CAND DAI...CASTIGI, ISTORIA UNUI BRUTAR ZGARCIT

Όταν δίνεις κερδίζεις... Η ιστορία του φούρναρη

Ο φούρναρης γκρίνιαζε συνέχεια στην γυναίκα του που πήγαινε στις εκκλησίες και έδινε στους φτωχούς και στους εράνους. Μια μέρα, εκεί που έβγαλε το ζεστό ψωμί και μοσχοβόλησε η...
γειτονιά, ήρθε και στάθηκε στην πόρτα του ένας φτωχός.
-Αφεντικό, όλα αυτά τα ψωμιά είναι δικά σου;
-Αμ΄ τίνος να'ναι;
-Και δεν τα τρως;
-Βρε φύγε από δω!
-Δώσε μου και μένα ένα ψωμάκι που πεινάω.
-Φύγε σου είπα, παράτα με.
-Αφεντικό!
-Φεύγεις ή δεν φεύγεις;
-Αφεντικό! Παρακαλούσε ο φτωχός...
Δεν πρόλαβε να τελειώσει, και ο φούρναρης πετάει ένα ψωμί στο κεφάλι του. Έσκυψε ο φτωχός και το ψωμί τον πήρε ξυστά και έπεσε παραπέρα. Τρέχει, το αρπάζει, κάθεται σε μια γωνιά και το τρώει... Ο φούρναρης όλη μέρα ήταν νευριασμένος για τον γρουσούζη επισκέπτη και το ψωμί που έχασε. Ας τολμήσει να ξανάλθει, έλεγε!
 Τη νύχτα, κάπου δύο μετά τα μεσάνυχτα, πετάγεται ο φούρναρης από τον ύπνο του τρομαγμένος και καταϊδρωμένος.
 -Γυναίκα, σήκω, ξύπνα. Φέρε μου μία φανέλα να αλλάξω και να σου πω ...; Γυναίκα, πέθανα λέει, και μαζεύτηκαν γύρω μου Άγγελοι και διάβολοι. Ποιoς να πάρει την ψυχή μου. Σε μια μεγάλη ζυγαριά όλο και πρόσθεταν οι τρισκατάρατοι τα κρίματά μου.
 Και ο ζυγός βάρυνε και βάρυνε και οι Άγγελοι δεν είχαν τίποτα να βάλουν και λυπόντουσαν. Σε μια στιγμή, ένας Άγγελος φωνάζει: Το ψωμί! Αυτό που χόρτασε τον πεινασμένο. Βάλτε το στον άλλο ζυγό.
 Οι διάβολοι επαναστάτησαν: Το ψωμί δεν το έδωσε. Το έριξε να σπάσει το κεφάλι του φτωχού. Και απάντησαν οι Άγγελοι: Όμως χόρτασε τον πεινασμένο και εκείνος έδωσε την ευχή του. Και που λες γυναίκα μου, εκείνο το ψωμί έκανε και έγειρε η ζυγαριά αντίθετα και σώθηκα. Το λοιπόν, δίνε, δίνε και μη σταματάς. Και εγώ θα δίνω. Αχ, και να ξανάρθει εκείνος ο φτωχός!
 Επιτέλους το κατάλαβε και ο φούρναρης ότι κερδίζει όταν δίνει. Εμείς όμως; Το έχουμε καταλάβει; Μήπως φοβόμαστε να δώσουμε;
  Μήπως η "κρίση" μας βούλιαξε στην ολιγοπιστία; Μήπως είναι καιρός να αρχίσουμε να γινόμαστε και λίγο χριστιανοί;;; Και να πιστεύουμε ακλόνητα, πως όταν δίνουμε, αντί να φτωχαίνουμε, πλουτίζουμε.
 Ας το αποδείξουμε εμπράκτως. Το Πάσχα έρχεται, κάποιοι άνθρωποι έχουν ανάγκη και περιμένουν έστω και ένα κομμάτι ψωμί...

Φίλοι μου, μην ξεχνάτε ότι: Η πρώτη θυγατέρα του Θεού είναι η ελεημοσύνη, αυτή η ελεημοσύνη κατέπεισε τον Θεό και έγινε άνθρωπος, για να σώσει τον άνθρωπο...

foniortodoksonkoritsas.org

  Brutarul mormăind soției care mergea pe la biserici și  dadea săracilor și colectarilor de fonduri . Într-o zi , când a scos din cuptor pâinea caldă și a umplut vecinatatea cu  miros dulce de paine, a venit și a stat la ușa un sărac. 
- Sefule , toate aceste produse de panificație sunt ale tale ?Dar a cui sa fie ?
 - Și  nu le mănânci ? 
Ma, cara- te de aici!- Dă-mi  și mie o paine ca mi-e foame . 
Ieși  am spus ,si lasă-mă în pace . 
- Sefulee !
  Pleci, sau nu pleci?
 - Sefule ! Implora  săracul ...El nu a terminat de zis, și  brutarul cu o  pâine aruncă in capul lui .

 Se aplecă săracul și pâinea la atins usor și a căzut mai incolo . Alearga ,ridica painea , se duce într-un colț se aseaza și incepu să mănânce ... Brutarul a fost supărat toată ziua pentru vizitatorul ghinionist și pentru pâinea care a  pierdut .
 Să îndrăznesca să revina , spunea el !

La noapte,pe la două după miezul nopții , brutarul sare din somn speriat și foarte transpirat .- Femeie , ridică-te , trezește-te . Adă-mi o cămașă ca sa ma schimb și să-ți spun ceva ... ? Femeie , am murit , și s-au adunat în jurul meu Îngeri și demoni .  
 Cine sa imi ia sufletul...
 Într-un mare cantar toti demonii puneau din întreaga mea viata faptele mele rele și adaugau mereu greutate de partea lor .
 Și cantarul se ingreuna si tot se ingreuna  și Îngerii nu au avut nimic de a pune in contrabalans .  
Într-o clipă , un înger strigă : Painea ! Ce a saturat pe cel flămând .  
Pune in cealalta parte a cantarului  painea .
Iar diavolii sau răzvrătit : 
 Pâinea nu a dat de buna voie . A aruncat-o pentru a sparge capul săracului . Și Îngerii au răspuns : 
Dar a potolit foamea celui flămând , și  sa rugat pentru el saracul .
  Sa sti soția mea că pâinea a făcut și sa aplecat cantarul inspre noi și asa am fost salvat .
  Deci..de acum, sa dai ,sa dai și sa nu te opresti . Și voi da si eu . 
 Oh , de ar mai veni din nou, saracul ala !
Și, în cele din urmă si-a dat seama si brutarul , atunci când dai,castigi .
 Dar noi ? Ne dam seama ?
 Nu cumva ne este frică de a da ? Nu cumva " criza "  ne scufunda in putina noastra credință ? 
Ar putea fi timpul pentru a începe și noi, sa fim creștini? ? ? 
 Și sa credem cu tărie că , atunci când , dam  la sărăci ,nu saracim ci ne îmbogățim . 
 Să ne-o dovedim în practică .
 Pastele se apropie , sunt unii oameni care au nevoie și așteaptă chiar și o bucată de pâine ...Prietenii mei , sa nu uitați ca: prima fiica a lui Dumnezeu este Milostenia , Milostenia asta la induiosat pe Dumnezeu de sa facut om pentru a salva pe om ...

traducere admin
 http://crestiniisecolului21.blogspot.ro/

Doamne ajuta...

PODOABELE SI LUXUL NU SUNT FEMEILOR CE SE ROAGA IN BISERICA SI SUNT CRESTINE CU ADVARAT...

Podoabele nu sunt ale unei femei ce se roagă

Podoabele nu sunt ale unei femei ce se roagă (cum şi pentru ce venim în Biserică) 

Ar trebui să fie extrem de simplu, însă o complică tare mult dracul folosindu-se de slăbiciunile şi păcatele omului.

Capul acoperit, nesulemenită şi îmbrăcată pentru a nu ispiti. Iar după ce a intrat în biserică, dacă a întârziat, să-şi găsească un loc şi acolo să încremenească, fără a sporovai cu prietenele. Să nu se apuce să aprindă lumânări şi să se fâţâie de colo colo sărutând icoanele. Să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a trece cât mai neobservată.

Şi aici ar trebui să se încheie articolul, dar nu-i aşa de simplu …

Poate o femeie să meargă la biserică nefardată, nerujată, nerimelată? Mai greu, dar cât de cât, poate.

Când e vorba însă de acoperământul capului şi mai ales de veşminte … Păi să fie batic sau ce? Dacă e batic, cum să fie legat? La spate sau sub barbie? Dar pantaloni de ce nu? Dar fusta? Lungă, dar cât de lungă? Mulată sau largă? Subţire sau groasă? Vara, rochia e bună? Dacă nu e rochie, o bluză e bună? Nedecoltată, dar cât de nedecoltată? Cu mâneci sau fără? Cât de fără mâneci? Subţire sau groasă? Mulată sau largă? Dar încălţămintea? Pantof sau sandă? Cu toc sau fără? Cât de fara toc?

Multe grii pe capul bietelor femei. Şi mai ales a celor tinere, desigur.

În vechime era un obicei. Femeile nu stăteau nici în dreapta, nici în stânga, ci în spate. Nu ştiu cât de generalizat era, dar era un obicei bun. Căci femeia ispiteşte. Şi când nu vrea, dar cu atât mai mult când vrea…

Ce te sluţeşti aşa femeie…
Dumnezeu, întru înţelepciunea Sa, pe toate le-a creat bune şi frumoase. Natură, animale – toate cu perfecţiune. Pe om l-a creat după Însuşi Chipul Său, căci la asemănarea cu El este chemat să ajungă. Tu, omule, eşti făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, eşti creaţia supremă în care a pus această nepreţuită comoară – sufletul!

Psalmistul David spune: „Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta !” Eşti o fiinţă minunată, femeie; eşti creată de un Meşter ! Rămâi aşa cum te-a „ţesut” El. De ce eşti întotdeauna nemulţumită de felul cum arăţi, de felul cum te-a lăsat Dumnezeu ? De vreme ce aduci modificări la ceea ce a făcut El, înseamnă că te consideri imperfectă sau…incompletă. Ori, Dumnezeu, nu greşeşte niciodată ! Însuşi Creatorul l-a făcut pe om frumos, însă nicăieri nu scrie că i-a dat voie să se „corecteze”!

În mândria ta îţi schimbi culoarea părului, a ochilor…părul care trebuie să fie podoaba capului la femeie, tu l-ai retezat şi l-ai sluţit. La unghii te asemeni cu demonii, căci ei au gheare; la port te asemeni cu bărbaţii, căci ei poartă pantaloni; chipul l-ai îndepărtat de Cel al lui Dumnezeu şi ai preferat să te asemeni cu un clown…

Toate acestea Îl supără pe Dumnezeu fiindcă treci peste voia Lui, peste ce a creat El, şi Îl corectezi tu. Eşti jucăria demonilor căci devii cea mai bună cursă de sminteală pentru bărbaţi.

 Prin aceste podoabe ale tale pe mulţi duci în ispită, căci femeia, de multe ori ispiteşte şi fără să vrea. Cu cât eşti mai dezgolită, cu atât se scârbeşte Dumnezeu de tine.

Mai grav este când îndrăzneşti cu neruşinare să păşeşti astfel îmbrăcată, şi în Casa Domnului – în Biserică. Prin portul tău atragi atâtea priviri asupra ta, iar acela care a venit la Biserică să se roage, nu mai poate fi atent la rugăciune pentru că i-ai distras atenţia, i-ai tulburat liniştea inimii. Şi păcatul smintelii este foarte mare deoarece una este să faci un păcat de care să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu numai tu şi alta e să răspunzi şi pentru păcatele altora fiindcă i-ai smintit. Ori, la Biserică venim să ne rugăm şi nu să ne prezentăm hainele, culoarea părului sau formele corpului.
Şi crezi tu oare că îţi mai e rugăciunea ascultată de Dumnezeu ? Vai de rugăciunea ta pe care o înalţi la Cer, căci ca plumbul cade la pământ.

La Biserică se vine cuviincios îmbrăcată, curată, acoperită, ca să te arăţi smerită şi plăcută înaintea Stăpânului şi astfel să-ţi fie primită şi rugăciunea.

Deşi aspectul exterior este extrem de important, trebuie să avem grijă să nu cădem în altă capcană, aceea de a aplica celorlalţi cu forţa anumite criterii. Sunt mulţi care încearcă să corecteze mereu viaţa altora atacând ceea ce ei consideră că sunt obiceiuri rele. Să nu uităm că în drumul nostru pe Cale ne aflăm pe diferite trepte de înţelegere. Iar schimbarea stilului vestimentar este o consecinţă a convertirii sufletului de către iubirea lui Dumnezeu, nicidecum o cauză sau un început.
 

Dacă ne dorim să fim creştini nu doar cu numele, şi să trăim fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu, înfăţişarea exterioară va fi un martor tăcut şi fidel al identităţii noastre creştine. Ea va transmite lumii că noi trăim pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi nu pe noi înşine.

luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Doamne ajuta...

DIFERENTA INTRE IUBIRE SI DESFRANARE PR. IOAN VALENTIN ISTRATI

Despre iubire şi desfrânare

pr. Ioan Valentin Istrati

De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere.

Păcatul împreunării haotice, fără făgăduinţă şi fără binecuvântare, este fără umbră de îndoială cel mai prezent în lumea de azi şi suma sintetică a tuturor păcatelor. De fapt, el a acaparat însăşi noţiunea de păcat: „Părinte, am păcătuit”.

Aceasta pentru că acest păcat poate fi săvârşit cu toate simţurile trupului, cu sufletul şi cu mintea, infestând abil întreaga fire cu animalitate iresponsabilă şi cu dependenţă de plăcere. De asemenea, păcatul desfrânării este atât de efectiv şi de prezent pentru că se săvârşeşte în taina trupului uman, care devine instanţă care dictează moartea libertăţii şi instaurarea robiei. De orice duşman, oricât de cumplit poţi fugi, dar de trupul tău nu. Singura şansă de scăpare este schimbarea fundamentală a minţii, care trebuie să devină, din casă a conspiraţiei plăcerii, Biserică a Dumnezeului celui viu.

Pentru început, să vedem de ce acest păcat tiranizează umanitatea de la începuturile lui fiind responsabil de cele mai multe morţi veşnice şi nu numai. Omul a fost zidit ca fiinţă duală, trup şi suflet, având în sine animalitatea ca moştenire, dar pe care trebuie să o transfigureze prin har şi să o asume pe altarul de jertfă al lui Dumnezeu. Creatorul nu avea nevoie de jertfe de animale, ci ele erau doar proorocia iniţiatică a dorului lui Dumnezeu ca omul să-şi jertfească animalitatea pe altarul iubirii şi să devină o fiinţă euharistică şi creatoare prin har, asemănându-se cu Cel Preacurat. Animalitatea este un dat ireproşabil, ea rămâne ca o şansă şi un risc, prin care omul înţelege şi asumă întreaga creaţie, dar şi o tentaţie de a cădea în tenebrele materiei subversive şi redundante, în cercul vicios al plăcerii şi durerii. Calitatea omului de fiinţă sexuată a fost însămânţată în om de Dumnezeu pentru ca acesta să ajungă la culmile iubirii fără prihană, acolo unde naşterea de viaţă este lumina asemănării cu Născătorul lumilor.

Păcatul desfrânării a aţâţat şi momit omul încă de la naşterea lui în rai şi a fost mereu pricină de moarte în toată istoria umanităţii. Din el au izvorât războaie, molime, bătălii înfricoşate. S-au inventat de către omul dependent de sexualitate în coabitare cu duhul rău chiar şi religii care celebrau împreunările animalice şi orientau cultul uman către cel viclean.

În vremurile moderne, păcatul acesta a infestat toate domeniile vieţii, datorită transformării umanităţii în monedă de schimb şi în marfă de iarmaroc ontologic. De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere. Mai grav este faptul că lupanarele oribile din evul medieval s-au mutat mult mai aproape de casele noastre, mai exact tronează în casele noastre, la distanţă de doar un clic de ochii şi minţile curate (până când?) ale copiilor noştri. Fornicaţia a devenit acum un divertisment accesibil oricui. Vrăjmaşului regnului uman şi al lui Dumnezeu a înţeles de mult că aţâţând umanoizii către plăcere trupească, va declanşa o pandemie erotică de mii de ori mai grea decât orice ciumă ori sida. Şi toată această pandemie aduce roade grase pe mesele schimbătorilor de bani şi de suflete din infern: miliarde de bebeluşi ucişi, concepuţi în păcat şi aruncaţi la periferia fiinţei, transformând părinţii în criminali de drept comun.

Păcatul erotismului dezordonat are funcţia de a impregna nu numai pântecele femeilor ci întreaga fiinţă devine loc de celebrare a înstrăinării de Dumnezeu şi abator uman, şi la femei şi la bărbaţi. Trupul întreg devine stabiliment al păcatului şi se îmbolnăveşte de nefiinţă dependentă, iar simţurile devin intrări ale plăcerii care îl alungă de Duhul Cel Preacurat din templul Său. Este simptomatică în acest sens o rugăciune de la Taina Sfântului Maslu: „Sau cu ochii au poftit, sau cu mirosul s-au desfrânat, sau cu gustul s-au dezmierdat, sau cu vreo aprindere oarecare trupească şi sufletească s-au despărţit de a Ta voie şi sfinţire, orice au greşit şi ei şi noi, ca un Bun şi de oameni Iubitor, iartă”.

Atitudinea de iertare responsabilă a Mântuitorului oridecâte ori întâlneşte un om suferind de acest apex al păcatelor (samarineanca, Maria Magdalena, femeia păcătoasă mironosiţă, femeia condamnată la ucidere cu pietre) arată faptul că Dumnezeu înţelege neputinţa şi iartă durerile trupului întunecat prin dependenţă, izbăvind lumea de stricăciune prin har.

De multe ori întâlnim la Spovedanie o atitudine de frondă şi de explicare raţională a păcatului desfrânării din partea tinerilor: „Ce părinte, ne iubim amândoi, este normal să trăim împreună, nu facem niciun rău nimănui”. La o primă vedere, gândirea tinerilor concubini ţine de logica acestei lumi. Iubirea lor e împărtăşită reciproc, poate se şi gândesc la căsătorie etc. Însă ceea ce nu ştiu tinerii înfocaţi de iubire este faptul că într-un fel sau altul, prin iubire iresponsabilă, se ucid pruncii iubirii lor. Ei fără să ştie, îi fură lui Dumnezeu un dar pe care El oricum li-l dă, acela al iubirii. Ei transformă focul iubirii lor în înstrăinare de Dumnezeu, călcare de poruncă şi ceea ce este mai grav, în pricină de omorâre a pruncilor.

Numai iubirea biecuvântată de Dumnezeu, trecută prin cuptorul de foc al Evangheliei, încoronată în har prin Cununie, jertfită în feciorie şi aşteptată cu dor în taină, mustind de lumină, orbitând în jurul Tronului lui Dumnezeu şi chemându-l la sine pe Domnul din Cana Galileii, are şanse de a deveni icoană a iubirii creatoare a lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că iubirea adevărată este născătoare şi euharistică, firavă de se poate ascunde într-o petală de păpădie, însă mai puternică decât toate veacurile pământului, pentru că dă naştere unor suflete nemuritoare care dau mărturie în veci despre viaţa care se revarsă din Dumnezeu şi umple universul de bucurie.

Sursa..
http://www.doxologia.ro/familie/reflectii/despre-iubire-desfranare
  Doamne ajuta..