CE INSEAMNA CUMPATAREA IN VIATA UNUI CRESTIN ADEVARAT...

Infranarea in viata zilnica

Prin asceza omul se imaterializeaza

- Parinte odata ne-ati spus ca: "In nevointa duhovniceasca este nevoie de blocada". La ce va refereati?

- In razboi soldatii incearca sa-l blocheze pe dusman, il inconjoara, il inchid intre ziduri si il lasa flamand. Dupa aceea ii taie si apa. Iar daca dusmanul nu are provizii si munitii, va fi nevoit sa se predea. Vreau sa spun ca tot astfel, prin post si priveghere, diavolul este dezarmat si se retrage. "Cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, cerestile daruri luand..."", spune imnograful.

Prin asceza omul se imaterializeaza. Fireste, cel care se infraneaza trebuie sa priveasca la un scop duhovnicesc mai inalt. Daca se infraneaza pentru a se dezintoxica de grasimile acumulate, tot pentru binele trupului sau se ingrijeste. Atunci asceza lui seamana cu yoga. Din pacate chiar si oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. "Trebuie sa mananc mancarica mea, spun ei, sa ma desfatez si de asta si de cealalta, pentru ca Dumnezeu pe toate le-a facut pentru noi". Stiti ce mi-a spus odata un arhimandrit la o masa pe care ne-a oferit-o? Eu nu m-am putut sili sa mananc mai mult decat de obicei, iar acela a observat si mi-a spus: "De va strica cineva templul lui Dumnezeu, ii va strica Dumnezeu pe el". Nu cumva ai inteles anapoda?, il intreb. Aceasta s-a spus pentru asceza sau pentru desfranare? Versetul acesta se refera la cei care strica, distrug templul lui Dumnezeu cu desfranarea si abuzurile, si nu la cei care fac asceza din dragoste pentru Hristos". Si uita-te, acela isi odihnea gandul sau, spunand: "Trebuie sa mancam, ca sa nu stricam templul lui Dumnezeu". Un altul, dupa o vizita la o manastire, mi-a spus: "Am mers la o manastire si am aflat ca monahii de acolo se imbolnavisera din pricina postului indelungat pe care l-au facut. Sticlutele cu untdelemn de pe masa erau neatinse. Asta fac, Parinte, post si priveghere". Ce sa mai spui? Astfel de oameni nu vor sa se lipseasca de nimic. Isi numara mancarea lor, fructa lor, prajitura lor si apoi, pentru a se indreptati, ii judeca pe ceilalti care fac asceza. Nu au simtit inca bucuria duhovniceasca a ascezei. Iar altul iti spune: "Trebuie sa beau atatea cani de lapte. Voi posti in post, dar dupa aceea imi voi completa substantele hranitoare, trebuie sa am atata albu-mina in organism". Si spune acestea nu pentru ca organismul lui ar avea nevoie de albumina, ci deoarece considera ca este dreptul lui sa faca aceasta, isi odihneste astfel gandul ca este in regula, ca aceasta nu este pacat. Dar chiar si numai a gandi cineva astfel este pacat. Unde ajunge logica omeneasca? Sa fie in regula si cu posturile pe care le-a randuit Biserica, dar sa nu se lipseasca nici de cele pe care le-a pierdut in vremea postului. Ei, cum sa se salasluiasca apoi Duhul Sfant in astfel de oameni?

Si poti vedea la unii familisti cata marime de suflet au. Odata un crestin foarte simplu, care avea noua copii, s-a dus la duhovnic sa se spovedeasca, iar acela i-a spus sa se impartaseasca. "Dar nu ma pot impartasi, ii spune acela duhovnicului, deoarece lucrez si eu si copiii mei si de aceea punem putin untdelemn in mancare". "Cati copii ai?" il intreaba duhovnicul. "Noua". "Cat untdelemn puneti in mancare?". "Doua linguri". "Atunci cat untdelemn iti revine, amaratule? il intreba duhovnicul. Mergi si te impartaseste". Erau unsprezece persoane si mancau numai doua linguri de untdelemn si il chinuia gandul pentru aceasta.

Am cunoscut mireni care s-au sfintit prin asceza pe care au facut-o. Iata, pana nu demult in Sfantul Munte a lucrat pentru mai multa vreme un mirean cu fiul sau. Dupa catava vreme s-a ivit un serviciu bun in partile de unde erau, si tatal a hotarat sa plece impreuna cu fiul sau pentru ca sa fie mai aproape de familie. Tanarul insa fiind impresionat de viata ascetica a monahilor si avand in vedere si viata lumeasca cu stresul ei, nu a vrut sa-l urmeze pe tatal sau si sa plece in lume. Tata, de vreme ce mai ai si alti copii, lasa unul si in Gradina Maicii Domnului!". Si fiindca acela staruia, tatal sau a fost nevoit sa-l lase. Tanarul acesta nu stia carte, dar era foarte sensibil si avea multa marime de suflet si simplitate. Se simtea pe sine foarte nevrednic pentru a deveni monah, caci credea ca nu va putea face fata la datoriile monahicesti. In cele din urma a gasit o coliba mica, care fusese folosita mai demult pentru catari, a astupat usa si ferestrele cu pietre si feriga, lasand numai o gaura mica rotunda, prin care intra si iesea cu destula greutate, si pe care o astupa pe dinauntru cu un palton zdrentuit, pe care il gasise aruncat acolo. Nu aprindea nici macar focul, negresit, cuiburile pasarilor si adaposturile animalelor erau mai bune decat salasul sau. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care traiesc in palate bogate, pentru ca acesta se nevoia pentru Hristos, iar Acela era langa el, nu numai in coliba sa, ci si in casa lui duhovniceasca, in trupul si inima sa. Si de aceea traia ca in Rai. Din cand in cand iesea din cuibul sau si trecea pe la vreo Chilie, unde vedea ca parintii au de lucru la gradina. Ajuta la sapat si parintii ii dadeau putin posmag si masline. Daca nu era lasat sa lucreze, nu voia sa primeasca nici o binecuvantare de la ei. Iar binecuvantarile pe care le lua le platea cu indoita munca. Desigur, viata lui duhovniceasca numai Dumnezeu o cunostea, pentru ca traia in ascuns, simplu si in tacere. Dar dintr-o imprejurare care s-a facut cunoscuta multora s-au descoperit multe despre el. Odata a trecut pe la o manastire si a intrebat cand incepe Postul Mare - desi pentru el aproape tot timpul era Postul Mare - dupa care a mers si s-a inchis in cuibul sau. Au trecut

aproape trei luni, fara sa-si dea seama cand au trecut. Intr-o zi a iesit si s-a dus la o manastire ca sa intrebe cand este Pastele. A stat la slujba, s-a impartasit la Sfinta Liturghie si dupa aceea a mers cu parintii la trapeza. Dar in trapeza, pe mese, a vazut oua rosii -era odovania Pastilor. A ramas uimit si a intrebat pe un frate: "Bine, dar atat de repede a venit Pastele?". "Ce Pasti, frate? Maine este inaltarea!". Adica postise tot Postul Mare si inca patruzeci de zile pana la inaltare. In felul acesta s-a nevoit pana la ceasul mortii lui. Un vanator l-a gasit mort la doua luni dupa ce murise si a instiintat politia si medicul. Dupa aceea medicul mi-a spus: Nu numai ca nu mirosea, ci, dimpotriva, trupul lui avea o buna mireasma".

Postul copiilor

- Parinte, copiii de cinci-sase ani trebuie sa posteasca inainte de Sfanta Impartasanie?

- Cel putin seara trebuie sa manance mancare de post cu untdelemn. Dar aceasta este o problema pe care o randuieste duhovnicul. Este mai bine ca mama sa intrebe pe duhovnic, deoarece copilul poate avea o problema de sanatate si este nevoit sa bea lapte.

- Parinte, cat trebuie sa posteasca un copil?

- Daca este sanatos, trebuie sa posteasca. De alt fel, acum exista o multime de mancaruri de post. Mai demult copiii posteau si toata ziua alergau si se jucau, dar mancau de mai multe ori. In Farasa, in Postul Mare, toti, mici si mari, posteau pana la ceasul al noualea. Parintii ii adunau pe copii in Castru, le dadeau jucarii, iar la ora trei dupa-amiaza, cand suna clopotul pentru Liturghia mai-inainte-sfintita, mergeau si se impartaseau. Sfantul Arsenie spunea: "Daca atunci cand copiii se joaca toata ziua nu-si mai aduc aminte de mancare, acum cand ii va ajuta si Hristos oare nu vor rezista?".

Cei mari, cand nu postesc, sunt mustrati de constiinta atunci cand ii vad pe copii postind. Cand eram mic lucram pentru mai multa vreme cu mesterul meu la cate o casa si mancam acolo, dar miercurea si vinerea plecam acasa sa mananc, deoarece aceia nu posteau. Odata, intr-o miercuri, mi-au adus o baclava. "Multumesc, le-am spus, dar postesc". "Ia te uita, copil mic si posteste, iar noi, oameni mari, mancam de toate!".

 post cu marime de suflet
 

Prin post omul isi arata intentia sa cea buna. Face din marime de suflet o asceza si Dumnezeu il ajuta. Daca insa se sileste pe sine si spune: "Ce sa fac? Este vineri si trebuie sa postesc", atunci se va chinui. In timp ce, daca ar intelege folosul postului si ar posti, s-ar bucura gandindu-se ca in aceasta zi Hristos a fost rastignit. Nici apa nu I-au dat sa bea, ci otet, iar eu sa beau apa toata ziua. Iar daca face aceasta, atunci va simti inlauntrul sau o bucurie mult mai inalta decat a celui care bea cele mai bune racoritoare.

Si uita-te, multi mireni nu pot posti nici macar o Vinere Mare, dar in fata Ministerului pot face, dintr-o incapatanare, greva foamei ca sa obtina ceva. Acolo diavolul ii incurajeaza. Dar aceasta pe care o fac este sinucidere. Iar altii, atunci cand vine Pastele, canta: "Hristos a inviat!" cu toata puterea lor, de bucurie ca vor manca bine. Unii ca acestia seamana cu iudeii care voiau sa-L faca pe Hristos imparat, deoarece i-a hranit in pustie.

Va aduceti aminte ce spune Proorocul? "Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire". Altceva este atunci cand cineva are dispozitie sa posteasca, dar nu poate, pentru ca, daca nu mananca, ii tremura picioarele, cade jos - adica nu-l ajuta trupul, sanatatea sa, etc. - si altceva este sa ai putere si sa nu postesti. Si atunci unde este buna intentie? Iar mahnirea celui care vrea sa faca o nevointa si nu poate completeaza lipsa acesteia, si unul ca acesta are mai multa plata decat cel care are curaj si se nevoieste, caci acela simte si o multumire de sine.

 Astazi a venit o femeie amarata, in varsta cam de cincizeci si cinci de ani, care plangea fiindca nu putea sa posteasca.Barbatul ei o parasise, copilul si-l pierduse intr-un accident, mama ii murise si astfel a ramas singura. Nu are nici casa, nici masa, ci o cheama cand o femeie, cand alta pe la casele lor ca sa lucreze cate ceva. "Parinte, mi-a spus sarmana, am o mare greutate pe constiinta pentru ca vad ca nu fac nimic. Si ceea ce e mai rau decat toate este ca nu pot posti. Mananc tot ceea ce mi se da. Uneori miercurea si vinerea imi dau mancare de post, dar adeseori imi dau de dulce si sunt nevoita sa mananc, pentru ca altfel ma istovesc repede si nu mai pot sta in picioare". "Mananca, ii spun, de vreme ce nu ai curaj". Fiecare trebuie sa se supravegheze pe sine si daca va vedea ca nu rezista la post, sa manance putin mai mult. "Masoara-te pe tine insuti", spune Sfantul Nil Ascetul.

- Parinte, cum mai demult la sate unele femei nu mancau nimic din prima zi a Postului Mare pana in Sambata Sfantului Teodor? Cum puteau rezista, avand o multime de treburi, case, copii, animale, ogoare?

- Ele isi spuneau in sinea lor: "In mod firesc ar trebui sa mancam in Sfanta si Marea Sambata, pe cand aceasta sambata este aproape". Sau se poate sa-si fi spus: 'Hristos a postit patruzeci de zile, pentru mine ce este sa postesc o saptamana?". Pe langa aceasta aveau si multa simplitate si de aceea rezistau. Daca cineva are simplitate si smerenie primeste cu inlesnire harul lui Dumnezeu si astfel posteste cu smerenie si se hraneste dumnezeieste. Are putere dumnezeiasca si multa rezistenta la postiri indelungate.

Un tanar din Australia, de vreo douazeci si opt de ani, a ajuns sa nu manance nimic douazeci si opt de zile. Duhovnicul lui l-a trimis la mine sa-mi spuna despre aceasta. Era foarte evlavios si avea un duh de nevointa rar intalnit. Se spovedea, mergea la biserica, citea carti patristice si mai ales noul Testament. Intr-o zi, in timp ce citea in Evanghelie ca Hristos a postit patruzeci de zile, a fost atat de miscat sufleteste, incat si-a spus in sinea sa: "Daca Domnul, care a fost Dumnezeu si om fara de pacat, a postit patruzeci de zile, atunci eu, un om atat de pacatos, ce trebuie sa fac?". De aceea a cerut binecuvantare de la duhovnicul sau sa posteasca si el, dar nu s-a gandit sa-i spuna si gandul sau ca intentiona sa nu manance patruzeci de zile. A inceput asadar sa posteasca din lunea primei saptamani a Postului Mare, a trecut de Duminica inchinarii Sfintei Cruci fara sa bea nici macar apa, desi lucra la o fabrica savarsind o munca destul de grea - stivuia lazi. Cand a ajuns la ziua a douazeci si opta de post, a simtit o mica ameteala in timp ce lucra si de aceea s-a asezat putin jos. Dupa aceea a baut un ceai si a mancat putin posmag, deoarece se gandea ca, de va cadea jos si il vor duce la spital, vor depista ca a suferit aceasta din cauza postului, si vor spune: "Ia te uita, crestinii mor din cauza postului". "Parinte, mi-a spus acela, dupa atatea zile de post ma scarbeam de mancaruri, dar ma sileam sa mananc ca sa pot lucra'. Il chinuia insa gandul ca nu a postit patruzeci de zile si i-a spus aceasta duhovnicului sau. Atunci acela i-a spus cu discernamant: "Si aceste zile pe care le-ai postit au fost destule. Sa nu mai ai ganduri".

Apoi acela l-a trimis la mine, ca sa nu-i mai ramana nici un gand de indoiala care sa-l chinuiasca. Ca sa fiu sigur ca indemnul sau launtric a fost curat, l-am intrebat: "Te-ai jurat sa postesti patruzeci de zile?". Nu", mi-a raspuns. "Atunci cand ai luat binecuvantare de la duhovnicul tau sa postesti, nu te-ai gandit in clipa aceea sa-ti spui gandul tau, cum ca vrei sa postesti patruzeci de zile, sau ai ascuns gandul tau care ti se parea bun, ca sa postesti dupa voia ta patruzeci de zile?". Nu, Parinte", mi-a spus din nou. Atunci i-am spus si eu: "Desigur ca stiam aceasta, dar te-am intrebat numai ca sa intelegi tu singur ca ai rasplata cereasca pentru zilele ce le-ai postit, care au fost destule, si sa nu te mai nelinistesti ca nu ai putut tine patruzeci de zile. Alta data insa sa-i spui duhovnicului tau si gandurile cele bune pe care le ai si orice intentie buna ce o ascunzi in inima ta, iar duhovnicul tau va hotari daca va trebui sa faci o asceza, etc". Si fiindca avea multa smerenie, pe care o dobandise din gandurile smerite pe care le cultiva, si a postit atatea zile din multa sa dragoste pentru Hristos, era firesc ca Acesta sa-l intareasca cu dumnezeiescul Sau har. Daca un altul va incerca sa tina un astfel de post si va spune cu mandrie: "Daca a facut-o acela, eu de ce sa nu o fac?", va posti numai o zi sau doua si va cadea gramada. I se va intuneca si mintea, pentru ca il va parasi harul lui Dumnezeu si ii va parea rau chiar si de osteneala pe care a facut-o. Poate ajunge pana acolo incat sa spuna: "Si ce am castigat din aceasta?".

Omul daca posteste se face ca un mielusel. Iar atunci cand devine ca o fiara, inseamna ca asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, si de aceea nu primeste ajutorul dumnezeiesc. Dar uneori chiar si fiarele salbatice sunt imblanzite si smerite de post. Vezi, atunci cand le este foame se apropie de om, caci din instinct simt ca de nu vor manca vor muri. in timp ce, daca se apropie de om pentru a gasi de mancare, se poate sa nu pateasca nimic. Eu am vazut un lup care, din pricina ca era flamand, era ca un mielusel. Odata, intr-o iarna cu zapada multa, venise pana in curtea noastra. Eu si cu fratele meu iesiseram sa dam hrana la animale. In timp ce eu tineam felinarul in mana, fratele meu a luat cociorva si a inceput sa-l loveasca, dar lupul nu se impotrivea deloc.

Tot ceea ce face omul se zadarniceste daca nu o face din dragoste pentru Dumnezeu si semenul sau. Daca posteste si se mandreste cum ca ar face ceva, se pierde postul sau. Devine apoi ca un rezervor gaurit, care nu mai poate tine nimic in el. Pune apa intr-un astfel de rezervor si vei vedea ca incet-incet va curge toata.

Satisfactia stomacului usor

Atunci cand cineva nu se infraneaza poarta cu sine magazii intregi. In timp ce, daca se infraneaza si mananca numai cele care ii sunt necesare, organismul sau arde toate substantele hranitoare si nu depoziteaza nimic.

Felurimea mancarurilor intinde stomacul si aduce pofta, dar pricinuieste moleseala si infierbantare in trup. Daca pe masa exista numai un fel de mancare si care nu este destul de gustos, se poate ca nimeni sa nu manance o portie intreaga, iar daca este gustos si cineva se va lacomi, se poate sa manance putin mai mult decat ii trebuie. Dar atunci cand pe masa exista peste, supa, cartofi, branza, oua, salata, fructe si prajituri, vrea sa le manance pe toate si mai cere inca si altele. Pe toate le trage pofta, pentru ca una o indeamna pe alta. Si uita-te, omul nu suporta nici macar un singur cuvant; pe unul nu-l inghite, pe celalalt iarasi nu-l inghite, in timp ce sarmanul stomac orice mancare ii aruncam, o suporta. Dar oare il intrebam daca le poate mistui? Adica stomacul care nu are logica ne intrece in virtute si se nevoieste sa le mistuie pe toate. Si daca un fel de mancare nu se potriveste cu altul cand intra inauntru, se cearta, si atunci bietul stomac ce sa mai faca? Incepe dupa aceea indigestia.

- Si cum putem, Parinte, sa ne taiem obisnuinta de a manca mult?

- Este trebuinta de putina frana. Mai bine este sa nu mananci mancarea care iti place, ca sa nu-ti faci de lucru, pentru ca incet-incet se mareste hambarul. Si dupa aceea acest "vames" nemilostiv, asa cum il numeste Avva Macarie, va cere mereu. In vremea mesei esti satisfacut, dar dupa aceea simti nevoia sa dormi, si nici sa lucrezi nu mai poti. Daca mananci un singur fel de mancare, acesta iti ajuta sa-ti tai pofta.

- Parinte, atunci cand exista multe feluri de mancare, dar in cantitati mici, exista iarasi acelasi pericol?

- Desigur, pericolul este la fel de mare, numai ca partidele sunt mici si nu pot face guvern. Atunci cand exista o mare felurime de mancaruri, este ca si cum s-ar aduna in stomac multe partide, si unul il irita pe celalalt, apoi se incaiera intre ele, se bat si incepe indigestia...

Placerea pe care o da mancarea simpla este mai mare decat cea pe care o dau cele mai bune mancaruri. Atunci cand eram mic, mergeam in padure si mancam numai o bucata de covrig, si nu mai voiam nimic altceva. Cele mai bune mancaruri nu-mi puteau inlocui acea multumire duhovniceasca pe care o simteam. Dar faceam aceasta cu bucurie. Insa cei mai multi oameni nu au simtit satisfactia stomacului usor. La inceput, atunci cand mananca ceva gustos, simt o oarecare satisfactie, dar apoi intra la mijloc lacomia, mananca mult si, mai ales atunci cand sunt batrani, simt o greutate in tot trupul, si astfel se lipsesc de satisfactia stomacului usor.

Parintele Paisie Aghioritul

24 DE ANI DE LA MUTAREA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA,CATEVA CUVINTE DE FOLOS..

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.

Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea. 

Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru martiraj.

Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.

Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.

Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.

 

CUVINTE DE FOLOS

Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.

•Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.

La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.

•Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.

•De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.

•Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.

•Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.

•Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.

•Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.

•Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.

•Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,
silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.

•Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.

•Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.

•În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.

•Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.

•Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.

•Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

•Să cultivăm energia voinţei.

•Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.

•Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.

•Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.

•Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

•Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.

•Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.

•Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.

•Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poţi lua “la trântă” cu el fără “Doamne Iisuse.”, şi nu poţi zice “Doamne Iisuse.” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.

•Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.

•Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.

•Dacă uiţi să zici “Doamne Iisuse.”, zi: “Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.

•Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.

•Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.

•Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.

•Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.

•Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.

•Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.

•Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.

•Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.

•Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.

•Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.

•Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.

•Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.

•Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.

•Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.

•Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.

•Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.

•Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.

•Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

•Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.

•Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.

•Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.

•Pe vârful limbii călăreşte satana.

•Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.

•Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.

•Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.

•Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.

•Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.

•Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Formele în care se dezvoltă Şi se înmulţeşte mândria în suflet

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei. Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet.

Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate. Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?

În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu.

Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa.
Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră.
Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte.
 Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat.
 Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

articol apărut in nr. 4 al Revistei Atitudini

Sursa: http://www.arsenieboca.ro

Doamne ajuta..