O MINUNE A SFANTULUI COSMA ....PROTOSUL ATHOSULUI in anul.. 1282..in vremea patriarhului ecumenic apostat vekkos



SFANTUL COSMA.PROTOSUL ATHOSULUI...





Sfântul Cosma, Protosul Athos.. Aratarea Sfantului Cosma, Protosul Athosului. Acesta cere romanilor sa se opuna unirii cu catolicii si avertizeaza despre pericolul cipurilor si al lipsei banilor …



Iata ce aflam din articolul MINUNEA ARĂTĂRII RECENTE A SFÂNTULUI COSMA, PROTOSUL ATHOSULUI. ACESTA CERE ROMÂNILOR SĂ SE LUPTE ÎMPOTRIVA UNIRII CU CATOLICII!:

Va semnalez o minune cutremuratoare petrecuta acum nu multi ani in Grecia. Unei romance evlavioase de acolo i se arata in vis de trei ori Sf. Cosma, Protosul Sfântului Munte Athos, cel ce in timpul imparatului bizantin Mihail VII si al Patriarhului Constantinopolului Ioan Vekkos (ambii unionisti), pentru ca nu era de acord cu unirea pe care o pusesera ei la cale cu Romano-Catolicismul in urma Sinodului de la Lyon din 1274 si ii cere sa-i faca icoana si sa-i duca o parte din moaste in Romania pentru a-i face cunoscuta si viata si invatatura ortodoxa intrucat, spune el, in Romania trebuie sa ne opunem unirii cu romano-catolicismul. Minunea este consemnata in cartea „Minuni contemporane” care va fi lansata, cu ajutorul lui Dumnezeu, miercurea aceasta (astazi, 09 nov 2011), ora 18, la Libraria Sophia. Mi se pare cuntemurator faptul ca sfintii au ajuns sa ceara romanilor de peste granite sa se intoarca in Romania si sa se lupte cu mentalitatea uniata, filo-catolica, existenta la noi si sa faca cunoscuta lupta martirica dusa de Sf. Parinti contra acestui duh filo-catolic!

Minunea aratarii inteleg ca a avut loc in preajma Adunarii Generale a Conferintei Bisericilor Europene de la Lyon din 2009, tot Lyonul unde se apostaziase in 1274 si din cauza caruia moare sfantul! Sa nu uitam ca, in 1993, BOR a semnat Acordul eretic de la Balamand prin care catolicismul este recunoscut ca Biserica sora, cu taine, preotie si har lucratoare, acord ne condamnat inca oficial de BOR. Sa ne luptam, deci, din interiorul Bisericii, asa cum a facut Sf. Cosma si asa cum ne cere (am citit intr-o sursa ca a refuzat comuniunea cu Patriarhul Ioan Vekkos, care se unise cu Papa, iar asta a dus la martirizarea sa!)! Faptul ca sfantul s-a aratat inseamna ca exista o problema, dar ca ea, cu ajutorul lui Dumnezeu si prin lupta credinciosilor si clericilor bine-credinciosi, poate fi vindecata, evitata! Sfantul nu spune sa parasim Biserica, ci se ne luptam! Sa fim si noi parte a minunii sale si a iconomiei divine randuite prin el! Tot in aceasta minune Sfantul spune ca nu va veni chiar acum sfarsitul (desigur, aceasta este la latitudinea iconomiei nestiute a lui Dumnezeu, iar acest chiar „acum” se refera, evident, la anii imediat urmatori!) si prevesteste si situatia in care a ajuns Grecia chiar in aceste zile (nu vor mai exista bani pentru salarii)! Atentie, femeia nu stia nici de existenta sfantului, nici viata lui, si ignora la inceput aratarile in vis. De abia dupa a treia aratare, in care Sfantul ii povesteste si viata si ii da toate aceste detalii, ea merge la duhovnic, iar acesta la duhovnicul sau din Sf. Munte si toti confirma datele si minunea, ajutandu-o sa faca cele poruncite ei de Sfant. A carui porunca o ducem si noi, cu nevrednicie, spre indeplinire si va rugam si pe voi sa dati mai departe mailul si minunea sfantului si sa o publicati pe site-urile dumnevoastra sau sa le postati la commenturi pentru ca lumea sa cunoasca Adevarul. Moastele frumos mirositare ale Sfantului Cosma Protosul se gasesc la intrarea in biserica Protaton (vis-a-vis de sediul Sfintei Chinotite, cea care a scris si protestele din 1993   http://ortodox0.tripod.com/id3.html si din 1999 http://ortodox0.tripod.com/id1.html la adresa Acordului de la Balamand si a declaratiilor SS Bartholomeu) din capitala Sf. Munte, Kareia, gasite in 1981. Acolo arde in permanenta o candela. Vedeti mai jos:







D. V.: – Spuneţi câteva cuvinte despre Sfântul Cosma Protosul…

Mihai M.: ‑ Sfântul Cosma a venit ca o mân­gâ­ie­re pentru noi, ca creştini. Dar a venit într‑un moment is­toric. Acum doi ani, când a fost la Lyon întâlnirea or­to­docşilor cu catolicii, a fost întrunirea de la Lyon şi, îna­inte de a se face întrunirea asta, sfântul i‑a apărut în vis Lilianei.

Maria-Liliana M.: ‑ Primul vis n‑a fost cine ştie ce. A apărut în vis şi cerea să‑i facă o icoană. Aşa, mai dur, a apărut. Ne‑a spus atunci ceva, că ne aşteaptă cli­pe grele şi că trebuie să‑i fac o icoană. Spunea „Eu sunt Sfântul Cos­ma Protosul” – asta în primul vis. Şi am zis: „Doam­ne, ce sfânt e acesta?” Chiar m‑am trezit şi mi‑am făcut cru­ce, am crezut că visul e de la cel rău. Şi n‑a durat mult, chiar în aceeaşi săptămână, dacă nu mă înşel, şi sfântul mi-a apărut ia­răşi în vis. Noi ne‑am spovedit, atunci, mi se pare. Şi am fost şi pe la Mănăstirea Sfântului Nicodim, dacă nu mă înşel, în pe­ri­oa­da aia.

Mihai M.: ‑ Da, am fost la Sfântul Nico­dim. Este o mă­năstire de călugări care aparţine de Sfântul Munte, la Igumeniţa. Sunt peste douăzeci de călugări acolo.

Maria-Liliana M.: ‑ Da…

Mihai M.: ‑ În vis, Sfântul Cosma i‑a spus: „Să îmi faci icoana!” Noi nici la al doilea vis nu am luat în seamă cuvintele sfântului. Că mi‑a spus dimineaţa visul. Şi sfântul i s‑a arătat în vis a treia oară. A visat că mergeam către o mă­năs­tire cu o maşină, în care eram eu şi cu fiică‑mea şi cu Liliana. Vin două maici îmbrăcate în alb, deschid portiera la maşină: „Voi staţi aici!”, îmi spun mie şi fiică‑mii, „iar tu, Maria, mergi cu noi!” O duc către o poartă mare, fantastic de ma­re, cu ostaşi în stil roman, cum era în perioada Dom­nului, când a trăit pe pământ, nişte ostaşi în stil ro­man, puternici, se deschide o poartă mare şi, când intră cu ea, fe­­meile astea două o iau… te‑au lăsat acolo, te‑a luat altcineva?

Maria-Liliana M.: ‑ Nu. Eram îmbrăcată într‑o că­ma­şă albă. Şi am mers acolo, în mănăstire. Dar erau os­taşii ăştia. Şi erau nişte cântece îngereşti, nu poţi să ex­plici ce‑am auzit eu acolo. Am intrat în mănăstire, şi părinţii ăia din părţi erau îmbrăcaţi în veşminte…

Mihai M.: ‑ Şi‑n mijloc era o ceată de mucenici, îm­bră­caţi în negru…

Maria-Liliana M.: ‑ Şi aveau crucea la gât. Şi a venit Sfântul Cosma şi mi‑a spus: „Maria, să faci as­cul­tare: să faci icoana mea şi să mă duci în România! Să mă faci cunoscut!” Că a zis că o să fie nişte clipe, să se u­nească ceva, nu ştiu, n‑am înţeles eu bine cum e cu unirea asta cu catolicii. Şi nu‑i bună! Nu‑i bună! Şi mi‑a spus sfântul cum a fost chinuit de catolici, cum şi‑a dat sufletul pen­tru Ortodoxie, cum l‑au omorât!

D. V.: – V‑a povestit viaţa lui?

Maria-Liliana M.: ‑ Da, aşa, un pic…

Mihai M.: ‑ „Că şi eu am luptat pentru Ortodoxie, şi m‑au spânzurat pentru Ortodoxie! Să mă duci în ţara ta!”, i-a spus.

Maria-Liliana M.: ‑ Şi eu i‑am spus: „Eu sunt străină aici! De ce nu mergeţi la altă femeie, la o grecoaică? Eu sunt străină!” Şi a zis: „Nu, Maria, nu eşti străină! Toţi suntem fraţi în Hristos. Nu eşti străină! Să faci as­cul­tare, cum îţi spun eu!” Şi am zis: „Nici nu vă cu­nosc… Unde să mă duc eu?” Şi a zis: „Du‑te, că am să‑ţi scot oamenii potriviţi, şi pentru sfintele moaşte, şi pentru icoană, şi pentru slujbă, şi pentru tot! Pentru tot ce‑o să fie, am să‑ţi scot eu oamenii potriviţi în cale!” Şi aşa a fost. Ne‑a scos oamenii potriviţi în cale. A doua zi, gata, a început. A venit un părinte în ca­să la noi, care a dormit la noi. I‑am spus visele, am spus: „Părinte, o să spuneţi că sunt nebună, dar eu de câ­teva zile tot visez un sfânt, nu ştiu ce‑i cu asta!” Şi a zis: „Ce sfânt? Cum?” Şi i‑am povestit eu că a zis că e Sfân­tul Cosma Protosul. Părintele mi-a spus că el n‑a auzit ni­cio­dată de sfântul ăsta.

Mihai M.: ‑ Am întrebat şi alţi duhovnici, alţi părinţi, am vorbit, şi au zis: „Nu cred că poate fi de la cel rău, din moment ce s‑a înfăţişat… nu poate fi de la diavol visul”.

Maria-Liliana M.: ‑ L‑am pus pe gânduri un pic, a ră­­mas el în suspans, aşa, cam curios, părintele acela. Dar a mers la duhov­nicul lui înMuntele Athos, a discutat cu dân­sul – el avea o bisericuţă de pictat, ceva, un paraclis mi­cuţ.

D. V.: – Părintele?

Maria-Liliana M.: ‑ Da, părintele, e pictor. Şi zice: „Doam­na Maria, am fost la duhovnicul meu şi a spus să las tot şi să ascult ce mi‑a spus doamna aceea, că există sfântul ăsta, şi hai să căutăm!” Şi a început şi el cu lucrarea lui de acolo, şi noi pe partea astalaltă.

Mihai M.: ‑ A găsit lemnul pentru icoană imediat, cum ne trebuia. Că ne‑a întrebat: „Cât de mare vreţi s‑o facem?” I-am zis: „Dacă o facem, să facem o icoană de un metru”. Şi a găsit un lemn, exact de 95 de centimetri, pe interior scobit, cum este. A găsit şi s‑a apucat de lucru.

Maria-Liliana M.: ‑ După aia, m‑a întrebat cum arată. I‑am spus eu, i‑am explicat cum l‑am văzut, în vis, cum aşa, şi a făcut icoana asta. Dar sfântul a spus să fim aproape de Domnul, că o să avem încercări foar­te grele. Cred că începând cu criza asta, cum a fost, şi în­colo…

Mihai M.: ‑ A fost înainte de criză, nu apăruse criza atunci.

Maria-Liliana M.: ‑ A zis sfântul că o să avem încercări şi să fim aproape de Domnul. Dar a zis că n‑o să fie acum sfârşitul lu­mii; că eu îl întrebam, în vis, dacă o să fie sfârşitul lu­mii. Şi a spus că n‑o să fie acum, dar o să fie chinuri foarte mari. O să ajungem cum spunea şi Sfântul Paisie, că spu­nea că o să ajungem la cipuri, că o să ajungem să se strân­gă banii… A zis că o să se strângă ba­nii, că o să muncim şi n‑o să fim plătiţi.

D. V.: – V‑a zis că o să se renunţe la bani? Sau în ce sens v-a zis că o să se strângă banii?

Maria-Liliana M.: ‑ Adică, n‑o să mai fim plătiţi. Nu ştiu la ce s‑a referit.

D. V.: – Ştiţi ce poate însemna că se strâng banii? Mai-marii lumii vor acuma să se renunţe la bani, să nu mai fie bani, ci doar „bani” electronici. Să nu mai plăteşti cu bani, cum plăteşti la piaţă, ci să plăteşti tot cu cipul, cu cardul cu cip.

Maria-Liliana M.: ‑ Da, a zis că „n‑o să vă mai plă­teas­că cu bani”. Ce pot să înţeleg eu din asta? Şi cu un card, cu ceva, o să se întâmple ceva.

D. V.: ‑ Cu un card?

Maria-Liliana M.: ‑ Da. Şi a mai spus să facem cunoscut faptul că nu trebuie să ne unim cu catolicii.

Mihai M.: ‑ Da, de unirea cu catolicii, de asta a ţinut cont şi atunci, dimineaţa, …

Maria-Liliana M.: ‑ Mai spunea sfântul ceva de Vekkos, ţi‑am spus eu ţie atunci.

D. V.: ‑ Patriarhul Ioan Vekkos e patriarhul care a vrut unirea cu catolicii în secolul al XIII‑lea. Da­torită lui au venit catolicii în Muntele Athos şi l‑au omorât pe Sfântul Cosma.

Maria-Liliana M.: ‑ Da, şi Sfântul Cosma a fost împotriva patriarhului Vekkos.

D. V.: – Despre patriarhul Vekkos vă aduceţi aminte ce v‑a zis sfântul?

Maria-Liliana M.: ‑ I‑am spus eu atunci lui Mihai.

Mihai M.: ‑ Am aflat şi eu, pe urmă, cum a fost cu patriarhul Vekkos. Asta este cel mai important din ce i‑a zis Sfântul Cosma: „Să mă duci şi să mă faci cunoscut, ca să opuneţi rezis­tenţă în România!” Să îl fa­cem cunoscut în România, ca să opunem rezistenţă în lup­ta cu catolicii. Nu trebuie să admitem în credinţă lu­­crurile care vin din altă parte, de la catolici… Tre­bu­ie rezistenţă… Ştie Dumnezeu că nu putem decât până a­colo, dar să avem rezistenţă. Şi să nu admitem cu­vin­te­le greşite, indiferent de la cine vin, de la ce scaune. „Nu, domnule, eu spun adevărul chiar dacă îmi iei rasa de pe mi­ne… O spun, şi ţi‑o spun în plen, ca să ştii că şi tu tre­buie să fii ruşinat, aşa cum şi tu ruşinezi cu cu­vin­te­le tale, care nu‑s din canoanele Sfinţilor Părinţi. Şi eu nu te ling cu nimic, dimpotrivă”. Câte a păţit şi Sfântul Nec­tarie, care ne‑a ajutat atât de mult. S‑a mâhnit, a ştiut că e pe nedrept dus din Cairo, din Alexandria, şi i‑a întrebat pe toţi: „De ce sunt prigonit?”, dar toţi au ple­cat capul. Deşi lumea îl iubea… Dar Domnul a fă­cut din el un sfânt care ne dă posibilitatea să Îl slăvim pe Dumnezeu. Ca o dovadă că nici noi nu îi uităm pe stră­moşii noştri care au fost martiri, pentru adevărul pe care astăzi îl avem pe limba noastră…

D. V.: – Ce altceva a mai spus Sfântul Cosma Protosul?

Mihai M.: ‑ El i‑a spus că trebuie să opunem re­zis­ten­ţă în România. Fiindcă atunci catolicii pentru cre­din­ţă l‑au omorât! Da, l‑au omorât. Dar să ne ducem, să opunem rezistenţă de acolo, că „au să vină vremuri grele. N‑o să vă plătească, o să fie vai şi amar de voi…”

Maria-Liliana M.: ‑ Pe noi, creştinii, au să ne lupte foar­te mult!

Mihai M.: ‑ Da, pe creştini. Şi trebuie să opunem re­zis­tenţă.

D. V.: – Dar v‑a spus şi că o să fie unire cu ca­to­li­cii, sau v‑a spus doar să vă opuneţi?

Mihai M.: ‑ N‑a spus că o să fie, ci a spus să ne o­pu­nem. Atât a spus. A spus să ne opunem, să opunem re­zis­tenţă în România.

Maria-Liliana M.: ‑ În al patrulea vis, când mi s‑a în­fă­ţişat, a spus că a fost mulţumit de ce i-am făcut acolo, de ce i‑am dus, cum am făcut…

Mihai M.: ‑ Că noi am făcut icoana, pe urmă am fă­cut iconostasul. Ne‑a trimis şi am găsit sfinte moaşte, şi la Sfântul Munte, şi la mănăstire, aici; în două locuri am găsit. Am făcut multe iconiţe şi am dat aşa… Îl facem şi noi cunoscut. Părintele a pus materiale cu sfântul pe site-ul parohiei Hreaţca, acolo, ca să fie cunoscut şi pe in­ter­net. Dar trebuie să opunem şi practic rezistenţă. Şi a­cu­ma a apărut iar, după atâta timp, i-a apărut în vis şi i‑a spus…

Maria-Liliana M.: ‑ Da, cu părintele de acolo, să găsesc un copilaş să‑l botez în România, cu numele lui, să‑i dau numele lui.

Mihai M.: ‑ Şi ţi‑a spus…

Maria-Liliana M.: ‑ Da, că‑i mulţumit de ce‑am făcut a­colo. Adică, tot ce mi‑a spus el, eu am făcut. M‑a ajutat Dum­nezeu.

Mihai M.: ‑ Aşa, deci e mulţumit de ce‑am făcut a­co­lo, lângă Fălticeni, cu moaş­tele, cu ce‑am mai putut şi noi să facem, aşa, dar să mai botezăm un copil, să împlinim adică lucrarea noas­tră – e mulţumit de ce‑am făcut acolo, dar să îm­pli­nim lucrarea noastră.

Maria-Liliana M.: ‑ Acum, din muntele Athos tre­bu­ie să mai luăm paraclisul lui sau un acatist, ca să‑l aibă părintele acolo, să‑l facă. L‑a pus în biserică la loc de cinste: lângă icoana Sfântului Nicolae a pus-o pe cea cu Sfântul Cosma.

Mihai M.: ‑ Şi‑l pomeneşte ca ocrotitor, acolo, al bi­se­ricii… Cum e Sfântul Nicolae, hramul bisericii.

Maria-Liliana M.: ‑ Noi avem slujba tradusă, pe care a fă­cut‑o părintele Atanasie. Slujba toată…

Mihai M.: ‑ Sfântul cere să fie cunoscut.

Maria-Liliana M.: ‑ Acuma nu ştiu dacă noi, cu trea­ba asta, n‑o să facem rău la persoanele astea care vor să se unească cu catolicii…

Mihai M.: ‑ Nu ne interesează asta. Noi facem ceea ce ne spune sfântul şi nu ne interesează cu ce logică se vrea unirea sau cine vrea… eu înţeleg, ca om, că tre­buie să‑l ajutăm pe fratele nostru, să dăm un ajutor, să cedăm în faţa lui, dar până acolo unde ajunge să lo­veas­că în dogmă, în ceea ce au lăsat cele şapte sinoade şi nimic altceva! Înţeleg! În aşezare, în mişcare, sun­tem largi la inimă să‑l îmbrăţişăm pe fratele nostru, dar a­colo unde cele şapte sinoade ne‑au lăsat, prin Duhul Sfânt, canoanele după care trebuie să ne conducem, nu poa­te interveni nici cel mai mare om de pe pământ. Aşa că nu noi trebuie să facem mutarea asta. Îi îm­bră­ţi­şăm, le cerem să vină lângă noi, luptăm pentru adevăr, dar cei cărora nu le place adevărul trebuie să cedeze. Dacă eu sunt în ne­a­devăr, sigur că o să cedez, acolo unde am greşelile me­le, dacă le văd. Dar, atâta timp cât sunt cu cele şapte Sinoade Ecumenice, cred că, cât de cât, mă străduiesc să fiu cât mai aproape de Domnul, cu ceea ce am învăţat, cu ceea ce ştiu…

D. V.: – Trebuie ca oamenii să caute cu jert­fel­ni­cie adevărul…

Maria-Liliana M.: - Eu cred că şi cato­licii, şi toţi, dacă ar cere adevărul de la Dumnezeu, fiecăruia per­so­nal i se va descoperi. Cum şi astăzi vin mulţi catolici la Sfântul Munte şi se botează şi intră în mare şi‑i bo­tea­ză… Şi în Tinos vin turci care se botează zilnic. Vin a­colo turci…

D. V.: – În insula Tinos, la icoana Maicii Domnului, nu?

Mihai M.: ‑ Da. Acolo vin. Dumnezeu ne aşteaptă pe fie­care, personal. Să venim către Dom­nul şi de acolo, dacă Dumnezeu va orândui, va fi; dacă nu, avem o mie de ani când s‑au rupt… Dacă face pogorământ episcopul cutare: „Hai să ne unim cu ăştia”, nu poate fi bine. Intrăm în contradicţie cu cele şapte Sinoade, atunci. Nu putem să facem asta. Po­go­ră­mânt… acuma nu se poate vorbi de aşa ceva. Catolicii tre­bu­ie să cedeze, să vadă adevărul. Dacă ei recunosc că Sfânta noastră Împărtăşanie este adevăr, este taină, şi dacă ne recunosc taina noastră, de ce nu ne recunosc şi pe noi ca şi creştini? Ne recunoaşteţi taina şi pe noi, ca fiind creştini adevăraţi, nu ne recunoaşteţi? De ce‑mi recunoşti taina, atunci? Cum a fost, că ne recunosc Tai­nele? Şi pe noi, ca şi creştini, nu… Ce vreţi? Din mo­ment ce ne recunoaşteţi Taina, recunoaşteţi‑ne ca şi creş­tini, şi veniţi către noi, că asta este Biserica mamă, care vine de la Sfinţii Apostoli. Voi aţi plecat şi v‑aţi fă­râmiţat într‑atâtea grupări, în perioada de la 1050 în­coace. Oare noi trebuie să venim la voi? Într‑adevăr, sunteţi fraţii noştri, vă îmbrăţişăm, dar ru­ga­ţi‑vă la Dumnezeu să vedeţi adevărul, fraţilor! Şi veniţi şi voi la adevăr! Încet‑încet, eu văd că mulţi ca­to­lici vin la Ortodoxie, nu ortodocşii se duc la catolici. Mulţi musulmani vin la Ortodoxie şi se botează în Grecia, cum văd eu, şi nu ortodocşii se duc să se facă mu­sul­mani! Există o curgere către creştinism şi nu in­vers!


sursa..   http://blog-crestin-ortodox.blogspot.com/

O MINUNE A SF MUCENITE EUFIMIA

Minunea Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă (Calcedon 451)
„Dumnezeul meu, Tu eşti cunoscătorul inimii, Tu, Care stăpâneşti tainele înţelepciunii şi dăruieşti comori nepreţuite, Creatorule al cerurilor; Tu, Care ai întins pământul şi l-ai împodobit; Tu, Care cu cuvântul pe toate le-ai adus la viaţă; Tu, Care ai izvorât lumina; Tu, Care cu bunăvoinţa Ta L-ai trimis din ceruri pe Unul Născut Fiul Tău ca să dezlege durerile morţii şi să lege pe stăpânul trufiei; Tu, Care eşti alături de oştenii Tăi, cei care luptă cu tot sufletul pentru numele Tău şi pe care îi înarmezi cu tăria credinţei; Tu, Care ai fost întru toate ajutorul meu, izbăveşte sufletul meu cu rugăciunile sfinţilor Tăi care sunt în închisoare şi aleargă împreună cu Tine pe calea spre dumnezeirea Ta, păzeşte-mă pe mine, roaba Ta, şi sprijineşte-mă să mă unesc cu Duhul Tău Sfânt, căci Tu eşti Cel ce nu pomeneşti răul şi ne mântuieşti în vreme de necaz!” (rugăciune înălţată către Dumnezeu de Sfânta Eufimia în timpul martiriului)

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar pe 11 iulie se pomeneşte acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi. Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muţi ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe. In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinţii părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi răi credincioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească. In ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. In acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor. Racla cu Sfintele Moaşte al Sfintei Muceniţe Eufimia, în care părinţii de la Calcedon au pus cele două mărturisiri de credinţă Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta mu-ceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească. La acel sinod, făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credincioşii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi sfinţi părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcre-dincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu postire. Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni. Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfânta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul. Iar după ce au trecut mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel: Mai înaintecu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii muceniţe, a întărit atât mormântul, cât şi fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcându-şi pecetea sa, a deschis ferestruia. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge şi mir? Deci împăratul, cunoscând greşeala sa, s-a căit şi a câştigat mare credinţă şi evlavie către Sfânta Eufimia. După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi asupra hotarelor Calcedonului. Şi cuprinzând ei toată cetăţuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii muceniţe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perşii, adunând mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormântul şi, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere. Dar nici aşa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenuşă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului. Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvârşea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvârşeau minuni, precum în Calcedon, şi sângele cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obişnuit. Deci, trecând mulţi ani şi schimbându-se mulţi împăraţi, şi Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al cincilea şi al şaselea săvârşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc…”. Şi i se împotrivea lui Preasfinţitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de ruşine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul. Deci, văzând şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaştelor, temându-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormântul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioşilor păgâni. Căci perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă. Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaştele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhăreşte acele sfinte moaşte, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie şi închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare. Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimând moaştele sfintei marii muceniţe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunând că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormântul şi vedeţi care este adevărul!” Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunându-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întâmplase şi s-au umplut de ruşine şi de jale. Atunci mulţi au socotit că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormântul acela de marmură l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rânduială. Şi petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau până într-atât sfinţenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale. Iar cinstitele moaşte ale întru tot lăudatei muceniţe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea “al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi fraţi, Serghie şi Sergon. Şi văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Şi sosind la portul care se numeşte “al lui Avid”, au deschis sicriul şi văzând moaştele nestricate şi cu bună mirosire ale sfintei muceniţe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumânări şi nişte bărbaţi prea luminoşi cântând şi lăudând pe Dumnezeu. După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Şi rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amândouă s-au îmbrăţişat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: „Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniţă a lui Hristos, fericită Glicheria!” Şi sărutându-se una cu alta, s-au despărţit - Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie. Această vedenie s-a făcut la amândoi fraţii şi s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sunt moaştele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plângând de bucurie. Şi voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfânta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei şi au pornit spre ţara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Şi liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor. Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Şi aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!” Apoi iarăşi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”. Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei şi, fiind în port, au ieşit din corabie la uscat. Şi ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, căci şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede şi să se dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc şi moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Şi săvârşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane. Apoi, săvârşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare şi prealăudată Muceniţa Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie până la sfârşitul vieţii noastre!” Făcând ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vândut toate negu-ţătoriile lor ce le aveau în corabie şi, lepădându-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lângă acea biserică. Şi nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie. Iar mai înainte de sfârşitul lor, au pus pe mormântul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia, care erau purtate de valuri, şi le-am pus aici, după porunca ei”. După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia. Şi venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, a săvârşit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândeşti, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniţă Glicheria, şi s-o rogi pe ea, căci o voi ruga şi eu, şi ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăşi la locul meu”. Iar episcopul, deşteptându-se din somn, s-a înspăimântat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc, şi făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărână. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmă-şuiau împotriva lor. Şi deşi erau sub ţărână, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvârşeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele. Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvârşindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor şi râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea şi, ieşind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Şi întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârşeşte praznic pentru moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie şi pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând şi zicând: „Oare aşa vă poruncesc vouă împăraţii, o, închinătorilor de idoli şi slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi şi a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme. După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de Insuşi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă şi batjocorea pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe la toată răutatea şi la viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece, şi sângele omenesc îl vărsa fără cruţare. Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său şi a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi, şi a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin îngăduinţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, şi făcând răutăţi fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăţia fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl şi bunicul lui. Apoi luându-şi Leon sfârşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos. Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptând toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al şaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinţii Părinţi. Atunci şi biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o cureţe de spurcăciuni şi să-i înnoiască toată risipirea, înfrumuseţând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte sfinţite şi cu vase de mult preţ. Deci după ce biserica a fost sfinţită, iarăşi se săvârşeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeieşti şi mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea. Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea şi tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi şi se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele sfintei muceniţe cele dorite de dânsa, în chipul acesta: În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, şi în care au ascuns cinstitele ei moaşte, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă. Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei muceniţe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi câştige iarăşi dregătoria sa. Şi căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alţii, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor şi ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage. Şi rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul şi l-a întrebat cine şi de unde este. Şi i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine şi mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?” Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, cea prealău-dată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată şi-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept şi a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numeşti a ta?” Anastasie i-a răspuns: „Am pe moşia mea în biserică cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaştele Sfintei Eufimia, şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaştele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!” Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie şi chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaştele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, aşijderea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea. Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat şi la maica lui, ducând cu dânşii şi pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului şi maicii sale toate cele ce le ştia despre cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-au rânduit în cea dintâi dregătorie. Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbaţi cinstiţi din rânduiala duhovnicească şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaştele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constanti-nopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească nepreţuită. Şi se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, şi se făcea ceartă în popor. Şi abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Şi liniştindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei şi au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaşte ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, şi s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări şi cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea; şi a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut. Şi ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul şi maica împăratului şi cu preasfinţitul patriarh au ieşit întru întâmpinarea cinstitelor moaşte ale muceniţei lui Hristos şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta şi Marea Muceniţă Eufimia cea prealăudata şi-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin

Sursa:
 http://ro.netlog.com/go/out/url=-aHR0cDovL29ydG9kb3hpZXNpdmlhdGEuYmxvZ3Nwb3QuY29tLw__