei osândiţi ar suferi, s-ar întrista pentru chinurile acelora şi astfel nu s-ar desfăta de Rai, căci acolo “nu este durere…”. Şi nu numai că nu-i vor vedea pe aceia, dar nici măcar nu-şi vor aduce aminte că au avut frate sau tată sau mamă, dacă nu-i va vedea pe aceia în Rai. “In ziua aceea vor pieri toate gândurile lui”, spune psalmistul. Pentru că de şi-ar aduce aminte, cum ar mai fi Rai? Pe lângă aceasta, cei care sunt în Rai vor crede că nu mai există alţi oameni, şi nici nu-şi vor mai aduce aminte de păcatele pe care le-au făcut. Fiindcă de-şi vor aduce aminte de păcatele lor, din multa lor mărime de suflet nu vor putea suferi gândul că L-au mâhnit pe Dumnezeu.
Iar cantitatea de bucurie a fiecărui suflet din Rai va fi diferită. Unul va avea un degetar de bucurie, altul un pahar, iar altul un bazin întreg. Insă cu toţii se vor simţi deplini şi niciunul nu va cunoaşte mărimea bucuriei şi a veseliei celuilalt. Bunul Dumnezeu le-a rânduit astfel pentru că, dacă ar cunoaşte unul că celălalt are mai multă bucurie, atunci nu ar fi Rai, deoarece ar exista nemulţumirea: “De ce acela să aibă mai multă bucurie, iar eu mai putină?”. Adică în Rai fiecare va vedea slava lui Dumnezeu potrivit cu curăţia ochilor sufletului său. Iar măsura în care fiecare va vedea slava lui Dumnezeu nu va fi hotărâtă de El, ci va depinde de propria curăţie.

- Părinte, unii nu cred că există iad şi Rai.

- Nu cred că există iad şi Rai? Atunci cum este cu putinţă ca morţii să rămână în inexistentă, de vreme ce sunt suflete? Dumnezeu este nemuritor, dar şi omul este nemuritor după har. Prin urmare, nemuritor va fi şi în iad. Pe lângă aceasta. Raiul şi iadul le trăieşte sufletul într-un anumit grad încă din această viată, potrivit cu starea în care se află.
Când cineva are mustrări de conştiinţă şi simte frică, tulburare, nelinişte, desnădejde sau este stăpânit de ură, invidie, etc, atunci trăieşte iadul. In timp ce, dacă înlăuntrul său există dragoste, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, etc, atunci trăieşte Raiul. Totul este sufletul, deoarece el este cel care simte şi bucuria şi durerea. Iată, mergi la un mort şi spune-i cele mai plăcute lucruri, de pildă: “A venit fratele tău din America“, etc, şi vei vedea că nu va înţelege nimic. Chiar dacă i-ai rupe mâinile şi picioarele, tot nesimţitor va rămâne. Prin urmare sufletul este cel care simte. Toate acestea nu le creează probleme de conştiinţă? Sau să presupunem că ai un vis frumos şi de aceea te bucuri, inima simte o negrăită dulceaţă şi nu vrea să se mai termine. Te trezeşti şi te mâhneşti pentru că te-ai trezit. Sau ai un vis urât, în care se face că îţi rupi picioarele şi de durere plângi. Din pricina agoniei pe care o ai, te trezeşti cu lacrimi în ochi, dar văzând că nu ai păţit nimic, spui: “Bine că a fost numai un vis!”. Adică sufletul participă şi la bucurie şi la durere. Omul suferă mai mult din pricina unui vis urât decât atunci când acel lucru s-ar petrece în realitate. Tot astfel şi bolnavul, suferă mai mult noaptea decât ziua. La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic – Doamne fereşte?  în mâhnire? De aceea este mai bine să nu mergem în iad. Voi ce spuneţi?

- Părinte, de atâta vreme ne nevoim să nu mergem în iad, şi oare acolo să sfârşim?

- Dacă nu avem minte, acolo vom merge. Eu mă rog ca să meargă ori toţi în Rai, ori niciunul în iad. Nu spun bine? Este foarte dureros ca, după atâtea pe care le-a făcut Hristos pentru noi oamenii, să mergem în iad şi astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu numai om, dar nici măcar pasăre să nu meargă în iad.
Bunul Dumnezeu să ne dea pocăinţă adevărată pentru a ne găsi moartea într-o stare duhovnicească bună şi astfel să ne sălăşluim în Împărăţia Lui cea cerească. Amin“.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti vol 4, Viata de familie

Doamne ajuta si post binecuvantat in urcare treptelor sale spre urcusul Invierii lui Hristos...

IMPRESIONANT... PLANG ICOANELE MAICII DOMNULUI CAT SI DOMNULUI IISUS HRISTOS IN UCRAINA SI RUSIA

Ένα απίστευτο φαινόμενο συντελείται τις τελευταίες ημέρες σε Ορθόδοξους ναούς της Ρωσίας και της Ουκρανίας. Δεκάδες εικόνες… δακρύζουν ταυτόχρονα.

Όπως μεταδίδουν τοπικά Μέσα Ενημέρωσης, σε πολλούς Ναούς τόσο της Ρωσίας όσο και της Ουκρανίας, πολλές ιερές εικόνες, του Χριστού, της Παναγίας αλλά και άλλων Αγίων, έχουν αρχίσει να δακρύζουν, μετά την κρίση που έχει ξεσπάσει στην Ουκρανία.

Αρκετοί είναι αυτοί που κάνουν λόγο για «μήνυμα από τον ουρανό», το οποίο εκλαμβάνεται ως κακός οιωνός, ενώ δεν είναι λίγοι αυτοί που σπεύδουν να προσκυνήσουν τις εικόνες ζητώντας το έλεος του Θεού απέναντι στη μεγάλη κρίση.

Δεν λείπουν ωστόσο και εκείνοι που αντιμετωπίζουν με ιδιαίτερο σκεπτικισμό και επιφύλαξη το φαινόμενο αυτό.

Είναι γεγονός πάντως πώς πολλοί Ορθόδοξοι ναοί, Εκκλησίες και Μονές στην Ουκρανία, κυρίως γύρω από το Κίεβο έχουν μπει στο στόχαστρο εξτρεμιστών, με τους πιστούς να έχουν σχηματίσει «ασπίδα» προστασίας και τη Μόσχα να έχει προειδοποιήσει με επιχείρηση σε περίπτωση πώς καταστραφούν τα ιερά σύμβολα.

Προφανώς η Μεγαλόχαρη και ο Υιός της και Κύριός μας δεν θέλουν να δουν τα πνευματικά Ορθόδοξα παιδιά τους να σκοτώνονται μεταξύ τους από τις δολοπλοκίες Καθολικών και Προτεσταντών, που προκειμένου να βλάψουν την Ορθοδοξία συμμαχούν ακόμα και με το Διάβολο (Ισλάμ)

Un fenomen de necrezut se intampla in ultimele zile in Bisericile Ortodoxe din Rusia si Ucraina.
Zeci de icoane....plang toate deodata.
 Asa cum transmit cei de la stiri,in multe Biserici din Rusia cat si din Ucraina,foarte multe Sfinte Icoane ale Lui Hristos si Maicii Domnului dar si ale altor Sfinti au inceput sa lacrimeze,dupa criza ce a inceput sa fie in Ucraina.
Destui sunt cei ce vorbesc si zic ca este transmis un...<< mesaj din cer>>care aduce a semn rau,dar..destui sunt si din cei ce se inchina la icoane si cer ajutorul si mila lui Dumnezeu in criza si haosul ce sa creat.
Nu lipsesc nici din cei ce au o parere personala cu o pozitie sceptica la fenomenul acesta..
Faptul este  real ca multe Altare crestine,Biserici si Manastiri din Ucraina,mai ales in jurul Kievului au fost vizate de extremisti( islamisti),iar credinciosii au format ''un scut ''uman de protectie,iar Moscova a avertizat cu interventie militara in caz ca se vor distruge simbolurile sacre ale ortodoxiei.
 Se pare ca Fecioarei Maria si Fiului ei si Domnul nostru nu vor sa vada copii ei crestini sa se omoare intre ei,din intrigile catolicilor si a protestantilor care au scop in a face rau Ortodoxiei chiar luand aliati pe diavol care este( islamul)

traducere admin
http://crestiniisecolului21.blogspot.ro/

Va redau si un filmulet cu stirile din Ucraina 

SURSA
http://www.athensmagazine.gr/portal/newsnpeople/85282#.UxgTzM6KgjJ

Doamne ajuta..
admin

FOAMEA DE BUNAVOIE... IN VREMEA POSTULUI, ROD AL POCAINTEI

Foamea, in vremea Postului

 

Foamea nu sfinteste, dar, cu siguranta, ajuta semnificativ la pasirea pe Calea cea stramta si cu chinuri, care duce in Imparatia lui Dumnezeu. Deci, mai ales in vremea postului, este vrednica de dorit invatatura ce ne vine din buna intrebuintare a foamei.

Alimentele nu intineaza, nici nu sfintesc !

Alimentele difera intre ele mai ales prin gustul si energia lor. Din punct de vedere duhovnicesc, unele alimente ne inrobesc, altele nu. Cele care ne inrobesc sunt tocmai cele la care renuntam in vremea postului, adica cele care dau mai multa putere trupului si cele care sunt mai gustoase.

Pentru a intelege valoarea si scopul postului, mai intai trebuie sa intelegem ca "nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu" (I Corinteni 8, 8), nici nemancarea, ci curatia inimii, impreuna cu pocainta, smerenia, dragostea, blandetea si milostenia.

"Iisus, chemand la Sine multimile, le-a zis: Ascultati si intelegeti: Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om" (Matei 15, 10-20).

Postul este cale, nu scop

Postul nu are un scop in sine insusi. Nu postim de dragul postului, nici pentru a implini o porunca bisericeasca. Postim pentru a dobandi o curatie a inimii. Cand nu agonisim acest lucru, calea postului se dovedeste a fi fost stramba, iar nu dreapta.

Scopul principal al postului este despatimirea. Mai ales in post cautam sa ne vedem pacatele si sa dobandim harul sfintitor. Iar pentru aceasta se dovedeste a fi de un mare folos foamea, care trezeste sufletul si incordeaza mintea. Apoi, odata trezit sufletul, incepe lucrarea mintii, prin cercetare de sine si rugaciune, spre pocainta si smerenia.

Cum sa nu postim ?

Sa nu postim cu gandul ca, prin post, prevenim anumite boli si avem un trup mai sanatos. Cand omul accentueaza prea mult aspectul terapeutic al postului, el face din acest timp sfintitor o simpla metoda de tratament la domiciul.

Sa nu postim umbland dupa "retete de post". Aceasta ispita arata o neințelegere si mai mare a postului. In post, aragazul ar trebui sa fie scos afara din bucatarie. Asa, sa nu mai fie atat de la indemana. Mancare simpla, cu ingrediente putine. Timpul modest alocat pregatirii mesei il sporeste pe cel alocat ingrijirii sufletului si vietii practice.

Flamanzirea de bunavoie, rod al pocaintei

Cei din cetatea Ninive, cand si-au inteles pacatele, ca manifestare a pocaintei, nu au mai mancat si nu au mai baut nimic, vreme de cateva zile. Ei au lasat fara mancare pana si animalele lor (Iona 3, 7). La randul sau, dupa ce L-a cunoscut pe Dumnezeu si a inteles ratacirea in care se afla pana atunci, Sfantul Apostol Pavel nu a mai mancat si nu a mai baut nimic vreme de trei zile (Fapte 9, 9).

Cand este apasat de griji sau este foarte suparat, omul nu are pofta de mancare, iar daca mananca, o face cu mare greutate. Cand postim, daca nu simtim aceasta greutate in a manca, inseamna ca nu ne-am vazut inca pacatele si nu strigam cu pocainta adevarata catre Dumnezeu.

Flamanzirea de bunavoie este o reactie fireasca a celui care isi vine in fire si se pocaieste de faptele lui rele, asteptand mila lui Dumnezeu.

Foamea, in vremea Postului

Indiferent de durata lui, postul biblic, asa cum au postit Dreptii Vechiului Testament si Mantuitorul Iisus Hristos, insemna ajunare totala, adica ceea ce noi numim astazi "post negru". Fara apa si fara mancare, o zi intreaga sau mai multe. Acest post biblic ne-a invatat ca flamanzirea este cheia postului, iar nu schimbarea alimentelor.

In vechime, Postul Mare era tinut cu mare asprime de toti crestinii. Paine, fructe uscate si apa, luate cu masura, dupa apusul soarelui. Doar duminica si la praznice, dezlegare la ulei si vin. Din toate acestea razbate pana la noi chemarea la flamanzire pe care o striga postul.

Postul, deci, inseamna flamanzire de bunavoie, iar nu mancare "de post". In acest sens, frumos zice un parinte: "Cum postești, daca zici ca nu ți-e foame?!" Astfel, fructe si legume folosim nu pentru a ne satura, ci pentru a mangaia nevoile firesti ale trupului, care si ele sunt mai restranse.

Postul inseamna acceptarea foamei, intr-un soi de refuz al limitarii noastre la aceasta lume vazuta. Infometarea de bunavoie ne reaminteste faptul ca "nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Cand flamanzim, ne lepadam de noi insine si ne incredintam purtarii de grija a lui Dumnezeu.

Postul cel adevarat este acela in care omul flamanzeste, simultan, dupa paine si dupa dreptatea lui Dumnezeu. Fiecare zi de post ne pune inainte flamanzirea, iar serile in care ne culcam satui se arata a fi tot atatea zile in care nu am postit dupa cuviinta.

Foamea trebuie asumata in mod liber

Fiecare crestin are libertatea de a-si asuma sau nu propria infometare. Nimeni nu are dreptul de a impune cuiva masura postirii sale. Ba, inca si mai mult, cu cat crestinul va imbratisa flamanzirea, cu atat el ii va da celui de langa sine si portia sa.

Fiecare om flamanzeste in mod diferit. Astfel, se poate ca unul care mananca o paine intreaga sa fie mai flamand decat unul care mananca o singura felie. Dumnezeu singur cunoaste efortul fiecaruia de a se infrana de la bucate si a tanji dupa Imparatia Sa.

"Nu stiti voi postul care Imi place?"

Zice Domnul: "In zi de post, voi va vedeti de treburile voastre si asupriti pe toti lucratorii vostri. Voi postiti ca sa va certati si sa va sfaditi si sa bateti furiosi cu pumnul; nu postiti cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru sa se auda sus. Este oare acesta un post care Imi place, o zi in care omul isi smereste sufletul sau? Sa-si plece capul ca o trestie, sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului?

Nu stiti voi postul care Imi place? Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfaramati jugul lor. Imparte painea ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-ma!

Daca tu indepartezi din mijlocul tau asuprirea, amenintarea cu mana si cuvantul de cartire, daca dai painea ta celui flamand si tu saturi sufletul amarat, lumina ta va rasari in intuneric si bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va calauzi necontenit si in pustiu va satura sufletul tau. El va da tarie oaselor tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata. (...)

Daca iti vei opri piciorul tau in ziua de odihna(Duminica) si nu-ti vei mai vedea de treburile tale in ziua Mea cea sfanta, ci vei socoti ziua de odihna ca desfatare si vrednica de cinste, ca sfintita de Domnul, si vei cinsti-o, fara sa mai umbli, fara sa te mai indeletnicesti cu treburile tale si fara sa mai vorbesti desertaciuni, atunci vei afla desfatarea ta in Domnul" (Isaia 58, 3-14).

*

Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului este hranirea cu "painea vietii" si cu "apa cea vie", despre care ne-a vorbit Mantuitorul, zicand: "Eu sunt painea vietii; cel ce vine la Mine nu va flamanzi, iar cel ce va crede in Mine nu va inseta niciodata" (Ioan 6, 35); "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare, spre viata vesnica" (Ioan 4, 14).

Teodor Danalache

Sursa http://www.crestinortodox.ro/post/foamea-vremea-postului-143966.html

Doamne ajuta...

CUM A SALVAT DE LA MOARTE O FAMILIE DE ROMANI ..CUVIOSUL PARINTE PAISIE AGHIORITUL

Faţa şi mâinile lui aveau o strălucire specială. Mă apropii. Îi cer binecuvântarea şi vreau să-i sărut mâna. La început ezită, dar, în cele din urmă, îmi dă mâna să o sărut. Nu-mi zice nimic. Eu mă retrag şi spun celor prezenţi, pe care, însă, nu-i vedeam: «Cuviosul Paisie!!!».

 

Despre Cuviosul Paisie Aghioritul am auzit pentru prima dată în 1994, câteva luni înainte de plecarea sa la Domnul. Mă aflam la Tesalonic pentru aproximativ un an de zile, pentru a face cursuri de limbă greacă. Vestea despre un monah care convieţuieşte cu şerpii mi-a provocat interesul, dar nu am reuşit să aflu nimic în plus: unde se află mai exact, cum aş putea să-l întâlnesc etc. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, nu ştiam foarte bine limba greacă…

Binecuvântata mea «întâlnire» cu Cuviosul Paisie avea să se petreacă 11 ani mai târziu, în anul 2005. Mă aflam din nou în Grecia. De data aceasta, pentru studii post-universitare. Totul s-a petrecut în mod treptat.

În august 2005, un aghiorit, Părintele Ştefan Nuţescu, egumenul Schitului Românesc «Sf. Dumitru» Lacu (afiliat Mănăstirii athonite «Sf. Pavel») mi-a trimis, ca binecuvântare, o carte despre Cuviosul Paisie. Era vorba despre Viaţa sa, scrisă de Ieromonahul Isaac – plecat deja la Domnul – şi de obştea sa. Cartea era, de fapt, traducerea în limba română, pe care o realizase Părintele Ştefan însuşi, căruia îi voi fi mereu îndatoratpentru gestul său. Astfel, am început atât eu, cât şi preoteasa mea să aflăm mai multe despre Cuviosul Paisie, a cărui viaţă ne-a făcut o impresie cu totul deosebită.

Luna următoare, în septembrie, am vizitat Sfântul Munte Athos. De această dată era de neconceput să nu trec şi pe la Panaguda – chilia iubitului nostru Gheronta (Stareţ). Vedeam acest loc binecuvântat pentru prima dată. Atunci am cunoscut şi pe un ales ucenic de-al său, viitor adevărat far duhovnicesc pentru familia mea.

O lună mai târziu, în octombrie, era rândul Cuviosului Paisie să mă «viziteze» într-o manieră specială: salvându-mă de la moarte! Lucrurile s-au întâmplat după cum urmează.

Ca în fiecare an, m-am deplasat în oraşul meu – Iaşi, România – pentru a participa la hramul Catedralei Mitropolitane «Sf. Cuv. Parascheva» (14 octombrie). După ce sărbătoarea a luat sfârşit, am început, împreună cu preoteasa mea, călătoria de întoarcere în Grecia.

Sâmbătă, 23 octombrie 2005. În timp ce traversam Bulgaria, în dreptul oraşului Plevna, am avut parte de un eveniment care era cât pe ce să ne fie fatal. Conducea preoteasa, cu 120 km/h. O secundă de neatenţie a fost de ajuns pentru a ieşi în afara carosabilului. Roţile autovehiculului au intrat într-o fosă de ciment exact de mărimea unui mormânt şi, din acel moment, au început tumbele şi «miasma» sfârşitului. Am reuşit doar să strig: «Doamne ajută!». Îmi amintesc cum, preţ de câteva secunde, am văzut cerul şi pământul răsturnându-se şi, prinse ca într-o horă, «dansând» în ritm nebun, în timp ce un zgomot puternic, sideral, a înghiţit totul. În cele din urmă, maşina s-a oprit în poziţie firească, pe roţile sale. Fumul din interior ne-a făcut să credem că va exploda motorul. Nu s-a întâmplat. Se pare că era de la airbag-uri. Am ieşit din maşină urgent. Primele mele cuvinte au fost: «Slavă Ţie, Doamne!». Noi nu am păţit nimic. Pentru maşină, însă, acesta a fost sfârşitul. Imediat, a oprit cineva în spatele nostru. Era un polonez care vorbea limba greacă. «Sunteţi bine?», ne-a întrebat. «Am văzut totul din spate. Mă temeam să mă apropii de maşina dumneavoastră pentru a vedea ce este înăuntru. Când v-am văzut ieşind, am zis că aţi avut un sfânt protector!». Sigur că am avut un sfânt protector! Eu aş zice că am avut o ceată de sfinţi! Atunci am început să analizez situaţia. Am observat că pixul pe care îl avusesem în buzunarul de la pieptul reverendei căzuse jos şi se stricase. La fel şi telefonul mobil. Peste tot în maşină erau sute de iconiţe cu Sfânta Parascheva, pe care le luasem de la Iaşi. Faptul că aveam în geantă şi o bucată din veşmântul care acoperise pentru o perioadă moaştele Cuvioasei m-a determinat să-i mulţumesc şi să pun salvarea noastră pe seama ei. Evoluţia evenimentelor ne-a arătat, însă, că am mai avut un ocrotitor. În perioada aceea, aveam în maşină o fotografie de-a Cuviosului Paisie. Era singurul obiect pe care îl ţineam lângă volan. S-a pierdut în amalgamul de lucruri răspândite peste tot.

A doua zi, am ajuns, tractaţi, în Tesalonic, total extenuaţi. Era duminică dimineaţa. Un prieten de-al nostru, preot, ne-a dus la Spitalul Papanikolau. Medicii se mirau cum putea preoteasa, cu tensiunea 4:3, să se deplaseze normal, înainte şi înapoi. Nu aveam nimic, nici o rană. Doar că un ochi mi se înroşise puţin, se pare că de la contactul cu airbag-ul. Simţeam, ce-i drept, un fel de durere durere în tot corpul, care ne amintea de şocul impactului.

În cele din urmă, am mers la apartamentul unde locuiam. Seara ne-am culcat, slăvind pe Dumnezeu pentru mila şi dragostea Sa.

În noaptea aceea, însă, ni s-a dat să înţelegem cine a mai mijlocit pentru salvarea noastră de la o moarte sigură. Am avut un vis. Intens. Mă aflam într-o biserică. Deodată îl văd pe Cuviosul Paisie cum trece pe lângă mine, venind dinspre Sfântul Altar. Ţinea mâinile împreunate, în stilul lui caracteristic. L-am recunoscut imediat. Văzusem această imagine într-o fotografie care-l înfăţişează astfel la călugăria unei maici, aceasta ţinând în mână o lumânare. Faţa şi mâinile lui aveau o strălucire specială. Mă apropii. Îi cer binecuvântarea şi vreau să-i sărut mâna. La început ezită, dar, în cele din urmă, îmi dă mâna să o sărut. Nu-mi zice nimic. Eu mă retrag şi spun celor prezenţi, pe care, însă, nu-i vedeam: «Cuviosul Paisie!!!». Aceştia îmi răspund: «Care Cuvios Paisie?! El a murit acum mulţi ani! Unde l-ai văzut tu?». Atunci am înţeles că era vorba despre o apariţie miraculoasă a Cuviosului, după adormirea sa, al cărei scop era să-i arate că îmi este alături. Am început să plâng de bucurie acolo, în biserică.

Dimineaţă m-am trezit. Mi-am amintit visul şi mi-am zis: «Asta este! Cuviosul Paisie a vrut să-mi arate în acest fel că a fost aproape de noi în momentul accidentului!». Până atunci nu mă gândisem de loc la acest lucru. De unde să-mi închipui eu că minunata noastră salvare se datora intervenţiei directe a acestui mare Sfânt contemporan al Ortodoxiei noastre!? Deoarece avem convingerea că este sfânt. Aşa ne şi adresăm în rugăciunile noastre, precum şi în discuţiile cotidiene cu ceilalţi membri ai familiei noastre. Sunt atât de convins de sfinţenia Cuviosului Paisie, încât pot să o susţin cu însăşi viaţa mea.

După toate acestea, Cuviosul Paisie ne-a arătat şi cu alte ocazii directa lui purtare de grijă. Îi suntem recunoscători pentru că a devenit mobilul unui nou început în viaţa noastră duhovnicească, în care, din păcate, datorită lipsurilor noastre, rămânem, văd, începători.

Ultima mare binefacere a Cuviosului Paisie pe care mi-a făcut-o mie, personal, este faptul că m-a învrednicit să mă ocup de sfânta sa persoană în timpul studiilor mele de doctorat la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Titlul lucrării mele este «Cuviosul Paisie Aghioritul. Abordare patristică şi pastorală». De menţionat faptul că la început alesesem alt subiect, însă timp de doi ani de zile nu am reuşit să mă înscriu la doctorat. Piedici inexplicabile nu mi-o permiteau. După schimbarea subiectului, drumurile mi s-au deschis… Slavă lui Dumnezeu, Cel Ce este minunat întru Sfinţii Săi!

De atunci de când l-am cunoscut pe Cuviosul Paisie «vânăm» persoanele şi locurile care au avut sau mai au legătură cu sfânta sa persoană. Mergem des la Mănăstirea «Sf. Ioan Teologul», Suroti, unde ne închinăm la moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul şi la mormântul care adăposteşte cinstitele moaşte ale Cuviosului Paisie, care, atunci când binevoieşte Dumnezeu, emană bună mireasmă (lucru constatat de întraga noastră familie în ziua pomenirii adormirii sale, la 12 iulie 2007).

Mergem, de asemenea, ca la el acasă, la Mănăstirea «Sf. Arsenie Capadocianul», Vatopedi şi la Mănăstirea «Sf. Ioan Botezătorul», Metamorfosi, ambele din Halkidiki, unde vedem cum duhul Cuviosului Paisie impregnează întreaga viaţă chinovială a monahilor şi, respectiv, maicilor de acolo.

Mai mult, nu există pelerinaj la Sfântul Munte Athos fără să mă opresc la chilia Cuviosului Paisie, Panaguda, de unde el oferă o mare binecuvântare pelerinilor iubitori de sfinţi, care urcă acolo. De asemenea, vizitez şi alte locuri binecuvântate, unde se păstrează multe semne ale trecerii sale.

Pentru mine, ca şi pentru întreaga mea familie, Cuviosul Paisie are un loc cu totul special. Ne străduim cu orice mijloc să evidenţiem cuvioasa sa personalitate cunoscuţilor noştri, spre folos duhovnicesc şi smerită imitare. Ne vom bucura nespus să trăim de aproape evenimentul proclamării canonizării sale ca Sfânt al Bisericii lui Hristos. Având în vedere faptul că destui Sfinţi au fost recunoscuţi la puţin timp după adormirea lor (cum este cazul Sfântului Grigorie Palama, pictat în biserici după nouă ani de Rai), precum şi toate dovezile sfinţeniei sale, nu mă îndoiesc că în scurt timp poporul lui Dumnezeu va putea invoca şi oficial în rugăciunile lui numele Sfântului Paisie Aghioritul.

Închei cu o concluzie logică, ce urmăreşte să-mi justifice entuziasmul: proclamarea oficială a unui sfânt arată că, de fapt, el era sfânt şi mai înainte, adică în timpul vieţii, dar şi imediat după moarte, din moment ce sufletul său s-a sălăşluit în rândurile aleşilor lui Dumnezeu. Prin urmare, acesta avea şi are tot dreptul să fie cinstit de toţi. Sfântul Sinod al unei Biserici pur şi simplu recunoaşte o situaţie de fapt. Primul pas în recunoaşterea unui sfânt îl face poporul. În cazul Cuviosului Paisie Aghioritul, poporul şi-a făcut deja datoria. 

 Pr. drd. Petru Sidoreac

SURSA...

Doamne ajuta 

INTAMPLARI ADEVARATE CU PARINTELE PAISIE AGHIORITUL...

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii.

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr… din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.
După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.
Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:
Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii.

 Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc!

(Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής - Vasul ales, pp. 29-30)

Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

sursa

DUMINICA DE DUPA BOTEZUL DOMNULUI..PREDICA PARINTELE LEONTIE FUSA

Iar a venit o predica destul de smerita si plina de invatatura despre galileea neamurilor ..rostita de Parintele Leontie la Schitul Closca in Duminica de dupa Botezul Domnului..2014

Doamne ajuta

Sfânta Euharistie care a înmugurit

În oraşul Selefchia din Siria, pe vremea când episcop era Dionisie (sec. VI), trăia un bogat foarte evlavios. Era însă eretic şi credea în dogmele lui Sevir. Acesta avea însă un angajat care era ortodox şi urma Sfânta şi Apostolească Biserică.

Ortodoxul, după obiceiul vremii a luat în Joia Mare, Sfânta Împărtăşanie, a pus-o într-o cutiuţă şi a încuiat-o într-un dulap.

După Sfintele Paşti, a plecat să facă comerţ la Constantinopol, uitând în dulap Sfintele Părţi. Lăsase însă cheia şefului său. Într-o zi acesta a deschis dulapul şi a găsit cutiuţa cu Sfintele Părţi. S-a întristat pentru asta şi nu ştia ce să facă cu ele deoarece aparţineau Bisericii Ortodoxe iar el era eretic şi nu vroia să se împărtăşească cu ele. Le-a lăsat deci în dulap, gândind că oricând trebuie să vină angajatul lui şi se va împărtăşi.

A trecut un an. A venit iar Joia Mare, însă angajatul nu se întorsese încă. Şeful a hotărât atunci să ardă părţile ca să nu rămână şi al doilea an. Deschide dulapul şi ce vede? Toate făcuseră muguri.

Frica şi groaza l-au cuprins. Le-a luat imediat şi a alergat la episcopul Dionisie, strigând: “Doamne miluieşte!”.

Minunea au văzut-o toţi ortodocşii şi au preamărit pe Dumnezeu. Aceasta a devenit chiar un motiv ca mulţi să creadă şi să vină la Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 58)

SURSA..

DE CE TREBUIE SA NE RUGAM?

Fără rugăciune ne aflăm departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori deznădăjduiţi şi deseori neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla pacea din sufletul nostru.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să ne rugăm. Sfinţilor Săi apostoli, care căutau cu sârguinţă rugăciunea adevărată, Mântuitorul Iisus Hristos le arată cum ar trebui să se roage pentru a dobândi harul lui Dumnezeu: „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri.” Oamenii din zilele noastre trebuie să înţeleagă că este mai important să se roage aşa cum ştiu ei, decât să înveţe cum să se roage. Din păcate oamenii neglijează complet rugăciunea şi trec cu uşurinţă peste această sfântă lucrare a rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în Epistola sa către Romani: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.”

Cât de des ar trebui să mă rog? Nu sunt prea ocupat pentru a mă mai ruga? Cred cu adevărat că Dumnezeu mă va ajuta dacă mă rog Lui?

Omul zilelor noastre este ocupat cu tot felul de activităţi. Din păcate rugăciunea nu mai este căutată de om cu nerăbdare atunci când este într-un impas, când are o ispită, un necaz sau o boală. Comerciantul se trezeşte dis de dimineaţă şi se grăbeşte să ajungă la afacerea sa. Luptă din răsputeri să-şi vândă bunurile, să învingă concurenţa. În acelaşi timp cumpărătorul şi el luptă să găsească un preţ bun şi nicicum nu se gândeşte că ziua ar trebui începută cu rugăciunea şi nu cu dorinţa aceasta nebună după câştig. Şi uite aşa ora de rugăciune este „furată” de grijile vieţii.

Acest lucru se întâmplă cu toţi oamenii, nu numai cu cei care au afaceri, ci şi cu meseriaşii, judecătorii, oratorii şi cu cei care sunt judecaţi. Aceştia toţi îşi pun nădejdea în ei înşişi, în propriile lor puteri şi uită cu totul de lucrarea rugăciunii. Dar uită şi de faptul că Dumnezeu este Cel care le-a dat două mâini pentru a lucra, pentru a-şi câştiga traiul. Asemenea şi oratorii uită că Dumnezeu este Cel care le-a dat grai şi înţelepciune pentru a-i învăţa pe alţii.

Omul se îngrijeşte numai de cele lumeşti, materiale şi uită de cele cereşti, dumnezeieşti. Acesta este şi motivul pentru care viaţa lor este înghiţită de păcat şi de „afaceri lumeşti”. Lăcomia intră imediat în sufletul omului prin aceste „afaceri”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola sa către Coloseni: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5).

Trebuie să învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi care zice că omul trebuie „să se roage întotdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Unitatea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine doar prin rugăciune. Sfântul Grigorie de Nyssa încearcă să ne spună că rugăciunea este esenţială pentru o viaţă de virtute. Fără rugăciune ne aflăm departe de Dumnezeu, uneori nervoşi, alteori deznădăjduiţi şi deseori neîmpliniţi. Doar prin rugăciune putem afla pacea din sufletul nostru.

SURSA

ISTORIA ICOANEI MAICII DOMNULUI UMILENIE,,ICOANA CU DOUA FETE

Pentru toti cei ce sunt rataciti in afara ORTODOXIEI si pentru cei ce zic ca noi Ortodocsi ne inchinam la idoli...sa ia aminte la acest film documentar de la fratii nostri crestini ortodocsi rusi si la Icoana despre care se vede in video...

Doamne ajuta