VORBIREA CU GANDURILE..PERICOL DE INSELARE

Gândul vine ca un hoţ, iar tu îi deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi dicuţia cu el şi după aceea acela te fură.

- Părinte, sufăr atunci când îmi vine un gând de mândrie.


- Îl ţii înlăuntrul tău?

- DA

- De ce îl ţii? Închide-i uşa. Dacă îl ţii înlăuntrul tău, te vatămi. Gândul vine ca un hoţ, iar tu îi deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi dicuţia cu el şi dupa aceea acela te fură. Discută cineva vreodată cu hoţul? Nu numai că nu discută, ci încuie şi uşa ca să nu intre înlăuntru. Se poate să nu discuţi cu el, dar de ce îl laşi să intre înlăuntru? Să dăm un exemplu; nu spun că ai astfel de gânduri, dar să presupunem că îţi vine un gând că puteai să fii tu stareţă. În regulă, a venit gândul. Cum a venit, spune-ţi ţie: "Foarte bine. Vrei să fii stareţă? Fă-te mai întâi stareţă pentru tine", şi aşa imediat tai discuţia. Ce, vom discuta cu diavolul? Vezi, atunci când diavolul s-a dus să-L ispitească pe Hristos, El i-a spus: "Mergi înapoia Mea, satano". Dacă Hristos i-a spus diavolului "haide, pleacă...", noi ce să discutăm cu el?



- Părinte, este rău să discut cu un gând de-a stânga ca să văd de unde vine?



- Răul este că nu discuţi cu gândul, aşa cum crezi, ci cu tangalachi. În clipa aceea simţi plăcere, dar după aceea te chinuieşti. Să nu discuţi deloc cu astfel de gânduri. Apucă grenada şi arunc-o în duşman, ca să-l omori. Grenada este astfel construită încât să nu explodeze imediat, ci după 2-3 secunde. Tot aşa şi gândul cel de-a stanga, nu te poate vătăma daca îl alungi imediat. Dar tu de multe ori nu eşti trează, nu spui rugăciunea şi nu te poţi apăra. Vine telegrama diavolului de afară, o iei, o citeşti, o reciteşti, eşti de acord cu ea şi o pui în arhivă. Aceste dosare le va prezenta diavolul la Ziua Judecăţii, ca să te acuze.



- Părinte, când devine cădere atacul unui gând de-a stanga?



- Vine gândul şi-l alungi imediat. Asta nu este cădere. Vine şi discuţi cu el. Asta este cădere. Vine, îl primeşti puţin şi apoi îl alungi. Asta este o jumătate de cădere, pentru că şi în cazul acesta te vatămi, fiindcă diavolul ţi-a întinat mintea. Adică este ca şi cum ar veni diavolul şi tu i-ai spune: "Bună ziua. Ce faci? Bine? Ia loc, să te cinstesc cu ceva. A, eşti diavolul? Pleacă." Dacă ai văzut că este diavolul de ce l-ai băgat înlăuntru? L-ai cinstit şi va reveni.



(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa Duhovnicească)


sursa..  http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvinte-duhovnicesti/vorbirea-cu-gandurile

Doamne ajuta..

PE TOATE SA LE INFRUNTATI,CU IUBIRE,CU BUNATATE,CU RABDARE SI CU SMERENIE..PARINTELE PORFIRIE

"Tie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredintãm toatã viata şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..."



Ne vorbeşte Pãrintele Porfirie

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.

Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).

Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.

Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.

A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:

- Eşti un om atât de neghiob ...

- Ce spun eu acum sunt neghiobii?

- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.

- Da, dar îmi face ...

- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.

Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.

Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).

Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:

„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,

izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat

şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.

Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.

Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristarea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.

Să înfruntaţi fiecare atac al vicleanului prin dispreţ

Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie însă făcută corect. Adică cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.

Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îl îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa în Hristos; ajunge să aveţi discernământ. Când vă stânjeneşte ceva – un gând, o ispită, o năvălire, atunci dispreţuindu-le pe toate acestea, să vă întoarceţi luarea aminte, privirea către Hristos. Acela vă va lua de mână şi vă va dărui îmbelşugat dumnezeiescul Său har. Voi să faceţi puţină străduinţă. Luăm un milion, îl tăiem într-un milion de părticele; o milionime dintr-o asemenea părticică este străduinţa omului, adică puţină dispoziţie. Mişcaţi-vă către Dumnezeu, şi într-o clipită vine dumnezeiescul har. O cugetaţi, şi îndată vine Duhul Sfânt. Nu faceţi nimic. Mişcaţi-vă către cele de acolo, şi vine degrabă harul dumnezeiesc. Îndată ce suspinaţi, vine, lucrează. Ce spune Apostolul Pavel: ... Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Mare înţelepciune!Acestea nu sunt simple cuvinte, vorbe, ci Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Când vedeţi duhul cel potrivnic venind să vă înşface, voi să nu vă lăsaţi stăpâniţi de teamă, nici să-l priviţi, nici să vă străduiţi a-l scoate dinlăuntrul vostru. Ce faceţi? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică deschideţi-vă braţele, deschideţi-vă mâinile către Hristos, precum copilaşul care vede o fiară sălbatică şi nu se teme, căci alături de el este tatăl lui şi-i sare în braţe. Chipul acesta, adică dispreţul, să-l folosiţi la orice năvălire a vicleanului şi la orice gând.

În acea clipă în care sufletul vostru are nevoie şi vă luptaţi, să strigaţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Pe toate să le primiţi prin rugăciune. Aceta este un mare secret. În ceasul ispitei, când îl dispreţuiţi, vicleanul vă cufundă, vă coboară şi vă strânge, şi le face pe cele ale lui, iar nu pe cele pe care le vreţi voi. Trebuie să apucaţi să faceţi acea deschizătură către Dumnezeu. Însă, pentru a izbândi aceasta, trebuie să vă lumineze dumnezeiescul har. Dacă asta nu se face de îndată, atunci vă răpeşte vicleanul şi, în vreme ce vă străduiţi să-l alungaţi, el deja v-a prins. Ascultaţi-mă, să vă dau un exemplu.

Am cerut de la om să-mi facă ceva. Acesta nu se învoia, zicând că ştiinţa le spune altfel. Am stăruit eu, dar celălat nimic. Am început să mă indignez. Mi-am dat seama. În acea clipă, m-am întors către Hristos şi am apucat înaintea răului.

Acesta va fi modul nostru. Vom înălţa mâinile către Hristos, iar El ne va da harul Său.

Sfânta smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu –aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu. Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acelaşi lucru şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: "Ţie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţãm toatã viaţa şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..." Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.

Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.

Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.

Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi...” Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.

Asta are mare valoare, să fii călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nici o voie. Robul nu are nici o voie: ce vrea domnul său. Tot astfel şi credinciosul rob al lui Dumnezeu. Devii rob al Lui, dar în Dumnezeu afli slobozire. Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Asta-i totul. Am mai spus-o. Dacă eşti biruit de Dumnezeu, eşti robit Lui şi trăieşti în libertatea fiilor lui Dumnezeu: ...ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Se întâmplă ca şi cu ucenicul care are desăvârşita încredere în Bătrânul lui, iar Dumnezeu îi dă harul. Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă.

Trebuie, fireşte, şi puţină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Pe toate le dă Hristos.

Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să te înfăţişezi lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.

Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia. Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L rugăm mult să ne iubească El şi să ne dea râvnă să-L iubim şi noi.

Dacă vrei să filosofezi, atunci pe toate le vei arunca sinelui celui rău şi te vei smeri totdeauna. Este smerenie să crezi că toţi sunt buni. Şi dacă auzi ceva rău despre cineva, să nu crezi. Pe toţi să-i iubeşti, să nu te gândeşti la nici un rău şi să te rogi pentru toţi. N-ai nevoie de altă filosofie. Inima celui bolnav de slavă deşartă nu se poate smeri. Când este corectat sau sfătuit, el răspunde cu tărie împotrivă, iar când este lăudat şi linguşit se poartă necuviincios. Orice i-ai spune, înţelege să se mândrească mai mult. Se îngrijeşte şi se învârte numai în jurul propriului sine. Dimpotrivă, păcătosul care se pocăieşte şi se mărturiseşte iese din sine însuşi. Atunci când se mărturiseşte, nu se mai întoarce înapoi.

Sufletul bolnav de slavă deşartă este înstrăinat de viaţa cea veşnică. În cele din urmă, egoismul este curată nerozie! Slava deşartă ne face găunoşi. Când săvârşim ceva doar ca să fim văzuţi de ceilalţi, atunci rămânem deşerţi sufleteşte. Tot ce facem, să facem spre a-I mulţumi lui Dumnezeu; dezinteresat, fără slavă deşartă, fără mândrie, fără egoism, fără, fără, fără... Să fii cântăreţ în biserică, la mănăstire. Să ai glas îngeresc şi să-I cânţi lui Dumnezeu, fără să ştii că atâţia oameni te ascultă, adică fără să te gândeşti la asta. Se poate? Nu-i uşor. E greu. De-asta mulţi cântăreţi s-au rătăcit. De obicei, toţi cântăreţii buni au mare egoism. Bineînţeles, nu toţi, dar cei mai mulţi. Însă, când ai smerenie, chiar dacă citeşti sau cânţi frumos, nu eşti influenţat de cei care te ascultă. Ce este – ai să-mi spui – dacă citeşti sau cânţi frumos, şi te aude Bătrânul tău? Asta nu-i nimic, dacă ai smerenie.

Trebuie cu orice jertfă, să devenim buni. Asta mă străduiesc şi eu, sărmanul. Dar vine osteneala pe aici, mă zdrobeşte boala pe dincolo, şi nu pot să fac nimic. Însă mă lupt. Vreau să devin mai bun, vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu cu iubire, cu înflăcărare, mă străduiesc, dar nu iese nimic. Însă aceasta îmi dă bucurie şi mulţumire că în sfârşit, mă străduiesc să-L iubesc pe Hristos. N-am izbândit-o, dar o doresc.

Despre taina pocăinţei

„Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea”

Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!

Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.

Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.

Pentru ca sufletul să s epocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.

Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu... (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă n există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.

Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.

Sfânta Scripură şi Sfinţii Părinţi cultivă dragostea dumnezeiască

Din Sfânta Scriptură izvorăsc toate. Trebuie să o citiţi neîncetat, ca să aflaţi tainele luptei duhovniceşti. În iubita mea Înţelepciune a lui Solomon, în capitolul al nouălea, scrie:

Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Cel ce ai făcut toate cu cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de Tine şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi. Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinici să înţeleg judecata şi legile (Înţ. Lui Sol. 9, 1-5).

Vedem aici pe înţeleptul Solomon cerând în chip atât de smerit de la Dumnezeu înţelepciunea Sa. Şi Dumnezeu i-a dat-o cu atâta îmbelşugare! Toate aceste lucruri înţelepte pe care le scrie nu sunt ale sale. Sunt insuflate de acelaşi duh ca şi cuvintele canoanelor pe care le-au scris imnografii. De aceea şi eu le iubesc mult. Pe ele să le citiţi, cu ele să vă desfătaţi. Astfel veţi dobândi dragostea dumnezeiască.

...

Praznicul şi miezul întregii bucurii este Persoana lui Hristos. Ce este exact nu putem înţelege în adâncime, căci Dumnezeu e nemărginit, este taină, este tăcere. Dumnezeu este foarte tainic, dar există (este) peste tot. Îl trăim pe Dumnezeu, îl respirăm pe Dumnezeu, dar nu putem simţi măreţia Sa, pronia Sa. Deseori El ascunde lucrările proniei Sale dumnezeieşti. Însă, când dobândim sfânta smerenie, atunci pe toate le vedem şi le trăim; Îl trăim pe Dumnezeu vădit, în chip deplin, şi simţim tainele Lui. Atunci începem să-L iubim. Şi acesta este un lucru pe care îl cere El Însuşi.

Este primul lucru pe care îl cere pentru fericirea noastră, precum spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă” (Matei 22, 37-38).

O asemenea iubire aveau sfinţii.

...

Nu mă gândesc la moarte. Ce va voi Domnul. Eu vreau să mă gândesc la Hristos. Deschideţi-vă şi voi mâinile şi aruncaţi-vă în braţele lui Hristos. Atunci va trăi înlăuntrul vostru. Şi veţi socoti că nu-L iubiţi mult, şi veţi voi să vă apropiaţi mai mult şi să fiţi una cu El. Dispreţuiţi patimile. Nu vă îngrijiţi de diavol. Întoarceţi-vă către Hristos. Pentru a se face asta, trebuie să vină harul. „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.

p. 188-189

Ne vorbeşte Părintele Porfirie
Editura Bunavestire Galaţi, 2003
Trad. de Ierom. Evloghie Munteanu

"În acea clipã în care sufletul vostru are nevoie si vã luptati, sã strigati: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mã. Pe toate sã le primiti prin rugãciune. Acesta este un mare secret."

Ne vorbeste Pãrintele Porfirie, p. 251


Doamne ajuta..

PRAZNICUL ÎNVIERII LUI HRISTOS – O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ A MITROPOLITULUI IEROTEI DE NAVPAKTOS partea 1

INVIEREA LUI HRISTOS

Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelelte religii au capi muritori, în vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice. Nu putem vorbi despre Înviere în afara Răstignirii, deoarece Răstignirea şi Învierea sunt cei doi poli ai vieţii mântuitoare, aşa cum se cântă în Biserică: ,,a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui’’, sau: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o slăvim’’.

Deoarece Învierea lui Hristos are o mare însemnătate pentru viaţa credinciosului, în Biserică se vorbeşte în permanenţă despre ea. Nu credem în revoluţii sociale, pentru că cel mai mare bine de pe lume a venit prin Înviere, nu prin vreo răzvrătire a maselor. Dacă înţelegem că Învierea este adevărata revoluţie, atunci am aflat adevărul, deoarece prin Învierea lui Hristos omul şi-a recăpătat locul pe care-l avea cândva, urcând chiar şi mai sus. Cuvântul epanastasi (revoluţie) provine din verbul epanistimi, însemnând revenire la starea anterioară. Îndreptarea şi reaşezarea omului pe locul avut mai înainte s-au făcut prin Învierea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune în mod clar: Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră (I Cor.15, 17). Adevărul şi puterea credinţei se datorează marelui eveniment al Învierii lui Hristos. Fără acest adevăr, creştinii sunt mai de plâns decât toţi oamenii (I Cor.15, 19).

De ce Învierea lui Hristos este reprezentată în icoane în chipul pogorârii la Iad

Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, odată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului. Omiliile Părinţilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, în realitate, cuvinte purtătoare de lumina biruinţei Învierii.

Acest lucru se vede şi din hagiografia Învierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorârii lui Hristos la Iad să fie considerată o adevărată icoană a Învierii Mântuitorului. Desigur, există şi icoane ale Învierii care descriu arătarea lui Hristos către mironosiţe şi către ucenici, dar icoana Învierii prin excelenţă este cea a triumfului asupra morţii, care s-a făcut prin pogorârea lui Hristos la Iad, atunci când sufletul Său unit cu Dumnezeirea a purces în lumea întunericului, de unde a eliberat sufletele drepţilor Vechiului Testament care Îl aşteptau pe Izbăvitor.

Înfăţişarea Învierii sub forma pogorârii lui Hristos la Iad are mai multe motivaţii teologice importante. Prima motivaţie este legată de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a înviat fiindcă El a ieşit din ,,mormântul închis’’. Venirea îngerului care a dat piatra la o parte de pe mormânt şi cutremurul s-au făcut doar pentru ca mironosiţele să se încredinţeze de faptul că Hristos a înviat. A doua motivaţie se leagă de faptul că Hristos a zdrobit stăpânirea morţii şi a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Tradiţia ortodoxă vădeşte faptul că, prin moartea lui Hristos, stăpânirea morţii a fost zdrobită cu totul. De aceea, în Biserică se intonează: ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…’’. Biruinţa lui Hristos asupra morţii a avut loc exact în momentul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivaţie a unei astfel de reprezentări a Învierii provine din faptul că prin pogorârea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam şi pe Eva de sub stăpânirea morţii. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întregul neam omenesc, pentru că Adam a fost părintele din care ne-am tras cu toţii, odată cu învierea sa am gustat şi noi din fructele învierii şi ale mântuirii. Datorită legăturilor fireşti care există între descedenţi şi ascendenţi, ceea ce s-a petrecut cu protopărintele nostru s-a petrecut cu întreaga fire omenească.

Din aceste motive, cea mai reprezentativă icoană a Învierii este pogorârea lui Hristos la Iad. Aşadar, după cum vom vedea şi în continuare, punctul central al Învierii este omorârea morţii şi izbăvirea de diavol. În Biserică se cântă: ,,Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului”. Izbăvirea de Iad şi desfiiţarea morţii constituie înţelesul adânc al sărbătorii Învierii.

Ce este Iadul

Întrebarea care se pune este următoarea: Ce înţelegem cu adevărat atunci când vorbim despre Iad şi despre pogorârea lui Hristos acolo? Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament există multe fragmente care se referă la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este înfăţişarea învăţăturii legate de omorârea şi de nimicirea Iadului.

Unul dintre aceste fragmente Îl înfăţişează pe Hristos spunând: Şi tu Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la Iad te vei coborî (Matei 11,23). În mod vădit, Hristos foloseşte imaginea Iadului în opoziţie cu cerul, care se identifică cu slava Capernaumului, pentru că această cetate s-a învrednicit să Îl vadă pe Dumnezeu-Om Hristos; prin urmare, Iadul înseamnă umilinţa totală a cetăţii şi căderea ei pentru că nu s-a arătat vrednică de această mare cinste.

Cuvântul Iad din Noul Testament corespunde cuvântului ebraic Şeol, care înseamnă peşteră, prăpastie, abis şi desemnează împărăţia întunecoasă şi nevăzută a morţilor, adică locul unde se află sufletele celor plecaţi din această lume.

Cuvântul Hades (Iad) provine din mitologia grecească. Hades este fiul lui Cronos şi al Rheei, frate al lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Hestiei şi al lui Demeter’’. Hades a participat la lupta Titanilor, purtând un coif din piele de câine, care l-a făcut nevăzut pentru ceilalţi zei, iar acest lucru a contribuit la Victoria zeilor. La împărţirea lumii prin tragere la sorţi, Hades a primit stăpânirea asupra lumii subpământene a morţilor, unde era întuneric gros. Hades a rămas acolo şi nu a mai ieşit decât o singură dată, atunci când a răpit-o pe Persefona, fiica lui Demeter, şi îi primeşte la el pe morţi, luându-i sub stăpânirea sa.

Fireşte, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, aceste teorii despre Iad nu sunt acceptate. Iadul nu este un anume zeu care are stăpânire asupra sufletelor morţilor şi care, aşa cum se credea în vechea Eladă, putea fi uneori şi bun, ci este împărăţia şi puterea morţii şi a diavolului. În Vechiul Testament, iadul este considerat un loc anume, aflat în cele mai de jos ale pământului, în acord cu concepţiile acelei epoci, potrivit cărora Pământul este la mijloc. Cerul este deasupra pământului, iar Iadul se găseşte în tenebrele de sub pământ. Desigur, aceste lucruri trebuie înţelese în mod simbolic. Datorită faptului că sufletele nu sunt materiale, ci sunt fără materie, nu putem considera că Iadul este un loc anume.

Astfel, în Sfânta Scriptură, imaginea Iadului este folosită simbolic pentru a desemna stăpânirea morţii şi a diavolului. Sfântul Apostosl Pavel spune: Deci de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împrtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe acel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stăpânirea morţii se identifică cu puterea diavolului.

Aşadar, în Tradiţia ortodoxă, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stăpânirea morţii şi a diavolului. De aceea spunem că sufletele oamenilor care se află sub puterea diavolului şi a morţii se află în Iad. Între aceste coordonate trebuie analizată învăţătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea şi a intrat în împărăţia morţii, făcând-o pe aceasta cu totul fără vlagă şi fără putere şi dând fiecărui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, să poată fugi de împărăţia şi de stăpânirea morţii şi a diavolului.

Învăţătura Bisericii despre pogorârea la Iad a lui Hristos

Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ne dă mărturie despre pogorârea lui Hristos la Iad: Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut în duh, întru care S-a pogorât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare…(I Petru 3, 18-19). Aşadar, prin Dumnezeirea Sa, Hristos a coborât în închisoarea duhurilor, adică a sufletelor, unde a propovăduit pocăinţa. Acelaşi lucru se spune şi într-un alt loc din Epistolă: Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oamenii, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6).

În Tradiţia Bisericii se vorbeşte mult despre pogorârea lui Hristos la Iad. În sensul pătrunderii Sale în împărăţia morţii. Troparele care se cântă la Vecernia Paştelui sunt cutremurătoare. Ele încep astfel: ,,astăzi Iadul strigă suspinând’’. Aşadar Iadul se tânguieşte. În aceste tropare se mai spune printre altele că puterea Iadului a fost nimicită pentru că Hristos i-a eliberat pe toţi cei care fuseseră de veacuri sub stăpânirea sa. Grăitoare sunt în acest sens cuvintele: ,,Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat. De cei peste care eram împărat sunt lipsit, şi pe care i-am înghiţit, puternic fiind, pe toţi i-am vărsat. Deşertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit; slăbit-a puterea morţii’’.

Deosebit de important pentru înţelegerea acestor fapte este cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se rosteşte în timpul Sfintei Liturghii din Duminica Paştelui. Printre altele, în acest cuvânt se spune că, atunci când L-a întâlnit pe Hristos, Iadul ,,s-a amărât…s-a stricat…a fost batjocorit… a fost omorât…s-a surpat… a fost legat’’. În continuare, se adaugă că, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a răpit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o dată în faţa lui Dumnezeu, a înghiţit pământ-ţărână, dar a primit cerul în pântece; a luat ceea ce a văzut, adică trupul omenesc şi firea omenească, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adică de Dumnezeire.

Sfântul Ioan Damaschin expune învăţătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad într-un tropar din canonul Paştelui. Vom prezenta în întregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut: ,,Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt’’.

În cadrul unei omilii prin care tâlcuieşte un psalm al lui David ce se referă la acest subiect (Ps.23,7-10), Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunată a pogorârii lui Hristos la Iad şi a tuturor lucrurilor care s-au petrecut în acest răstimp. În cuvinte expresive, el spune că Hristos S-a pogorât la Iad ,,ca un Dumnezeu, ca un războinic…ca un împărat’’, însoţit nu de douăsprezece cete de îngeri, ci de mii de mii şi de milioane de milioane de îngeri. Înainte ca Hristos să ajungă în locaşurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a coborât acolo Arhanghelul Gavriil ca să vestească tuturor sosirea lui Hristos, aşa cum tot el vestise odinioară şi Fecioarei Maria zămislirea Mântuitorului în pântecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre. După aceea a grăit Arhanghelul Mihail:…şi vă ridicaţi porţile cele veşnice. Puterile îngereşti au strigat: daţi-vă la o parte străjeri ai răului, iar stăpâniile: sfărâmaţi-vă lanţuri care nu aţi fost nicicând dezlegate… Înfricoşaţi-vă tirani şi călcători de lege. Apoi a venit Hristos şi a semănat frică, tulburare şi groază. Atunci stăpânitorii Iadului au întrebat cu glas mare: cine este acesta Împăratul slavei? Iar puterile cerului au răspuns: Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război… Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei (Ps.23,7-10).

În continuare, Sfântul Epifanie face o descriere minunată a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit paşii lui Hristos, Care Se apropia, aşa cum i-a auzit cândva şi în Rai, după căderea în păcat. Odinioară, a simţit frică, însă acum, simte bucurie şi desfătare. Cuprins de pocăinţă, Adam a strigat tuturor sufletelor:,, Domnul meu să fie cu voi cu toţi’’, iar Hristos a răspuns:,,Şi cu duhul tău’’. După aceea, Hristos l-a prins de mână, l-a înviat şi i-a spus tot ce făcuse pentru mântuirea lui şi a întregului neam omenesc.

4. De ce s-a pogorât Hristos la Iad

Din tot ceea ce am spus până acum, putem să înţelegem scopul pogorârii lui Hristos la Iad. Adevărul este că Hristos a intrat în împărăţia diavolului pentru a o duce la pieire. În continuare, vom analiza mai amănunţit motivele pentru care Mântuitorul a mers în Iad.

În primul rând, aşa cum am mai spus, pogorârea la Iad a fost făcută cu scopul de a zdrobi porţile împărăţiei întunericului, adică de a pune capăt morţii şi stăpânirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit încă din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfărâmat porţi de aramă şi zăvoare de fier a frânt (Ps.106,16). De asemenea, Profetul Isaia s-a făcut şi el purtător al cuvântului lui Dumnezeu: Eu voi merge înaintea ta şi drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâma (Isaia 45,2). Tâlcuind aceste fragmente, Sfântul Ioan Gură de Aur notează că Dumnezeu nu a spus că va deschide porţile de aramă, ci a făgăduit că le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul închisoarea sufletelor; în egală măsură, El nu a spus că va deschide zăvoarele , ci le va sfărâma, pentru ca închisoarea să rămână neputincioasă, deoarece nimeni nu poate fi ţinut acolo unde nu este uşă sau zăvor. Atunci când Hristos nimiceşte ceva, nimeni nu poate să facă acel lucru la loc.

În al doilea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a-l prinde şi a-l supune pe Diavol, care până atunci era stăpânul morţii şi al Iadului. De altfel, Însuşi Hristos a propovăduit în timpul vieţii Sale că nimeni nu poate să intre în casa celui tare ca să- jefuiască lucrurile şi să-i prade avuţia dacă mai întâi nu l-a legat pe cel tare (Matei 12,29). Aşadar, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce înseamnă că acesta nu mai are nicio putere asupra oamenilor.

În al treilea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfântul Apostol Pavel învaţă acelaşi lucru atunci când spune: Iar aceea că ,,S-a suit’’ ce înseamnă decât că S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efes.4,9). Astfel pogorârea în cele mai de jos ale pământului s-a făcut pentru ca toate să se umple de lumina lui Hristos şi, în esenţă, pentru ca împărărţia morţii să se piardă. Desigur, trebuie făcută distincţie între harul lui Dumnezeu care le plineşte (le umple) pe toate şi harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se împărtăşesc numai cei îndumnezeiţi. Sfântul Grigorie Teologul afirmă că, dacă toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, înseamnă în mod sigur că existau închinători ai lui Dumnezeu atât pe pământ, cât şi în împărăţia morţilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune:,,Ca să umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorât în cele dedesuptul ale pământului’’. Sfântul Ioan Damaschin cântă cu glas de biruinţă: ,,Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesupt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit’’.

În al patrulea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru ca şi acolo să aibă loc cele ce se petrecuseră pe pământ. Pe pământ, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei păcătoşi, a dat orbilor lumina ochilor şi S-a făcut pricină de mântuire pentru cei care au crezut, dar şi mustrare a necredinţei pentru cei necredincioşi. Aceleaşi lucruri trebuiau să se petreacă şi în Iad, unde se aflau sufletele celor care muriseră, astfel încât întreaga fire omenească, adică întreaga omenire, să audă vestea de mântuire adusă de Hristos. După ce a răsărit soarele dreptăţii pentru cei care trăiau pe pmânt, trebuia să strălucească lumina lui Dumnezue şi pentru cei ce locuiau în întuneric şi în umbra morţii (Sfântul Ioan Damaschin).

5. Cum L-a recunoscut Iadul pe Hristos şi cine s-a mântuit

Analizând pogorârea lui Hristos la Iad, trebuie să răspundem la două întrebări interesante. Prima întrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut rănile de pe Trupul Său? Iar a doua întrebare este: s-au mântuit toţi cei care erau prizonieri ai morţii în Iad?

Răspunsul la prima întrebare nu trebuie să aibă caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legătură cu faptul că Hristos a luat atât trup, cât şi suflet, fiind om întreg şi desăvârşit.

Această întrebare a fost pusă deoarece, într-un tropar din canonul Sâmbetei Mari, se spune că Iadul s-a amărât văzând om muritor care s-a îndumnezeit şi care era plin de rănile Crucii. ,,Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi Atotputernic; şi de înfricoşătorul Tau chip a rămas fără glas’’. De aici înţelegem că, deşi era plin de răni, Hristos era atotputernic.

Se ştie faptul că la Iad s-a pogorât sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, în vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a rămas în mormânt. Prin urmare, rănile pe care Hristos le avea în Iad erau fie răni ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua variantă se exclude, drept care trebuie spus că rănile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca rănile trupului care s-au făcut pe Cruce să fie considerate şi răni ale sufletului?

Într-o analiză anterioară, am spus că, în timpul Patimilor, atunci când trupul pătimea, Dumnezeirea nu pătimea împreună cu trupul, rămânând nepătimitoare. Dar împreună cu trupul pătimea şi sufletul lui Hristos. Sfântul Nicodim Aghioritul explică faptul că unele energii ale sufletului lucrează fără participarea trupului, ca de exemplu, mintea, raţiunea, judecata, care acţionează atunci când trupul se linişteşte, în vreme ce alte energii ale sufletului, aşa cum sunt imaginaţia şi simţirea, nu lucrează fără participarea trupului. Astfel, atunci când trupul lui Hristos era biciuit, semnele şi imaginile transfigurate- transformate din imagini (amprente) materiale în imagini (amprente) spirituale-ale biciuirilor şi ale patimilor se imprimau şi în sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat şi pe suflet, şi aceasta este ceea ce a văzut Iadul.

De altfel, acelaşi lucru se petrece şi cu sufletele oamenilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că oamenii care au săvârşit lucruri rele şi viclene vor învia spre osândire şi spre ruşine căci ,,vor purta în ei ruşinea şi semnele păcatelor’’.

Cu adevărat, această ruşine este mai îngrozitoare decât întunericul şi decât focul cel veşnic căci, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, aceşti oameni vor păstra pentru vecie în memoria sufletului semnele păcatului pe care l-au săvârşit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodată. Poate că în acest fel putem să înţelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a văzut şi a recunoscut sufletul lui Lazăr.

În legătură cu cea de-a doua întrebare, trebuie să spunem că, prin pogorârea lui Hristos la Iad, nu s-au mântuit toţi cei ce se găseau acolo, ci numai drepţii, adică numai cei care ajunseseră la diferite trepte ale îndumnezeirii. Sfântul Epifanie spune că nu s-au mântuit toţi oamenii care se aflau în Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul că L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atâta vreme cât au fost în viaţă, au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat.

Din alte învăţături ale Sfintei Scripturi şi din Tradiţia patristică, ştim că şi oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare şi de îndumnezeire, pentru că s-au învrednicit să-L vadă pe Cuvântul neîntrupat, cu diferenţa că moartea nu fusese încă biruită şi de aceea, ei mergeau în Iad. Însă, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos a sfărâmat stăpânirea morţii, iar cei care aveau comuniune cu El au crezut că El este puternic şi stăpânitor şi mântuitorul oamenilor şi, astfel, au fost eliberaţi.

6. Însemnătatea Sâmbetei Mari

În Sâmbăta Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea era în Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla în mormânt. Pentru că în acest fel s-a biruit stăpânirea diavolului şi a morţii, Sâmbăta dinaintea Învierii este considerată de Biserica Ortodoxă o zi mare, ea fiind în strânsă legătură cu Duminica ce a urmat.

În textele liturgice, Sâmbăta Mare, în care Hristos S-a odihnit după toate câte săvârşise pentru mântuirea omului, este corelată cu cea de-a şaptea zi a creaţiei, în care, după zidirea lumii şi a omului, Dumnezeu ,,S-a odihnit de toate lucrurile Sale’’. De aceea, se cântă: ,,aceasta este Sâmbăta cea prea binecuvântată’’.

În cartea Facerii vedem că după ce a creat lumea întreagă şi l-a zidit pe om în şase zile, în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce făcuse. Moise scrie: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făut şi le-a pus în rânduială (Facerea 2,3).

Din acest motiv, Moise a stabilit ca cea de-a şaptea zi-adică sâmbăta, care se tâlcuieşte odihnă-să fie pentru iudei zi de odihnă, închinată slăvirii lui Dumnezeu şi închinăciunii. Porunca a fost limpede: în ziua întâi să aveţi adunare sfântă, în ziua a şaptea iar adunare sfântă; şi în acele zile să nu faceţi niciun fel de lucru, decât numai cele ce trebuie fiecăruia de mâncat, numai acelea să vi le faceţi (Ieşirea 12,16).

Există o tâlcuire care spune că porunca odihnei din ziua de sâmbătă a fost dată de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea şi reînnoirea omului care urma să aibă loc prin jertfa şi prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorârea Sa la Iad şi prin omorârea păcatului şi a morţii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, deşi începutul rezidirii şi al reînnoirii a fost în ziua Sâmbetei Mari, în mod cert, renaşterea a început cu adevărat în ziua de Duminică, atunci când Hristos a ieşit cu trupul din mormânt (Sfântul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar dacă cinstim ziua de sâmbătă, cinstim mai mult duminica, pe care, mai întâi de toate o considerăm ziua rezidirii şi a rereînnoirii. Cu toate acestea, preţuim şi ziua de sâmbătă, după cuvântul Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: ,,Cinstită este această sâmbătă, ca zi a rezidirii noastre’’.

În Tradiţia ortodoxă, cinstirea sâmbetei mai are şi o altă însemnătate. În esenţă, sâmbăta este legată de odihna omului, de isihasm, adică de aşa-numita linişte sfântă, cu tot ce înseamnă ea. După ce spune că cinstirea sâmbetei este necesară pentru poporul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel recomandă: să ne silim, deci, să intrăm în acea odihnă (Evrei 4,11). Sfântul Grigorie Palama afirmă că, atunci când omul îndepărtează din mintea sa orice gând şi când, cu răbdare şi cu rugăciune neîntreruptă, gândul său se întoarce în inimă, el intră în sfânta odihnă, adică în vederea de Dumnezeu şi în contemplarea Lui.

Această odihnă, acest isihasm, nu este o inerţie, ci o adevărată mişcare. Chiar dacă S-a odihnit în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreată. Acest lucru este valabil şi pentru om, care atunci când se află în stare de vedere duhovnicească, săvârşeşte cea mai înaltă lucrare, pentru că se uneşte cu Dumnezeu şi ajunge să iubească ceea ce iubeşte şi Dumnezeu. De aceea, spunem că omul poate să trăiască Învierea lui Hristos prin propria sa odihnă, adică printr-un mod de viaţă isihast. Cu cât omul gustă mai mult din sfânta Sâmbătă, adică din sfânta odihnă, cu atât mai intens trăieşte momentul Învierii. Urarea ,,Învierea cu bucurie’’(Urare care se rosteşte în Grecia în preajma şi în timpul sărbătorii Paştelui. În limba română, corespunde urării ,,Paşte fericit’’) ar trebui să fie însoţită şi urmată de urarea ,,odihnă cu bucurie’’.

7. Ridicarea din morţi a lui Hristos după trei zile

Într-un anumit moment, vorbind în parabole, Hristos S-a referit la Învierea Sa din morţi de după trei zile, spunând: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Iudeii au crezut că vorbea despre templul lui Solomon, pentru înălţarea căruia a fost nevoie de patruzeci şi şase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Său. Chiar şi ucenicii au înţeles acest lucru abia după Învierea Sa (Ioan 2, 19-22).

Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fără ascunzişuri despre Învierea Sa cea de-a treia zi: Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimeacsă multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8,31). Atât de mult se răspândise această învăţătură, încât cei care se aflau pe Golgota în ceasul jertfei de pe Cruce, Îl huleau spunând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi (Marcu 27,40). De asemenea, arhiereii şi fariseii i-au cerut lui Pilat să păzească mormântul, pentru că şi-au adus aminte că, atunci când trăia, Hristos spusese: După trei zile Mă voi scula (Matei 27,63).

Cu toţii spunem că Hristos a înviat din morţi după trei zile. Desigur, atunci când vorbim despre Înviere, nu înţelegem că a înviat Dumnezeirea, ci sufletul, care se despărţise de trup fără a fi separate de Dumnezeire, a revenit în trup, şi astfel Hristos a ieşit din mormânt. Apare însă o problemă în legătură cu cele trei zile. De când începe numărătoarea lor şi cum sunt ele socotite, având în vedere faptul că Hristos a murit la ora trei după-amiază în Vinerea Mare şi a înviat în primele ore ale Duminicii?

Sfântul Ioan Damaschin a formulat o tâlcuire potrivit căreia, cu adevărat, Hristos a stat în mormânt timp de trei zile şi trei nopţi. Analizând faptele legate de Răstignire, el spune că, în Vechiul Testament, Dumnezeu a numit întunericul noapte şi lumina zi. Aşadar, întunericul care s-a aşternut peste toate în timpul Răstignirii, de la ora douăsprezece şi până la ora trei după-amiază, este considerat noapte, fiindcă soarele nu s-a întunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solară. Întunericul a căzut pe tot pământul pentru că a lipsit energia generatoare de lumină ce izvorăşte din corpul solar. De la ora trei şi până al apusul firesc al soarelui, a fost zi. În continuare, a fost noaptea de vineri spre sâmbătă, care se socoteşte ca fiind cea de-a doua noapte, iar sâmbătă este cea de-a doua zi. În fine, noaptea de sâmbătă este a treia noapte, iar începutul zilei de duminică, în care a înviat Hristos, este socotit ziua a treia.

Sfântul Mucenic Anastasie Sinaitul alcătuieşte o altă tâlcuire, care se încadrează aproximativ între aceleaşi coordinate. El spune că, în Vechiul Testament, ziua este socotită împreună cu seara. În cartea Facerii, este scris: Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi (Facerea 1,5). De asemenea, o parte este considerată ca întreg.

Prin urmare, după spusele Sfântului Anastasie, ora la care Hristos a murit este parte a zilei de vineri, care a început joi după-amiază şi se încadrează în prima zi. Seara de vineri şi ziua de sâmbătă sunt considerate ca fiind cea de-a doua zi, iar seara de sâmbătă până în zorii zilei de duminică, atunci când Hristos a înviat, sunt socotite a treia zi, pentru că include o parte din ziua de duminică.


Personal, consider că interpretarea Sfântului Ioan Damaschin este mai veridică, fără însă a exclude interpretarea Sfântului Anastasie. Cert este că Hristos a stat în mormânt trei zile şi trei nopţi.

Este important motivul pentru care Hristos a înviat după trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut să învieze imediat după moartea Sa pe Cruce, dar a înviat după trei zile pentru a se adeveri taina morţii, care în alte condiţii ar fi putut fi pusă la îndoială. De asemenea, nu a rămas în mormânt o vreme mai îndelungată pentru că, dacă ar fi trecut mai mult timp, taina Învierii ar fi putut provoca neorânduială, deoarece, cu cât întârzia mai mult, cu atât ar fi pricinuit mai multe probleme şi întrebări iudeilor şi ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina morţii să nu fie pusă la îndoială, şi nici taina Învierii lui Hristos să nu stârnească împotriviri.

8. Însemnătatea duminicii

Hristos a înviat în primele ore ale duminicii. Nu cunoaştem timpul exact când a avut loc Învierea Sa, pentru că nimeni nu L-a văzut în acel ceas. Faptul a fost constatat dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric, de femeile mironosiţe care mergeau la mormânt ca să ungă trupul lui Hristos cu miresme. Aşadar, duminica, adică prima zi din săptămână, este ziua Învierii lui Hristos. Dacă sâmbăta Hristos a biruit stăpânirea morţii, duminica a făcut cunoscută tuturora Învierea Sa şi faptul că El este biruitorul morţii şi al diavolului.

Duminica este prima zi din săptămână (Notă), începând de la care se numără toate celelalte zile, dar şi a opta zi, pentru că se găseşte la sfârşitul perioadei unei săptămâni, adică după sâmbătă. În Vechiul Testament este considerată o zi importantă, pe de o parte pentru că este prima zi a zidirii lumii, în care s-a făcut lumina, iar pe de altă parte pentru că este considerată sfântă, după porunca: Şapte zile să aduceţi jertfă Domnului şi în ziua a opta va fi adunare sfântă; să aduceţi arderi de tot Domnului (Leviticul 23,36).

Cea dintâi zi nu este numită de Moise prima zi, ci ziua una. Tâlcuind acest fapt, Sfântul Vasile cel Mare spune că sfânta Duminică în care a înviat Hristos este numită ziua una pentru a ne îndrepta nouă atenţia înspre veacul ce va să fie. Acum, duminica este preînchipuirea veacului ce va să fie, însă atunci, va fi cu adevărat cel de-al optulea veac. Dacă ne gândim că ciclul săptămânii simbolizează întreaga durată a vieţii omului, iar duminica este preînchipuirea celui de-al optulea veac ce va să fie, atunci duminica este ziua una, adică o singură zi. Sfântul Vasile cel Mare spune că duminica este ,,începutul zilelor’’ şi ,,de o vârstă cu lumina’’.

După cum afirmă Sfântul Grigorie Palama, duminica este considerată cea de-a opta zi şi pentru că în această zi a avut loc Învierea lui Hristos, care este cea de-a opta înviere din istorie. În Vechiul Testament, au avut loc trei învieri (una săvârşită de Profetul Ilie şi două de Elisei), iar în Noul Testament, patru (a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr şi a morţilor din Vinerea Mare). Dar cea mai mare înviere este cea de-a opta, adică Învierea lui Hristos. În esenţă, aceasta din urmă nu este numai cea de-a opta înviere, ci şi prima, care este în strânsă legătură cu învierea tuturor morţilor, pe care o aşteptăm.

În zi de duminică, adică în prima zi a creaţiei, s-a făcut lumina. Tot în zi de duminică, adică în prima zi a rezidirii, ni s-a arătat Lumina Învierii, care este una cu Lumina Schimbării la Faţă şi a Cincizecimii. Tot în zi de duminică, firea omenească a lui Hristos a lepădat ce era muritor şi supus pătimirii, aşa cum vom vedea în continuare.

Duminica mai este numită zi sfântă şi aleasă pentru că toate marile evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. Sfinţii Părinţi spun că Bunavestire a Maicii Domnului, Naşterea lui Hristos şi Învierea, adică cele mai însemnate evenimente împărăteşti, au avut loc în zi de duminică. Dar şi cea de-a Doua Venire a lui Hristos – ca şi învierea morţilor, desigur – se va petrece tot în această zi (Cuviosul Petru Damaschin). De aceea, creştinii acordă o mare importanţă acestei zile şi se străduiesc să o sfinţească, pentru că venirea neaşteptată a lui Hristos se va face într-o asemenea zi.

Din aceste motive, Sfântul Ioan Damaschin cinsteşte cu osebire sărbătoarea Paştelui: ,,Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor, în care binecuvântăm pe Hristos în veci’’.

Este emoţionant să ne gândim la faptul că, prin minunatele sale tropare, Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos în fiecare duminică. Astfel, alături de Paştele sărbătorit în fiecare an, există şi Paştele din fiecare săptămână, adică aşa-zisul Paşte mic, care este ziua luminată a duminicii.

9. Hristos, ca Dumnezeu, S-a înviat pe Sine Însuşi

Învierea lui Hristos diferă în mod evident de alte învieri din Vechiul sau din Noul Testament prin aceea că, fiind Dumnezeu adevărat, Hristos S-a înviat pe Sine Însuşi, adică firea omenească a fost înviată de firea dumnezeiască datorită unirii ipostatice, în vreme ce toate celelalte învieri s-au făcut prin puterea şi prin harul lui Dumnezeu. S-ar putea spune că, aşa cum Hristos îndumnezeieşte, în vreme ce sfinţii primesc îndumnezeirea, la fel Hristos a înfăptuit Învierea, adică ridicarea Sa din morţi, în vreme ce sfinţii au primit învierea. Verbul a primi arată că sfinţii suferă o acţiune exterioară, în vreme ce Hristos este izvor al harului nezidit.

Desigur, în Sfânta Scriptură există unele fragmente în care se vorbeşte despre faptul că Hristos a fost înviat de Dumnezeu Tatăl. Referindu-se la Hristos, într-un cuvânt rostit în ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru a spus:…pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea (Fapte 2,24). De asemenea, Apostolul Pavel scrie într-una din epistolele sale: precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Rom.6,4). Într-o altă epistolă, el afirmă: …după lucrarea puterii tăriei Lui (…) Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi…(Efes.1,19-20).

Aceste fapte trebuie interpretate în lumina triadologiei, potrivit căreia Persoanele Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă şi aceeaşi energie, diferind numai în ceea ce priveşte ipostasul. Aşadar, nu există o energie (Cuvântul energie trebuie înţeles şi cu sensul de lucrare) a Tatălui, una a Fiului şi una a Duhului Sfânt, pentru că energia Dumnezeului Treimic este unică. Ceea ce vrea Tatăl este voit şi de Fiul şi de Duhul Sfânt, ceea ce vrea Fiul este voit şi de Tatăl şi de Duhul Sfânt şi ceea ce face Duhul Sfânt este voit şi de Tatăl şi de Fiul. Aşadar, atunci când se spune că Tatăl L-a înviat pe Hristos înseamnă că Însuşi Hristos S-a înviat pe Sine, deoarece Tatăl nu face nimic care să nu fie făcut şi de Fiul.

Toate câte sunt ale Tatălui sunt şi ale Fiului, în afară de faptul că Tatăl este nenăscut. Prin urmare, este o lipsă de cucernicie a pune numai pe seama Tatălui ceea ce s-a petrecut cu Fiul. Dar a le pune pe toate pe seama Fiului nu este în afara adevărului, deoarece Fiul este Dumnezeu cu aceeaşi putere ca şi Tatăl şi poate să facă tot ce poate face Tatăl (Zonaras). Aşadar, a spune că Tatăl L-a înviat pe Hristos echivalează cu a spune că Dumnezeu Treimic, adică Dumnezeirea -Care este tot una cu firea dumnezeiască – a înviat firea omenească.

10. De ce Hristos nu S-a arătat tuturor după Înviere

După Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe şi ucenicilor Săi. Unii îşi pun întrebarea de ce anume Hristos nu S-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au răstignit sau celor care I-au negat Învierea, pentru a-i face şi pe aceştia să creadă în El.

Dacă s-ar cunoaşte substanţa teologiei ortodoxe, asemenea întrebări nu ar mai apărea. Arătarea lui Hristos nu se face pentru spectacol sau pentru ca omul să fie forţat să creadă. De fiecare dată, o asemenea apariţie are un anumit scop şi o motivaţie precisă.

Mai întâi, trebuie să notăm faptul că Hristos nu vrea să oblige pe nimeni să creadă. Apoi, arătarea lui Dumnezeu este un moment crucial în viaţa omului. În cealaltă viaţă, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cu toţii Îl vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curăţiţi şi pregătiţi pentru aceasta, El v afi lumină, în vreme ce pentru oamenii necuraţi El va fi iad. Acelaşi lucru s-ar fi putut petrece şi în situaţia de faţă. Aşadar, Dumnezeu S-a ascuns din dragoste de oameni faţă de cei care L-au răstignit sau care n-au crezut în El.

Arătarea lui Hristos în slavă se face numai şi numai pentru a-i îndruma pe oamenii care sunt pregătiţi pentru îndumnezeire şi pentru slăvire. Ucenicii erau pregătiţi şi tocmai de aceea, cu puţin înaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spus: Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi L-am spus (Ioan 15,3). Auzind cuvântul lui Dumnezeu vreme de trei ani, iniţiindu-se în tainele Împărăţiei cerurilor şi alungând demonii, ucenicii au parcurs etapa curăţirii lor interioare. De aceea ei au fost pregătiţi pentru primirea îndumnezeirii şi pentru împărtăşirea din harul Învierii. Dar, mai mult decât atât, aşa cum vom vedea în continuare, şi după Înviere Hristos i-a pregătit pentru împărtăşirea într-o măsură mult mai mare din îndumnezeire şi din vederea de Dumnezeu, care avea să se petreacă în ziua Cincizecimii.

Arătarea lui Hristos către ucenicii Săi nu a fost un fapt care s-a petrecut numai pentru aceştia, deoarece ştim că toţi cei care trec un anumit prag al vindecării şi al curăţirii lor personale se învrednicesc să se împărtăşească din Înviere şi să-L vadă pe Hristos înviat din morţi. În această lumină trebuie să înţelegem spusele Sfântului Apostol Pavel, care are certitudinea faptului că şi lui i S-a arătat Hristos înviat din morţi. Iar la urma tuturor, ca unul născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie (I Cor. 15,8). Se ştie că pe vremea Învierii lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel era zelot iudeu, el venind la credinţa în Hristos abia după Cincizecime. Aşadar, prin aceste cuvinte, el se referă la o arătare a lui Hristos înviat din morţi care s-a petrecut după Înălţarea Sa şi după Cincizecime.

Acest fapt ne arată că vederea lui Hristos înviat din morţi depinde de starea duhovnicească a omului, exemplele în acest sens continuând de-a lungul întregii istorii a omenirii. Pe parcursul veacurilor, au existat tot timpul martori ai Învierii lui Hristos.

Notă:

În Vechiul Testament, ziua cinstită îndeosebi de iudei ca fiind cea de-a şaptea zi a săptămânii – ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după facerea lumii – era sâmbăta şi, drept urmare, duminica era considerată prima zi a săptămânii. Creştinii au înlocuit cinstirea zilei de sâmbătă cu cinstirea duminicii mai ales că Hristos a înviat în zi de duminică. Acest lucru nu a schimbat însă numerotarea zilelor săptămânii, pentru că, în continuare, sâmbăta a fost considerată ultima zi a săptămânii, iar duminica prima zi. Acest lucru rezultă şi din denumirea grecească a zilei de luni: Deutera- Δευτέρα (a doua zi). La români, duminica este considerată ultima zi a săptămânii.

În textul biblic românesc, apare varianta ziua întâi (Facerea 1,5), însă traducerea exactă din Septuaginta este ziua una, pentru că nu are numai sensul de prima zi, ci şi acela de o singură zi, adică singura zi care există.


sursa..http://acvila30.ro/praznicul-invierii-lui-hristos-o-teologhisire-patristica-a-mitropolitului-ierotei-de-navpaktos-i/
DOAMNE AJUTA si HRISTOS A INVIAT

INDIFERENTA CLERICILOR PENTRU MANTUIREA CRESTINILOR IN VREMURILE CE URMEAZA..

Aici am gasit unele vedenii ale unor sfinti parinti despre vremurile din urma cat si decaderea clerului crestin ortodox...Sa luam aminte si sa ne intarim in credinta ca vremurile grele sunt...

Sf. Cosma al Etoliei scrie: “clericii vremurilor de pe urma vor fi rai si necredinciosi”.

Sf. Chiril zice: “se vor certa episcopii intre ei si preotii intre ei”. Ura si decaderea clericilor va fi atat de mare, incit numai foarte putini dintre preoti vor pastra nevestejita credinta lor; iar credinciosii vor fugi kilometri ca sa intalneasca un preot bun. Cei mai multi vor cadea sau cu trupul sau din cauza banilor si atunci se vor certa multi unii cu altii. Fiind dezlegat, Lucifer va lupta cu ura impotriva conducatorilor Bisericilor; va semana discordia necredinciosilor contra acestora, si astfel Lucifer se va interesa numai pentru afirmarea celor lumesti, a lacomiei celor iubitori de avere, a luxului si a disputelor neincetate.

Acestea toate nu trebuie sa-i deznadajduiasca pe crestini, ci sa-i intareasca si sa-si asume obligatia informarii tuturor oamenilor din jurul lor, pentru ca sa-i fereasca a se insemna cu semnul lui Antihrist.

Sf. Cosma al Etoliei scrie: “in zilele cele din urma avand nevoie de apostoli, apostoli vor fi toti”. Adevaratii apostoli se vor cunoaste dupa fapte si dupa cunostintele lor, pentru ca cel sfatuit de prea putinii clerici ramasi va putea cu greu sa nu se insemneze, fiindca cei mai multi dintre acestia vor adera la Antihrist si vor lupta cu puterea satanei si cu manie impotriva crestinilor care nu se vor insemna; multi vor trada si se vor lepada de credinta dreapta. 

Asadar, crestini, cand veti auzi pe preoti ca marturisesc cu indiferenta despre 666, sa stii ca acestia vor porni cu Antihrist si va vor prigoni cu multa manie. Atunci sa nu primesti sfat de la un astfel de diacon, preot sau arhiereu care iti va zice sa primesti semnul cu 666. Unii ca acestia te vor indruma spre osanda vesnica, si nu vor mai lucra in numele lui Dumnezeu, ci vor fi reprezentanti ai satanei.

Cea mai mare si omoratoare de suflet lucrare pentru crestini va fi insemnarea cu semnul lui Antihrist 666 sau cu sistemul de codificare prin linii(n.n. cod de bare).

Nu va lepadati de Hristos, nu va insemnati cu 666. Dupa insemnare nu va mai fi mantuire pentru crestin.

Sa fii recunoscator prietenului tau sau vecinului tau sau calauza altei persoane careia tu sa-i zici ca sa nu se insemneze, fiindca cel care face aceasta nu va fi un om simplu, ci apostol si marturisitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Hristos are grija de mantuirea si informarea crestinilor prin mobilizatorii Bisericii Lui, dotati cu vocatie de sus. Mobilizatorii Bisericii lui Hristos sunt cei alesi prin credinta si intelepciune, care vor ajuta spre informarea si protejarea crestinilor, de a nu se insemna cu semnul diavolului 666.

A nega ca acest semn nu exista inseamna a nega existenta diavolului si a planurilor sale.

A refuza primirea semnului 666 inseamna ati pastra credinta si botezul tau; aceasta presupune marturisirea lui Hristos, care a zis: “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu Care este in ceruri”(Matei 10, 32).

Refuzul insemnarii cu 666 constituie cea mai mare marturisire si deschide larg portile raiului.

Se va face, asadar, sfint si mostenitor al imparatiei cerurilor, iar daca se lasa convins si-l va primi, se va osandi impreuna cu diavolul in munca vesnica. Prin refuzul semnului diavolului 666 omul se desparte de satana si se uneste cu Hristos, si-L marturiseste pe Acesta, facandu-se fiu si mostenitor al lui Dumnezeu.



extras din cartea “Nu va lepadati de Hristos,
nu va insemnati cu 666″, de MARIA IOAN ANTONOPOL

Doamne ajuta..