O PROFETIE DESPRE FEMEILE CE POARTA HAINE BARBATESTI ,,UN SEMN ,,CA ANTIHRISTUL SE APROPIE

Va   redau o alta bucurie in a viziona alte profetii de Parinti cu viata sfanta din Rusia cu viitorul sumbru pentru Biserica Rasaritului cat mai ales faptul ce mi-a atras atentia despre comportul femeilor din ziua de astazi(moda pantaloni si tunse scurt) adica imita barbatii si barbatii(transexual )imita femeile este una din profetiile care le traim si vedem cu ochii nostri realitatea..

vizionare placuta

 

 

 

 

 

 

Doamne ajuta..

 

 

O FRUMOASA PREDICĂ LA INTRAREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ (21 Noiembrie)

PREDICĂ A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA
INTRAREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ

- 21 noiembrie –

 * * *

COPIII LA BISERICĂ! COPIII LA DUMNEZEU!

      Sărbătoare mare astăzi, iubiţii mei, sărbătoare mariană; adică o sărbătoare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care potrivit credinţei noastre cuvine-se să fie cinstită. Şi este cinstită Preasfânta noastră. Pentru că nu este doar o femeie, doar o sfântă; este mai presus de profeţi, de patriarhi, de apostoli, de cinstitul Înaintemergător, de îngeri şi de arhangheli, mai presus de orice creatură raţională. După Hristos, după Sfânta Treime, vine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea mai minunată şi mai frumoasă creatură şi lauda neamului omenesc. „Presfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi păcătoşii!” (Pavecerniţa Mare). Trebuie să avem o mare evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

              Astăzi sunt Intrările ei. Ce înseamnă „Intrări”? Trebuie să explicăm asta.

***

 
           Nimeni, iubiţii mei, nu s-a născut din stâncă. Dumnezeu ar fi putut să poruncească ca omul să iasă din stâncă. Şi oare nu din stâncă iese o floare sau un copac? Dar atotînţelepciunea Lui a hotărât ca omul să se nască din bărbat şi din femeie, din unirea lor, din sfântul aşezământ al Nunţii. Aşadar, după cum toţi oamenii au părinţi, aşa şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar părinţii ei cine au fost? Tatăl ei se numea Ioachim, iar mama Ana. Aceştia au fost părinţii.
            Părinţi foarte evlavioşi. Dar aveau un necaz. Care? Că anii treceau şi nu năşteau copii. Erau trişti. Îl rugau pe Dumnezeu să le dea un copil şi făcuseră promisiunea să i-L închine. Şi Dumnezeu a auzit rugăciunea lor. Şi iată Ana a rămas însărcinată. După nouă luni a născut o fetiţă drăgălaşă pe care au numit-o Maria; un nume care avea să rămână nemuritor în istoria omenirii. N-au ţinut-o pe Maria lângă ei. Când s-a făcut de trei ani, spune Tradiţia Bisericii, au condus-o la Templul din Ierusalim potrivit promisiunii lor. Acolo au preluat-o preoţii, iar Arhiereul Zaharia a dus-o în Sfânta Sfintelor, unde doar arhiereului îi era îngăduit să intre o dată pe an. În Templu, Preasfânta noastră a rămas doisprezece ani şi era hrănită mai presus de fire de către Arhanghelul Gavriil.
         Când copila s-a făcut de cincisprezece ani, preoţii au încredinţat-o logodnicului Iosif. Aşa a venit în Nazaret şi acolo s-a întâmplat cealaltă minune: „Îngerul cel mai întâi-stătător din cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te!” (Imnul Acatist); Gavriil i-a vestit că va naşte fără sămânţă bărbătească, într-un mod dumnezeiesc şi mai presus de fire pe Mântuitorul omenirii, pe Împăratul lumii, „a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit” (Simbolul de Credinţă; Luca 1, 33).

***

         Acesta este istoricul şi importanţa „Intrărilor”. Ce ne învăţă? Trei învăţături.
         Prima. Am văzut că părinţii Presfintei nu aveau niciun copil şi erau trişti şi-L rugau pe Dumnezeu. Şi s-au bucurat mult când Ana a rămas însărcinată şi încă mai mult când a născut pe unicul ei copil. Întreb: Se întâmplă astăzi aşa ceva? Ei, până la unul sau cel mult doi copii, da. Mai departe, nu. Generaţia noastră nu mai vrea astăzi copii. Se tem bărbaţii ca nu cumva soţia să rămână însărcinată. Şi ca să nu rămână, uneltesc mijloace şi metode care nu se zic. Decade omul la un nivel mai prejos decât al animalelor. Tremură, ca nu cumva să răsară în cele dinlăuntru ale mamei floarea; pentru că cea mai frumoasă floare este copilul, floarea cerului; „floare din rădăcina lui Iesei”, nu cântăm despre copilul Iisus? (Catavasiile Naşterii Domnului). Acum însă, imediat ce răsare floarea, bărbatul se întristează, femeia se întristează; şi-aleargă la medici şi fac avort, adică o omoară, o ucid! Asta este cea mai mare crimă. Dacă omori pe cineva mare, poate că ţi-a dat vreun motiv. Dar acest copil mic, care este în cele dinlăuntru, ce rău a făcut? Este ce mai nevinovată fiinţă. De aceea, cine ucide un copil – zice un filosof rus – Îl ucide pe Hristos! Femei, dacă aţi căzut în păcatul acesta şi aţi ucis copii, nu vă folosesc nimic – nici lumânări, nici făclii, nici prescuri. Este absolută nevoie să vă duceţi să vă mărturisiţi, să vă spuneţi păcatele voastre şi să primiţi iertare. Aşadar, „Intrările” ne învaţă că familiile nu trebuie să facă acest mare păcat, care se numeşte paza de a face copii, ci să aducă pe lume copii câţi le dăruieşte Dumnezeu.
          Ce altceva ne învaţă „Intrările”? Ce-au făcut părinţii Fecioarei? L-au dus pe copilaşul lor la Templu. Asta trebuie să se întâmple şi astăzi. Eşti tată? Eşti mamă? Copilaşul să-l duci la biserică. Să îi obişnuieşti mânuţa să facă semnul crucii. Să îl obişnuieşti să îngenuncheze şi să se roage. Limba lui să înveţe să rostească numele dumnezeiesc. Primele cuvinte pe care le va învăţa să fie „Dumnezeu”, „Hristos”; „tată” şi „mamă” şi „bunică”, acestea sunt în al doilea rând. Şi în duminici, mama să-şi scoale copiii pentru biserică. În anii de demult se trezeau copiii şi mergeau la biserică; şi ascultau Evanghelia şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine. Acum? Nimic! Dorm ca animalele. Şi în biserică nu se găseşte nici măcar un copil, ca să ridice sfeşnicul. Pentru asta e nevoie de grijă.
         Aşadar, primul: Femei, nu faceţi marea crimă a feririi de a naşte copii, a pruncuciderii. Al doilea: Părinţi, duceţi-i pe copiii voştri la biserică. Şi a treia învăţătură care este? Dacă am să v-o spun, mă veţi asculta? Intrările Preasfintei noastre ne învaţă: Din copiii pe care-i veţi naşte, un copil să-L închinaţi lui Dumnezeu! Asta este cea mai bună închinare, asta este cea mai mare lumânare. Părinţii Preasfintei nu l-au ţinut pe copilul lor pentru ei. L-au închinat lui Dumnezeu. Acum, care-şi închină copilul lui Dumnezeu, să se facă preot, să se facă monah? Cine-şi dă o fetiţă să devină misionar şi să se consacre lui Dumnezeu? Sau să devină asistentă sau învăţătoare sau profesoară, ca să slujească lui Dumnezeu? Dacă se întâmplă aşa ceva, încep ca bocitoarele. Dar voi să consideraţi cinste şi binecuvântare a-I da lui Dumnezeu pe unul din copiii voştri. Să spuneţi: Pe acest copil îl închin să devină într-o zi preot al Celui Preaînalt, propovăduitor al Evangheliei, misionar. Este mare lucru ca una din fetele voastre să iubească nu doar un bărbat, ci pe Acela care este Mirele cel frumos al Bisericii. Să fiţi încredinţaţi că mulţi vă vor ferici.

***

          Iubiţii mei, acestea sunt învăţăturile acestei sfinte sărbători, care poate fi caracterizată ca o zi de sărbătoare a copilului. Nişte contestatari ai credinţei creştine – statul e ateu! – au luat radiera diavolului şi şterg sărbătorile bisericeşti. În locul lor adoptă noi sărbători. Şi auzi: când au sărbătoarea mamei, când au sărbătoarea copilului, când au sărbătoarea cutăruia, când a celuilalt. Numai sărbători sunt; şi lovesc astfel în credinţa creştină. Astăzi, Biserica noastră, care pe toate le-a rânduit cu înţelepciune, aminteşte că Preasfânta s-a dus în Templu copilaş de trei ani. Aşadar, poate să fie considerată şi ca sărbătoare a copilului. Din nefericire însă, ateii şi necredincioşii, care ne guvernează, vor să desfiinţeze aceste frumoase sărbători, în care se sărbătoresc toate marile evenimente.
          De aceea, părinţi, nu fiţi neglijenţi. Vă rog, ascultaţi-mă. Copiii voştri la biserică! Copiii voştri la Dumnezeu! Nu m-ascultaţi? Luaţi aminte, primii care vă veţi căi veţi fi voi. Pentru că dacă va înceta să fie cultivată în copii şi în tineri credinţa în Dumnezeu, societatea se va transforma în junglă. Fără Dumnezeu, toate crimele sunt îngăduite; şi furturi şi necinstiri şi ucideri şi orice rău. Copiii care nu cred, copiii care nu merg la biserică, copiii care nu se spovedesc, copiii care nu se împărtăşesc, copiii care nu-L ascultă pe Dumnezeu, vor deveni criminali; se vor umple închisorile. Şi voi veţi plăti scump, în nepoţii şi în strănepoţii voştri, indiferenţa aceasta faţă de copiii voştri.
          Copiii la biserică! Doar aşa există nădejde să se creeze o altă lume mai sănătoasă, o nouă societate mai omenească, o patrie creştină, care va deveni din nou lumină şi călăuză omenirii.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, a fost ţinută în Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae Αμμοχωρίου, Florina, pe 21.11.1986)

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: Androniki Kaplanoglou) 

Sursa:  “Ne vorbeşte Părintele Augustin…” (vol. V)

MINUNEA ARATARII SFINTEI MARIA MAGDALENA...

„Nu te teme Elena. Sunt Sfânta Maria Magdalena. Și eu locuiesc aici cu tine“.

Pe locul unde se află astăzi Biserica Sfintei Maria Magdalena, precum și în împrejurimi, se aflau odinioară case ce aveau grădinile în față lor, o caracteristică des întâlnită la casele din satul Gera din preajma insulei Skopelos. Printre acestea se număra și cea a lui Anton și Elena Tsantarlioti.

Evenimentele miraculoase din această zonă au început a-și face apariția, conform Elenei Karakonti-Mageira, din seara Joii celei Mari, între anii 1898-1900.

Elena Tsantarlioti era o femeie foarte credincioasă și evlavioasă, care pe când se întorcea acasă împreună cu familia de la slujba săvârșită la biserica Sf. Gheorghe din seara Joii celei Mari, a văzut o femeie necunoscută îmbrăcată în negru, precum o călugăriță, stând in fața casei ei așteptând-o parcă să se întoarcă. Elena s-a speriat, căci lăsase toate ușile încuiate și dădu să plece. Femeia necunoscută i-a spus: „Nu te teme Elena. Sunt Sfânta Maria Magdalena. Și eu locuiesc aici cu tine“. Și îi arătă curtea casei sale, în care se afla un măslin sălbatic. „Locuiesc chiar aici“, spuse Sfânta, „și vreau ca începând de astăzi să ții zi și noapte o candelă aprinsă pentru mine.“ Și spuse mai departe: „De acum înainte mă vei vedea adesea, pentru că te-am ales să-mi slujești.“

Elena rămase uimită, își făcu repede semnul Sfintei Cruci și îngenunche înaintea sa, dar Sfânta dispăru imediat. În vreme ce aceasta se înduioșă până la lacrimi, soțul și copii Elenei venind de la biserică o ajunseseră din urmă.

Anton Tsantarlioti, soțul Elenei, era un om sărac, foarte simplu și credincios. La auzirea veștii despre apariția Sfintei Maria Magdalena, și-a făcut semnul Sfintei Cruci de mai multe ori și cu lacrimi în ochi i-a mulțumit Domnului și Sf. Marii pentru că Și-a revărsat Harul asupra familiei sale.

În această perioadă, insula Mytilene se afla încă sub ocupația turcilor și deși creștinii din Skopelos se bucurau de o oarecare libertate, au decis să păstreze secretul pentru a evita ca turcii să afle despre aceasta. Însă în dimineața zilei următoare, deși era Vinerea Mare, întreaga familie s-a strâns în curtea casei arătate de Sf. Maria pentru a o amenaja. Au făcut curățenie în curte, au pregătit-o și au aprins o candelă în jurul căreia au pus pietre pentru ca oamenii să nu o poată vedea în timpul nopții.

După ce a terminat, Elena s-a dus la Biserica Sf. Gheorghe și i-a mărturisit părintelui Eustratios Mageiras tot ce a văzut și a auzit de la Sf. Maria Magdalena. Acesta a fost impresionat și a sfătuit-o astfel: „Elena, gândește-te bine la ceea ce vei face. Nu știm cum vor reacționa oamenii la auzul veștii. Eu te cred și te binecuvântez pentru cinstea pe care ți-a făcut-o Sfânta. Dar ceilalți? Dacă află turcii despre asta? Ei caută orice motiv să ne facă rău“.

Cum au început minunile

Puțin mai încolo de casa Elenei se afla cea a femeii numită Amersoudas Karagiorgainas. Amersoudas văzând de acasă candela aprinsă în fiecare seară, a mers la Elena și a întrebat-o: „Ce e cu candela aia pe care o ții aprinsă în curtea casei tale?“ Elena, neputând să îi ascundă în totalitate secretul, îi spuse: „Ei bine, ceva mi se tot arată. Nu pot să-ți spun mai multe acum“.
Amersoudas nu a mai insistat. I-a respectat tăcerea. Și-a făcut cruce întorcându-se către locul unde ardea candela și a plecat. Conform unei vechi tradiții se spune că aceasta, o dată când a avut ocazia s-a apropiat de candelă, și având grijă ca nimeni să nu o vadă a luat niște pământ și l-a pus într-un pahar. L-a adus acasă în fața icoanelor sale, a spus o rugăciune și a frământat pământul cu făina pe care o pregătise. L-a lăsat deoparte la dospit și în scurt timp a văzut cu surprindere că aluatul crescuse atât de mult încât nici cea mai bună drojdie nu ar fi reușit să-l facă să crească într-atât. Amestecul îl făcuse doar cu o singură farfurie de făină, căci era săracă, iar covata s-a umplut cu aluat. Când a văzut miracolul, a mers la casa Elenei, a îngenunchiat în fața măslinului, i-a mulțumit Domnului și tuturor sfinților, căci nu știa cine a făcut minunea. Le-a povestit întâmplarea lui Anton și Elenei, iar Elena i-a spus adevărul.

De atunci cei din Scopelos, neîncrezători înainte, au început a afla despre minunile ce se petreceau. Oamenii au început să viziteze locul cu pricina și să aprindă candele pentru Sfântă. Mulți luau pământ și îl frământau împreună cu făină, iar bolnavii îl puneau în apa ce devenea curată și se vindecau. Minunile se petreceau una după alta.

În cartierul Elenei locuia o femeie pe nume Vitsani Koukouli. Într-o dimineață aceasta a mers sa-i aprindă o candelă Sfintei, după care s-a întors acasă. Când a intrat, a simțit miros de tămâie. Mirosul se simțea în toată casa și aceasta bănui că venea din ulciorul său, care conținea apă de la fântâna din apropiere și din care tocmai băuse. Mirosea ca și cum cineva turnase parfumuri scumpe în apă. Parfumul se răspândise peste tot.

Fântâna cu apă sfințită

Trecuseră șapte ani. În tot acest timp candela Sfintei Maria Magdalena se păstrase în permanent aprinsă. Lângă casa lui Anton și Elena se afla o altă casă de-a lui Vitsani Koukouli, locuită de Kantzourda Mageiras. În curtea acesteia era o fantână veche, adâncă de aproximativ 30 de metri. Din această fântână își umpluse Vitsani ulciorul cu apă frumos mirositoare.
Într-o zi, o femeie ridicând capacul de lemn ce proteja fântâna de praf și aruncând găleata ca să scoată apă, a văzut apa ce era de obicei puțină, mișcându-se. Vedea cu surprindere cum apa se ridica rapid, într-atât încât ajunsese să se scurgă peste marginea fântânii. Femeia începu să se închine și să strige către vecini să vină. Aceștia s-au adunat cu toții în jurul fântânii și au început să cânte mulțumind Domnului și Sf. Maria Magdalena pentru acest nou miracol. Clopotul Bisericii Sf. Gheorghe a început să bată și toți sătenii s-au adunat. Din apă se răspândea o mireasmă minunată ca de tămâie și de fiecare dată când cineva bea din ea, aceasta avea gust de apă de trandafiri. Până și turcii s-au adunat, au băut din apă și chiar s-au spălat cu ea.

Cei doi preoți, Pr. Eustratios Mageiras și Pr. Anthony Papantonis, au îngenunchiat și au început să aducă cu lacrimi în ochi rugăciuni de cerere către Născătoarea de Dumnezeu.

Apariția unei icoane și a unei cruci în apă

Nivelul apei continua să se ridice și să scadă, dar nu permanent. Într-o zi, preotul se ruga din nou Maicii Domnului, când deodată a auzit un zgomot puternic venind din fântână pe când citea Sfânta Evanghelie. Nivelul apei continua să se ridice și să scadă. Atunci când s-a ridicat, a adus la suprafață o icoană și o cruce. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori. De fiecare dată când preotul se ruga, crucea și icoana apăreau, dar nimeni nu le putea atinge (bunica mea a fost și ea martoră, și a văzut acest lucru petrecându-se de mai multe ori).

Ridicarea primei biserici

După toate aceste întâmplări și cu multe eforturi, s-a obținut în cele din urmă permisiunea turcilor de a construi o biserică temporară, asemeni unei colibe, din bârne și plăci de lemn, întrucât înălțarea bisericilor era interzisă. În această biserică a început să se săvârșească Sf. Liturghie și alte slujbe. Familia lui Anton și a Elenei s-a mutat la părinții acesteia și în ciuda sărăciei cu care se confrunta, a donat proprietatea Bisericii.

Noile apariții și cerințele Sfintei Maria Magdalena

Pe când se petreceau toate acestea, Sfânta Maria Magdalena s-a arătat unui alt sătean, pe nume Haralambos Rallis. I-a cerut acestuia să găsească oameni credincioși și cucernici, care sub supravegherea lui și sub îndrumarea ei, să caute catacombele cunoscute în Skopelos (adăposturi subterane) începând cu împrejurimile bisericii construite provizoriu. Și astfel au început căutările. Toată lumea postea și ajuta la săpat, fără să ceară răsplată.

După o vreme, Haralambos a oprit săpăturile. Se confrunta cu multe probleme, în special de natură financiară. Conducerea Bisericii Sf. Gheorghe văzând că în ciuda săpăturilor nu au găsit nimic, au decis că nu vor să mai sponsorizeze căutările. Soția lui Haralambos Rallis, Regina, deși credea în Sf. Maria Magdalena, văzând că soțul său nu se mai ocupa cu altceva în afară de săpături iar familia sa era una nevoiașă, a început să se opună și să îi pună piedici soțului său.

Toate aceste probleme l-au facut pe Haralambos Rallis să părăsească Skopelo și să plece să lucreze în Polychnitos, locul său natal, dar mai ales, să scape de sentimentul de indignare pe care i-l provocau cei ce uitaseră de minunile Sf. Mariei Magdalena și care acum ironic, nu mai găseau nimic în săpăturile lor.

Însă nu a rămas prea mult în Polychnitos. Sf. Magdalena i s-a arătat din nou și i-a spus să se întoarcă în Skopelo și să continue săpăturile. Acesta însă a început să se plângă: „De ce, Sfântă Maria Magdalena, mă însărcinezi pe mine cu această misiune și nu pe altcineva, ori doar nu știi cât de mult am suferit in Skopelos?“ Aceasta i-a răspuns: „Ți-o încredințez ție pentru că în tot satul nu se găsește un om mai curat ca tine. Întoarce-te în Skopelos iar eu te voi alina și te voi ajuta“. Acesta a răspuns: „Chiar dacă toată lumea îți aduce atât de mult ulei la biserică, oamenii bisericii îl irosesc, iar noi adesea suntem nevoiți să săpăm fără să mâncăm, pe noi nu ne ajută nimeni“. Aceasta a răspuns: „Fii fără grijă Haralambos, te voi ajuta eu. Cât despre cei ce întrebuințează greșit banii și untdelemnul bisericii, își vor primi și ei răsplata. Sunt mulți cei pe care trebuie să îi vindec, dar numeroși sunt și cei pe care trebuie să îi pedepsesc ca un exemplu pentru lipsa de credință și neascultare.“

Haralambos Rallis s-a întors imediat în Skopelos, și cu ajutorul material al unor credincioși, precum și cu sprijinul moral al copiilor și al soției sale, care în urma miracolului Sfintei începuse să-l sprijine și să-l încurajeze. Săpăturile au continuat în ciuda îndoielilor avute de oamenii bisericii sau a altor săteni, până când într-o zi, din pământ a apărut o icoană veche, înnegrită și roasă de umezeală. Icoana a fost găsită în jurul anilor 1910-1911. Atunci au bătut clopotele iar mulțimea a plâns și a înălțat rugăciuni. Pentru o clipă au crezut că aceea era icoana pe care o căutau, însă Sf. Magdalena i-a apărut iarăși în acea seară lui Haralambos și i-a spus: „Haralambos, păstrează în biserică icoana pe care ai găsit-o, astfel încât creștinii să o poată vedea și închina dar continuă săpăturile. Încă nu ai ajuns acolo unde trebuie. Îți voi spune eu când să te oprești“.

Ascultând de noua poruncă a Sfintei, Haralambos a continuat căutările ajungând la stadiul în care se află astăzi. Atunci Sfânta le-a spus să se oprească din săpat: „Gata, strădania voastră a luat sfârșit. Aici vă veți opri cu toții “. Haralambos i-a spus: „Dar Sfânta Magdalena, încă nu am găsit lucrurile despre care ne-ați vorbit.“ Aceasta i-a răspuns: „Este de ajuns cât ați săpat. Mai sunt acoperită de un strat de doar câțiva centimetri de pământ și nu este nevoie decât de două săpături ca să mă găsiți. Dar nu încă. Nu a sosit momentul. De aceea va mai dura până oamenii mă vor găsi. Voi fi descoperită într-o vineri și multe minuni se vor petrece aici în acea zi“.

Traducerea şi adaptarea Lucian Filip





Sursa:  DOXOLOGIA.ro

Doamne ajuta..

TOTI SUNTEM CRESTINI...OARE TOTI AVEM CREDINTA??

De multe ori, iubiţii mei, mă întreb pe mine însumi, îi întreb pe ceilalţi şi acum vă întreb şi pe voi: Suntem creştini? Curios, veţi zice. Slavă lui Dumnezeu, toţi am ieşit din cristelniţa Ortodoxiei. Cum ne pui o astfel de întrebare? Din nefericire, iubiţii mei, suntem creştini cu buzele. Cum zice profetul Isaia: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8; Marcu 7, 6).




Prilejul de a pune această întrebare mi-l dă pericopa evanghelică de astăzi, care se citeşte întru pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cele şase Sinoade Ecumenice. Această pericopă este o oglindă duhovnicească şi ne cheamă pe toţi să ne cercetăm profund pe noi înşine, dacă suntem într-adevăr creştini. Şi vom fi, dacă păzim poruncile Domnului.



Iubiţii mei, dacă veţi spune unuia din cei mulţi, care se consideră creştini, că este păcătos şi că trebuie să se spovedească, va refuza. Problema e dacă dintr-o sută de creştini, unul s-a spovedit. Şi aici, în biserică, există unii care le fac pe toate celelalte, dar care nu s-au spovedit niciodată în viaţă. Părul li s-a albit, se apropie de mormânt şi sunt în pericol de a pleca nespovediţi. Dacă, deci, îi veţi spune unuia ca aceştia că este nevoie să se spovedească, pentru că este păcătos, vă va spune: Eu păcătos? Eu sunt cel mai bun creştin. N-am făcut nici un rău. N-am omorât, nu m-am dus în tribunal, n-am intrat în casa altuia să-i necinstesc femeia, nu am furat, nu… Dar prin aceste „nu-uri” nimeni nu se mântuieşte. Nu este atât de uşor să-ţi iei bilet pentru rai. Poarta este „strâmtă” şi calea care duce acolo „plină de necazuri” (Matei 7, 14), o Golgota în urcuş. Este nevoie de o mare străduinţă, de luptă pe viaţă, de un război piept la piept. Domnul a spus: „Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12).

Spun aceştia că n-au făcut niciun rău, că au păzit poruncile, chiar poruncile mari. În afară de poruncile în cazul cărora se laudă că le-au păzit, cele care interzic uciderea, adulterul, jurământul mincinos şi altele, există şi alte porunci ale Evangheliei. Lumea le consideră mici. Şi Domnul, astăzi în Evanghelie, din smerenie şi nevrând să pară imperativ, le numeşte “prea mici”. Cu toate acestea, păzirea lor este indispensabilă pentru mântuire. Cine, zice, încalcă una din aceste smerite porunci ale Mele, pe care lumea le dispreţuieşte şi le consideră lipsite de importanţă, „foarte mic se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu” (idem 5, 19), adică nu va vedea faţa lui Dumnezeu.

Poruncile mari, grele, le ştim. Care sunt însă poruncile „mici”, pe care din nefericire le încălcăm şi cu toate acestea credem că suntem creştini şi că ne vom mântui?

Ah, fraţii mei! De ne-ar lumina Dumnezeu să înţelegem ce răspuns vom da, ne-am îngriji să păzim şi poruncile „mici”.

Care sunt acestea? O glumă pe care o spunem şi râdem, dar îl face pe celălalt de se întristează. O minciunică din cele pe care le spunem zilnic şi le considerăm sarea şi piperul vieţii. Un gest pe care-l facem, chipurile nevinovat, care însă dă prilej altuia să se smintească. Un fel de a te comporta nepotrivit, un cuvânt necuviincios. Şi mai mult, un gând care trece necontrolat prin mintea noastră: gând de mândrie, gând de răutate, gând de osândire, gând de invidie, gând de viclenie, gând de necredinţă, gând de deznădejde… De la gânduri începe răul. De aceea, astfel de gânduri, astfel de cugete, sunt un păcat. În grădină nu lăsăm să intre găina vecinei, ca să nu ne facă vreo stricăciune, dar lăsăm păsările de pradă ale gândurilor rele în mintea noastră să distrugă fără încetare florile lui Dumnezeu. Toate acestea sunt considerate mici. Însă sunt păcate, de vreme ce le interzice legea lui Dumnezeu. Deschideţi Evanghelia la Predica de pe Munte (Matei, capitolul 5 şi celelalte). Spune acolo Hristos că vină nu are doar acela care face ucidere, ci şi acela care se judecă, care se mânie cu nedreptate împotriva fratelui său; nu doar cel care săvârşeşte adulterul, ci şi acela care îşi aruncă privirea păcătoasă şi doreşte femeie străină; nu doar acela care îşi încalcă jurământul, ci şi cel care se jură chiar adevărat; nu doar acela care se răzbună pe duşmanul său, ci şi acela care nu-l iubeşte şi nu-l iartă. Ne spune Domnul că creştinul, înainte de a trece pragul la biserica, trebuie să lase afară ura, să aibă iertare, iubire, inimă largă ca şi marea şi ca cerul; altfel, mii de lumânări să aprindă, nu se mântuieşte.



Aşadar, aceste porunci „mici” Domnul le interzice. Şi câtă dreptate are! Pentru că este o realitate că din cele mici încep cele mari. Menţionez două exemple şi câteva imagini.



Aţi auzit de regele David. A fost un om al lui Dumneze, cu simţăminte nobile şi a scris cântecele lui nemuritoare, psalmii. Şi cu toate acestea a căzut în două mari păcate, uciderea şi adulterul, pentru care s-a pocăit. Cum s-au întâmplat aceste păcate? Prilejul l-a dat o privire. Din ea s-a aprins tot acest pârjol care l-a ars. De pe terasa de foc. A poftit-o. A plănuit uciderea soţului ei şi astfel a luat-o. O, voi, femeilor, pe care vă atrage curentul modei, dacă aţi fi stat să vă gândiţi ce rău vă faceţi vouă înşivă şi celorlalţi pe care îi smintiţi. Tu, care ieşi goală pe stradă, ar fi fost mai bine să fi luat un vas cu cărbuni aprinşi şi să-i arunci în dreapta şi în stânga, să aprinzi copaci şi case, decât ceea ce faci. Prin goliciune aprinzi focuri, îi provoci pe oameni să păcătuiască.

Un alt exemplu, care ar trebui să ne înfricoşeze, este Iuda. L-a iubit şi L-a urmat pe Hristos, a devenit apostol şi ar fi fost până astăzi în această poziţie. Nu a fost însă atent la cele „mici”. A început să ia din punga de obşte câte o sumă mică, s-a îndulcit astfel cu furtul, şi încet-încet sufletul său a fost prins în plasa iubirii de arginţi. Şi ca să câştige aur L-a vândut pe Hristos. A început de la cele mici, ca să ajungă la uriaşul său păcat, care se numeşte trădarea lui Hristos.



De aceea, şi noi să fim foarte atenţi. Acum, vara, ajunge o scânteie, o ţigară, ca să ardă întreaga pădure. Nu e multă vreme de când un avion din America a căzut şi au murit zeci de oameni; şi o companie a căutat şi a găsit că accidentul a provenit – de unde? – de la un mic şurub care era stricat. De la o ţigară arde o pădure, de la un şurub se distruge întregul avion şi de la o scândură putrezită poate să se înece întreaga corabie. Dar şi în sănătatea noastră, de multe ori o bubiţă, dacă nu eşti atent la ea, se dezvoltă în cancer şi mori.



Iată cum din cele mici ajungem la cele mari. Aşa sunt şi în Evanghelie poruncile „mici” pe care le dispreţuim. O privire, un gând, un gest nelalocul lui şi altele sunt ca sămânţa. Dintr-o sămânţă mică iese un platan; şi de la un gând rău poate să reiasă cele mai mari crime.

Să luăm, iubiţii mei, o sită şi să ne cernem mintea de gândurile rele, simţurile noastre de necurate, imaginaţia noastră de imaginile vătămătoare, inima noastră de dorinţele ruşinoase, limba noastră de cuvintele veninoase. Să luăm aminte nu doar la poruncile mari, ci şi la acestea care sunt considerate mici. Să fim atenţi în viaţa noastră la toate.

Să încercăm să imităm pe sfinţii noştri, şi astăzi pe sfinţii pe care îi sărbătorim. Aceştia au împlinit toată legea morală, poruncile mari şi „mici”. Au păzit voia lui Dumnezeu până la moarte. Le-au pus cuţitul la gât şi nu s-au lepădat de Hristos. Înaintea noastră sunt pildele noastre. Să-i urmăm. Fiecare din noi să spună: Prefer să mor decât să încalc orice poruncă a lui Dumnezeu, fie mică, fie mare.

Şi atunci când Dumnezeu ne va dărui un sfânt entuziasm să păzim toate poruncile Lui, atunci vom deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, a căror pomenire o săvârşim astăzi. Amin.

                                                             † Episcopul Augustin



(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe N. Psihikou – Atena, 15-7-1972)


Doamne ajuta