ECUMENISTII ASTEAPTA UNIREA SI ... MANTUIREA DIN LUME...

  Nu Hristos cere aşa-zisa unire a bisericilor, ci lumea.  Nu Hristos cere însoţirea minciunii cu adevărul, ci lumea caută să falsifice adevărul, să-l facă relativ si parţial.

Mântuire din lume

Dar de ce sunt creştinii noştri atât de uşor impresionati de predicile despre unirea
bisericilor? Şi, în loc să fie plini de zelul de a răspândi adevărul în această lume care duce atât
de mare lipsă de el, ei au iluzia păcii, încercând să vadă care lucruri cântăresc mai mult, cele
care îi separă sau cele care îi unesc pe creştini.
 Explicaţia acestui fapt este că ei înşişi nu cunosc adevărul. Cei mai mulţi dintre ei fiind membri ai unor organizaţii şi fraternităţi social creştine,au fost catehizaţi de timpuriu într-un sistem etico-filozofic cu spoială creştină, care ia făcut să creadă că scopul creştinismului este de a înfăptui coexistenţa paşnică a oamenilor în
spiritul dragostei. Veşnicia şi Revelaţia lui Dumnezeu sunt noţiuni foarte îndepărtate pentru aceşti creştini, şi adesea lipsite de interes.
Majoritatea dintre ei, fiind extravertiţi, sunt oameni de acţiune, care s-au alăturat creştinismului pentru a găsi un modus vivendi organizat şi îndrumat, un mod de viaţă în calitate de cetăţeni buni şi onorabili ai acestui pământ.
Pentru asemenea oameni, Dumnezeu este Marele Slujitor al intereselor lor personale, iar viaţa veşnică este o speranţă de restaurare bună, dar, din păcate, îndepărtată.
În astfel de creştini, predicile despre unire prind foarte uşor rădăcini. Ce bine ar fi,
într-adevăr, dacă cercul oamenilor noştri buni şi virtuoşi s-ar extinde în lumea întreagă.
 Am putea face negocieri fără a ne teme că suntem păcăliri; am putea avea relaţii bune şi paşnice fără efort şi fără a risca să fim persecutaţi. Cât priveşte adevărul, „Ce este adevărul?”.
Credem cu toţii în Hristos, acest lucru este suficient. În plus, în zilele noastre lumea trece printr-o perioadă grea. Creştinii trebuie să se unească cât mai repede pentru a face faţă comunismului, de exemplu.
 Ei se întreabă: „Cine va îndruma şi cine va mântui lumea în care trăim?”. „Doar o Biserică Creştină unică, unită”, răspund ei.

Dar Hristos nu S-a făcut om pentru a mântui această lume care stăruie în răutate. Mai degrabă, El a venit ca să-i mântuiască pe ai Săi din lume, să-i ducă departe de cel rău, să-i unească cu El, să-i îndumnezeiască prin har şi, laolaltă cu ei, să mântuiască întreaga creaţie suferindă. Lumea se îndreaptă spre moarte. Îl urmează pe stăpânitorul acestei lumi, pe duşmanul lui Dumnezeu. „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17,9).
Dar astfel de oameni iau partea lumii şi sacrifică nestematele credinţei si vieţii creştine pentru acea parte diabolică care nu va fi mântuită niciodată. Nu Hristos cere aşa-zisa unire a bisericilor, ci lumea.
 Nu Hristos cere însoţirea minciunii cu adevărul, ci lumea caută să falsifice adevărul, să-l facă relativ si parţial. Aşa se explică faptul că, atunci când se iscă o discuţie despre unirea bisericilor, se poate observa că cei ce o susţin cu entuziasm sunt îndeobşte oameni care nu au fost niciodată înainte interesaţi de probleme de religie.
Unirea este cea mai bună cale de a neutraliza creştinismul, calea pe care a descoperit-o „partea diavolului”. Este începutul dispariţiei creştinismului şi supunerea lui la capriciile politicii; este transformarea creştinismului într-un slujitor al intereselor lumii acesteia.
O dată cu unirea, creştinismul ar putea dobândi o mai mare putere pe plan mondial,dar îşi va pierde întreaga forţă spirituală, tocmai acesta fiind motivul care îngrijorează lumea.
Nu aşa s-a întâmplat deja cu „Biserica” romano-catolică? Setea de putere mondială a romanocatolicilor
i-a făcut să coboare drumul bătătorit al maşinaţiilor politice, care i-a transformat în unelte ale marilor curente politice.
Cei care vorbesc despre unire nu au înţeles de ce a venit Hristos în lume.
Ei cred că El a venit pentru a propovădui un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit pentru a ne învăţa
cum să trăim ca buni cetăţeni ai acestui pământ. Ei repetă întruna că oamenii trebuie să
urmeze legea lui Hristos pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să vină în cele din urmă pe pământ.
Unii vorbesc de o „Grecie creştină”, alţii de „democraţii creştine”, alţii de „împărăţii creştine”, si nici unul dintre ei nu îşi dă seama cât de mult seamănă aşteptările lor cu aşteptările evreilor, care doreau ca Mesia să fie un Rege pământesc.
Ei nu îl vor pe Hristos aşa cum este El; ei nu II vor pe Hristos Care a refuzat să Se supună, în pustiu, ispitirilor diavolului. Ei vor un Hristos care li se va supune lor. Vor unHristos care doreşte împărăţiile pământului, un Hristos care va preface pietrele în pâine pentru ca oamenii să se sature, un Hristos care va copleşi lumea cu minuni care inspiră teamă şi îi silesc pe oameni să se supună.
Cu alte cuvinte, aceşti oameni nu-L aşteaptă pe Hristos, ci pe Antihrist. 
 Până la a doua venire, Hristos va rămâne umil şi ascuns, departe de puterile lumeşti şi de plăcerile
pământeşti, fară să silească pe nimeni să-L urmeze şi doar cerându-le celor care vor veni lângă
El să I se asemuiască în smerenie şi să nu râvnească la nimic lumesc.
„Creştinii” care vorbesc despre „naţiunea lui Dumnezeu”, „o Grecie creştină”, „creştinism mondial” şi „unirea bisericilor” nu îşi doresc acest fel de Hristos.
La fel ca Marele Inchizitor al lui Dostoievski, ei sunt gata să-L arunce în foc pe Hristos cel adevărat, deoarece le strică planurile pe care le urzesc cu îndârjire de ani întregi. „Ai venit şi ne-ai propovăduit
un creştinism neomenos şi aspru”, îi spune Inchizitorul lui Hristos, „şi ne trudim de atâtea veacuri să facem din el o religie omenească. Şi acum, că am izbutit, ai venit să ne spulberi strădaniile? Dar n-ai să izbuteşti. Mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici”.

Da, oamenii vor un Hristos care va vorbi despre lumea aceasta şi nu despre lumea cealaltă; un Hristos care va oferi plăcerile vieţii acesteia şi nu pe cele ale vieţii viitoare. Ei nu vor bogăţii care nu pot fi cântărite şi pipăite, ci bogăţii pe care poţi pune mâna aici şi acum. Ei nu vor un stăpânitor al vremii ce va să vină, ci al timpurilor de acum.
De aceea lor nu le pasă ce se va alege de adevăr când şovăitoarele si aşa-numitele biserici creştine se vor uni după o mie şi unu de compromisuri. De aceea nu îi preocupă ce se va alege de viaţa întru Hristos după ce pământul curat al Ortodoxiei va fi cotropit de atâţia barbari pioşi şi nătângi religioşi.
Adevărul nu îi preocupă; Hristos nu îi preocupă şi nici viaţa în Duh şi în har. îi interesează doar puterea pământească pe care o conferă unitatea şi stăpânirea lumii din perspectiva unei singure viziuni.

Aceşti oameni vor să fie numiţi creştini fără a fi cu adevărat creştini.
Majoritatea dintre ei cred că sunt creştini adevăraţi, întrucât ei nu ştiu ce este creştinismul şi îl confundă
cu teorii filozofice şi „teorii ale lumii”, pentru a folosi un termen preferat de ei. De fapt, ei sunt adepţi ai Antihristului la fel ca evreii din timpul lui Hristos, la fel ca evreii din orice timp.
Evreii L-au aşteptat pe Mesia secole la rând, şi, când a venit, nu L-au acceptat; în schimb, L-au
răstignit pe cruce. Şi de ce? Pentru că Hristos nu era ceea ce aşteptau ei. Şi din această cauză n-au fost în stare să-L recunoască pe Mesia în persoana Lui. Ei aşteptau un rege pământesc, un cuceritor al lumii. Ei aşteptau pe cineva care va supune toate neamurile lumii la picioarele poporului lui Israel, care îi va sili pe cârmuitorii romani ai lumii să i se închine şi să-l venereze, care va da putere şi glorie lumească adepţilor săi.

Când L-au văzut sărac şi umil, blând şi plin de pace, ca unul care nu oferea bunuri
pământeşti, ci vorbea despre lucruri cereşti (si nu numai atât, ci le-a cerut chiar să se lepede de
cele pământeşti şi tangibile, în aşa fel încât, eliberaţi, să poată ajunge la cele cereşti şi intangibile), şi-au dat seama că El nu era pentru ei. Nu era Mesia pe care-1 aşteptau ei, ci
tocmai opusul lui.
 El, Care a refuzat să prefacă pietrele în pâine pentru ca toţi să se sature,Care a refuzat să copleşească mulţimile cu puterea Lui şi nu a fost de acord să îngenuncheze împărăţiile pământului, El nu era conducătorul potrivit pentru ei. De-asta L-au răstignit şi au continuat să aştepte pe altul. Şi încă îl aşteaptă. Şi împreună cu evreii sunt milioane de oameni care îl aşteaptă pe Mesia evreilor, şi cei mai mulţi dintre ei se numesc creştini! Şi nu au nici cea mai mică idee că aşteaptă acelaşi Mesia ca şi evreii.

Mesia ecumenistilor...Antihristul

Tragedia este că Mesia pe care îl aşteaptă evreii are să vină. Acest lucru 1-au spus Hristos si Apostolii; se află scris în cărţile Noului Testament.
 Mesia evreilor are să vină. Are să ofere pâinea pe care Hristos a refuzat s-o dea, si, o dată cu aceasta, toate lucrurile materialepe care El a refuzat să le dea. Are să-i copleşească cu semne şi minuni care îi vor înfricoşa şi îi vor ului pe oameni de la un capăt la celălalt al pământului, şi ei vor veni târându-se să-i cadă la picioare. Are să unească toate naţiunile şi rasele şi împărăţiile lumii într-un singur stat.
Are să umple de bucurie inimile cărturarilor legii si ale fariseilor - inimile fiecărei rase de „evrei”. Da, Mesia evreilor are să vină. Are să fie ceea ce Hristos nu este, şi nu are să fie ceea ce Hristos este. Are să fie Antihristul. „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist...” (I Ioan 2, 18).6

„În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El,vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.
Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-1 opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează,până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel tară de lege,pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-1 va nimici cu strălucirea venirii Sale.
 Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase. Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni. Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 1-12).

Antihristul nu îşi va face apariţia în istorie într-un mod înspăimântător şi zguduitor,prin care 1-ar putea recunoaşte oricine, nu va avea o înfăţişare respingătoare şi nici nu va
săvârşi fărădelegi. Va veni în aşa fel încât foarte puţini îşi vor da seama cine este. Va veni
după o pregătire lungă de secole, care a început în zilele dintâi ale Bisericii şi care continuă cu şi mai mare elan în zilele noastre. Omenirea îl va considera cel mai de seamă binefăcător al ei.
Atâtea secole de apostazie au cultivat omenirea şi au pregătit-o să-l accepte. Omenirea îl aşteaptă ca stăpânitor ideal al ei. întreaga evoluţie istorică duce la Antihrist.

Extras

Doamne ajuta...

IN ATENTIA IERARHILOR ORTODOCSI DESPRE FALSA UNIRE ASA ZISE ,,BISERICI,, ECUMENISTE

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.

„Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”

Cei care vorbesc cu atâta uşurinţă despre unirea bisericilor ar trebui să înţeleagă că
unitatea Bisericii este un dar tainic al prezenţei Dumnezeieşti. Nu este ceva care se decide la
conferinţe, ci este ceva care ori există, ori nu există. Nici o decizie a oamenilor nu îl poate
constrânge pe Dumnezeu.
Bineînţeles, este posibil ca unirea să se înfăptuiască în exterior, şi toţi - protestanţi,
catolici şi ortodocşi - putem afirma că suntem în cele din urmă o unică biserică, şi îl putem
comemora pe Papa de la Roma, iar Papa de la Roma îl poate comemora pe Patriarhul
Constantino-polului. Dacă putem cădea cu toţii de acord în privinţa unui „minimum de
adevăr”, în privinţa unui crez simplificat şi dacă găsim o soluţie pentru alte câteva probleme,
unirea poate exista. Va fi, în exterior, un sistem valid din punct de vedere juridic, dar va fi un
sistem fară nici o legătură cu Biserica lui Hristos, chiar dacă toate aparentele exterioare îl fac
să semene cu Biserica. „Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”. Când condiţiile prezenţei Lui nu
există în oameni, Dumnezeu nu vine la oameni.
Biserica lui Hristos nu a fost niciodată un sistem pământesc. Biserica s-a născut, nu a
fost făcută. Discuţiile oamenilor pot face ceva căruia îi pot da numele de „Biserică”. Dar acest
produs va fi lipsit de viaţă. Biserica cea vie nu va avea nici o legătură cu el. Ea va exista
undeva departe de toate aceste născociri, neschimbată, plină de adevăr şi lumină, nepângărită
de compromisuri false, Sfântul Duh luminându-i paşii şi învăluind-o asemenea luminii
soarelui şi călăuzind-o triumfal către „deplinătatea adevărului”.
Cât despre numărul creştinilor adevăraţi, acesta nu are nici o importanţă, chiar dacă ei
pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Ei vor fi purtătorii Tradiţiei, pe care nu doar că o vor
fi învăţat, ci o vor fi şi trăit cu adevărat, avându-i experienţa mereu vie. Creştinii trăiesc în
Tradiţie ca în elementul lor, aşa cum peştii trăiesc în apă.
Fie ca toţi cei ce-L caută cu adevărat pe Dumnezeu să nu mai vorbească despre
„unirea bisericilor”.
  Biserica nu acceptă unirea, întrucât ea nu a fost dezbinată niciodată în
esenţa ei mistică. Oamenii o părăsesc, chiar dacă păstrează multe dintre trăsăturile ei
exterioare. Fie ca toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se întoarcă la Biserică şi să se
smerească spre a putea intra, căci poarta ei e îngustă şi trebuie să te pleci foarte jos ca să poţi
trece.

. Criteriul infailibil

În haosul şi ipocrizia lumii contemporane nu este însă uşor să desluşeşti Biserica lui Hristos şi să
 te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o Biserică să se numească ortodoxă
pentru ca ea să fie literalmente aşa. Din păcate, apostazia există chiar şi sub sutana ortodoxă,
şi sub cupolele ortodoxe, şi în rândul ortodocşilor practicanţi. Acesta nu este însă un lucru
nou, Biserica îl cunoaşte de la începuturile ei; doar că acum a atins dimensiuni neobişnuite.
Trebuie să învăţăm să desluşim Biserica în spatele aparenţelor. In ceea ce priveşte
aparenţele, astăzi în Biserica Ortodoxă prevalează confuzia şi haosul în exterior. Fiecare -
instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios - are propria sa opinie despre ceea ce este
Creştinismul sau Ortodoxia, şi îşi susţine opinia cu fanatism. Ori, în această furtună, este cu
neputinţă să-ti găseşti calea fară o busolă.

Există însă un criteriu infailibil:  continuarea Tradiţiei.
Pretutindeni unde Tradiţia este păstrată vie si nepângărită, fără perturbări sau modificări, aşa cum era pe vremea Apostolilor,căci mulţi credincioşi - episcopi, preoţi şi mireni - trăiesc
 şi transmit această Tradiţie, acolo este Biserica Ortodoxă, şi credincioşii ei, mulţi sau puţini, alcătuiesc 
Trupul lui Hristos.
 Toţi ceilalţi, preoţi sau mireni, care doresc să fie numiţi ortodocşi fară să urmeze Tradiţia vie a
veacurilor, nu sunt altceva decât intruşi; sunt neghine în câmpul lui Hristos.
În ziua de azi, neghinele sunt foarte multe, iar spicele de grâu sunt foarte puţine; dar
câmpul este câmpul lui Dumnezeu, si deşi neghinele sunt de multe feluri, grâul rămâne acelaşi
din generaţie în generaţie, din sămânţă în sămânţă, la fel cu grâul cel dintâi pe care Sfântul
Duh l-a semănat în acelaşi câmp ceresc, în ziua de Rusalii.
Tradiţia cea vie nu a fost niciodată întreruptă, căci Hristos însuşi a făgăduit că „porţile
iadului nu o vor birui”. Şi Dumnezeu nu minte. Cei ce încearcă să găsească Tradiţia Bisericii
Creştine din primele secole sau din secolele de dinaintea schismei, pentru a o urma,
mărturisesc că, în fapt, au pierdut continuitatea Tradiţiei. Dar ei o vor găsi negreşit, căci
Tradiţia este ceva viu şi se transmite, la fel ca viaţa, de la cei vii la cei vii. Nu este ceva ce se
descoperă cu ajutorul unor studii erudite, nici ceva ce se dobândeşte în mod intelectual.

Biserica ascunsă, dar vie

Acele milioane de neghine care au răsărit în ultima vreme în sânul Bisericii Ortodoxe
au adus cu ele un spirit secular, astfel încât nici o Biserică ortodoxă nu a putut să-şi păstreze
trăsăturile exterioare neschimbate. Până si susţinătorii vechiului calendar, care în problema
calendarului au păstrat direcţia bună, în cazul iconografiei au trădat în mod evident Tradiţia.
Acesta este un păcat comun tuturor Bisericilor ortodoxe în ultimul timp.
Din fericire, abaterile de la Tradiţie pe care le-am prezentat nu au desprins până acum
din rădăcini Bisericile ortodoxe. Copacul rămâne în viaţă, viguros, în pofida tuturor
zorzoanelor care i se adaugă. Bisericile ortodoxe nu s-au veştejit, aşa cum s-a întâmplat cu
„Bisericile” Apusului. Dacă scuturi praful pe care l-a presărat peste ele spiritul secular, ai să
găseşti frunzele proaspete ale Tradiţiei autentice. Tradiţia nu a încetat să trăiască şi să fie în
vigoare în sfera Ortodoxiei, încă mai există călugări care trăiesc viaţa monahală ortodoxă,
încă mai există teologi care nu au pângărit adevărul, ci îl păstrează strălucitor si pur, departe
de orice amestec străin, încă mai există corişti bizantini şi adevăraţi purtători ai tradiţiei
iconogra-fîce ortodoxe, încă mai există preoţi asemenea celor din vechime, dedicaţi funcţiei
lor sfinte, a căror legătură constantă cu Dumnezeu nu le îngăduie să se frământe în privinţa
bărbilor lungi sau a vesmintelor negre, ci mai degrabă face ca aceste lucruri să răspândească
sfinţenie, încă mai există oameni simpli vrednici să vadă mari minuni.

Aşadar, adevărata Tradiţie - viaţa, experienţa duhovnicească, învăţămintele
Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi din toate timpurile, aceste urme ale Duhului Sfânt în inimile
creştinilor - există şi stăruie vie între cei vii, neîntreruptă din vremurile apostolice. Există, aceasta este regula de aur în funcţie de care fiecare trebuie să-si măsoare gândurile şi faptele,
văzând dacă se află înlăuntrul sau în afara Ortodoxiei. Semnele exterioare pot crea impresia că
această continuitate a fost perturbată sau întreruptă, dar de va privi cineva cu luare-aminte, va
observa că ea încă înfloreşte şi îi însufleţeşte pe cei ce o caută.
Tradiţia există şi va continua să existe până la sfârşitul lumii, dar, pe zi ce trece, ea
este tot mai greu de descoperit. Fiecare zi adaugă tot mai multe zorzoane copacului
Ortodoxiei, şi în felul acesta oamenii sunt dezorientaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.

Arca Ortodoxiei

Mai devreme sau mai târziu, nimeni nu ştie cu exactitate când, „bisericile” şi religiile
se vor uni, în acel haos al falsităţii, până şi cei aleşi se vor afla în primejdia de a se rătăci. Va
fi vremea Antihristului.
Cum şi când va veni Antihristul, nimeni nu poate spune. Şi nu se ştie câţi vor fi în
stare să-l recunoască, întrucât el va veni în chip de binefăcător al omenirii. Deocamdată, un
lucru se poate spune cu siguranţă: toate aceste mişcări către unire în rândul naţiunilor şi al
bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformizare a umanităţii produsă treptat
sub cilindrul compresor al culturii tehnologice netezesc calea pentru venirea Antihristului.
Potrivit criteriilor lumii, această evoluţie a umanităţii este minunată. Dar potrivit criteriilor
creştine, ea este o evoluţie către distrugere.

Acest lucru nu îl surprinde, nici nu îl sperie pe creştin. El ştie că lumea şi-a semnat
condamnarea. Şi de aceea a refuzat Hristos să se roage pentru lume. „Nu pentru lume Mă
rog”. Cârmuitorul acestei lumi este diavolul, iar diavolul „de la început a fost ucigător de
oameni”.
Moartea va găsi lumea în culmea gloriei ei, în culmea trufiei, pe vârful Turnului
Babel, când omul îşi va fi înfăptuit străvechea tentativă de a deveni zeu prin propriile-i puteri,
departe de Dumnezeu. Când Fiul Omului va veni, El îl va găsi pe om în toată splendoarea
amăgitoare a nebuniei lui satanice.
Dumnezeu nu îi cere creştinului să mântuiască lumea. Orice încercare a creştinilor de
a schimba cursul lumii ar fi inutilă şi ridicolă. Lumea este o corabie care se scufundă, şi se
scufundă deoarece propria ei structură este putrezită. Dumnezeu nu îi cere creştinului să
mântuiască corabia, ci să mântuiască cât mai mulţi naufragiaţi îi stă în putinţă.
Noua Arcă a lui Noe, Biserica lui Hristos, se apropie de locul naufragiului. Oricine
doreşte să fie salvat trebuie să-şi caute adăpostul în ea. Dar, pentru a găsi adăpost, ei trebuie
să se lepede de lume, nu atât din punct de vedere geografic, cât din punct de vedere al esenţei.
„De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).

Dar aici încep dificultăţile. Cum te poţi lepăda de lume când întreaga ta viaţă este
cuprinsă în ea? Răspunsul la această întrebare nu se află în această carte. El se găseşte în
Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi. De altminteri, întreaga viaţă în Hristos este o încercare
de eliberare din lume, din „Egiptul” patimilor, şi de refugiere în Arca Bisericii.
Dar, când vremea Antihristului va fi aproape, până si Arca Bisericii va fi greu de
desluşit. Mulţi vor spune: „Iată, aici este Hristos” şi „Acolo este Hristos”, dar ei vor fi
prooroci mincinoşi. Orice lucru va fi acceptat în mod oficial, întrucât Biserica, trădând încetul
cu încetul comorile Tradiţiei, va fi fost asimilată de amestecul indescifrabil, fals unificator,
care va retine majoritatea trăsăturilor exterioare ale Bisericii cu o dibăcie satanică.

 Ici-colo,grupuri mici de credincioşi, cu preotul lor în frunte, vor menţine încă vie adevărata Tradiţie.
Dar cine va putea să recunoască Biserica lui Hristos în acele grupuri mici şi dispreţuite
de credincioşi cărora le lipseşte orice splendoare pământească? Totuşi, la sfârşitul veacurilor,Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească va fi tocmai în acele mici parohii
uitate, dezbinate în aparenţă, care probabil nici nu vor şti unele de existenţa celorlalte, dar
care vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului în Sfântul
Duh, laolaltă cu Credinţa si Tradiţia pe care ele le vor păstra nepângărite.
În acele zile, până şi cei aleşi vor fi în pericolul de a se abate de la calea cea dreaptă.
Este nevoie de mult curaj ca să iei partea celor puţini şi să mergi împotriva curentului lumii,
cu riscul de a fi ridiculizat de cei „inteligenţi” si bruscat de cei puternici. Este nevoie de multă
înţelepciune să vezi adevărul exact acolo unde întreaga lume nu vede decât absurditate şi
prostie, în plus, adepţii minciunii vor avea miracolul de partea lor, minunea pe care diavolul Ia
cerut-o lui Hristos în pustiu, semnele şi minunile proorocilor si hristoşilor mincinoşi. „Căci
se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Câţi vor fi în stare să
găsească drumul, când toate semnele vor fi înşelătoare? Atunci, „cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui”.

Măştile ecumenistilor

Fie ca toţi cei ce doresc să trăiască lângă Hristos să se silească să dobândească
înţelepciune, pentru a-i putea recunoaşte dinainte pe proorocii şi pe hristoşii mincinoşi; şi fie
ca ei să poarte armura credinţei astfel încât să-i poată birui pe aceia si pe adepţii lor.
Căci vremurile acestea sunt vremuri viclene, în care minciuna este deghizată şi otrava
este oferită în înveliş de zahăr, în care drumurile sunt pline de capcane şi de gropi bine
camuflate. Oricine se lasă înşelat de aparenţe este pierdut.

Trebuie să învăţăm să deosebim Biserica de lume, căci menirea Bisericii este una, iar
menirea lumii este alta. Trebuie să avem pe câtă neîncredere în lume, pe atâta credinţă în
Biserică, pe câtă ură faţă de lume (nu faţă de oameni, ci faţă de lume), pe atâta dragoste pentru
Biserică, şi pe cât pesimism faţă de lume, pe atât optimism pentru Biserică.
Lumea este tabăra, mentalitatea şi intenţiile celor care au respins prinosul lui
Dumnezeu, care s-au întors cu spatele când El a vrut să le vorbească, care s-au separat de El
pentru totdeauna. Aceşti oameni au preferat moartea în locul vieţii. Ei nu sunt pedepsiţi, la fel
cum nici demonii nu sunt pedepsiţi, căci nimeni nu le doreşte nici un rău. Nesiliţi de nimeni
au ales moartea, nesiliţi de nimeni au ales să fie duşmanii lui Dumnezeu şi să rămână foarte
departe de El.

Această alegere se face în timpul vieţii, în adâncul inimii noastre, şi este irevocabilă.
Libertatea separă fiinţele spirituale în două tabere. Există două feluri de oameni, aşa cum
există două feluri de îngeri: prieteni ai lui Dumnezeu şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Libertatea nu constă în acţiunile individuale, ci în întreaga fire a omului, în răspunsul
final, pozitiv ori negativ, pe care acesta îl dă la chemarea lui Dumnezeu. Libertatea constă în
sensul general al vieţii omului, iar nu în detaliile acelei vieţi. Detaliile sunt înşelătoare: ele tac
în aşa tel încât fariseii şi cărturarii să pară prieteni ai lui Dumnezeu, iar tâlharul, femeia
păcătoasă, vameşul şi Saul [Pavel] să pară duşmanii Lui.
Trebuie să fim în stare să recunoaştem, sub măştile făţărniciei şi ale slăbiciunii, pe
adevăraţii duşmani şi pe adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu.

Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.
Duşmanii care nu poartă mască - ateii, materialiştii, comuniştii - nu pot păcăli pe
nimeni. Ei sunt cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Însă ceilalţi - patriarhi,
episcopi şi arhiepiscopi „ortodocşi”, lideri ai organizaţiilor creştine, teologi şi profesori de teologie 
- , toţi cei care vorbesc cu o prefăcută dragoste creştină faţă de „fraţii” noştri eretici şi
care răspândesc mesajul unirii, toţi aceşti purtători de măşti poate nu ucid trupul, dar ucid cu
siguranţă sufletul. De aceea, lupta împotriva lor trebuie să fie necruţătoare.

extras din 

 

Doamne ajuta.. sa stam bine sa luam aminte...